ÎCCJ, decizie (scj.ro #81909)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #81909) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Acțiune privind constatarea
nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare încheiate
potrivit Legii nr. 112/1995, după expirarea termenului prevăzut de
art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Respingerea acțiunii.
Cuprins
pe materii
. Drept civil. Drept de proprietate. Acțiune privind
constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare
cumpărare încheiate potrivit Legii nr. 112/1995, după expirarea
termenului prevăzut de art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.Respingerea
acțiunii.
Index
alfabetic
.. Drept civil.
-
contract de vânzare cumpărare
-
respingerea acțiunii.
Legea nr. 10/2001
:
art. 46 alin. (5)
În condițiile în care contractele de
vânzare-cumpărare nu au fost desființate, titularii acestora
dețin un bun în sensul convenției, iar în aplicarea deciziei în
interesul legii aceștia sunt protejați în fața unei acțiuni
în revendicare întemeiată pe dreptul comun – admiterea unor asemenea
acțiuni lipsindu-i de dreptul de proprietate și aducând atingere
securității raporturilor juridice. În soluționarea cauzei nu
trebuie omis faptul că la data încheierii contractelor nu era
înregistrată pe rolul instanței o acțiune în revendicare, iar
reclamantul nu își manifestase în
niciun
fel
intenția de a redobândi bunul, nedeținând de altfel o hotărâre
prin care să se constate preluarea fără titlu și să se
dispună restituirea imobilulu
i.
Î.C.C.J, Secția civilă
și de proprietate intelectuală, decizia nr.
3645 11 iunie 2010.
Curtea de Apel Cluj,
Secția
civilă, muncă
și asigurări sociale, pentru minori și familie, prin decizia
civilă nr.264/A din 14 octombrie
2009 a
respins ca nefondat apelul declarat de
reclamanta G.A.V. împotriva sentinței civile nr.214 din 9 aprilie
2009 a
Tribunalului Cluj
și a obligat apelanta la plata sumei de 5.950 lei cheltuieli de
judecată în apel intimatei H.G.C.
Pentru a pronunța
această decizie, Curtea a avut în vedere următoarele:
Prin sentința
civilă nr. 214 din 9 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul Cluj
au fost respinse excepțiile inadmisibilității acțiunii,
lipsei calității procesuale active și a lipsei de interes a
reclamantei, tardivității în ceea ce privește constatarea
nulității contractelor de vânzare-cumpărare, prescripției
dreptului la acțiune în ceea ce privește capătul de cerere având
ca obiect radierea și înscrierea în cartea funciară a dreptului de
proprietate al reclamantei, autorității de lucru judecat și a
lipsei calității procesuale pasive a pârâtului H.T.
Prin aceeași
sentință a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea
formulată de reclamanta G.A.V. împotriva pârâților P.V., P.V.,
U.N.R., S.L.C., SC M.I.E. SRL, H.G.C., H.C.A., P.M., H.A., Statul Român prin
Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, având ca obiect acțiune în
constatare.
Reclamanta a fost
obligată să plătească pârâților P.V. și P.V. suma
de 11.900 lei cu titlu de cheltuieli de judecată; pârâtei S.L.C. suma de
2.153,9 lei cu titlu de cheltuieli de judecată; pârâtei SC M.I.E. SRL suma
de 8.615,6 lei cu titlu de cheltuieli de judecată; pârâtei P.M. suma de
3.570 lei cu titlu de cheltuieli de judecată; pârâților H.G.C.,
H.C.A. suma de 2.975 lei cu titlu de cheltuieli de judecată și
pârâtului H.A. suma de 2.153,9 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
În motivarea
sentinței s-au reținut următoarele:
Acțiunea este
scutită de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului
judiciar, raportat la prevederile art. 15 lit. r din Legea nr. 146/1997.
Problema de principiu
supusă analizei în cauza dedusă judecății o constituie
aceea a admisibilității acțiunii în revendicare în privința
imobilelor preluate de Statul Român în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie
1989, introdusă după intrarea în vigoare
Legii nr. 10/2001.
