ÎCCJ, decizie (scj.ro #81719)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81719) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Imobil

intrat în patrimoniul Statului ca urmare a rezoluțiunii de plin drept a

unui contract de vânzare cumpărare pentru nerespectarea obligației

asumată de cumpărător. Pact comisoriu de gradul IV.

Inaplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Cuprins

pe materii :

Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate.

Index

alfabetic :

imobil

-

contract de vânzare-cumpărare

-

pact comisoriu

-

rezoluțiune

Legea nr. 10/2001, art. 2

În categoria preluărilor caracterizate a fi abuzive de art.

2 din Legea nr. 10/2001, nu se încadrează și acele situații în

care, ca urmare a

desființării

unor contracte civile pentru nerespectarea de către părți

a clauzelor contractuale, bunul se reîntoarce în

patrimoniul părții contractante îndreptățite la

această măsură.

Este

situația părților care au încheiat un contract de vânzare

cumpărare

în care au

înțeles să insereze, de comun acord, o clauză de

rezoluțiune, cu valoarea

unui

pact comisoriu de gradul IV, clauză potrivit căreia

în caz de nerealizare a

condiției

stipulate, respectiv  aceea de a se ridica de către cumpărător o

construcție până la împlinirea

termenului, contractul este desființat de

plin drept, fără să fie necesară intervenția

instanței de judecată

.

Astfel, bunul se găsește în patrimoniul

vânzătorului ca urmare a

desființării

contractului de vânzare cumpărare

pentru

nerespectarea de către cumpărător a obligației asumate prin

contract și

nu ca urmare a unei deposedări abuzive, care

să fi fost realizată în mod arbitrar și prin abuz de putere de

către stat, situație în care

nu

sunt

incidente dispozițiile legii de reparație.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 774 din 9

februarie 2012

Prin sentința civilă nr. 363 din 27.03.2008,

Tribunalul Constanța a respins, ca nefondată, acțiunea

formulată

de reclamantul B.B., în contradictoriu cu pârâții Primarul municipiului

Constanța, Municipiul Constanța, prin primar și Consiliul local

Constanța, reținând că notificarea înregistrată sub nr.

1243/2001, a solicitat restituirea în natură a terenului în

suprafață de 480,60 mp., situat în stațiunea Mamaia - lotul 14,

careul 56, iar prin dispoziția contestată s-a respins cererea

reclamantului pe considerentul că acest imobil nu

se

încadrează în dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Instanța de fond a constatat că titlul de care se prevalează

reclamantul  este actul  de  vânzare-cumpărare autentificat sub

nr.3225/1936, prin care autorul său a dobândit suprafața de teren în

litigiu, stabilindu-se în sarcina cumpărătorului o obligație de

a edifica o construcție în termen de 4 ani de la data intervenirii

vânzării, sub sancțiunea „rezilierii de plin drept a prezentei

vânzări și Municipiul Constanța, investind prezentul act cu

formula executorie prevăzută de art. 20 din legea autentificării

actelor, fără somațiune, curs de judecată sau altă

punere în întârziere, ci de plin drept va intra în posesiunea terenului vândut

fără nici o altă formalitate".

Ulterior, termenul de executare a obligației

cumpărătorului a fost prelungit la 6 ani, însă prin decizia

22043/1958 a fostului Sfat Popular al Orașului Constanța au fost

declarate desființate și reziliate de plin drept toate actele de

vânzare de loturi de teren din stațiunea Mamaia pentru neexecutarea

clauzelor contractuale, atât în ceea ce privește neplata prețului,

cât și cu privire la needificarea construcțiilor.

S-a constatat, că, deși reclamantul a făcut

dovada că este succesorul legal al autorului, nu a făcut și

dovada respectării clauzelor contractuale de către antecesorul

său, iar emiterea de către Primăria Constanta a unei decizii de

rezoluțiune a contractului de vânzare-cumpărare s-a realizat în

considerarea clauzei privind obligația de a construi pe teren, clauză

care avea caracterul juridic al unui pact comisoriu de gradul IV, astfel încât

nu se poate reține că a operat o preluare abuzivă a imobilului

în proprietatea statului.

