ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2128/2010

Din nici o probă nu rezultă că pârâtul și-a exteriorizat voința de a încheia contractul de vânzare cumpărare sub semnătură privată, în sensul că nu l-a semnat și nici nu a adus la cunoștința reclamanților că l-ar fi semnat ulterior. Așa fiind, întrucât intenția de a vinde a reclamanților nu s-a întâlnit niciodată cu intenția de a cumpăra a pârâtului, astfel încât să fie îndeplinite condițiile unui contract sinalagmatic de vânzare-cumpărare, actul este lovit de nulitate absolută. În mod greșit instanța a respins atât proba privind efectuarea unei expertize grafologice, care ar fi dovedit că actul a fost semnat de pârât ulterior datei de 13 martie 2007, cât și proba testimonială, prin care ar fi dorit să dovedească că pârâtul nu a semnat actul pe data de 20 februarie 2007, nesocotind dispozițiile art. 201 C. proc. civ. Din probele dosarului rezultă că pârâtul a adus la cunoștința reclamanților acceptarea sa abia la data de 19 martie 2007, după revocarea ofertei de către reclamanți, astfel că această acceptare este caducă. Importanța momentului semnării unui act juridic și posibilitatea administrării probațiunii grafologice pentru stabilirea cu exactitate a momentului în care a fost semnat actul poate fi relevat, pentru identitate de situație, în materia testamentelor, unde art. 859 C. civ. stabilește că testamentul olograf este valabil doar atunci când este scris în întregime, datat și semnat de mâna testatorului.

Instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, în sensul că, întrucât doar vânzătorii (recurenți) și-au exprimat consimțământul cu privire la vânzarea terenului, actul nefiind semnat și de cumpărător, acesta reprezintă o promisiune unilaterală de vânzare cumpărare. Întrucât cumpărătorul (pârât) nu a acceptat oferta făcută de vânzători înainte de a primi revocarea, promisiunea unilaterală a devenit caducă, iar antecontractul de vânzare cumpărare este lovit de nulitate absolută pentru lipsa consimțământului cumpărătorului.

Instanța de apel a suplinit consimțământul pârâtului la încheierea antecontractului de vânzare cumpărare, considerând în mod eronat că acesta și-a exprimat acordul, întrucât nu s-a făcut dovada întâlnirii acordului de a promite vânzarea al reclamanților cu cea a promisiunii cumpărării, din partea pârâtului în sensul art. 942 C. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 948 C. civ., una din condițiile esențiale pentru validitatea convenției este consimțământul valabil exprimat al părții care se obligă, lipsa acestuia fiind sancționată cu nulitatea absolută. În speță, pârâtul nu a semnat antecontractul de vânzare cumpărare la data de 20 februarie 2007 și nu și-a manifestat consimțământul în vreun fel până la data de 13 martie 2007, când reclamanții au revocat promisiunea unilaterală de vânzare.

Instanța de apel nu a motivat soluția de respingere a petitului referitor la radierea din cartea funciară a notării antecontractului de vânzare-cumpărare. Verificând legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente: Primul motiv de recurs nu poate fi primit pentru următoarele considerente: Conform art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, printre altele, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. În primul motiv de recurs, recurenții au susținut că pârâtul nu și-a exteriorizat voința de a încheia antecontractul de vânzare cumpărare sub semnătură privată, în sensul că nu l-a semnat și nici nu a adus la cunoștința reclamanților că l-ar fi semnat ulterior, iar instanța, în mod greșit a respins atât proba privind efectuarea unei expertize grafologice, care ar fi dovedit că actul a fost semnat de pârât ulterior datei de 13 martie 2007, cât și proba testimonială, prin care ar fi dorit să dovedească că pârâtul nu a semnat actul pe data de 20 februarie 2007. În raport de actuala structură a recursului, prezenta instanță nu mai poate reevalua situația de fapt față de dovezile administrate, motivul de casare care permitea o asemenea analiză, prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., fiind abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000. Ca atare, Înalta Curte nu mai poate examina, în prezent, în ce măsură situația de fapt, astfel cum a fost reținută de Curtea de Apel, privind încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare pentru terenul în litigiu, este conformă sau nu cu realitatea rezultată din probele administrate și în ce măsură aceasta a fost stabilită în mod corect de instanța de apel. La situația de fapt reținută de instanța anterioară, recurenții aveau posibilitatea să invoce doar motive de nelegalitate, susceptibile de încadrare în cazurile de casare sau modificare reglementate în art. 304, sens în care, însă, nu a procedat. Recurenții au invocat art. 859 C. civ., text de lege care nu are legătură nici cu speța și nici cu argumentele de drept avute în vedere la pronunțarea deciziei atacate, referindu-se la valabilitatea testamentului olograf. Ca atare, întrucât din dezvoltarea primului motiv de recurs nu rezultă în ce constă încălcarea sau aplicarea greșită a legii de către instanța de apel, motivarea referindu-se în realitate la alte considerente decât cele avute în vedere de către instanța a cărei hotărâre a fost atacată, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu poate fi primit. În ce privește al doilea motiv de recurs, deși recurenții invocă dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., criticile formulate nu se circumscriu acestui motiv de recurs, deoarece nu se referă la interpretarea greșită a vreunui act juridic dedus judecății, ci la greșita interpretare a probelor, care nu constituie motiv de casare ori de modificare a deciziei. Astfel, instanța de apel a reținut că obiectul acțiunii introductive de instanță îl constituie constatarea nulității absolute a antecontractului de vânzare cumpărare intervenit între părți la data de 20 februarie 2007 și a apreciat ca fiind nejustificată susținerea reclamanților în sensul că în realitate acest act ar fi doar o promisiune unilaterală de vânzare întrucât, din probele administrate a rezultat că pârâtul și-a exprimat acordului și, oricum, lipsa consimțământului nu este invocată de acesta. Art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se referă la cazurile în care instanța a schimbat natura actului sau înțelesul lămurit al acestuia, în sensul că și-a întemeiat soluția pe un alt act juridic, cu un alt conținut și nu la situația în care, din ansamblul probelor administrate în cauză, instanța constată ca fiind îndeplinite condițiile de valabilitate ale actului juridic dedus judecății, în speță, consimțământul pârâtului. Așa fiind, nici acest motiv de recurs nu poate fi primit. Motivele 3 și 4 de recurs sunt, de asemeni nefondate, pentru următoarele considerente: Este cert că la data de 20 februarie 2007 între părți a intervenit un antecontract de vânzare-cumpărare în privința terenului în suprafață de 5800 mp, situat în Cluj Napoca, identificat în C.F. nr. 136118 Cluj Napoca, nr. top 14672/2, prețul convenit fiind de 150.800 Euro, din care promitentul – cumpărător a achitat un avans de 2.958 Euro, iar diferența de preț de 147.842 Euro urma să fie achitată până cel mai târziu la data de 9 martie 2007. În speță, întreaga apărare a reclamanților se fundamentează pe ideea că pârâtul nu a semnat antecontractul de vânzare cumpărare, ceea ce înseamnă că nu și-a exprimat consimțământul, astfel că actul reprezintă o promisiune unilaterală de vânzare. Această apărare, care constituie și critică în recurs, nu poate fi primită întrucât, chiar dacă am accepta ideea că ne aflăm în fața unei promisiuni unilaterale de vânzare, aceasta ar reprezenta tot un contract, prin care o parte se obligă față de cealaltă parte, să-i vândă un anumit bun, la momentul la care aceasta se va hotărî să-l cumpere, ceea ce presupune acord de voințe, care însă, având caracter unilateral, creează obligații doar pentru una dintre părți. Obiectul actului datat 20 februarie 2007 îl constituie vânzarea-cumpărarea unui bun determinat, la un preț convenit de părți și nu o promisiune unilaterală, pârâtul exprimându-și consimțământul cu privire la vânzare cumpărare și achitând un avans din prețul convenit. Așa fiind, actul juridic dedus judecății reprezintă un antecontract de vânzare cumpărare, prin care părțile și-au asumat reciproc obligația de a încheia între ele, în viitor un contract de vânzare-cumpărare stabilind conținutul esențial al acestuia, respectiv bunul cu privire la care urmează a se strămuta dreptul de proprietate, precum și prețul, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1295 C. civ. Antecontractul de vânzare cumpărare nu este supus nici unei condiții speciale de formă, având un caracter consensual și nu are efecte translative de proprietate, dar constituie un contract valabil din care izvorăsc pentru părți obligații de „a face” (îndatorirea de a îndeplini toate operațiile necesare pentru ca vânzarea-cumpărarea să poată fi perfectată potrivit legii). Neîndeplinirea culpabilă a obligațiilor de „a face” asumate prin antecontract , îndreptățește cealaltă parte la acțiunea în rezoluțiune cu consecința restituirii reciproce a prestațiilor primite și antrenarea răspunderii contractuale a părții în culpă. Reclamanții nu au formulat acțiune în rezoluțiune, ci o acțiune prin care au solicitat instanței să constate nulitatea absolută a antecontractului de vânzare cumpărare pentru lipsa consimțământului cumpărătorului, fapt ce nu a fost dovedit. În ce privește motivul 5 de recurs, acesta este formulat omisso medio și, de asemenea, nu poate fi primit. Potrivit art. 299 C. proc. civ., obiectul recursului îl reprezintă decizia instanței de apel, iar criticile formulate în recurs puteau viza doar această hotărâre, iar nu modalitatea în care prima instanța a soluționat cauza în fond. În fapt, recurenții supun spre analiză critici formulate omisso medio – trecând peste calea de atac a apelului – cu privire la sentința tribunalului, ceea ce nu poate fi primit. În raport de aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanții D.V. și D.E.S.