A considera
ab
inițio
acțiunea
reclamantei ca fiind inadmisibilă fără a analiza pe fond
aspectele concrete ale cazului dedus judecății se aduce în acest fel
atingere, în persoana reclamantei, a dreptului de acces la o instanță
imparțială consacrat prin dispozițiile art. 6 paragraf 1 din
Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a
libertăților fundamentale, ratificată de România la data de 20
iunie 1994, dată de la care face parte din dreptul intern, potrivit
dispozițiilor art. 11 din Constituția României.
Potrivit jurisprudenței
constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul de acces la o
instanță nu este un drept absolut, statele dispunând de o marjă
de apreciere în limitarea lui, o eventuală restricționare nefiind
incompatibilă cu dispozițiile art. 6 paragraf 1 din Convenție,
însă cu respectarea a trei condiții: restricționarea să nu
aducă atingere substanței dreptului, ea să urmărească
un scop legitim și, să existe un raport de proporționalitate
între mijloacele folosite și scopul urmărit.
Prin urmare, limitele
impuse de actele normative interne nu restrâng dreptul la o instanță,
în sensul Convenției, în așa măsură încât dreptul în
discuție să fie atins însăși în substanța lui. Ori
aceasta
presupune
o
analizare
a
cauzei
pe
fondul
ei,
cu
luarea în considerare a particularităților pe care le
prezintă.
O astfel de concluzie
rezultă și din interpretarea dispozițiilor legale din dreptul
intern, condiționat ca o astfel de interpretare să se realizeze prin
raportare la prevederile Convenției.
Potrivit
dispozițiilor art. 21 alin. (1) și alin. (2) din
Constituție,
orice persoană se
poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a
libertăților și a intereselor sale legitime.
Nicio
lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept. Conform
prevederilor
art.
20
din
Constituție, dispozițiile
constituționale privind drepturile și libertățile
cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanta cu
Declarația Universala a Drepturilor Omului, cu pactele
și
cu
celelalte
tratate
la care
România este
parte;
dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele
privitoare la drepturile fundamentale ale omului,
la care România este parte,
și legile interne,
au prioritate reglementările
internaționale, cu excepția cazului în care Constituția
sau legile interne conțin
dispoziții mai favorabile.
Reclamanta a formulat
o acțiune întemeiată pe dreptul comun, respectiv pe dispozițiile
art. 480 Cod civil, urmărind dobândirea proprietății imobilului
preluat de la antecesorii săi în temeiul dispozițiilor Decretului nr.
92/1950.
Interpretarea și
aplicarea dispozițiilor art. 480 Cod civil
urmează a se face atât prin raportare la dispozițiile legale
speciale în materie cât și ținând seama de prevederile cu aplicabilitate
prioritară conținute de art. 6 paragraf 1 din Convenție și,
respectiv, art. 1 din Primul Protocol adițional
la Convenție
,
care în alin. (1) prevede că orice persoană are dreptul la
respectarea bunurilor sale.
Prin acțiunea
formulată, în calitate de succesoare după defuncții P.P.
(tată) și P.G.P (frate), reclamanta urmărește redobândirea
proprietății asupra imobilului situat în Cluj-Napoca format din 6
apartamente și teren în suprafața de
1131
m
.p
.; nu trebuie confundată cerința interesului de
a fi actual cu condiția de exercitare a dreptului în sensul ca acesta
să fie unul actual.
În ceea ce
privește excepția prescripției dreptului la acțiune în ceea
ce privește capătul de cerere având ca obiect radierea și
înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate al reclamantei,
tribunalul a constatat că acest capăt de cerere a fost formulat ca
accesoriu
petitului
de revendicare, astfel că
soarta admisibilității lui depinde de soluția
pronunțată asupra capătului de cerere principal; astfel că,
nefiind o veritabilă cerere în rectificarea înscrierilor de carte
funciară în sensul dispozițiilor art. 34 din Legea nr. 7/1996,
neavând un caracter independent, nu se poate considera ca fiind operantă
excepția prescripției dreptului la acțiune.
De asemenea, cererea
având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de
vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 este una
accesorie
petitului
privind nevalabilitatea titlului
statului prin prisma considerării Decretului nr. 92/1950 ca fiind lovit de
nulitate absolută, acesta fiind formulat în cadrul acțiunii deduse
judecății, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun; astfel
că, nu operează termenul special de prescripție prevăzut
prin dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001 republicată.
