ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1583/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1583/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Deliberând, asupra cauzei civile de față, a

reținut următoarele:

Prin decizia civilă nr. 24 C din 16 martie 2015,

Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a admis

apelul reclamantei

M.V.I.

împotriva sentinței

civile nr. 1131 din 17 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Constanța.

A schimbat în parte sentința civilă apelată,

în sensul că, admițând acțiunea reclamantei, a obligat pe pârâți să-i restituie

în natură suprafața de 378 mp din lotul 13 careul 82 din stațiunea Mamaia, jud.

Constanța, identificată în expertiza judiciară topografică între notațiile

D-A-1-2-B-C-D.

A respins ca nefondată cererea de restituire

în natură a suprafeței de 102 mp, notată în aceeași expertiză ca fiind

D-C-4-5-D și a obligat pârâții să înainteze Comisiei Naționale pentru

Compensarea Imobilelor decizia care cuprinde propunerea de acordare de măsuri compensatorii

sub formă de puncte, pentru suprafața imposibil de restituit în natură.

A menținut dispozițiile privind obligarea

pârâților la cheltuieli de judecată în fond.

A respins ca nefondat apelul pârâților

Municipiul Constanța

prin primar și Primarul Municipiului Constanța

A obligat pe intimații pârâți la plata, către

apelanta reclamantă, a sumei de

11

.

000 RON reprezentând

cheltuieli de judecată, în rejudecare (2.000 RON onorariu expert și 9.000 RON

onorariu avocațial, diminuat conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.).

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut

că

terenul

pentru care s-a solicitat restituirea în natură a fost delimitat cu regim juridic

distinct, după cum a fost trasată bornarea litoralului Mării Negre în acel sector

de plajă, datele regăsite la cartea funciară după definitivarea - în 2009 - a procesului-verbal

de stabilire a liniei de demarcație între domeniul public de interes național (plajele

litoralului românesc al Mări Negre) și domeniul de interes local fiind confirmate

și prin adresele depuse de autoritatea publică locală atât în primul ciclu procesual,

cât și în rejudecare - anume, că parte din acest teren aparține regimului domeniului

privat al Municipiului Constanța, fiind cuprins ca atare în Inventarul bunurilor

imobile aparținând localității, conform H.C.L.M. nr. 252/2011, în timp ce cealaltă

parte a terenului este în proprietatea publică a statului, menționată în Inventarul

bunurilor aparținând acestui domeniu administrat de AN Apele Române.

Faptul că pentru acest imobil s-au regăsit în

CF date de alocare anterioară, pe porțiunile menționate, a numerelor cadastrale

C1, C2 și C3, a fost de altfel relevat prin procesul-verbal de recepție din 30

iunie 2014 întocmit de O.C.P.I. Constanța pentru expertiza topo judiciară, fiind

comunicate instanței planurile de amplasament și delimitare a acestor loturi, împreună

cu schițele cadastrale.

Apelanta reclamantă a apreciat că această disociere

este una care nu obstrucționează restituirea în natură a întregului imobil, fiind

dificil de conceput că același teren are suprafețe care nu sunt fizic particularizate

ca aparținând unor titulari diferiți ai dreptului de proprietate, ci doar ca regim

juridic.

Aceste susțineri nu au putut fi reținute în apel,

instanța arătând că nu se poate face abstracție de faptul că, deși aparent acest

teren se poziționează în zona litorală, fiind acoperit cu nisipul plajei, regimul

lui juridic nu este cel relevat la prima vedere de amplasament - anume de teren

aflat în domeniul public de interes național.

Această clarificare a regimului juridic real,

care a făcut obiect al deciziei de casare, nu trebuie înlăturată pe premisa amplasării

pe plajă și deci a imposibilității restituirii unui bun inalienabil, dar nici pe

argumentul că, de vreme ce parte din el aparține domeniului public și privat al

municipiului Constanța și nu există bornare pe el, inserarea celeilalte părți în

domeniul public al statului este nejustificată.

