ÎCCJ, decizie (scj.ro #81909)

Acțiune privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare încheiate potrivit Legii nr. 112/1995, după expirarea termenului prevăzut de art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Respingerea acțiunii. Cuprins pe materii . Drept civil. Drept de proprietate. Acțiune privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare încheiate potrivit Legii nr. 112/1995, după expirarea termenului prevăzut de art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.Respingerea acțiunii. Index alfabetic .. Drept civil. - contract de vânzare cumpărare - respingerea acțiunii.

Legea nr. 10/2001 : art. 46 alin. (5) În condițiile în care contractele de vânzare-cumpărare nu au fost desființate, titularii acestora dețin un bun în sensul convenției, iar în aplicarea deciziei în interesul legii aceștia sunt protejați în fața unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun – admiterea unor asemenea acțiuni lipsindu-i de dreptul de proprietate și aducând atingere securității raporturilor juridice.

În soluționarea cauzei nu trebuie omis faptul că la data încheierii contractelor nu era înregistrată pe rolul instanței o acțiune în revendicare, iar reclamantul nu își manifestase în niciun fel intenția de a redobândi bunul, nedeținând de altfel o hotărâre prin care să se constate preluarea fără titlu și să se dispună restituirea imobilulu i. Î.C.C.J, Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 3645 11 iunie 2010. Curtea de Apel Cluj, Secția civilă, muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, prin decizia civilă nr.264/A din 14 octombrie 2009 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta G.A.V. împotriva sentinței civile nr.214 din 9 aprilie 2009 a Tribunalului Cluj și a obligat apelanta la plata sumei de 5.950 lei cheltuieli de judecată în apel intimatei H.G.C.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea a avut în vedere următoarele: Prin sentința civilă nr. 214 din 9 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul Cluj au fost respinse excepțiile inadmisibilității acțiunii, lipsei calității procesuale active și a lipsei de interes a reclamantei, tardivității în ceea ce privește constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare, prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect radierea și înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate al reclamantei, autorității de lucru judecat și a lipsei calității procesuale pasive a pârâtului H.T. Prin aceeași sentință a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta G.A.V.

împotriva pârâților P.V., P.V., U.N.R., S.L.C., SC M.I.E. SRL, H.G.C., H.C.A., P.M., H.A., Statul Român prin Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, având ca obiect acțiune în constatare. Reclamanta a fost obligată să plătească pârâților P.V. și P.V. suma de 11.900 lei cu titlu de cheltuieli de judecată; pârâtei S.L.C. suma de 2.153,9 lei cu titlu de cheltuieli de judecată; pârâtei SC M.I.E. SRL suma de 8.615,6 lei cu titlu de cheltuieli de judecată; pârâtei P.M. suma de 3.570 lei cu titlu de cheltuieli de judecată; pârâților H.G.C., H.C.A. suma de 2.975 lei cu titlu de cheltuieli de judecată și pârâtului H.A. suma de 2.153,9 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. În motivarea sentinței s-au reținut următoarele: Acțiunea este scutită de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar, raportat la prevederile art. 15 lit. r din Legea nr. 146/1997.

Problema de principiu supusă analizei în cauza dedusă judecății o constituie aceea a admisibilității acțiunii în revendicare în privința imobilelor preluate de Statul Român în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, introdusă după intrarea în vigoare Legii nr. 10/2001. A considera ab inițio acțiunea reclamantei ca fiind inadmisibilă fără a analiza pe fond aspectele concrete ale cazului dedus judecății se aduce în acest fel atingere, în persoana reclamantei, a dreptului de acces la o instanță imparțială consacrat prin dispozițiile art. 6 paragraf 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată de România la data de 20 iunie 1994, dată de la care face parte din dreptul intern, potrivit dispozițiilor art. 11 din Constituția României.

Potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul de acces la o instanță nu este un drept absolut, statele dispunând de o marjă de apreciere în limitarea lui, o eventuală restricționare nefiind incompatibilă cu dispozițiile art. 6 paragraf 1 din Convenție, însă cu respectarea a trei condiții: restricționarea să nu aducă atingere substanței dreptului, ea să urmărească un scop legitim și, să existe un raport de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit. Prin urmare, limitele impuse de actele normative interne nu restrâng dreptul la o instanță, în sensul Convenției, în așa măsură încât dreptul în discuție să fie atins însăși în substanța lui. Ori aceasta presupune o analizare a cauzei pe fondul ei, cu luarea în considerare a particularităților pe care le prezintă.

O astfel de concluzie rezultă și din interpretarea dispozițiilor legale din dreptul intern, condiționat ca o astfel de interpretare să se realizeze prin raportare la prevederile Convenției. Potrivit dispozițiilor art. 21 alin. (1) și alin. (2) din Constituție, orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime. Nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.

Conform prevederilor art. 20 din Constituție, dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanta cu Declarația Universala a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte; dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile. Reclamanta a formulat o acțiune întemeiată pe dreptul comun, respectiv pe dispozițiile art. 480 Cod civil, urmărind dobândirea proprietății imobilului preluat de la antecesorii săi în temeiul dispozițiilor Decretului nr. 92/1950.

Interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 480 Cod civil urmează a se face atât prin raportare la dispozițiile legale speciale în materie cât și ținând seama de prevederile cu aplicabilitate prioritară conținute de art. 6 paragraf 1 din Convenție și, respectiv, art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție , care în alin. (1) prevede că orice persoană are dreptul la respectarea bunurilor sale. Prin acțiunea formulată, în calitate de succesoare după defuncții P.P. (tată) și P.G.P (frate), reclamanta urmărește redobândirea proprietății asupra imobilului situat în Cluj-Napoca format din 6 apartamente și teren în suprafața de 1131 m .p .; nu trebuie confundată cerința interesului de a fi actual cu condiția de exercitare a dreptului în sensul ca acesta să fie unul actual.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect radierea și înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate al reclamantei, tribunalul a constatat că acest capăt de cerere a fost formulat ca accesoriu petitului de revendicare, astfel că soarta admisibilității lui depinde de soluția pronunțată asupra capătului de cerere principal; astfel că, nefiind o veritabilă cerere în rectificarea înscrierilor de carte funciară în sensul dispozițiilor art. 34 din Legea nr. 7/1996, neavând un caracter independent, nu se poate considera ca fiind operantă excepția prescripției dreptului la acțiune.

De asemenea, cererea având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 este una accesorie petitului privind nevalabilitatea titlului statului prin prisma considerării Decretului nr. 92/1950 ca fiind lovit de nulitate absolută, acesta fiind formulat în cadrul acțiunii deduse judecății, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun; astfel că, nu operează termenul special de prescripție prevăzut prin dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001 republicată. Excepția autorității de lucru judecat a fost invocată raportat la faptul că anterior introducerii acțiunii reclamanta a uzat de procedura administrativă obligatorie prevăzută prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, procedură ce a fost finalizată prin dispoziția emisă de primar.

Procedura administrativă s-a desfășurat în fața autorității deținătoare, actul final al acesteia nu a fost supus controlului judiciar, printr-o acțiune la instanță, astfel că nu este întrunită cerința triplei identități de părți, obiect și cauză raportat la prevederile art. 1201 C .civ . În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a pârâtului H.T., problema invocată prin întâmpinarea pârâților S.L.C. și SC M.I.E. SRL, raportat la situația actuală de carte funciară cu privire la apartamentul nr. 1 din imobil, tribunalul a constatat că acest pârât a fost chemat în judecată în calitate de cumpărător al apartamentului, având în vedere faptul că reclamanta a solicitat și constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, neprezentând relevanță, sub aspectul calității procesuale pasive a pârâtului, transmiterea ulterioară a dreptului de proprietate în favoarea altei persoane.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut următoarele: Reclamanta, în calitate de succesoare după defuncții P.P. (tată) și P.G.P. (frate), a înțeles să revendice proprietatea asupra imobilului situat în Cluj-Napoca format din 6 apartamente și teren în suprafața de 1131 mp., preluat de la antecesorii săi, în temeiul Decretului nr. 92/ 1950. În termenul special prevăzut de dispozițiile Legii nr. 10/2001 reclamanta a înregistrat notificare potrivit procedurii administrative prevăzută de acest act normativ, notificarea fiind soluționată prin dispoziția emisă de primar, care nu a fost atacată în condițiile prevăzute de art. 26 din Legea nr. 10/2001. Prin Dispoziția nr. 4030 din 18 decembrie 2003 s-a dispus restituirea în natură către reclamantă a ap. nr. 2 din imobilul situat în Cluj-Napoca, pentru restul de 4 apartamente, care au fost înstrăinate în condițiile Legii nr. 112/1995, fiind stabilite despăgubiri bănești.