Excepția
autorității de lucru judecat a fost invocată raportat la faptul
că anterior introducerii acțiunii reclamanta a uzat de procedura
administrativă obligatorie prevăzută prin dispozițiile
Legii nr. 10/2001, procedură ce a fost finalizată prin
dispoziția emisă de primar. Procedura administrativă s-a
desfășurat în fața autorității deținătoare,
actul final al acesteia nu a fost supus controlului judiciar, printr-o
acțiune la instanță, astfel că nu este întrunită cerința
triplei identități de părți, obiect și cauză
raportat la prevederile art.
1201
C
.civ
.
În ceea ce
privește calitatea procesuală pasivă a pârâtului H.T., problema
invocată prin întâmpinarea pârâților S.L.C. și SC M.I.E. SRL,
raportat la situația actuală de carte funciară cu privire la
apartamentul nr. 1 din imobil, tribunalul a constatat că acest pârât a
fost chemat în judecată în calitate de cumpărător al
apartamentului, având în vedere faptul că reclamanta a solicitat și
constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare,
neprezentând relevanță, sub aspectul calității procesuale
pasive a pârâtului, transmiterea ulterioară a dreptului de proprietate în
favoarea altei persoane.
Pe fondul cauzei,
tribunalul a reținut următoarele:
Reclamanta, în
calitate de succesoare după defuncții P.P. (tată) și P.G.P.
(frate), a înțeles să revendice proprietatea asupra imobilului situat
în Cluj-Napoca format din 6 apartamente și teren în suprafața de 1131
mp., preluat de la antecesorii săi, în temeiul Decretului nr. 92/ 1950.
În termenul special
prevăzut de dispozițiile Legii nr. 10/2001 reclamanta a înregistrat
notificare potrivit procedurii administrative prevăzută de acest act
normativ, notificarea fiind soluționată prin dispoziția
emisă de primar, care nu a fost atacată în condițiile
prevăzute de art. 26 din Legea nr. 10/2001.
Prin Dispoziția
nr. 4030 din 18 decembrie 2003 s-a dispus restituirea în natură către
reclamantă a ap. nr. 2 din imobilul situat în Cluj-Napoca, pentru restul
de 4 apartamente, care au fost înstrăinate în condițiile Legii nr.
112/1995, fiind stabilite despăgubiri bănești.
Dosarul privind
notificarea reclamantei se află
la Comisia Centrală
pentru Stabilirea Despăgubirilor în vederea stabilirii despăgubirilor
pentru cele 4 apartamente înstrăinate în favoarea pârâților.
Ca atare, reclamanta a
avut posibilitatea, uzând de prevederile Legii nr. 10/2001 să
obțină și restituirea apartamentului pârâților, în
măsură în care promova în termen legal o acțiune în anularea
contractului de vânzare-cumpărare și dovedea reaua-credință
a pârâților la încheierea acestuia.
Dimpotrivă,
reclamanta nu a promovat o astfel de acțiune, mai mult, nici nu a atacat
în instanță dispoziția prin care s-au stabilit în favoarea sa
doar măsuri reparatorii pentru celelalte 4 apartamente din imobil, fiind
practic de acord cu soluția adoptată de entitatea învestită cu
soluționarea notificării.
Prin acțiune,
reclamanta a solicitat să se constate că Decretul nr. 92/1950 este
lovit de nulitate absolută și, prin urmare, titlul statului român
prin care a intrat în proprietatea imobilului, nu este unul valabil.
În procedura
administrativă, în cadrul căreia s-a recunoscut calitatea reclamantei
de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în
temeiul legii speciale, s-a analizat inclusiv această problemă a
nevalabilității titlului statului, preluarea fiind considerată
ca având caracter abuziv prin însăși dispozițiile legale, astfel
cum se menționează în mod expres în art. 2 alin. 1 lit. a din Legea
nr. 10/2001 republicata, cu referire la imobilele naționalizate în temeiul
Decretului nr. 92/ 1950.
În ceea ce
privește constatarea că reclamanta este unica moștenitoare
după defuncții P.P. și P.G.P., acest capăt de cerere este
în parte lipsit de obiect, întrucât prin Certificatul de moștenitor nr.
684 eliberat la 3 mai 1990 de către fostul Notariat Județean de Stat
Cluj s-a constatat că după defuncții P.V.A. decedata la data de
28 martie 1938 și P.P. decedat la data de 20 ianuarie 1951 ambii
foști cu ultimul domiciliul în municipiul Cluj-Napoca, este unica
moștenitoare reclamanta G.A., în calitate de fiică.
Referitor la celelalte
petite
ale acțiunii, referitoare la redobândirea
proprietății asupra imobilului și a posesiei asupra acestuia,
concomitent constatării nulității absolute a contractelor de
vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 și
rectificarea înscrierilor de carte funciară prin radierea dreptului de
proprietate al pârâților și al Statului român și, de asemenea,
înscrierea dreptului de proprietate în favoarea reclamantei, tribunalul a
constatat că acestea nu pot fi primite.
Astfel, s-a constatat
că, într-adevăr, imobilul din litigiu a fost preluat în mod abuziv de
la antecesorii reclamantei, iar apartamentele componente ale acestuia, cu
excepția apartamentului nr. 2, au fost înstrăinate în temeiul Legii
112/1995 în favoarea pârâților persoane fizice care și-au intabulat
dreptul de proprietate în CF, titlul pârâților astfel dobândit intrând în
circuitul civil.
De
asemenea,
reclamanta
a uzat
de
procedura
administrativă
prevăzută prin dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001; a
ales una din căile procedurale legale, privind obținerea de
măsuri reparatorii, procedură ce fost finalizată prin
dispoziția emisă de primar, dar care nu a fost atacată în
instanță în termenul legal de 30 de zile de la comunicarea acesteia.
Măsurile
reparatorii stabilite în cadrul procedurii administrative, în ceea ce
privește imobilul din litigiu, parțial prin restituirea în
natură, parțial sub forma despăgubirilor, au dobândit un
caracter definitiv, consolidând implicit dreptul de proprietate al pârâților
dobândit în temeiul contractelor de vânzare-cumpărare, astfel că în
prezent reclamanta nu mai deține drept
actual,
care
să
creeze în favoarea
sa
vocația
la
redobândirea
proprietății în natură, urmând ca satisfacerea dreptului
său să-și găsea aplicare
prin
intermediul
despăgubirilor
care
vor
reflecta
valoarea proprietății de care a
fost privată.
În acest sens, s-a
pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție în
Decizia nr. 33/9.06.2008, pronunțată într-un recurs în interesul
legii.
Potrivit
statuărilor instanței supreme concursul dintre legea specială
și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform
principiului
specialia
generalibus
derogant
, chiar dacă acesta nu este
prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate
neconcordanțe între legea specială și Convenția
Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.
Această
prioritate
poate
fi
dată
în
cadrul
unei
acțiuni revendicare întemeiată pe
dreptul comun, în măsura în care astfel nu aduce atingere unui alt drept
de proprietate, ori securității raporturilor juridice.
Constatând astfel
că reclamanta a uzat de procedura specială prevăzută de
Legea nr. 10/2001, procedură ce a fost finalizată iar dispoziția
dată în soluționarea notificării reclamantei nu a fost
atacată în instanță, măsurile reparatorii stabilite în
favoarea reclamantei dobândind astfel un caracter definitiv, iar prezentul
demers judiciar formulat în condițiile dreptului comun, în forma unei veritabile
acțiuni în revendicare, aduce atingere securității raporturilor
juridice în sensul că, a da curs pretențiilor reclamantei ar însemna
practic prelungirea sine
die
a unei stări de
incertitudine, dacă s-ar acorda fostului proprietar posibilitatea de a
solicita oricând redobândirea imobilului în natură, aducându-se astfel
atingere dreptului concurent de proprietate al pârâților
cumpărători, al căror titlu a intrat în circuitul civil,
tribunalul a respins ca neîntemeiată acțiunea civilă
formulată de reclamantă.
Examinând apelul
declarat, Curtea a apreciat că acesta este nefondat și, în
consecință, în baza art. 296 alin. 1 Cod
proc.civ
.,
l-a respins, pentru următoarele
motive.
Imobilul revendicat de
reclamantă prin prezenta acțiune este situat în Cluj-Napoca, este
format din 6 apartamente și teren în suprafață de
1131
m
.p
.,ce a fost preluat de la antecesorii acestora în baza
Decretului nr. 92/1950.