Această situație a fost generată de stabilirea

limitelor de vecinătate conform Protocolului încheiat la 20 martie 2000 între Primăria

municipiului Constanța și Compania Națională Apele Române - Direcția Apelor Dobrogea

Litoral (ca administrator al bunurilor imobile ale statului), act care a fundamentat

ulterior Hotărârea Consiliului Local al municipiului Constanța privind delimitarea

domeniului public și privat al municipiului Constanța din stațiunea Mamaia, de domeniul

public de interes național, nr. 152 din 30 martie 2000. Conform acestui act administrativ,

pe tronsonul de nord al stațiunii Mamaia, situat între ultimele construcții și limita

teritoriului administrativ al municipiului Constanța, limita de vecinătate o va

constitui limita estică a parcelării inițiale a stațiunii Mamaia, în cadrul căreia

sunt incluse proprietăți private particulare și proprietăți private și publice ale

municipiului Constanța.

Aceste delimitări au ținut seama de vechea parcelare

a stațiunii, iar nu de întinderea naturală a suprafeței de plajă prin extinderea

în timp a zonei nisipoase a litoralului, ceea ce infirmă criticile evocate de apelanta

reclamantă, în sensul că delimitarea regăsită de expertul topo judiciar (atestată

prin actele administrației publice locale și înscrisă în evidențele cadastrale)

este artificială și nerealistă.

Direcția Patrimoniu din cadrul Primăriei Municipiului

Constanța a comunicat prin adresa din 03 octombrie 2014 că terenul de 257 mp - identificat

prin expertiza topo ca parte a domeniului privat al localității - nu este afectat

de construcții ori de alte drepturi reale (inclusiv concesiune).

În raport cu toate aceste probe, instanța a reținut

că dispozițiile art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 nu exclud de la restituirea

în natură a terenurilor din domeniul public al autorităților locale, în măsura în

care nu se opun alte reglementări speciale vizând urbanismul, prezervarea spațiilor

publice și a celor verzi, utilitatea și servituțile publice (în acest sens fiind

și dispozițiile pct. 10 din Normele metodologice adoptate prin H.G. nr. 250/2007).

În speță, restituirea în natură a suprafeței de

257 mp identificate prin notațiile A-B-C-D-A este pe deplin posibilă, terenul fiind

intabulat cu regim de proprietate privată a municipiului Constanța, fiind liber

în înțelesul dat de Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 și susceptibil

a fi retrocedat conform art. 7. Față de împrejurarea că suprafața alăturată dinspre

nord, de 121 m.p., identificată în domeniul public al Municipiului Constanța, nu

este afectată unor căi publice de acces, unor amenajări de utilitate publică și

care ar împiedica, în acest mod, aplicarea art. 7 din Legea nr. 10/2001, instanța

a reținut că și această parte a fostului lot 13 poate fi retrocedată apelantei reclamante.

Pentru niciunul dintre aceste terenuri nu s-a

putut reține susținerea regăsită în adresa  din 03 februarie 2015 a Administrației

Bazinale de Apă DL, în sensul că nu pot face obiect al retrocedării întrucât s-ar

opune prevederile art. 6 din O.U.G. nr. 202/2002, aprobată prin Legea nr. 280/2003,

deoarece, sub un prim aspect, instituția publică nu a probat că ele se regăsesc

în delimitarea dată acestei zone potrivit art. 16 - afirmându-se doar că terenul

se află pe plajă. Pe de altă parte, actul normativ menționat nu instituie interdicția

constituirii de drepturi reale în regim privat ori edificarea de construcții în

acest areal, ci doar obligația pentru a se respecta reglementările speciale dispuse

pentru zona costieră.

Cât privește terenul de 102 mp dinspre sud, aflat

în domeniul public de interes național, instanța a reținut că el nu poate face obiect

al restituirii în natură - pentru acesta operând compensarea prin despăgubire.

Potrivit art. 3 din Legea nr. 213/1998,

domeniul public este alcătuit

din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituție, din cele stabilite

în anexa care face parte integrantă din această lege și din orice alte bunuri care,

potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public și sunt dobândite

de stat sau de unitățile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege.

Din domeniul public al statului face parte, așadar

prin voința legiuitorului și conform art. 135 alin. (4) din Constituție, plaja mării;

textul alin. (5) din art. 135 din Legea fundamentală arată că aceste bunuri proprietate

publică sunt inalienabile, putând face doar obiect al dreptului de administrare

prin entitățile stabilite de lege.

Conform art. 58

1

alin. (4) din Legea

nr. 7/1996, completată și modificată prin O.U.G. nr. 64/2010, în cazul imobilelor

proprietatea publică a statului și a unităților administrativ-teritoriale, intabularea

se realizează la cererea conducătorului instituției publice centrale sau locale,

după caz, în baza actelor de proprietate, iar în lipsa acestora, a extraselor de

pe inventarul centralizat al bunurilor respective, certificate pentru conformitate.

