ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1583/2015

Deliberând, asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele: 1. Hotărârea instanței de apel Prin decizia civilă nr. 24 C din 16 martie 2015, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a admis apelul reclamantei M.V.I. împotriva sentinței civile nr. 1131 din 17 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Constanța. A schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că, admițând acțiunea reclamantei, a obligat pe pârâți să-i restituie în natură suprafața de 378 mp din lotul 13 careul 82 din stațiunea Mamaia, jud. Constanța, identificată în expertiza judiciară topografică între notațiile D-A-1-2-B-C-D. A respins ca nefondată cererea de restituire în natură a suprafeței de 102 mp, notată în aceeași expertiză ca fiind D-C-4-5-D și a obligat pârâții să înainteze Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor decizia care cuprinde propunerea de acordare de măsuri compensatorii sub formă de puncte, pentru suprafața imposibil de restituit în natură.

A menținut dispozițiile privind obligarea pârâților la cheltuieli de judecată în fond. A respins ca nefondat apelul pârâților Municipiul Constanța prin primar și Primarul Municipiului Constanța A obligat pe intimații pârâți la plata, către apelanta reclamantă, a sumei de 11 . 000 RON reprezentând cheltuieli de judecată, în rejudecare (2.000 RON onorariu expert și 9.000 RON onorariu avocațial, diminuat conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.).

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că terenul pentru care s-a solicitat restituirea în natură a fost delimitat cu regim juridic distinct, după cum a fost trasată bornarea litoralului Mării Negre în acel sector de plajă, datele regăsite la cartea funciară după definitivarea - în 2009 - a procesului-verbal de stabilire a liniei de demarcație între domeniul public de interes național (plajele litoralului românesc al Mări Negre) și domeniul de interes local fiind confirmate și prin adresele depuse de autoritatea publică locală atât în primul ciclu procesual, cât și în rejudecare - anume, că parte din acest teren aparține regimului domeniului privat al Municipiului Constanța, fiind cuprins ca atare în Inventarul bunurilor imobile aparținând localității, conform H.C.L.M.

nr. 252/2011, în timp ce cealaltă parte a terenului este în proprietatea publică a statului, menționată în Inventarul bunurilor aparținând acestui domeniu administrat de AN Apele Române. Faptul că pentru acest imobil s-au regăsit în CF date de alocare anterioară, pe porțiunile menționate, a numerelor cadastrale C1, C2 și C3, a fost de altfel relevat prin procesul-verbal de recepție din 30 iunie 2014 întocmit de O.C.P.I. Constanța pentru expertiza topo judiciară, fiind comunicate instanței planurile de amplasament și delimitare a acestor loturi, împreună cu schițele cadastrale. Apelanta reclamantă a apreciat că această disociere este una care nu obstrucționează restituirea în natură a întregului imobil, fiind dificil de conceput că același teren are suprafețe care nu sunt fizic particularizate ca aparținând unor titulari diferiți ai dreptului de proprietate, ci doar ca regim juridic.

Aceste susțineri nu au putut fi reținute în apel, instanța arătând că nu se poate face abstracție de faptul că, deși aparent acest teren se poziționează în zona litorală, fiind acoperit cu nisipul plajei, regimul lui juridic nu este cel relevat la prima vedere de amplasament - anume de teren aflat în domeniul public de interes național. Această clarificare a regimului juridic real, care a făcut obiect al deciziei de casare, nu trebuie înlăturată pe premisa amplasării pe plajă și deci a imposibilității restituirii unui bun inalienabil, dar nici pe argumentul că, de vreme ce parte din el aparține domeniului public și privat al municipiului Constanța și nu există bornare pe el, inserarea celeilalte părți în domeniul public al statului este nejustificată.

Această situație a fost generată de stabilirea limitelor de vecinătate conform Protocolului încheiat la 20 martie 2000 între Primăria municipiului Constanța și Compania Națională Apele Române - Direcția Apelor Dobrogea Litoral (ca administrator al bunurilor imobile ale statului), act care a fundamentat ulterior Hotărârea Consiliului Local al municipiului Constanța privind delimitarea domeniului public și privat al municipiului Constanța din stațiunea Mamaia, de domeniul public de interes național, nr. 152 din 30 martie 2000. Conform acestui act administrativ, pe tronsonul de nord al stațiunii Mamaia, situat între ultimele construcții și limita teritoriului administrativ al municipiului Constanța, limita de vecinătate o va constitui limita estică a parcelării inițiale a stațiunii Mamaia, în cadrul căreia sunt incluse proprietăți private particulare și proprietăți private și publice ale municipiului Constanța.

Aceste delimitări au ținut seama de vechea parcelare a stațiunii, iar nu de întinderea naturală a suprafeței de plajă prin extinderea în timp a zonei nisipoase a litoralului, ceea ce infirmă criticile evocate de apelanta reclamantă, în sensul că delimitarea regăsită de expertul topo judiciar (atestată prin actele administrației publice locale și înscrisă în evidențele cadastrale) este artificială și nerealistă. Direcția Patrimoniu din cadrul Primăriei Municipiului Constanța a comunicat prin adresa din 03 octombrie 2014 că terenul de 257 mp - identificat prin expertiza topo ca parte a domeniului privat al localității - nu este afectat de construcții ori de alte drepturi reale (inclusiv concesiune).

În raport cu toate aceste probe, instanța a reținut că dispozițiile art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 nu exclud de la restituirea în natură a terenurilor din domeniul public al autorităților locale, în măsura în care nu se opun alte reglementări speciale vizând urbanismul, prezervarea spațiilor publice și a celor verzi, utilitatea și servituțile publice (în acest sens fiind și dispozițiile pct. 10 din Normele metodologice adoptate prin H.G. nr. 250/2007).

În speță, restituirea în natură a suprafeței de 257 mp identificate prin notațiile A-B-C-D-A este pe deplin posibilă, terenul fiind intabulat cu regim de proprietate privată a municipiului Constanța, fiind liber în înțelesul dat de Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 și susceptibil a fi retrocedat conform art. 7. Față de împrejurarea că suprafața alăturată dinspre nord, de 121 m.p., identificată în domeniul public al Municipiului Constanța, nu este afectată unor căi publice de acces, unor amenajări de utilitate publică și care ar împiedica, în acest mod, aplicarea art. 7 din Legea nr. 10/2001, instanța a reținut că și această parte a fostului lot 13 poate fi retrocedată apelantei reclamante.

Pentru niciunul dintre aceste terenuri nu s-a putut reține susținerea regăsită în adresa din 03 februarie 2015 a Administrației Bazinale de Apă DL, în sensul că nu pot face obiect al retrocedării întrucât s-ar opune prevederile art. 6 din O.U.G. nr. 202/2002, aprobată prin Legea nr. 280/2003, deoarece, sub un prim aspect, instituția publică nu a probat că ele se regăsesc în delimitarea dată acestei zone potrivit art. 16 - afirmându-se doar că terenul se află pe plajă. Pe de altă parte, actul normativ menționat nu instituie interdicția constituirii de drepturi reale în regim privat ori edificarea de construcții în acest areal, ci doar obligația pentru a se respecta reglementările speciale dispuse pentru zona costieră.

Cât privește terenul de 102 mp dinspre sud, aflat în domeniul public de interes național, instanța a reținut că el nu poate face obiect al restituirii în natură - pentru acesta operând compensarea prin despăgubire. Potrivit art. 3 din Legea nr. 213/1998, domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituție, din cele stabilite în anexa care face parte integrantă din această lege și din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public și sunt dobândite de stat sau de unitățile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege. Din domeniul public al statului face parte, așadar prin voința legiuitorului și conform art. 135 alin. (4) din Constituție, plaja mării; textul alin. (5) din art. 135 din Legea fundamentală arată că aceste bunuri proprietate publică sunt inalienabile, putând face doar obiect al dreptului de administrare prin entitățile stabilite de lege.