Reclamanta nu a
solicitat imobilul în baza Legii nr. 112/1995.
Urmare apariției
Legii nr.10/2001, reclamanta a formulat
notificare soluționată de Primarul municipiului
Cluj-Napoca
prin dispoziția
nr. 4030 din decembrie
2003,
prin
care
s-a
dispus
restituirea în natură
a apartamentului nr.2 din imobil, pentru restul apartamentelor
ce au fost
înstrăinate
în
condițiile Legii nr.112/1995
fiind
stabilite
despăgubiri bănești.
Dispoziția nr.
4030/2003 a Primarului municipiului Cluj-Napoca a rămas definitivă
prin neatacarea ei de către reclamantă, dosarul aflându-se
la Comisia Centrală
pentru Stabilirea Despăgubirilor în vederea stabilirii
despăgubirilor
pentru cele 4
apartamente nerestituite.
Reclamanta nu a
promovat acțiune pentru constatarea nulității absolute a
contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți în baza art. 46
alin. 1 din Legea nr. 10/2001, limitându-se la a promova prezenta acțiune
pe calea dreptului comun, prin care solicită să se constate că
Decretul nr. 92/1950 este lovit de nulitate absolută, astfel că
titlul statului nu este unul valabil și, în consecință, și
nulitatea absolută a contractelor de
vânzare-cumpărare
încheiate
între părți
în baza Legii nr.
112/1995.
Referitor la primul
aspect, regimul juridic al bunului preluat în baza Decretului nr. 92/1950, este
fără îndoială că suntem în prezența unei preluări
abuzive și, prin urmare, regimul juridic al acestuia este guvernat de
legea specială privind stabilirea și acordarea măsurilor
reparatorii pentru imobilele preluate în perioada 6 martie 1945 - 20
decembrie
1989.
Imobilul nu a fost
solicitat spre restituire în temeiul Legii nr. 112/1995 și, oricum, nu era
liber, cu excepția apartamentului nr. 2, nici la data de 22 decembrie
1989, nici la data intrării în vigoare a legii speciale, fiind ocupat de
pârâții persoane fizice, în temeiul contractelor închiriere, iar ulterior
în baza contractelor de vânzare-cumpărare încheiate anterior intrării
în vigoare a Legii nr. 213/1998.
Distincția
referitoare la perioada de timp în care au fost încheiate contractele de
vânzare-cumpărare prezintă importanță, nu doar din punct de
vedere al modului de interpretare a bunei credințe, ci și al
probațiunii acesteia, întrucât, în ceea ce privește perioada de
după intrarea în vigoare a legii privind proprietatea publică și
regimul juridic al acesteia, buna credință a cumpărătorului
nu se mai prezumă; de fapt, majoritatea preluărilor au fost
făcute fără titlu valabil în sensul legii, pentru că legile
de preluare contraveneau constituțiilor ce ocroteau proprietatea
particulară și tratatelor la care România era parte,
cumpărătorii neputând invoca
necunoașterea legii.
În ce privește
buna credință a cumpărătorilor, problema care se pune este
aceea a aplicării dispozițiilor art. 46 alin. 2 din Legea nr.
10/2001, a normelor de aplicare a acestor texte, precum și a Legii nr.
112/1995.
Contractele din
cauză au fost încheiate în anul 1997, anterior
normelor de aplicare a Legii nr. 112/1995, care au prevăzut că
preluarea în baza Decretului nr. 92/1950 nu mai reprezintă preluare cu
titlu și anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998. Prin
urmare, așa cum a reținut și instanța de fond,
față de faptul că statul era proprietar tabular, că
chiriașii nu aveau posibilitatea de a verifica calitatea foștilor
proprietari de persoane exceptate de la naționalizare, că imobilul a
fost ocupat în baza unor contracte de închiriere înainte de 1989, pârâții
au fost de bună credință la momentul încheierii contractelor.