Inventarul centralizat al bunurilor din domeniul

public al statulu

i

face obiectul unor acte normative emise în conformitate cu dispozițiile art. 20

alin. (1) din Legea nr. 213/1998 - H.G. nr. 1705/2006, cu modificările și completările

ulterioare. Potrivit art. 2 alin. (3) din acest act normativ,

modificările în inventarul

bunurilor din domeniul public al statului intervenite ca urmare a transferurilor

de bunuri în sau din domeniul public al statului ori în cadrul domeniului public

al statului între ministere, celelalte organe de specialitate ale administrației

publice centrale, precum și autoritățile publice centrale se înregistrează concomitent

la Ministerul Finanțelor Publice de către instituțiile implicate în aplicarea protocoalelor

de predare-primire.

În speță, terenul de 102 mp a fost delimitat de

către autoritatea locală împreună cu administratorul domeniului public al statului,

de interes național, stabilindu-se în acord cu documentația întocmită modalitatea

de intabulare a drepturilor legale; Statul Român figurează ca titular al dreptului

de proprietate publică, IE 227250, pentru această suprafață, definită ca sector

de plajă.

Legea nr. 10/2001 nu permite restituirea către

foștii proprietari a oricăror bunuri, într-un mod care ar contraveni normei constituționale;

art. 6 alin. (1) prevede că „p

rin imobile, în sensul prezentei legi, se înțelege terenurile,

cu sau fără construcții, cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării

în mod abuziv, precum și bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în aceste

construcții, inclusiv terenurile fără construcții afectate de lucrări de investiții

de interes public aprobate, dacă nu a început construcția acestora”.

Nu se permite, astfel, restituirea în natură a

terenurilor indiferent de natura juridică dobândită ulterior preluării și în nici

un caz a celor care, potrivit Constituției, fac parte din categoria celor din domeniul

public de interes național.

Legea nr. 213/1998 constituie o lege organică,

întrucât prin art. 136 alin. (3) din Legea fundamentală se arată că regimul proprietății

publice a statului și bunurile care se supun acestuia se stabilesc printr-un act

normativ de această natură; Legea nr. 10/2001 privind măsurile reparatorii pentru

imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989

este în schimb o lege ordinară, care nu poate aduce modificări prevederilor legii

organice, în măsura în care legiuitorul nu o prevede explicit.

În aceste condiții, pentru terenul menționat se

pot acorda doar măsuri compensatorii, iar în speță doar despăgubiri (municipiul

Constanța neputând propune măsuri în echivalent decât pentru cele nerestituite din

propriul domeniu public sau privat, nu și pentru cele care aparțin de drept statului),

prevederile Legii nr. 165/2013 fiind cele care, la data statuării asupra cauzei,

reglementează modalitatea de reparație, a compensării prin puncte - art. 16 din

Legea nr. 165/2013.

În ce privește entitatea obligată să procedeze

la întocmirea documentației necesare propunerii de acordare a măsurilor compensatorii,

instanța de apel a reținut că aceasta este autoritatea locală, întrucât deși a cunoscut

că regimul juridic al acestui teren nu este dat de apartenența în totalitate la

domeniul public ori privat al municipiului Constanța (aspect indicat inclusiv în

judecata din primul ciclu procesual), nu s-a procedat în conformitate cu dispozițiile

art. 27 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001 în sensul comunicării către persoana

îndreptățită a faptului că parte din teren aparține domeniului public al statului.

Astfel fiind, pârâții au fost obligați să întocmească

și să înainteze Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor decizia care cuprinde

propunerea de acordare de măsuri compensatorii sub formă de puncte, pentru această

suprafață imposibil de restituit în natură.

Aceste considerente au stat la baza respingerii

cererii de apel formulate de către pârâții Municipiul Constanța prin Primar și Primarul

Municipiului Constanța, care în situația dată nu se pot deroga de obligația de a

finaliza documentația necesară soluționării notificării apelantei reclamante, pe

argumentul că această suprafață este administrată de Apele Române, în numele Statului.