Instanța de fond a apreciat că,

în prezența unui asemenea pact,

rolul instanței de

judecată sub aspectul

aplicării

sancțiunii este înlăturat în totalitate, rezoluțiunea operând de

drept, fără a fi necesară intervenția justiției,

sancțiunea desființării contractului fiind efectul direct al

neexecutării obligației debitorului.

Manifestarea de voință a creditorului, de a face

efectivă sancțiunea rezoluțiunii, a fost exprimată  prin decizia

nr. 22043/1958, acest act nefiind unul abuziv,

ci reprezintă doar

manifestarea de voință a

creditoarei Primăria Constanta de a da eficiență pactului

comisoriu și de a prelua efectiv în posesia sa terenul în litigiu, care a

reintrat astfel în patrimoniul vânzătoarei.

Prin decizia civilă nr. 268/C din 01.11.2010, Curtea de

Apel Constanța, Secția civilă, minori și familie, litigii

de muncă și asigurări sociale, completată prin decizia nr.

65 din 31 ianuarie 2011, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant.

S-a reținut că prin contractul de vânzare autentificat

sub nr. 3225/1936 încheiat între Consiliul Comunal al municipiului

Constanța, în calitate de vânzător și B.U.T. în calitate de

cumpărător, a fost înstrăinat terenul în litigiu, identificat în

planul de sistematizare al plajei Mamaia ca fiind lotul 14, careul 56.

Imobilul a fost vândut cu „destinațiunea (...) ca

cumpărătorul să construiască casă de locuit sau

vilă, în conformitate cu planurile aprobate de Administrația

Municipală", cumpărătorul fiind obligat printr-o

clauză expresă ca în timp de patru ani, cu începere de la momentul

autentificării contractului, să construiască „în condițiunile

de mai sus".

Actul prevedea totodată obligația cumpărătorului

de a participa cu o cotă determinată la cheltuielile edilitare

făcute de primărie, precum și faptul că, în cazul

nerespectării vreuneia dintre obligațiile asumate de cumpărător,

este atrasă rezilierea de plin

drept,

terenul reintrând în patrimoniul Municipalității fără nici

o altă

formalitate decât simpla învestire cu formulă

executorie a actului. Printr-o ultimă clauză a contractului,

cumpărătorul a consimțit la operarea în acest mod a

sancțiunii.

În speță, se pune problema operării pactului

comisoriu de grad IV și raportul dintre condițiile în care acesta

și-a produs efectele și situația clară de neexecutare a

obligației contractuale de către autorul apelantului, motivată

însă pe existența unei împrejurări

obiective, mai presus de voința debitorului obligației de a o

executa.

Pornind de la premisa că rolul redus al instanței în

ceea ce privește aplicarea sancțiunii rezoluțiunii pe temeiul

pactului comisoriu de gradul IV este acceptat doar atunci când se cere

constatarea operării acestei sancțiuni, dar nu și atunci când se

contestă îndeplinirea condițiilor de eficiență ori

valabilitate a pactului comisoriu sau când se invocă nerespectarea

condițiilor generale ale răspunderii contractuale, instanța de

apel analizat acele apărări ale apelantului care se raportează

la incidența forței majore.

Astfel, s-a reținut că, pe perioada celui de-al doilea

război mondial, autorul apelantului s-a aflat într-o situație de

imposibilitate obiectivă de a-și executa obligația de edificare

a unei construcții pe terenul cumpărat, ceea ce a fost acceptat

și de către instanța de fond, ea rezultând nu atât din

caracterul de notorietate al acestei împrejurări cât și din actele

normative edictate la acea vreme, precum și din manifestarea

autorităților locale, care au înțeles de altfel să proroge

în mod unilateral termenul de îndeplinire a unor asemenea obligații. Intervenția

cazului de forță majoră trebuie însă analizată pentru

perioada ulterioară, când apelantul reclamant invocă aceeași

imposibilitate obiectivă pentru autorul său în a-și executa

obligația datorită ocupării zonei litorale de către trupele

sovietice și mai apoi de instaurarea regimului comunist în România.

Din această perspectivă, Curtea a reținut că

după finalizarea războiului și încetarea efectelor actelor

normative editate la acea vreme, perioada de rechiziție a clădirilor

și de ocupare a zonei stațiunii Mamaia de către trupele

rusești, intervenită după mai 1945, nu mai poate fi privită

ca o situație similară de forță majoră, în care

autorul reclamantului nu ar fi fost în

măsură să-și exercite drepturile

convenționale.