Dosarul privind notificarea reclamantei se află la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în vederea stabilirii despăgubirilor pentru cele 4 apartamente înstrăinate în favoarea pârâților. Ca atare, reclamanta a avut posibilitatea, uzând de prevederile Legii nr. 10/2001 să obțină și restituirea apartamentului pârâților, în măsură în care promova în termen legal o acțiune în anularea contractului de vânzare-cumpărare și dovedea reaua-credință a pârâților la încheierea acestuia. Dimpotrivă, reclamanta nu a promovat o astfel de acțiune, mai mult, nici nu a atacat în instanță dispoziția prin care s-au stabilit în favoarea sa doar măsuri reparatorii pentru celelalte 4 apartamente din imobil, fiind practic de acord cu soluția adoptată de entitatea învestită cu soluționarea notificării.

Prin acțiune, reclamanta a solicitat să se constate că Decretul nr. 92/1950 este lovit de nulitate absolută și, prin urmare, titlul statului român prin care a intrat în proprietatea imobilului, nu este unul valabil. În procedura administrativă, în cadrul căreia s-a recunoscut calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în temeiul legii speciale, s-a analizat inclusiv această problemă a nevalabilității titlului statului, preluarea fiind considerată ca având caracter abuziv prin însăși dispozițiile legale, astfel cum se menționează în mod expres în art. 2 alin. 1 lit. a din Legea nr. 10/2001 republicata, cu referire la imobilele naționalizate în temeiul Decretului nr. 92/ 1950. În ceea ce privește constatarea că reclamanta este unica moștenitoare după defuncții P.P.

și P.G.P., acest capăt de cerere este în parte lipsit de obiect, întrucât prin Certificatul de moștenitor nr. 684 eliberat la 3 mai 1990 de către fostul Notariat Județean de Stat Cluj s-a constatat că după defuncții P.V.A. decedata la data de 28 martie 1938 și P.P. decedat la data de 20 ianuarie 1951 ambii foști cu ultimul domiciliul în municipiul Cluj-Napoca, este unica moștenitoare reclamanta G.A., în calitate de fiică. Referitor la celelalte petite ale acțiunii, referitoare la redobândirea proprietății asupra imobilului și a posesiei asupra acestuia, concomitent constatării nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 și rectificarea înscrierilor de carte funciară prin radierea dreptului de proprietate al pârâților și al Statului român și, de asemenea, înscrierea dreptului de proprietate în favoarea reclamantei, tribunalul a constatat că acestea nu pot fi primite.

Astfel, s-a constatat că, într-adevăr, imobilul din litigiu a fost preluat în mod abuziv de la antecesorii reclamantei, iar apartamentele componente ale acestuia, cu excepția apartamentului nr. 2, au fost înstrăinate în temeiul Legii 112/1995 în favoarea pârâților persoane fizice care și-au intabulat dreptul de proprietate în CF, titlul pârâților astfel dobândit intrând în circuitul civil. De asemenea, reclamanta a uzat de procedura administrativă prevăzută prin dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001; a ales una din căile procedurale legale, privind obținerea de măsuri reparatorii, procedură ce fost finalizată prin dispoziția emisă de primar, dar care nu a fost atacată în instanță în termenul legal de 30 de zile de la comunicarea acesteia.

Măsurile reparatorii stabilite în cadrul procedurii administrative, în ceea ce privește imobilul din litigiu, parțial prin restituirea în natură, parțial sub forma despăgubirilor, au dobândit un caracter definitiv, consolidând implicit dreptul de proprietate al pârâților dobândit în temeiul contractelor de vânzare-cumpărare, astfel că în prezent reclamanta nu mai deține drept actual, care să creeze în favoarea sa vocația la redobândirea proprietății în natură, urmând ca satisfacerea dreptului său să-și găsea aplicare prin intermediul despăgubirilor care vor reflecta valoarea proprietății de care a fost privată. În acest sens, s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr. 33/9.06.2008, pronunțată într-un recurs în interesul legii.

Potrivit statuărilor instanței supreme concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant , chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu aduce atingere unui alt drept de proprietate, ori securității raporturilor juridice.

Constatând astfel că reclamanta a uzat de procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, procedură ce a fost finalizată iar dispoziția dată în soluționarea notificării reclamantei nu a fost atacată în instanță, măsurile reparatorii stabilite în favoarea reclamantei dobândind astfel un caracter definitiv, iar prezentul demers judiciar formulat în condițiile dreptului comun, în forma unei veritabile acțiuni în revendicare, aduce atingere securității raporturilor juridice în sensul că, a da curs pretențiilor reclamantei ar însemna practic prelungirea sine die a unei stări de incertitudine, dacă s-ar acorda fostului proprietar posibilitatea de a solicita oricând redobândirea imobilului în natură, aducându-se astfel atingere dreptului concurent de proprietate al pârâților cumpărători, al căror titlu a intrat în circuitul civil, tribunalul a respins ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată de reclamantă.

Examinând apelul declarat, Curtea a apreciat că acesta este nefondat și, în consecință, în baza art. 296 alin. 1 Cod proc.civ ., l-a respins, pentru următoarele motive. Imobilul revendicat de reclamantă prin prezenta acțiune este situat în Cluj-Napoca, este format din 6 apartamente și teren în suprafață de 1131 m .p .,ce a fost preluat de la antecesorii acestora în baza Decretului nr. 92/1950. Reclamanta nu a solicitat imobilul în baza Legii nr. 112/1995. Urmare apariției Legii nr.10/2001, reclamanta a formulat notificare soluționată de Primarul municipiului Cluj-Napoca prin dispoziția nr. 4030 din decembrie 2003, prin care s-a dispus restituirea în natură a apartamentului nr.2 din imobil, pentru restul apartamentelor ce au fost înstrăinate în condițiile Legii nr.112/1995 fiind stabilite despăgubiri bănești.

Dispoziția nr. 4030/2003 a Primarului municipiului Cluj-Napoca a rămas definitivă prin neatacarea ei de către reclamantă, dosarul aflându-se la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în vederea stabilirii despăgubirilor pentru cele 4 apartamente nerestituite. Reclamanta nu a promovat acțiune pentru constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți în baza art. 46 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, limitându-se la a promova prezenta acțiune pe calea dreptului comun, prin care solicită să se constate că Decretul nr. 92/1950 este lovit de nulitate absolută, astfel că titlul statului nu este unul valabil și, în consecință, și nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între părți în baza Legii nr. 112/1995.

Referitor la primul aspect, regimul juridic al bunului preluat în baza Decretului nr. 92/1950, este fără îndoială că suntem în prezența unei preluări abuzive și, prin urmare, regimul juridic al acestuia este guvernat de legea specială privind stabilirea și acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilele preluate în perioada 6 martie 1945 - 20 decembrie 1989. Imobilul nu a fost solicitat spre restituire în temeiul Legii nr. 112/1995 și, oricum, nu era liber, cu excepția apartamentului nr. 2, nici la data de 22 decembrie 1989, nici la data intrării în vigoare a legii speciale, fiind ocupat de pârâții persoane fizice, în temeiul contractelor închiriere, iar ulterior în baza contractelor de vânzare-cumpărare încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998.

Distincția referitoare la perioada de timp în care au fost încheiate contractele de vânzare-cumpărare prezintă importanță, nu doar din punct de vedere al modului de interpretare a bunei credințe, ci și al probațiunii acesteia, întrucât, în ceea ce privește perioada de după intrarea în vigoare a legii privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, buna credință a cumpărătorului nu se mai prezumă; de fapt, majoritatea preluărilor au fost făcute fără titlu valabil în sensul legii, pentru că legile de preluare contraveneau constituțiilor ce ocroteau proprietatea particulară și tratatelor la care România era parte, cumpărătorii neputând invoca necunoașterea legii. În ce privește buna credință a cumpărătorilor, problema care se pune este aceea a aplicării dispozițiilor art. 46 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, a normelor de aplicare a acestor texte, precum și a Legii nr. 112/1995.

Contractele din cauză au fost încheiate în anul 1997, anterior normelor de aplicare a Legii nr. 112/1995, care au prevăzut că preluarea în baza Decretului nr. 92/1950 nu mai reprezintă preluare cu titlu și anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998. Prin urmare, așa cum a reținut și instanța de fond, față de faptul că statul era proprietar tabular, că chiriașii nu aveau posibilitatea de a verifica calitatea foștilor proprietari de persoane exceptate de la naționalizare, că imobilul a fost ocupat în baza unor contracte de închiriere înainte de 1989, pârâții au fost de bună credință la momentul încheierii contractelor.

Cu privire la aplicarea principiului desființării actului subsecvent, prin buna credință a subdobânditorului interpretată în sensul legilor speciale de restituire, în prezent, instanța se raportează și la Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în condițiile art. 329 Cod proc.civ ., care a stabilit că, în caz de neconcordanță între Legea nr.10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului are prioritate Convenția, prioritate ce poate fi dată în cadrul acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, însă aplicarea altor dispoziții decât cele ale legii speciale trebuind să se facă fără a se aduce atingere drepturilor apărate de Convenție aparținând altor persoane ori securității raporturilor juridice.

În ce privește titlul terțului subdobânditor , instanța supremă a statuat că, în ce privește titlul terțului subdobânditor , „atunci când există neconcordanță între legea internă și prevederile Constituției, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioare prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în acest sens dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudenței constantă pe acest aspect; dacă acțiunea în revendicare poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului". Prin aceeași decizie s-a mai reținut că instanțele fiind puse în situația de a da preferabilitate titlului uneia dintre părți, trebuie să țină seama de principiul securității raporturilor juridice, că „aplicarea altor dispoziții legale decât cele ale legii speciale, atunci când acestea din urmă sunt contrare Convenției, trebuie să se facă fără a aduce atingere drepturile apărate de Convenție, aparținând altor persoane". Prin neatacarea contractului de vânzare-cumpărare, intimații au un „bun" în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional Convenție, situație în care, admiterea acțiunii ar constitui o ingerință a dreptului garantat prin art. 1 al Protocolului nr. 1 ,

conform căruia o privare de proprietate se poate justifica numai dacă se poate demonstra că a intervenit o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege. În speță, nu s-a invocat vreun motiv care să justifice privarea de proprietate a pârâților pentru cauză de utilitate publică. Faptul că apelanții reclamanți au formulat acțiunea în revendicare după ce au declanșat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, procedură finalizată prin neatacarea dispoziției emisă de Primarul municipiului Cluj-Napoca, invocând dreptul lor dobândit de la adevăratul proprietar, nu constituie motiv care să justifice privarea de proprietate a subdobânditorilor , raportat la art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenție.

Față de faptul că dreptul de proprietate al pârâților există în temeiul contractelor de vânzare-cumpărare care nu au fost atacate în temeiul dispozițiilor art. 46 din Legea nr.10/2001 și este apărat de Convenție, corect a reținut instanța de fond că prin admiterea acțiunii formulate de reclamanții-pârâți ar fi privați de „un bun" în sensul jurisprudenței Curții Europene și s-ar aduce atingere securității raporturilor juridice (lipsirea de bun a pârâților). Împotriva deciziei de apel a formulat cerere de recurs reclamanta, criticând-o pentru următoarele motive ce se încadrează în dispozițiile art.304 pct.5 și 9 Cod procedură civilă (înlăturându-se astfel nulitatea recursului invocată în cauză): - S-a solicitat prin acțiune constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr.112/1995, pentru că statul nu a avut un titlu asupra a ceea ce a vândut.

Faptul că imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu valabil rezultă din considerentele sentinței primei instanțe, menținute de instanța de apel, fără să se acorde acestei împrejurări consecințele juridice pe care trebuie să le genereze. Statul a vândut ceea ce nu deținea în mod legal, iar chiar Legea nr.112/1995 permitea să fie vândute imobilele preluate de Stat cu titlu. În aceste condiții, vânzarea imobilului de către un proprietar este lovită de nulitate absolută. - Argumentele ambelor instanțe s-au redus la reproducerea deciziei în interesul legii nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secții Unite, protejând drepturile pârâților, fără a se spune ce se întâmplă cu dreptul reclamantei.

Toate argumentele cuprinse în decizia atacată ar fi fost pe deplin justificate dacă ar fi fost vorba despre un imobil preluat de Stat cu titlu valabil și apoi înstrăinat în temeiul Legii nr.112/1995. Omisiunea de a fi atacat contractele de vânzare-cumpărare în termenul prevăzut de Legea nr.10/2001 i s-ar fi putut imputa dacă preluarea imobilului s-ar fi făcut în temeiul unui titlu valabil. Cum imobilul a fost preluat de Stat fără titlu valabil, reclamanta nu este supusă termenului prevăzut de Legea nr.10/2001. În chiar cuprinsul deciziei în interesul Legii nr.33/2008 se arată că în caz de neconcordanță între Legea nr.10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun.

Ambele instanțe au considerat însă că o asemenea prioritate nu poate fi acordată în cazul de față întrucât s-ar aduce atingere drepturilor altor persoane sau securității raporturilor juridice. S-a argumentat de instanțe că și terțul subdobânditor are un bun în înțelesul Convenției. Curtea a statuată însă (cazurile Jujescu și Străin împotriva României, precum și altele asemenea) că, în situații precum cea de față, nu contează buna sau reaua-credință a subdobânditorului și nu i se poate recunoaște acestuia drept de preferință față de reclamant, atât timp cât naționalizarea a fost abuzivă, iar privarea reclamantului de proprietate combinată cu lipsa totală a despăgubirilor constituie o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu respectarea dreptului de proprietate garantat de art.1 din primul Protocol Adițional la Convenție.

Legea nr.112/1995 nu permitea statului să vândă un bun naționalizat abuziv, de vreme ce legea în cauză reglementa doar vânzarea bunurilor legal intrate în patrimoniul statului. Curtea a constatat că aceste vânzări împiedică reclamantul să se bucure de dreptul său de proprietate. Cu atât mai mult cu cât reclamantul nu a primit despăgubiri nici în temeiul Legii nr.10/2001. Nu s-a arătat care este temeiul legal pentru care un principiu de drept – al securității raporturilor juridice, acoperă o cauză de nulitate absolută. Prin hotărârile pronunțate în cauză s-au încălcat dispozițiile art.20 alin.2 din Constituție care acordă prioritate tratatelor internaționale la care România este semnatară în caz de neconcordonață cu legile interne.

S-au ignorat dispozițiile art.1 din Primul protocol adițional la Convenția Europeană. - S-a ignorat faptul că suntem în prezența unei preluări fără titlu, omițându-se să se motiveze temeiul juridic ce fac valabilă vânzarea - aducându-se astfel atingere dispozițiilor art.6 alin.1 din Convenției. În jurisprudența Curții Europene (Albina contra României, Jujescu contra României) s-a arătat că în situații precum cea de față trebuie să se procedeze la un examen amănunțit al argumentelor și mijloacelor de probă aparținând părții. Or, din hotărârea atacată nu reiese care este temeiul juridic în baza căruia preluarea fără titlu urmată de vânzare fără temei legal au devenit valabile.

Analizând decizia de apel în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea celor ce succed: - Prin acțiunea formulată și înregistrată la data de 23 ianuarie 2008 pe rolul instanței de judecată, reclamanta a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu privire la imobilul în litigiu. După cum în mod corect a reținut instanța de apel, contractele de vânzare-cumpărare trebuiau atacate în temeiul dispozițiilor art.46 din Legea nr.10/2001. Potrivit normelor legale menționate, actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile ce cad sub incidența acestei legi sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării (alin.1), iar cele având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință.

Art.46 alin.5 din Legea nr.10/2001 prevede că, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a legii (termenul fiind prelungit ulterior succesiv cu câte trei luni prin O.U.G. nr.109/2001 și nr.145/2001). Prin urmare, după expirarea termenului special, derogator de la dreptul comun, prevăzut de Legea nr.10/2001, nu se mai poate pune în discuție valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare pentru imobilele preluate atât fără titlu cât și cu titlu de către stat, ce fac obiectul acestei legi.

- În ceea ce privește dreptul reclamantei, instanța a reținut în motivare că prin dispoziția nr.4030/2003 a Primarului Municipiului Cluj-Napoca s-au stabilit despăgubiri bănești pentru apartamentele care au fost înstrăinate în condițiile Legii nr.112/1995, dosarul aflându-se la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor –restituindu-se în natură unul dintre apartamentele din imobil. Referitor la omisiunea de a ataca contractele de vânzare-cumpărare, în mod nejustificat recurenta limitează dispozițiile art.46 din Legea nr.10/2001, în condițiile în care acest articol are în vedere imobilele ce intră sub incidența legii, adică preluate în mod abuziv-în accepțiunea legii încadrându-se în această categorie preluările cu titlu cât și fără titlu.

În soluționarea cauzei instanța de apel a făcut trimitere la decizia în interesul legii nr.33/2008, care este obligatorie pentru instanțe, conform art.329 alin.3 Cod procedură civilă. Criticile formulate de recurentă privind modul de aplicare a deciziei în interesul legii sunt de asemenea nefondate. Potrivit acestei decizii, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr.10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate; această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Prin urmare, atunci când instanța a înlăturat această prioritate, nu a făcut decât să aplice decizia în interesul legii, reținând dispozițiile sale integrale. În condițiile în care contractele de vânzare-cumpărare nu au fost desființate, în mod corect s-a reținut în cauză că titularii acestora dețin un bun în sensul convenției, iar în aplicarea deciziei în interesul legii aceștia sunt protejați în fața unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun – admiterea unor asemenea acțiuni lipsindu-i de dreptul de proprietate și aducând atingere securității raporturilor juridice. În soluționarea cauzei nu trebuie omis faptul că la data încheierii contractelor nu era înregistrată pe rolul instanței o acțiune în revendicare, iar reclamantul nu își manifestase în niciun fel intenția de a redobândi bunul, nedeținând de altfel o hotărâre prin care să se constate preluarea fără titlu și să se dispună restituirea imobilului.

În decizia în interesul legii aplicată în cauză se face referire la relevanța Hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Pincova și Pinc împotriva Republicii Cehe, în care s-a arătat că: „Curtea acceptă ca obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecințele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim (…); cu toate acestea, consideră necesar a se asigura că această atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri disproporționate. În acest scop, legislația trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credință să nu fie puse în situația de a suporta responsabilitatea, care aparține în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri” (paragraful 58, citat și în cauza Raicu contra României).

- Nu s-au încălcat în cauză nici dispozițiile art.6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului întrucât în motivarea deciziei de apel s-au arătat argumentele pentru care titlurile pârâților sunt valabile, iar în temeiul lor aceștia dețin un bun în sensul Convenției. Constatând, prin urmare, că nu sunt fondate criticile formulate, Înalta Curte a făcut aplicarea și a art. 312 alin.1 Cod procedură civilă, dispunând în consecință. Cu aplicarea art.274 Cod procedură civilă, recurenta va fi obligată la plata sumei de 7856,63 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, din care 119 lei către H.A., 119 lei către S.L. și 7618,63 lei către SC M.I.E. SRL.