Față de dispozițiile art. 274 C. proc. civ., intimații

pârâți au fost obligați la plata, către apelanta reclamantă, a sumei de 11.000 RON

reprezentând cheltuieli de judecată, în rejudecare. Această sumă s-a constituit

din cei 2.000 RON achitat drept onorariu pentru expertiza judiciară topografică

și, respectiv 9.000 RON onorariu avocațial, diminuat conform art. 274 alin. (3)

C. proc. civ. de la valoarea de 22.200 RON, pretinsă pentru toate etapele procesuale.

2.1. Motive

Reclamanta M.V.I. și pârâții Municipiul Constanța

prin primar, respectiv Primarul Municipiului Constanța au declarat recurs.

Criticile formulate de către reclamantă,

întemeiate în drept pe

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează, în esență, următoarele aspecte:

Instanța a încălcat dispozițiile art. 315

alin. (1) C. proc. civ. Astfel, instanța de apel a confirmat procesul-verbal de

delimitare realizat de către pârâtul Municipiul Constanța și RA Apele Române, deși

instanța de recurs a reținut în considerentele deciziei de casare că un proces-verbal

nu are aptitudinea de a transfera bunul imobil în litigiu din domeniul privat al

Municipiului Constanța în cel public de interes național al Statului, care este

administrat de RA Apele Române.

Instanța de apel nu a ținut cont nici de dezlegarea

dată excepției de nelegalitate a H.C.L. nr. 152 din 30 martie 2000, care face parte

integrantă din procesul-verbal de delimitare. Instanța de apel a respins toate argumentele

invocate de către reclamantă pentru luarea în considerare a dezlegării date excepției

de nelegalitate menționate.

Au fost încălcate, de asemenea, și prevederile

art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care indisponibilizează bunul până la soluționarea

cererii de restituire. Prin trecerea suprafeței de 102 mp din domeniul privat al

municipiului Constanța în domeniul public al statului s-a realizat schimbarea destinației

acestui teren, fapt interzis de textul arătat.

Pârâții au invocat, în temeiul dispozițiilor pe

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., faptul că s-a procedat greșit la restituirea suprafeței

de teren de 121 mp ce aparține domeniului public al municipiului Constanța. Pe de

altă parte, în raportul de expertiză întocmit în cauză se arată că această suprafață

de teren se suprapune cu un alt imobil.

Instanța a dispus, în mod greșit, obligarea pârâților

să înainteze dosarul către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, întrucât

Legea nr. 165/2013 prevede această obligație în sarcina Prefecturilor.

În fine, în ceea ce privește cheltuielile de judecată,

suma reținută ca onorariu de avocat nu este justificată și depășește o limită rezonabilă

în raport cu volumul de muncă și complexitate al cauzei.

2.2. Analiza recursurilor

Recursurile nu sunt întemeiate, și vor fi respinse

pentru următoarele considerente:

art. 315 alin. (1) C. proc. civ. în legătură cu cele statuate de Înalta Curte de

Casație și Justiție relativ la procesul-verbal de delimitare realizat de Municipiul

Constanța și RA Apele Române.

Astfel, prin decizia nr. 958 din 15 februarie

2012 s-a arătat, într-adevăr, că un proces-verbal cu caracter provizoriu, încheiat

în anul 2000, nu are aptitudinea de a transfera bunul imobil din domeniul privat

al Municipiului Constanța în domeniul public de interes național al statului. Instanța

de recurs a cerut instanței de trimitere să verifice subzistența înscrisului după

apariția Legii nr. 10/2001.

Răspunzând acestei solicitări a instanței de recurs,

instanța de apel a administrat un probatoriu complex, constând în înscrisuri și

expertiză, iar în urma analizei făcute a arătat că, p

rin adresa din 12

noiembrie 2012, Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Constanța a comunicat

că se regăsesc înscrise în cartea funciară sectoare de plajă pe anumite zone ale

litoralului, iar în stațiunea Mamaia s-au intabulat sectoare de plajă cu identificatorii

cadastrali indicați, având drept de proprietate Statul român, cu drept de administrare

Administrația Națională Apele Române - Direcția Apelor Dobrogea Litoral.

Direcția Patrimoniu din cadrul Primăriei Municipiului

Constanța a comunicat, la rândul său, prin adresa din 16 noiembrie 2012, că terenul

aferent fostului lot 13 din careul 82 constituie în prezent parte a domeniului privat

al municipiului Constanța, conform H.C.L.M. nr. 252/2011, anexa nr. 24, cealaltă

parte fiind inclusă în categoria domeniului public al statului, figurând în Inventarul

bunurilor aparținând acestui domeniu administrat de AN Apele Române.