Cu privire la
aplicarea principiului desființării
actului subsecvent, prin
buna
credință a
subdobânditorului
interpretată în sensul
legilor speciale
de restituire, în prezent, instanța se raportează și
la Decizia
nr. 33/2008 a
Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în
condițiile art. 329 Cod
proc.civ
., care a
stabilit că, în caz de neconcordanță între Legea nr.10/2001
și Convenția Europeană a Drepturilor Omului are prioritate
Convenția, prioritate ce poate fi dată în cadrul acțiunii în
revendicare întemeiată pe dreptul comun, însă aplicarea altor
dispoziții decât cele ale legii speciale trebuind să se facă
fără a se aduce atingere drepturilor apărate de Convenție
aparținând altor persoane ori securității raporturilor juridice.
În ce privește
titlul terțului
subdobânditor
, instanța
supremă a statuat că, în ce privește titlul terțului
subdobânditor
, „atunci când există
neconcordanță între legea internă și prevederile
Constituției, trebuie să se verifice pe fond dacă și
pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în
sensul Convenției - o hotărâre
judecătorească anterioare prin care i s-a recunoscut dreptul
de a păstra imobilul; o speranță legitimă în acest sens
dedusă din dispozițiile legii speciale,
unită cu o jurisprudenței
constantă pe acest aspect; dacă acțiunea în revendicare poate fi
admisă fără despăgubirea terțului la valoarea
actuală de circulație a imobilului".
Prin aceeași
decizie s-a mai reținut că instanțele fiind puse în
situația de a da
preferabilitate
titlului uneia dintre părți,
trebuie să țină seama de principiul securității
raporturilor
juridice, că „aplicarea
altor dispoziții legale decât cele ale
legii speciale, atunci când acestea din urmă sunt contrare
Convenției, trebuie să se facă
fără a aduce atingere
drepturile apărate de Convenție, aparținând altor
persoane".
Prin
neatacarea contractului de
vânzare-cumpărare, intimații au un „bun" în sensul art. 1 al
Protocolului nr. 1 adițional Convenție, situație în care,
admiterea acțiunii ar constitui o ingerință a dreptului garantat
prin art. 1 al Protocolului nr. 1 , conform căruia o privare de
proprietate se poate justifica numai dacă se poate demonstra că a
intervenit o cauză de utilitate publică și în condițiile
prevăzute de lege. În speță, nu s-a invocat vreun motiv care
să justifice privarea de proprietate a pârâților pentru cauză de
utilitate publică.
Faptul că
apelanții reclamanți au formulat acțiunea
în revendicare după ce au
declanșat procedura prevăzută
de Legea nr. 10/2001, procedură finalizată prin neatacarea
dispoziției emisă de Primarul municipiului Cluj-Napoca, invocând
dreptul lor dobândit de la adevăratul proprietar, nu constituie motiv care
să justifice privarea de proprietate a
subdobânditorilor
,
raportat la art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional
la Convenție.
Față de
faptul că dreptul de proprietate al pârâților există în temeiul
contractelor de vânzare-cumpărare care nu au fost atacate în temeiul
dispozițiilor art. 46 din Legea nr.10/2001 și este apărat de
Convenție, corect a reținut instanța de fond că prin
admiterea acțiunii formulate de reclamanții-pârâți ar fi
privați de „un bun" în sensul jurisprudenței Curții
Europene și s-ar aduce atingere
securității raporturilor
juridice (lipsirea de bun a pârâților).
Împotriva deciziei de
apel a formulat cerere de recurs reclamanta, criticând-o pentru
următoarele motive ce se încadrează în dispozițiile art.304
pct.5 și 9 Cod procedură civilă (înlăturându-se astfel
nulitatea recursului invocată în
cauză):
- S-a solicitat prin
acțiune constatarea nulității absolute a contractelor de
vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr.112/1995, pentru că
statul nu a avut un titlu asupra a ceea ce a vândut.
Faptul că
imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu valabil
rezultă din considerentele sentinței primei instanțe,
menținute de instanța de apel,
fără să se acorde acestei împrejurări
consecințele juridice pe care trebuie să le genereze.
Statul a vândut ceea ce nu deținea în mod
legal, iar chiar Legea nr.112/1995 permitea să fie vândute imobilele
preluate de Stat cu titlu. În aceste condiții, vânzarea imobilului de
către un proprietar este lovită de nulitate absolută.
- Argumentele ambelor
instanțe s-au redus la reproducerea deciziei în interesul legii nr.33/2008
a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secții Unite,
protejând
drepturile pârâților, fără
a se spune ce se întâmplă cu dreptul reclamantei.
Toate argumentele
cuprinse în decizia atacată ar fi fost pe deplin justificate dacă ar
fi fost vorba despre un imobil preluat de Stat cu titlu valabil și apoi
înstrăinat în temeiul Legii nr.112/1995.
Omisiunea de a fi
atacat contractele de vânzare-cumpărare în termenul prevăzut de Legea
nr.10/2001 i s-ar fi putut imputa dacă preluarea imobilului s-ar fi
făcut în temeiul unui titlu valabil. Cum imobilul a fost preluat de Stat
fără titlu valabil, reclamanta nu este supusă termenului
prevăzut de Legea nr.10/2001.
În chiar cuprinsul deciziei
în interesul Legii nr.33/2008 se arată că în caz de
neconcordanță între Legea nr.10/2001 și Convenția
Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate în
cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun.
Ambele instanțe au considerat însă că o asemenea prioritate nu
poate fi acordată în cazul de față întrucât s-ar aduce atingere
drepturilor altor persoane sau securității raporturilor juridice.
S-a argumentat de instanțe că
și terțul
subdobânditor
are un bun în
înțelesul Convenției.
Curtea a statuată
însă (cazurile
Jujescu
și Străin
împotriva României, precum și altele asemenea) că, în situații
precum cea de față, nu contează buna sau
reaua-credință a
subdobânditorului
și
nu i se poate recunoaște acestuia drept de preferință
față de reclamant, atât timp cât naționalizarea a fost
abuzivă, iar privarea reclamantului de proprietate combinată cu lipsa
totală a despăgubirilor constituie o sarcină
disproporționată și excesivă, incompatibilă cu
respectarea dreptului de proprietate garantat de art.1 din primul Protocol
Adițional
la
Convenție. Legea
nr.112/1995 nu permitea statului
să vândă un bun naționalizat abuziv, de vreme ce legea în
cauză reglementa doar vânzarea bunurilor legal intrate în patrimoniul
statului. Curtea a constatat că aceste vânzări împiedică
reclamantul să se bucure de dreptul său de proprietate. Cu atât mai
mult cu cât reclamantul nu a primit despăgubiri nici în temeiul Legii
nr.10/2001.
Nu s-a arătat
care este temeiul legal pentru care un principiu de drept – al
securității raporturilor juridice, acoperă o cauză de
nulitate absolută.
Prin hotărârile
pronunțate în cauză s-au încălcat dispozițiile art.20
alin.2 din Constituție care acordă prioritate tratatelor
internaționale la care România este semnatară în caz de
neconcordonață
cu legile interne. S-au ignorat
dispozițiile art.1 din Primul protocol adițional
la Convenția
Europeană.
- S-a ignorat faptul
că suntem în prezența unei preluări fără titlu,
omițându-se să se motiveze temeiul juridic ce fac valabilă
vânzarea - aducându-se astfel atingere dispozițiilor art.6 alin.1 din
Convenției.
În jurisprudența
Curții Europene (Albina contra României,
Jujescu
contra României) s-a arătat că în situații precum cea de
față trebuie să se procedeze la un examen amănunțit al
argumentelor și mijloacelor de probă aparținând
părții. Or, din hotărârea atacată nu reiese care este
temeiul juridic în baza căruia preluarea fără titlu urmată
de vânzare fără temei legal au devenit valabile.
Analizând decizia de
apel în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că
recursul este nefondat, în considerarea celor ce succed:
- Prin acțiunea
formulată și înregistrată la data de 23 ianuarie 2008 pe rolul
instanței de judecată, reclamanta a solicitat să se constate
nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu
privire la imobilul în litigiu.
După cum în mod
corect a reținut instanța de apel, contractele de
vânzare-cumpărare trebuiau atacate în temeiul dispozițiilor art.46
din Legea nr.10/2001.
Potrivit normelor
legale menționate, actele juridice de înstrăinare având ca obiect
imobile ce cad sub incidența acestei legi sunt valabile dacă au fost
încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării
(alin.1), iar cele având ca obiect imobile preluate fără titlu
valabil sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care
actul a fost încheiat cu bună-credință.
Art.46 alin.5 din
Legea nr.10/2001 prevede că, prin derogare de la dreptul comun, indiferent
de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de
la data intrării în vigoare a legii (termenul fiind prelungit ulterior
succesiv cu câte trei luni prin O.U.G. nr.109/2001 și nr.145/2001).
