ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6237/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Tribunalul Constanța, secția civilă, prin sentința civilă nr. 1777 din 16 octombrie 2007, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC M. SA; a respins acțiunea formulată de reclamanta N.R.A., prin mandatar G.E.M.A., în contradictoriu cu pârâta SC M. SA, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală; a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanta N.R.A., prin mandatar G.E.M.A., în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin M.F.P., Municipiul Constanța, prin Primar, SC A. SA și SC O.R.

SA Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, pârâta SC M. SA a obținut certificat de atestare asupra terenului în suprafață de 2.503,80 mp, în care parțial este inclus și terenul care face obiectul pricinii aferent activului „Piscina R." În urma divizării SC M. SA, „Piscina R." din stațiunea Mamaia, împreună cu terenul aferent, a fost inclusă în capitalul social al SC R. SA, iar în urma procedurii de privatizare a SC R. SA, pachetul de acțiuni deținut de Ministerul Turismului la această societate a fost cumpărat de SC O. SA, care a devenit acționar majoritar. S-a mai reținut că, reclamanta N.A.R. a făcut dovada că este succesoarea bunicului său C.C. care, conform actului de vânzare din 18 februarie 1936, a cumpărat lotul, din Planul de proiectare și sistematizare al plajei Mamaia, suprafața de 358,08 mp.

În raport de probele existente în dosar s-a reținut că, lotul revendicat de reclamantă în realitate reprezintă lotul, cu care autorul reclamantei figurează în registrul de proprietari, vol. VIII pag. 1612. S-a stabilit în sarcina cumpărătorului obligația de a construi pe terenul cumpărat o casă de locuit, în timp de 4 ani de la autentificarea actului, și în caz de neexecutare a obligației asumate vânzarea se reziliază de drept, fără judecată, punere în executare sau altă formalitate. Curtea de Apel Constanța, secția civilă, prin Decizia civilă nr. 6 din 18 ianuarie 2010, a respins apelul declarat de reclamanta N.A.R., în contradictoriu cu Statul Roman, prin M.F.P., Municipiul Constanța, prin Primar, Consiliul Local Constanța, SC M. SA, SC S.L.

SRL și SC O.R. SA. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că, reclamanta nu a făcut dovada că autorul ei a fost împiedicat să construiască o casă pe terenul cumpărat, iar terenul în litigiu a trecut în proprietatea statului ca „bun fără stăpân, ca urmare a rezoluțiunii de plin drept a contractului de vânzare-cumpărare, în baza Deciziei nr. 22043/1958. Prin stipularea rezoluțiunii de drept de către părți, acestea au renunțat anticipat la caracterul judiciar al acestei sancțiuni. În situația în care totuși părțile ar apela la procedura judiciară, instanța nu poate decât că constate neexecutarea de către debitor a obligațiilor asumate. Împotriva deciziei civile mai sus menționată, a declarat recurs reclamanta N.A.R., criticând-o ca fiind netemeinică și nelegală, invocând dispozițiile art. 304 pct. 8,9 C. proc.

civ., deoarece: - S-a ignorat conținutul contractului de vânzare-cumpărare care este legea părților, nu numai în privința obligațiilor cumpărătorului, dar și a manifestării concrete a voinței creditorului de a activa clauza rezolutorie. - Manifestarea de voință, în sensul desființării contractului, era supusă termenului de prescripție prevăzut nu de Decretul nr. 167/1958, nici de către art. 1890 C. civ., ci de art. 1900 C. civ. care stabilește: „acțiunile pentru nulitatea sau pentru stricarea unei convenții se prescriu prin 10 ani în toate cazurile când legea nu dispune altfel". - Decizia nr. 22043/1958 nu poate să producă efectele pe care i le atribuie instanța de apel pentru că s-ar încălca legea părților prin care acestea au stipulat clar modalitatea exprimării voinței de rezoluțiune.

- Faptul că vânzătorul creditor nu a intenționat să facă uz de pactul comisoriu, rezultă nu numai din faptul că nu a recurs la investirea cu formulă executorie, ci și din împrejurarea că la nivelul anului 1950 terenul în litigiu avea o situație juridică incertă. Recursul nu este fondat Reclamanta N.A.R. s-a legitimat ca succesor prin reprezentare al defunctului C.C., care prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 18 februarie 1946 încheiat cu Primăria Constanța, a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu, 358,08 mp, situat în Stațiunea Mamaia.

Vânzarea terenului mai sus menționat a fost posibilă dat fiind faptul că, prin Decizia nr. 25 din 30 decembrie 1905 a Consiliului Comunal al Primăriei Constanța, aprobată prin Decretul nr. 761/1906, Primăria Orașului Constanța a intrat în posesia mai multor terenuri situate în Stațiunea Mamaia, care i-au fost predate de M.A.D., terenuri pe care a hotărât să le vândă sub formă de loturi, cu obligația pentru cumpărători de a ridica în 4 ani, pe acestea, construcții, termen prelungit prin Decizia nr. 5 din 5 decembrie 1924, la 6 ani. Prin contractul mai sus menționat, autorul reclamantei și-a asumat obligația de a construi pe acest teren o casă de locuit sau vilă, în conformitate cu planul aprobat de Administrația Municipală, în termen de 6 ani.

În acest contract părțile au înțeles să insereze, de comun acord, o clauză de rezoluțiune care are valoarea unui pact comisoriu de gradul IV, clauză potrivit căreia nerespectarea vreunei obligațiuni luate de cumpărător prin acest act atrage rezilierea de plin drept a vânzării și dă drept Primăriei Constanța să procedeze la reziliere, fără judecată sau punere în întârziere, terenul reintrand în patrimoniul Municipiului Constanța, prin simpla investire cu formulă executorie, adică fără să fie necesară pronunțarea unei hotărâri judecătorești, cum greșit se apără reclamanta. În cauză, se reține că reclamanta nu a făcut dovada că autorul ei a fost împiedicat să construiască o casă pe terenul cumpărat, sau că, în urma demersurilor efectuate pentru eliberarea autorizației de construcție, i-au fost respinse cererile de către organele în drept.

Prin urmare, terenul în litigiu nu a fost preluat abuziv de Statul Român ca „bun fără stăpân", ci ca urmare a rezoluțiunii de plin drept a contractului de vânzare-cumpărare, în baza Deciziei nr. 22044/1958 prin care autorul reclamantei a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, situație în care reclamanta nu este îndreptățită la măsuri reparatorii în condițiile art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001 cu privire la terenul menționat. Cu privire la critica referitoare la prescripția extinctivă prevăzută de Decretul nr. 167/1958, se reține că, această sancțiune se aplică rezoluțiunii judiciare și nu celei convenționale. Așa cum s-a menționat, contractului de vânzare-cumpărare din 18 februarie 1936, nu îi sunt aplicabile dispozițiile actului normativ, enunțat mai sus, deoarece, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, în anul 1936, nu era în vigoare Decretul nr. 167/1958.

Pentru cele învederate, în cauză nu sunt aplicabile nici dispozițiile art. 1900 C. civ., cum greșit le invocă reclamanta. Pentru toate cele reținute, Înalta Curte constată că motivele de recurs invocate nu se circumscriu temeiurilor de drept prevăzute de art. 304 pct. 8, 9 C. proc. civ. și, în consecință, se va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta N.A.R. împotriva Deciziei nr. 6/ C din 18 ianuarie 2010 a Curții de Apel, secția civilă, minori și familie, litigii de munca și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 noiembrie 2010.