S-a comunicat totodată, faptul că procesul-verbal

provizoriu de delimitare din 31 iulie 2000 încheiat între Primăria Municipiului

Constanța și AN Apele Române SA - Direcția Apelor Dobrogea Litoral a fost definitivat

prin întocmirea documentațiilor cadastrale și deschiderea cărților funciare în anul

2009, după realizarea bazei bornate a litoralului și întocmirea cadastrului plajelor,

prin care s-au stabilit definitiv vecinătățile dintre domeniul public de interes

național și domeniul aparținând municipiului Constanța.

Definitivarea procesului-verbal de delimitare

a fost confirmată și de Serviciul Cadastru din Primăria Constanța.

Serviciul Urbanism din cadrul Primăriei Constanța

a comunicat, la solicitarea vizând existența unui plan urbanistic zonal pentru zona

costieră care include lotul în discuție, că Ministerul Dezvoltării Regionale și

Turismului are inițiată o documentație definită ca „Plan Urbanistic Zonal - Zona

costieră” pe sectorul sudic dintre Capul Midia și Vama Veche (fiind așadar inclusă

și stațiunea Mamaia), dar că terenul de 479,96 mp este în prezent reglementat -

din punct de vedere urbanistic - de PUZ Mamaia aprobat prin H.C.L.M. nr. 285

din 18 mai 2007 privind modificarea H.C.L.M. nr. 129/2001. Administrația Bazinală

de Apă Dobrogea Litoral a răspuns solicitării curții de apel în sensul că nu poate,

pe baza expertizei efectuate în primul ciclu procesual, și în absența coordonatelor

stereo 70 ale imobilului în litigiu, să precizeze dacă există sau nu o suprapunere

între domeniul public de interes național și terenul pretins a fi restituit în natură

în această procedură specială, amintind că plaja în ansamblul constituie domeniu

public al statului, fiind deopotrivă incidente dispozițiile O.U.G. nr. 202/2002

privind gospodărirea integrată a zonei costiere.

Întrucât nici autoritatea locală, prin serviciile

specializate, și nici administratorul domeniului public de interes național nu au

putut preciza, pe baza raportului de expertiză depus la termenul din 01

septembrie 2009, dacă există o suprapunere între terenul fostului lot 13 din careul

82 al parcelării inițiale a stațiunii Mamaia și domeniul public de interes național,

iar prin adresa din 05 decembrie 2012 O.C.P.I. Constanța a comunicat că lucrarea

expert P.G. nu poate fi avizată în conformitate cu Ordinul Ministerului Justiției

nr. 1882/2011, la termenul din 14 ianuarie 2013 a fost dispusă administrarea unei

noi expertize topo.

Așadar, după casarea cu trimitere spre rejudecare

a fost lămurită chestiunea vizând faptul dacă procesul-verbal încheiat în anul 2000

a continuat să producă efecte și după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. S-a

constatat că terenul pentru care s-a solicitat restituirea în natură a fost delimitat

cu regim juridic distinct, după cum a fost trasată bornarea litoralului Mării Negre

în acel sector de plajă, datele regăsite la cartea funciară după definitivarea -

în 2009 - a procesului-verbal de stabilire a liniei de demarcație între domeniul

public de interes național (plajele litoralului românesc al Mări Negre) și domeniul

de interes local fiind confirmate și prin adresele depuse de autoritatea publică

locală atât în primul ciclu procesual, cât și în rejudecare, și anume că parte din

acest teren aparține regimului domeniului privat al Municipiului Constanța, fiind

cuprins ca atare în Inventarul bunurilor imobile aparținând localității, conform

H.C.L.M. nr. 252/2011, în timp ce cealaltă parte a terenului este în proprietatea

publică a statului, menționată în Inventarul bunurilor aparținând acestui domeniu

administrat de AN Apele Române.

Față de cele ce preced, critica vizând nesocotirea

cerințelor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. nu este întemeiată.

Nu poate fi primită nici critica relativă la neluarea

în considerare a celor statuate prin încheierea dată asupra excepției de nelegalitate

a HCL Constanța nr. 152/2000, modificată prin H.C.L. nr. 81 din 26 octombrie 2000,

prin care s-a stabilit delimitarea domeniului public de cel privat în stațiunea

Mamaia.