Conform art. 58 1 alin. (4) din Legea nr. 7/1996, completată și modificată prin O.U.G. nr. 64/2010, în cazul imobilelor proprietatea publică a statului și a unităților administrativ-teritoriale, intabularea se realizează la cererea conducătorului instituției publice centrale sau locale, după caz, în baza actelor de proprietate, iar în lipsa acestora, a extraselor de pe inventarul centralizat al bunurilor respective, certificate pentru conformitate. Inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statulu i face obiectul unor acte normative emise în conformitate cu dispozițiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 - H.G. nr. 1705/2006, cu modificările și completările ulterioare.

Potrivit art. 2 alin. (3) din acest act normativ, modificările în inventarul bunurilor din domeniul public al statului intervenite ca urmare a transferurilor de bunuri în sau din domeniul public al statului ori în cadrul domeniului public al statului între ministere, celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, precum și autoritățile publice centrale se înregistrează concomitent la Ministerul Finanțelor Publice de către instituțiile implicate în aplicarea protocoalelor de predare-primire. În speță, terenul de 102 mp a fost delimitat de către autoritatea locală împreună cu administratorul domeniului public al statului, de interes național, stabilindu-se în acord cu documentația întocmită modalitatea de intabulare a drepturilor legale; Statul Român figurează ca titular al dreptului de proprietate publică, IE 227250, pentru această suprafață, definită ca sector de plajă.

Legea nr. 10/2001 nu permite restituirea către foștii proprietari a oricăror bunuri, într-un mod care ar contraveni normei constituționale; art. 6 alin. (1) prevede că „p rin imobile, în sensul prezentei legi, se înțelege terenurile, cu sau fără construcții, cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod abuziv, precum și bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în aceste construcții, inclusiv terenurile fără construcții afectate de lucrări de investiții de interes public aprobate, dacă nu a început construcția acestora”. Nu se permite, astfel, restituirea în natură a terenurilor indiferent de natura juridică dobândită ulterior preluării și în nici un caz a celor care, potrivit Constituției, fac parte din categoria celor din domeniul public de interes național.

Legea nr. 213/1998 constituie o lege organică, întrucât prin art. 136 alin. (3) din Legea fundamentală se arată că regimul proprietății publice a statului și bunurile care se supun acestuia se stabilesc printr-un act normativ de această natură; Legea nr. 10/2001 privind măsurile reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este în schimb o lege ordinară, care nu poate aduce modificări prevederilor legii organice, în măsura în care legiuitorul nu o prevede explicit.

În aceste condiții, pentru terenul menționat se pot acorda doar măsuri compensatorii, iar în speță doar despăgubiri (municipiul Constanța neputând propune măsuri în echivalent decât pentru cele nerestituite din propriul domeniu public sau privat, nu și pentru cele care aparțin de drept statului), prevederile Legii nr. 165/2013 fiind cele care, la data statuării asupra cauzei, reglementează modalitatea de reparație, a compensării prin puncte - art. 16 din Legea nr. 165/2013.

În ce privește entitatea obligată să procedeze la întocmirea documentației necesare propunerii de acordare a măsurilor compensatorii, instanța de apel a reținut că aceasta este autoritatea locală, întrucât deși a cunoscut că regimul juridic al acestui teren nu este dat de apartenența în totalitate la domeniul public ori privat al municipiului Constanța (aspect indicat inclusiv în judecata din primul ciclu procesual), nu s-a procedat în conformitate cu dispozițiile art. 27 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001 în sensul comunicării către persoana îndreptățită a faptului că parte din teren aparține domeniului public al statului. Astfel fiind, pârâții au fost obligați să întocmească și să înainteze Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor decizia care cuprinde propunerea de acordare de măsuri compensatorii sub formă de puncte, pentru această suprafață imposibil de restituit în natură.

Aceste considerente au stat la baza respingerii cererii de apel formulate de către pârâții Municipiul Constanța prin Primar și Primarul Municipiului Constanța, care în situația dată nu se pot deroga de obligația de a finaliza documentația necesară soluționării notificării apelantei reclamante, pe argumentul că această suprafață este administrată de Apele Române, în numele Statului. Față de dispozițiile art. 274 C. proc. civ., intimații pârâți au fost obligați la plata, către apelanta reclamantă, a sumei de 11.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată, în rejudecare. Această sumă s-a constituit din cei 2.000 RON achitat drept onorariu pentru expertiza judiciară topografică și, respectiv 9.000 RON onorariu avocațial, diminuat conform art. 274 alin. (3) C. proc.