Faptul că acțiunea în rezoluțiune este una

supusă în principiu prescripției extinctive nu exclude afirmarea de

către vânzător a sancțiunii rezoluțiunii de plin drept

după împlinirea termenului pentru care s-a stabilit obligația

debitorului cumpărător, în situația pactului comisoriu de grad

IV. În cauză, vânzătorul terenului a inserat între clauzele

contractului inițial o condiție rezolutorie care excludea

intervenția instanței de judecată și efectuarea

oricăror formalități pentru a o valorifica, așa încât

până la realizarea condiției rezolutorii, obligația debitorului

exista și își producea efectele.

Totodată, s-a reținut că nu

este lipsit de relevanță că textul art.

1368

C.civ. califică acțiunea vânzătorului pentru rezoluțiunea

contractului de vânzare ca fiind una reală, caz în care termenul

prescripției extinctive aplicabil era cel stabilit prin art. 1890 C.civ.,

anume de 30 de ani. Faptul că decizia nr. 22043/1958 nu face referire

expresă și nu identifică terenul în litigiu și pe autorul

apelantului reclamant, nu are nicio relevanță pentru că

autoritatea publică locală și-a manifestat doar voința - în

calitate de creditor - de a da eficiență pactului comisoriu.

Față de configurația clauzei, de modul de operare

și de consecințele acestui pact, stabilite de comun acord de

către părți, nu era necesară intervenția

instanței doar pentru a constata intervenția sancțiunii rezoluțiunii.

Necomunicarea deciziei nu are relevanță din punctul de

vedere al efectelor sale juridice, pentru că, doar dacă

se declară gata să-și execute

obligația, debitorul putea contesta orice

împotrivire a

creditorului în acest sens, însă, în speță, nici o probă

nu a fost administrată pe considerentul

înaintării vreunei cereri către

autoritatea locală de

autorizare a lucrărilor ori de înlăturare a impedimentelor legate de

pierderea posesiei terenului.

De asemenea, s-a reținut că nu au nicio

relevanță apărările legate de menționarea, în scriptele

arhivistice a autorului apelantului ca proprietar al terenului, pentru că,

pe de o parte, ele exprimă datele consemnate la acea vreme în

legătură cu titularul dreptului, iar pe de altă parte, nu aceste

evidențe consacră dreptul, primăria preluând terenul pe temei

contractual, în baza condiției rezolutorii, fără a fi

obligată să transcrie ori să radieze mențiunile anterioare

efectuate de cumpărător.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, criticând-o

pentru nelegalitate.

Reclamantul a arătat că a făcut dovada că

are calitatea de persoană îndreptățită la restituirea în

natură a imobilului revendicat, că deține un titlu valabil,

că este unicul moștenitor legal al autorului său și că

a făcut dovada proprietății asupra imobilului în litigiu,

respectiv actul de vânzare transcris sub nr. 536/1936 la

Grefa Tribunalului Constanța și autentificat

sub nr. 3225/1936

la Tribunalul Constanța.

Instanța de apel, având în vedere că printr-o

clauză finală cumpărătorul a consimțit la operarea în

mod expres a sancțiunii prevăzute, a apreciat că este necesar

să analizeze problema operării pactului compromisoriu de grad IV

și raportul dintre condițiile în care acesta și-a produs

efectele și situația clară de neexecutare a obligației

contractuale de către autorul apelantului, motivată însă de

existența unei împrejurări obiective, mai presus de voința

debitorului obligației, de a executa obligația, sens în care aceasta

a reținut că în cauză trebuie avute în vedere două perioade

și anume: perioada dintre data încheierii contractului de vânzare și

anul 1945 și perioada ulterioară anului 1945.

Cu privire la prima perioada, instanța a reținut

apărările

formulate în sensul

existenței forței majore, ca și cauza exoneratoare

de

răspundere pentru debitorul cumpărător,

cu privire la cea de-a doua perioadă, respectiv

cea

ulterioară anului 1945, instanța de apel a reținut că nu

s-a făcut dovada imposibilității obiective de a edifica un

imobil potrivit contractului de vânzare autentificat sub nr. 3225/1936,

obligație ce cade în sarcina reclamantului, fără ca o asemenea premisă

să fie supună dezbaterii contradictorii.