Instanța de apel a făcut trimitere la soluția

dată acestei excepții de nelegalitate, prin încheierea din 12 ianuarie 2015, care

putea fi atacată odată cu fondul. Or, prin cererea de recurs reclamanta a precizat

în mod expres actul de procedură recurat - a atacat numai decizia finală, iar nu

și încheierea premergătoare. Cum recursul împotriva hotărârii finale nu poate fi

considerat că vizează, în lipsă de critică distinctă, și încheieri premergătoare,

faptul că argumentele invocate de către reclamantă în susținerea excepției de nelegalitate

nu au fost considerate convingătoare pentru darea unei anumite soluții nu mai poate

fi verificat, în lipsa atacării încheierii premergătoare din 12 ianuarie 2015.

Considerând că terenul în suprafață de 102 mp

nu poate fi restituit în natură, instanța de apel a pronunțat o soluție legală.

Astfel, din dovezile administrate a rezultat că terenul înregistrat la nr. cadastral

C3 are regim juridic de „plajă”. Or, în condițiile art. 136 alin. (3) din Constituție,

bogățiile

de interes public ale subsolului, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil,

de interes național, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice

și ale platoului continental, precum și alte bunuri stabilite de legea organică,

fac obiectul exclusiv al proprietății publice.

În aceste condiții, instanța de apel a făcut interpretarea

corectă a prevederilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 atunci când a arătat

că legea specială nu permite restituirea în natură a terenurilor care, potrivit

Constituției, fac parte din categoria celor din domeniul public de interes național.

Singurele măsuri reparatorii de care poate beneficia reclamanta sunt cele înscrise

în art. 16 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului

de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv

în perioada regimului comunist în România;

natură a suprafeței de teren de 121 mp cu motivarea că, potrivit raportului de expertiză,

terenul se suprapune cu un alt imobil.

„Imobilul” care ar împiedica restituirea în natură

este, conform adresei nr. 83523/2013 a Direcției Patrimoniu din cadrul Primăriei

Constanța „un tobogan apă edificat în 1985 din fier și plastic, înscris în cartea

funciară în favoarea SC L.U. SRL. Or, în condițiile art. 10 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001, se restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat construcții

neautorizate în condițiile legii după data de 1 ianuarie 1990, precum și construcții

ușoare sau demontabile.

Cum toboganul este o construcție demontabilă,

instanța a făcut aplicarea corectă a textului menționat.

Nu este întemeiată nici critica ce vizează faptul

că Prefectura, iar nu pârâții, ar trebui să înainteze întreaga documentație Secretariatului

Comisiei Naționale pentru Restituirea Proprietăților.

Conform art. 21 alin. (1) din Legea nr. 165/2013,

în vederea acordării de măsuri compensatorii pentru imobilele care nu pot fi restituite

în natură, entitățile învestite de lege transmit Secretariatului Comisiei Naționale

deciziile care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii, întreaga documentație

care a stat la baza emiterii acestora și documentele care atestă situația juridică

a imobilului obiect al restituirii la momentul emiterii deciziei, inclusiv orice

înscrisuri cu privire la construcții demolate.

Alin. (3) al aceluiași text arată că, dispozițiile

autorităților administrației publice locale emise potrivit Legii nr. 10/2001, se

transmit Secretariatului Comisiei Naționale după exercitarea controlului de legalitate

de către prefect.

Din interpretarea acestor texte de lege rezultă

că obligația de înaintare a documentației ce a stat la baza emiterii deciziilor

care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii revine entităților învestite

cu soluționarea notificărilor. Împrejurarea că îndeplinirea acestei obligații este

posibilă numai după exercitarea controlului de legalitate de către prefect, nu este

de natură să schimbe subiectul obligației de transmitere a documentației menționate.

Nu a fost găsită întemeiată nici critica privitoare

la faptul că suma ce reprezintă onorariul avocatului celeilalte părți este nejustificat

de mare. Instanța de apel a diminuat onorariul avocatului în raport cu criteriile

înscrise în art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Suma determinată de instanță în aplicarea

acestor criterii legale nu reprezintă însă o chestiune de legalitate, cenzurabilă

în condițiile art. 304 C. proc. civ.

Având în vedere cele mai sus arătate, în temeiul

art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursurile au fost respinse, cu consecința rămânerii

irevocabile a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de

reclamanta M.V.I. și de pârâții Municipiul Constanța prin primar și Primarul Municipiului

Constanța împotriva deciziei civile nr. 24 C din 16 martie 2015 pronunțată de Curtea

de Apel Constanța, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 iunie

2015.