civ. de la valoarea de 22.200 RON, pretinsă pentru toate etapele procesuale. 2. Recursul 2.1. Motive Reclamanta M.V.I. și pârâții Municipiul Constanța prin primar, respectiv Primarul Municipiului Constanța au declarat recurs. Criticile formulate de către reclamantă, întemeiate în drept pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează, în esență, următoarele aspecte: Instanța a încălcat dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, instanța de apel a confirmat procesul-verbal de delimitare realizat de către pârâtul Municipiul Constanța și RA Apele Române, deși instanța de recurs a reținut în considerentele deciziei de casare că un proces-verbal nu are aptitudinea de a transfera bunul imobil în litigiu din domeniul privat al Municipiului Constanța în cel public de interes național al Statului, care este administrat de RA Apele Române.

Instanța de apel nu a ținut cont nici de dezlegarea dată excepției de nelegalitate a H.C.L. nr. 152 din 30 martie 2000, care face parte integrantă din procesul-verbal de delimitare. Instanța de apel a respins toate argumentele invocate de către reclamantă pentru luarea în considerare a dezlegării date excepției de nelegalitate menționate. Au fost încălcate, de asemenea, și prevederile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care indisponibilizează bunul până la soluționarea cererii de restituire. Prin trecerea suprafeței de 102 mp din domeniul privat al municipiului Constanța în domeniul public al statului s-a realizat schimbarea destinației acestui teren, fapt interzis de textul arătat. Pârâții au invocat, în temeiul dispozițiilor pe art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., faptul că s-a procedat greșit la restituirea suprafeței de teren de 121 mp ce aparține domeniului public al municipiului Constanța. Pe de altă parte, în raportul de expertiză întocmit în cauză se arată că această suprafață de teren se suprapune cu un alt imobil. Instanța a dispus, în mod greșit, obligarea pârâților să înainteze dosarul către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, întrucât Legea nr. 165/2013 prevede această obligație în sarcina Prefecturilor. În fine, în ceea ce privește cheltuielile de judecată, suma reținută ca onorariu de avocat nu este justificată și depășește o limită rezonabilă în raport cu volumul de muncă și complexitate al cauzei. 2.2. Analiza recursurilor Recursurile nu sunt întemeiate, și vor fi respinse pentru următoarele considerente: 1. Instanța de trimitere nu a încălcat dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc.

civ. în legătură cu cele statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție relativ la procesul-verbal de delimitare realizat de Municipiul Constanța și RA Apele Române. Astfel, prin decizia nr. 958 din 15 februarie 2012 s-a arătat, într-adevăr, că un proces-verbal cu caracter provizoriu, încheiat în anul 2000, nu are aptitudinea de a transfera bunul imobil din domeniul privat al Municipiului Constanța în domeniul public de interes național al statului. Instanța de recurs a cerut instanței de trimitere să verifice subzistența înscrisului după apariția Legii nr. 10/2001.

Răspunzând acestei solicitări a instanței de recurs, instanța de apel a administrat un probatoriu complex, constând în înscrisuri și expertiză, iar în urma analizei făcute a arătat că, p rin adresa din 12 noiembrie 2012, Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Constanța a comunicat că se regăsesc înscrise în cartea funciară sectoare de plajă pe anumite zone ale litoralului, iar în stațiunea Mamaia s-au intabulat sectoare de plajă cu identificatorii cadastrali indicați, având drept de proprietate Statul român, cu drept de administrare Administrația Națională Apele Române - Direcția Apelor Dobrogea Litoral. Direcția Patrimoniu din cadrul Primăriei Municipiului Constanța a comunicat, la rândul său, prin adresa din 16 noiembrie 2012, că terenul aferent fostului lot 13 din careul 82 constituie în prezent parte a domeniului privat al municipiului Constanța, conform H.C.L.M.

nr. 252/2011, anexa nr. 24, cealaltă parte fiind inclusă în categoria domeniului public al statului, figurând în Inventarul bunurilor aparținând acestui domeniu administrat de AN Apele Române. S-a comunicat totodată, faptul că procesul-verbal provizoriu de delimitare din 31 iulie 2000 încheiat între Primăria Municipiului Constanța și AN Apele Române SA - Direcția Apelor Dobrogea Litoral a fost definitivat prin întocmirea documentațiilor cadastrale și deschiderea cărților funciare în anul 2009, după realizarea bazei bornate a litoralului și întocmirea cadastrului plajelor, prin care s-au stabilit definitiv vecinătățile dintre domeniul public de interes național și domeniul aparținând municipiului Constanța.