În mod greșit, instanța de apel cât și cea de

fond au reținut că pactul comisoriu de gradul IV, stipulat în

contractul ce constituie titlul de proprietate al autorului reclamantului, a

fost activat în mod legal, în condițiile în care acesta trebuia să

fie apreciat ca abuziv, fiind pus în aplicare cu încălcarea

condițiilor în care se poate cere constatarea rezoluțiunii în temeiul

acestuia, același caracter abuziv fiind transmis și măsurii de

preluare a bunului, de lipsire a fostului proprietar de bunul său și

dreptul asupra acestuia.

Deși instanța de apel a

înțeles să distingă

între două perioade de

timp asupra cărora trebuie să aplice normele ce privesc cauza de

forță majoră și cele privind rezoluțiunea, în mod

eronat a pus doar în sarcina reclamantului

obligația de a face dovada

îndeplinirii obligațiilor asumate

prin contractul ce constituie titlul său de proprietate.

S-a mai arătat, că instanța de apel a

reținut că în prezența unui pact comisoriu de gradul IV nu mai

este necesară intervenția instanței judecătorești,

însă în situația în care instanța este investită tocmai cu

o astfel de cerere, aceasta era obligată să verifice pactul

contractul în sine.

Instanța de apel era ținută să judece

speța și în situația în care părțile solicită

cenzurarea operării unei clauze contractuale și a evitării

abuzului de drept din partea uneia dintre părți.  Curtea a stabilit

exclusiv în sarcina reclamantului să facă dovada că și-a

îndeplinit obligația asumată, aceea de a construi într-un termen dat,

fără însă să motiveze de ce nu a obligat și pârâta

să facă dovada demersurilor sale de a pune la dispoziția

reclamantului terenul înstrăinat, liber de orice sarcini, întrucât, din

analiza contractului de vânzare autentificat sub nr.

3225/1936, rezultă că „destinația terenului vândut este

ca,

cumpărătorul să construiască pe el vilă sau

casă de locuit, conform planurilor aprobate [...]", iar clauzele care

stipulau obligații în sarcina vânzătorului și care au activat

pactul comisoriu, se aflau în strânsă interdependență cu

obligațiile cumpărătorului.

S-a mai arătat, că instanța de apel a omis

să facă aprecieri asupra faptului că intimatul pârât a

făcut o ofertă de compensare în natură cu un alt teren, ceea ce

echivalează, în opinia reclamantului, cu o recunoaștere a

pretențiilor sale.

Examinând decizia recurată în limita criticilor formulate,

ce permit încadrarea în art. 304 pct. 5 și pct. 9 C.proc.civ., în

condițiile art. 306 alin.(3) C.proc.civ., se constată

următoarele:

Deși nu arată expres,

reclamantul, în ceea ce privește stabilirea

situației

de fapt, susținând că instanțele de fond și apel au

reținut că pentru perioada ulterioară anului 1945 acesta nu a

făcut dovada imposibilității obiective a autorului său de

„a edifica un imobil potrivit contrarului de vânzare autentificat sub nr. 3225

din 29.06.1936, în sensul existenței forței majore",

fără să supună dezbaterii contradictorii o asemenea

premisă, critică decizia civilă recurată pentru

nelegalitate, ca fiind dată cu încălcarea principiului

contradictorialității și al dreptului la apărare.

Această critică este nefondată, întrucât, prin

decizia recurată, instanța de apel a pus în dezbaterea

părților și a analizat motivele de apel formulate de reclamant,

prin care s-au formulat critici și cu

privire

la stabilirea situației de fapt de către prima instanță, în

sensul

că, după anul 1945, greșit nu s-a reținut

incidența forței majore care să-1 fi împiedicat pe autorul

acestuia să construiască imobilul vilă, conform clauzelor

contractuale, pe terenul în litigiu.

Prin urmare, se constată că, potrivit art. 127-131 și

art. 298 C.proc.civ., pronunțarea instanței de apel asupra

temeiniciei sentinței primei instanțe nu s-a făcut cu

încălcarea

principiilor

contradictorialității și dreptului la apărare, consacrate

de

dispozițiile art. 129 C.proc.civ.

Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9

C.proc.civ. este, de asemenea, nefondat, pentru următoarele considerente:

În drept, potrivit art. 304 pct. 9 C.proc.civ., se poate cere

modificarea unei hotărâri când hotărârea pronunțată este

lipsită

de temei legal ori a fost

dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

În cauză, se constată că

instanța de apel a pronunțat hotărârea

recurată cu aplicarea corectă a

dispozițiilor legale incidente.

Astfel, prin Legea nr. 10/2001 a fost

reglementat regimul juridic

al unor

imobile preluate de stat în mod

abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989,

legiuitorul definind la art. 2 care anume

preluări pot fi reținute ca fiind abuzive în

sensul acestui act normativ,

de exemplu:

naționalizarea, confiscarea averii, preluarea fără vreun titlu

sau pentru neplata impozitelor etc.

În categoria preluărilor mai sus arătate,

caracterizate a fi abuzive, nu se încadrează și acele situații

în care, ca urmare a

desființării

unor contracte civile pentru nerespectarea de către părțile

contractante

a clauzelor contractuale, bunul se reîntoarce în

patrimoniul părții contractante îndreptățite la

această măsură.

Este și situația

părților care au încheiat un contract de vânzare cumpărare,

contract care ulterior a fost desființat, fie pe cale judiciară,

fie, în cazul în care părțile au înțeles

să insereze clauze contractuale

exprese privind

rezoluțiunea contractului pentru neexecutare,

denumite pacte comisorii, în puterea acestor clauze.

În acest context al analizei este de

menționat că inserarea într-un

contract a unui pact

comisoriu (cu excepția celui care reiterează dispozițiile art.

1020 C.civ.), nu mai face necesară intervenția instanței

judecătorești, iar dacă totuși se apelează la ea,

instanța va

putea face numai

verificările pe care înseși clauzele convenționale de

rezoluțiune

stipulate de părți le permit.

În speță, este necontestat faptul că autorul

reclamantului

a cumpărat de la

Primăria municipiului

Constanța

un lot din terenul situat în Stațiunea Mamaia prin contractul

de

vânzare - cumpărare transcris sub nr. 3225 din 29.08.1936 de Tribunalul

Constanta.

Vânzarea acestui teren a fost posibilă ca urmare a faptului

că

prin decizia nr. 25 din 30 decembrie

1905 a Consiliului Comunal al

Primăriei

Constanța, aprobată prin Decretul nr. 761/1906, Primăria

orașului Constanța a intrat în posesia mai multor terenuri situate în

Stațiunea Mamaia, care i-au fost

predate de Ministerul Agriculturii și

Domeniilor, terenuri pe care a hotărât să le vândă sub

formă de loturi,

cu obligația (condiția) pentru

cumpărători de a ridica în 4 ani pe

acestea

construcții, termen prelungit ulterior la 6 ani.

Prin contractul mai sus arătat,

autorul reclamantului și-a asumat

obligația

de a construi pe acest teren o casă de locuit sau vilă, în

conformitate

cu planul aprobat de Administrația Municipală, în termen de 4 ani,

termen prelungit ulterior la 6 ani.

În acest contract, părțile au

înțeles să insereze, de comun acord, o clauză de rezoluțiune,

necontestată de reclamant, care are valoarea

unui pact comisoriu de gradul IV, clauză potrivit

căreia „nerespectarea

vreunei

obligațiuni luate de cumpărător prin acest act atrage rezilierea

de plin drept a prezentei vânzări și Municipiul Constanța, investind

prezentul act cu formulă executorie conform art. 20 din

legea

autentificării actelor, tară

somațiune, curs de judecată sau altă punere

în întârziere și cu de plin drept, va intra

în posesia bunului vândut".

Faptul că nici până la expirarea termenului

contractual și nici după acea dată cumpărătorul nu

și-a îndeplinit obligația asumată,

anume de a ridica o construcție, este recunoscut de reclamant.