Prin urmare, după
expirarea termenului special, derogator de la dreptul comun, prevăzut de
Legea nr.10/2001, nu se mai poate pune în discuție valabilitatea
contractelor de vânzare-cumpărare pentru imobilele
preluate atât fără titlu cât
și cu titlu de către stat, ce fac obiectul acestei legi.
- În ceea ce
privește dreptul reclamantei, instanța a reținut în motivare
că prin dispoziția nr.4030/2003 a Primarului Municipiului Cluj-Napoca
s-au stabilit despăgubiri bănești pentru apartamentele care au
fost înstrăinate în condițiile Legii nr.112/1995, dosarul aflându-se
la Comisia Centrală
pentru Stabilirea Despăgubirilor –restituindu-se în natură unul
dintre apartamentele din imobil.
Referitor la omisiunea
de a ataca contractele de vânzare-cumpărare, în mod nejustificat recurenta
limitează dispozițiile art.46 din Legea nr.10/2001, în
condițiile în care acest articol are în vedere imobilele ce intră sub
incidența legii, adică preluate în mod abuziv-în accepțiunea
legii încadrându-se în această categorie preluările cu titlu cât
și fără titlu.
În soluționarea
cauzei instanța de apel a făcut trimitere la decizia în interesul
legii nr.33/2008, care este obligatorie pentru instanțe, conform art.329
alin.3 Cod procedură civilă.
Criticile formulate de
recurentă privind modul de aplicare a deciziei în interesul legii sunt de
asemenea nefondate.
Potrivit acestei
decizii, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea
specială, respectiv Legea nr.10/2001, și Convenția
Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate;
această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în
revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu
s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității
raporturilor juridice.
Prin urmare, atunci
când instanța a înlăturat această prioritate, nu a făcut
decât să aplice decizia în interesul legii, reținând
dispozițiile sale integrale.
În condițiile în
care contractele de vânzare-cumpărare nu au fost desființate, în mod
corect s-a reținut în cauză că titularii acestora dețin un
bun în sensul convenției, iar în aplicarea deciziei în interesul legii aceștia
sunt protejați în fața unei acțiuni în revendicare
întemeiată pe dreptul comun – admiterea unor asemenea acțiuni
lipsindu-i de dreptul de proprietate și aducând atingere
securității raporturilor juridice. În soluționarea cauzei nu
trebuie omis faptul că la data încheierii contractelor nu era
înregistrată pe rolul instanței o acțiune în revendicare, iar
reclamantul nu își manifestase în
niciun
fel
intenția de a redobândi bunul, nedeținând de altfel o hotărâre
prin care să se constate preluarea fără titlu și să se
dispună restituirea imobilului.
În decizia în
interesul legii aplicată în cauză se face referire la relevanța
Hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza
Pincova
și
Pinc
împotriva
Republicii Cehe, în care s-a arătat că:
„Curtea acceptă
ca obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua
consecințele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate
cauzate de regimul comunist, este unul legitim (…); cu toate acestea,
consideră necesar a se asigura că această atenuare a vechilor
încălcări nu creează noi neajunsuri disproporționate. În
acest scop, legislația trebuie să facă posibilă luarea în
considerare a circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, astfel
încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credință
să nu fie puse în situația de a suporta responsabilitatea, care
aparține în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva
aceste bunuri” (paragraful 58, citat și în cauza Raicu contra României).
- Nu s-au
încălcat în cauză nici dispozițiile art.6 paragraful 1 din
Convenția Europeană a Drepturilor Omului întrucât în motivarea
deciziei de apel s-au arătat argumentele pentru care titlurile
pârâților sunt valabile, iar în temeiul lor aceștia dețin un bun
în sensul Convenției.
Constatând, prin
urmare, că nu sunt fondate criticile formulate, Înalta Curte a
făcut
aplicarea și a art. 312
alin.1 Cod procedură civilă, dispunând în consecință.
Cu aplicarea art.274
Cod procedură civilă, recurenta va fi obligată la plata sumei de
7856,63 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, din care 119 lei
către H.A., 119 lei către S.L. și 7618,63 lei către SC