Definitivarea procesului-verbal de delimitare a fost confirmată și de Serviciul Cadastru din Primăria Constanța. Serviciul Urbanism din cadrul Primăriei Constanța a comunicat, la solicitarea vizând existența unui plan urbanistic zonal pentru zona costieră care include lotul în discuție, că Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului are inițiată o documentație definită ca „Plan Urbanistic Zonal - Zona costieră” pe sectorul sudic dintre Capul Midia și Vama Veche (fiind așadar inclusă și stațiunea Mamaia), dar că terenul de 479,96 mp este în prezent reglementat - din punct de vedere urbanistic - de PUZ Mamaia aprobat prin H.C.L.M. nr. 285 din 18 mai 2007 privind modificarea H.C.L.M. nr. 129/2001.

Administrația Bazinală de Apă Dobrogea Litoral a răspuns solicitării curții de apel în sensul că nu poate, pe baza expertizei efectuate în primul ciclu procesual, și în absența coordonatelor stereo 70 ale imobilului în litigiu, să precizeze dacă există sau nu o suprapunere între domeniul public de interes național și terenul pretins a fi restituit în natură în această procedură specială, amintind că plaja în ansamblul constituie domeniu public al statului, fiind deopotrivă incidente dispozițiile O.U.G. nr. 202/2002 privind gospodărirea integrată a zonei costiere.

Întrucât nici autoritatea locală, prin serviciile specializate, și nici administratorul domeniului public de interes național nu au putut preciza, pe baza raportului de expertiză depus la termenul din 01 septembrie 2009, dacă există o suprapunere între terenul fostului lot 13 din careul 82 al parcelării inițiale a stațiunii Mamaia și domeniul public de interes național, iar prin adresa din 05 decembrie 2012 O.C.P.I. Constanța a comunicat că lucrarea expert P.G. nu poate fi avizată în conformitate cu Ordinul Ministerului Justiției nr. 1882/2011, la termenul din 14 ianuarie 2013 a fost dispusă administrarea unei noi expertize topo. Așadar, după casarea cu trimitere spre rejudecare a fost lămurită chestiunea vizând faptul dacă procesul-verbal încheiat în anul 2000 a continuat să producă efecte și după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

S-a constatat că terenul pentru care s-a solicitat restituirea în natură a fost delimitat cu regim juridic distinct, după cum a fost trasată bornarea litoralului Mării Negre în acel sector de plajă, datele regăsite la cartea funciară după definitivarea - în 2009 - a procesului-verbal de stabilire a liniei de demarcație între domeniul public de interes național (plajele litoralului românesc al Mări Negre) și domeniul de interes local fiind confirmate și prin adresele depuse de autoritatea publică locală atât în primul ciclu procesual, cât și în rejudecare, și anume că parte din acest teren aparține regimului domeniului privat al Municipiului Constanța, fiind cuprins ca atare în Inventarul bunurilor imobile aparținând localității, conform H.C.L.M.

nr. 252/2011, în timp ce cealaltă parte a terenului este în proprietatea publică a statului, menționată în Inventarul bunurilor aparținând acestui domeniu administrat de AN Apele Române. Față de cele ce preced, critica vizând nesocotirea cerințelor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. nu este întemeiată. Nu poate fi primită nici critica relativă la neluarea în considerare a celor statuate prin încheierea dată asupra excepției de nelegalitate a HCL Constanța nr. 152/2000, modificată prin H.C.L. nr. 81 din 26 octombrie 2000, prin care s-a stabilit delimitarea domeniului public de cel privat în stațiunea Mamaia. Instanța de apel a făcut trimitere la soluția dată acestei excepții de nelegalitate, prin încheierea din 12 ianuarie 2015, care putea fi atacată odată cu fondul.

Or, prin cererea de recurs reclamanta a precizat în mod expres actul de procedură recurat - a atacat numai decizia finală, iar nu și încheierea premergătoare. Cum recursul împotriva hotărârii finale nu poate fi considerat că vizează, în lipsă de critică distinctă, și încheieri premergătoare, faptul că argumentele invocate de către reclamantă în susținerea excepției de nelegalitate nu au fost considerate convingătoare pentru darea unei anumite soluții nu mai poate fi verificat, în lipsa atacării încheierii premergătoare din 12 ianuarie 2015. Considerând că terenul în suprafață de 102 mp nu poate fi restituit în natură, instanța de apel a pronunțat o soluție legală. Astfel, din dovezile administrate a rezultat că terenul înregistrat la nr. cadastral C3 are regim juridic de „plajă”.

Or, în condițiile art. 136 alin. (3) din Constituție, bogățiile de interes public ale subsolului, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil, de interes național, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, precum și alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietății publice. În aceste condiții, instanța de apel a făcut interpretarea corectă a prevederilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 atunci când a arătat că legea specială nu permite restituirea în natură a terenurilor care, potrivit Constituției, fac parte din categoria celor din domeniul public de interes național.

Singurele măsuri reparatorii de care poate beneficia reclamanta sunt cele înscrise în art. 16 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România; 2. Pârâții au criticat soluția de restituire în natură a suprafeței de teren de 121 mp cu motivarea că, potrivit raportului de expertiză, terenul se suprapune cu un alt imobil. „Imobilul” care ar împiedica restituirea în natură este, conform adresei nr. 83523/2013 a Direcției Patrimoniu din cadrul Primăriei Constanța „un tobogan apă edificat în 1985 din fier și plastic, înscris în cartea funciară în favoarea SC L.U.

SRL. Or, în condițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, se restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat construcții neautorizate în condițiile legii după data de 1 ianuarie 1990, precum și construcții ușoare sau demontabile. Cum toboganul este o construcție demontabilă, instanța a făcut aplicarea corectă a textului menționat. Nu este întemeiată nici critica ce vizează faptul că Prefectura, iar nu pârâții, ar trebui să înainteze întreaga documentație Secretariatului Comisiei Naționale pentru Restituirea Proprietăților.

Conform art. 21 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, în vederea acordării de măsuri compensatorii pentru imobilele care nu pot fi restituite în natură, entitățile învestite de lege transmit Secretariatului Comisiei Naționale deciziile care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii, întreaga documentație care a stat la baza emiterii acestora și documentele care atestă situația juridică a imobilului obiect al restituirii la momentul emiterii deciziei, inclusiv orice înscrisuri cu privire la construcții demolate. Alin. (3) al aceluiași text arată că, dispozițiile autorităților administrației publice locale emise potrivit Legii nr. 10/2001, se transmit Secretariatului Comisiei Naționale după exercitarea controlului de legalitate de către prefect.

Din interpretarea acestor texte de lege rezultă că obligația de înaintare a documentației ce a stat la baza emiterii deciziilor care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii revine entităților învestite cu soluționarea notificărilor. Împrejurarea că îndeplinirea acestei obligații este posibilă numai după exercitarea controlului de legalitate de către prefect, nu este de natură să schimbe subiectul obligației de transmitere a documentației menționate. Nu a fost găsită întemeiată nici critica privitoare la faptul că suma ce reprezintă onorariul avocatului celeilalte părți este nejustificat de mare. Instanța de apel a diminuat onorariul avocatului în raport cu criteriile înscrise în art. 274 alin. (3) C. proc.

civ. Suma determinată de instanță în aplicarea acestor criterii legale nu reprezintă însă o chestiune de legalitate, cenzurabilă în condițiile art. 304 C. proc. civ. Având în vedere cele mai sus arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursurile au fost respinse, cu consecința rămânerii irevocabile a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta M.V.I. și de pârâții Municipiul Constanța prin primar și Primarul Municipiului Constanța împotriva deciziei civile nr. 24 C din 16 martie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 iunie 2015.