Or, prin inserarea în contract a pactului

comisoriu mai sus redat,

în mod

explicit părțile au înțeles să accepte că în caz de

nerealizare a

condiției stipulate, aceea de a se ridica de către

cumpărător o

construcție

până la împlinirea termenului, contractul este desființat de

plin drept, fără să fie

necesară intervenția instanței de judecată, adică

fără

să fie necesară pronunțarea unei hotărâri

judecătorești în acest

sens, cum

se apără recurentul, în sensul că și în situația

stipulării în

contract a unui

pact comisoriu expres, instanța poate să verifice dacă

sunt

îndeplinite condițiile legale pentru aplicarea sancțiunii

rezoluțiunii contractului de vânzare-cumpărare.

Ca efect al desființării

retroactive a contractului de vânzare cumpărare, bunul s-a reîntors în

patrimoniul vânzătorului, adică în

patrimoniul Municipiului Constanța, fapt care s-a

realizat la momentul

expirării termenului stipulat în

contract, așa cum a fost prelungit, și

care doar a fost constatat de către partea vânzătoare prin

decizia nr.

22043/1958 a comitetului său executiv.

Apărarea reclamantului în sensul

că, în speță, pactul comisoriu privind rezoluțiunea de

drept a contractului nu și-ar fi putut produce

efectele ca urmare a existenței unor cauze de

forță majoră, respectiv izbucnirea celui de-al doilea

război mondial, schimbarea regimului

politic și ocuparea stațiunii Mamaia de

către trupele rusești, situații în

care nu

este dovedită vinovăția autorului său cât privește

neîndeplinirea obligației asumate prin

contract, nu poate fi primită.

Mai întâi, pentru că prin inserarea în contract a pactului

comisoriu mai sus arătat,

cumpărătorul și-a asumat și riscul desființării

contractului pentru neîndeplinirea fără

vreo culpă din partea sa a

obligațiilor asumate prin acesta.

În caz contrar, în măsura în care părțile ar fi

înțeles ca

rezoluțiunea să

intervină numai în caz de neîndeplinire culpabilă a

obligațiilor

asumate, este de observat că nu era necesară stipularea

unui asemenea pact comisoriu, o asemenea

condiție fiind cerută și

verificată în cazul

rezoluțiunii judiciare.

Mai apoi, este de observat că și în cazul

existenței unei

imposibilității

fortuite de executare a obligației asumate prin contract,

situație

în care nu se pune problema rezilierii sau rezoluțiunii contractului, ci

problema riscului contractului, acesta, riscul, este suportat de debitorul

obligației imposibil de executat, respectiv de

către proprietarul sub condiție rezolutorie, în

speță, tot de către autorul

reclamantului.

În acest context al analizei este de menționat și

faptul că în

cauză nu s-a dovedit

că prin adoptarea Decretului-Lege nr. 4215/1938

s-ar fi instituit

de către legiuitor vreo interdicție, pe o durată

nedeterminată, de a ridica construcții

în zona Mamaia.

Mai mult, în speță, nu s-a

dovedit în nici un mod nici faptul că autorul reclamantului ar fi

întreprins vreun demers pentru a începe

construcția

după încheierea contractului, adică după data de 28 august

1936, respectiv că acesta ar fi făcut vreun

demers pentru îndeplinirea

formalităților

necesare autorizării lucrărilor de construire mai înaintea

declanșării

sau ulterior încheierii celui de-al doilea război mondial, sau după

schimbarea regimului politic, caz în care apărările

reclamantului cu referire la aceste aspecte sunt

nefondate.

Așa fiind, se constată că terenul în litigiu se

găsește în patrimoniul vânzătorului Municipiului Constanța

ca urmare a

desființării contractului

de vânzare cumpărare încheiat de acesta cu

autorul reclamantului în anul 1936, pentru nerespectarea de către

cumpărător a obligației asumate prin contract și

nu

ca urmare a unei deposedări abuzive, care să fi fost realizată

în mod arbitrar și prin abuz de putere de către stat, situație

în care, în

mod corect, instanțele de

fond și apel au constatat că în cauză nu sunt

incidente

dispozițiile legii de reparație invocată de recurent, anume cele

ale Legii nr. 10/2001.

Față de cele expuse, împrejurarea că

intimatul-pârât, în

rezolvarea

pretențiilor reclamantului, ar fi făcut acestuia o ofertă de

compensare în natură cu un alt teren, nu

produce nicio consecință

juridică.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin.(1)

C.proc.civ., a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamant