ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6237/2010

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Tribunalul Constanța, secția civilă,

prin sentința civilă nr. 1777 din 16 octombrie 2007, a respins excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtei SC M. SA; a respins acțiunea formulată de

reclamanta N.R.A., prin mandatar G.E.M.A., în contradictoriu cu pârâta SC M. SA,

ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală; a respins,

ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanta N.R.A., prin mandatar G.E.M.A.,

în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin M.F.P., Municipiul Constanța,

prin Primar, SC A. SA și SC O.R. SA

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că, pârâta SC M. SA a obținut certificat de atestare asupra

terenului în suprafață de 2.503,80 mp, în care parțial este inclus și terenul

care face obiectul pricinii aferent activului „Piscina R." În urma

divizării SC M. SA, „Piscina R." din stațiunea Mamaia, împreună cu terenul

aferent, a fost inclusă în capitalul social al SC R. SA, iar în urma procedurii

de privatizare a SC R. SA, pachetul de acțiuni deținut de Ministerul Turismului

la această societate a fost cumpărat de SC O. SA, care a devenit acționar

majoritar.

S-a mai

reținut că, reclamanta N.A.R. a făcut dovada că este succesoarea bunicului său

C.C. care, conform actului de vânzare din 18 februarie 1936, a cumpărat lotul,

din Planul de proiectare și sistematizare al plajei Mamaia, suprafața de 358,08

mp.

În raport de

probele existente în dosar s-a reținut că, lotul revendicat de reclamantă în

realitate reprezintă lotul, cu care autorul reclamantei figurează în registrul

de proprietari, vol. VIII pag. 1612. S-a stabilit în sarcina cumpărătorului

obligația de a construi pe terenul cumpărat o casă de locuit, în timp de 4 ani

de la autentificarea actului, și în caz de neexecutare a obligației asumate

vânzarea se reziliază de drept, fără judecată, punere în executare sau altă

formalitate.

Curtea de Apel

Constanța, secția civilă, prin Decizia civilă nr. 6 din 18 ianuarie 2010, a

respins apelul declarat de reclamanta N.A.R., în contradictoriu cu Statul

Roman, prin M.F.P., Municipiul Constanța, prin Primar, Consiliul Local

Constanța, SC M. SA, SC S.L. SRL și SC O.R. SA.

Pentru a

hotărî astfel, instanța de apel a reținut că, reclamanta nu a făcut dovada că

autorul ei a fost împiedicat să construiască o casă pe terenul cumpărat, iar

terenul în litigiu a trecut în proprietatea statului ca „bun fără stăpân, ca

urmare a rezoluțiunii de plin drept a contractului de vânzare-cumpărare, în

baza Deciziei nr. 22043/1958.

Prin

stipularea rezoluțiunii de drept de către părți, acestea au renunțat anticipat

la caracterul judiciar al acestei sancțiuni. În situația în care totuși părțile

ar apela la procedura judiciară, instanța nu poate decât că constate

neexecutarea de către debitor a obligațiilor asumate.

Împotriva deciziei

civile mai sus menționată, a declarat recurs reclamanta N.A.R., criticând-o ca

fiind netemeinică și nelegală, invocând dispozițiile art. 304 pct. 8,9 C. proc.

civ., deoarece:

-

S-a ignorat conținutul contractului de

vânzare-cumpărare care este legea părților, nu numai în privința obligațiilor

cumpărătorului, dar și a manifestării concrete a voinței creditorului de a

activa clauza rezolutorie.

-

Manifestarea de voință, în sensul

desființării contractului, era supusă termenului de prescripție prevăzut nu de

Decretul nr. 167/1958, nici de către art. 1890 C. civ., ci de art. 1900 C. civ.

care stabilește: „acțiunile pentru nulitatea sau pentru stricarea unei

convenții se prescriu prin 10 ani în toate cazurile când legea nu dispune

altfel".

- Decizia nr. 22043/1958

nu poate să producă efectele pe care i le atribuie instanța de apel pentru că

s-ar încălca legea părților prin care acestea au stipulat clar modalitatea

exprimării voinței de rezoluțiune.

- Faptul că

vânzătorul creditor nu a intenționat să facă uz de pactul comisoriu, rezultă nu

numai din faptul că nu a recurs la investirea cu formulă executorie, ci și din

împrejurarea că la nivelul anului 1950 terenul în litigiu avea o situație

juridică incertă.

Recursul nu este fondat

Reclamanta N.A.R.

s-a legitimat ca succesor prin reprezentare al defunctului C.C., care prin

actul de vânzare-cumpărare autentificat din 18 februarie 1946 încheiat cu

Primăria Constanța, a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în

litigiu, 358,08 mp, situat în Stațiunea Mamaia.

Vânzarea

terenului mai sus menționat a fost posibilă dat fiind faptul că, prin Decizia

nr. 25 din 30 decembrie 1905 a Consiliului Comunal al Primăriei Constanța,

aprobată prin Decretul nr. 761/1906, Primăria Orașului Constanța a intrat în

posesia mai multor terenuri situate în Stațiunea Mamaia, care i-au fost predate

de M.A.D., terenuri pe care a hotărât să le vândă sub formă de loturi, cu

obligația pentru cumpărători de a ridica în 4 ani, pe acestea, construcții,

termen prelungit prin Decizia nr. 5 din 5 decembrie 1924, la 6 ani.

Prin contractul

mai sus menționat, autorul reclamantei și-a asumat obligația de a construi pe

acest teren o casă de locuit sau vilă, în conformitate cu planul aprobat de

Administrația Municipală, în termen de 6 ani.

În acest

contract părțile au înțeles să insereze, de comun acord, o clauză de

rezoluțiune care are valoarea unui pact comisoriu de gradul IV, clauză potrivit

căreia nerespectarea vreunei obligațiuni luate de cumpărător prin acest act

atrage rezilierea de plin drept a vânzării și dă drept Primăriei Constanța să

procedeze la reziliere, fără judecată sau punere în întârziere, terenul

reintrand în patrimoniul Municipiului Constanța, prin simpla investire cu

formulă executorie, adică fără să fie necesară pronunțarea unei hotărâri

judecătorești, cum greșit se apără reclamanta.

În

cauză, se reține că reclamanta nu a făcut dovada că autorul ei a fost

împiedicat să construiască o casă pe terenul cumpărat, sau că, în urma

demersurilor efectuate pentru eliberarea autorizației de construcție, i-au fost

respinse cererile de către organele în drept.

Prin

urmare, terenul în litigiu nu a fost preluat abuziv de Statul Român ca „bun

fără stăpân", ci ca urmare a rezoluțiunii de plin drept a contractului de

vânzare-cumpărare, în baza Deciziei nr. 22044/1958 prin care autorul

reclamantei a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu,

situație în care reclamanta nu este îndreptățită la măsuri reparatorii în

condițiile art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001 cu privire la terenul menționat.

Cu privire la

critica referitoare la prescripția extinctivă prevăzută de Decretul nr. 167/1958,

se reține că, această sancțiune se aplică rezoluțiunii judiciare și nu celei

convenționale.

Așa cum

s-a menționat, contractului de vânzare-cumpărare din 18 februarie 1936, nu îi

sunt aplicabile dispozițiile actului normativ,

enunțat mai sus, deoarece, la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare, în anul 1936, nu era în vigoare Decretul nr. 167/1958.

Pentru

cele învederate, în cauză nu sunt aplicabile nici dispozițiile art. 1900 C. civ.,

cum greșit le invocă reclamanta.

Pentru toate

cele reținute, Înalta Curte constată că motivele de recurs invocate nu se

circumscriu temeiurilor de drept prevăzute de art. 304 pct. 8, 9 C. proc. civ.

și, în consecință, se va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

ca nefondat recursul declarat de reclamanta N.A.R. împotriva Deciziei nr. 6/ C

din 18 ianuarie 2010 a Curții de Apel, secția civilă, minori și familie,

litigii de munca și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 noiembrie 2010.