ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2403/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2403/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 1607 din 19 decembrie 2008, Tribunalului Constanța, secția civilă, a admis excepția

lipsei capacității de folosință a reclamantei S.E., a admis excepția

prescrierii dreptului la acțiune pentru capătul doi de cerere și a respins cererea

privind constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare nr. 29378 din

02 octombrie 1998, 28110 din 13 decembrie 1996, 28109 din 13 decembrie 1996 și

nr. 26945 din 26 septembrie 1996, încheiate între R.A. E.D.P.P. Constanța și

pârâții D.G., S.C.I., R.I., R.E., I.T. (fostă R.) și T.R.M., ca fiind

prescrisă.

A respins excepția

inadmisibilității acțiunii în restituire și a prematurității, ca nefondată.

A admis în parte acțiunea

formulată de reclamanți și, în consecință, a obligat pârâții Municipiul

Constanța, prin Primar și Consiliul Local Constanța să restituie în natură

reclamanților imobilul reprezentat de Corpul 3 de construcție, compus din

parter plus un etaj, și teren liber în suprafață de 382,50 mp, astfel cum a

fost identificat prin raportul de expertiză efectuat în cauză.

A obligat pârâții să

emită o dispoziție motivată cu propunere de despăgubiri, conform legii speciale

privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv pentru Corpurile 1 și 2 de construcție și terenul

aferent construcțiilor înstrăinate ce nu pot fi restituite în natură și a

obligat pârâții Municipiul Constanța, prin primar și Consiliul Local Constanța

plata sumei de 6500 lei, către reclamanți, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această sentință, prima instanță a reținut că reclamanții au făcut dovada

calității de succesori ai defunctului N.C., persoană menționată în actul de

preluare prin naționalizare a imobilului notificat și că prezumția instituită

prin art. 22 ind.1 din Legea nr. 10/2001, în sensul că imobilul situat în

Constanța, compus din teren în suprafață de 612 mp și construcție a fost

proprietatea autorului reclamanților și a fost naționalizat prin Decretul nr.

92/195, act normativ calificat ca fiind abuziv prin Legea nr. 10/2001, nu a

fost răsturnată de către pârâți, situație în care, Tribunalul a stabilit că

reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite în sensul art. 3 din Legea

nr. 10/2001.

Imobilul a fost

identificat prin raportul de expertiză efectuat în cauză și s-a stabilit că

este format din suprafața totală de teren de 612 mp pe care se află amplasate

trei corpuri de construcție cu următoarea componență; corpul CI din imobil este

o construcție tip parter cu două apartamente; corpul C2 din imobil este o

construcție tip demisol și parter iar corpul C3 este o construcție de tip

parter plus un etaj. Potrivit situației juridice depusă în dosar s-a reținut

faptul că cele două corpuri de construcție, respectiv CI și C2, inclusiv

terenul aferent acestora, au făcut obiectul unor acte de înstrăinare către

foștii chiriași ai imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995, în timp ce corpul

C3 de construcție se află în administrarea RA E.D.P.P. Constanța fiind grevat

de existența unui contract de închiriere. Raportul de expertiză a evidențiat și

terenul care poate fi restituit în natură reclamanților. respectiv suprafața de

382,50 mp, la determinarea acestuia instanța având în vedere atât suprafața

ocupată de construcțiile CI și C2 cât și servitutea de trecere astfel cum este

reglementată de art. 612 și art. 494 C. civ.

Prin urmare, instanța

a stabilit că numai o parte din imobil poate fi restituită în natură

reclamanților, pentru partea înstrăinată chiriașilor și pentru suprafața de

teren afectată folosinței apartamentelor înstrăinate acoperirea prejudiciului

reclamanților urmând a se face prin acordarea de măsuri reparatorii în

echivalent sub forma despăgubirilor bănești, potrivit legii speciale privind

regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în

mod abuziv.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanții C.I.M., R.G.M. și S.L.C. și pârâții R.I.,

S.C., D.G., Municipiul Constanța, Consiliul Local Constanța și RA E.D.P.P.

Constanța.

Astfel, prin decizia

civilă nr. 298 din 22 decembrie 2010 a Curții de Apel Constanța, s-au respins

apelurile reclamanților, apelurilor pârâților R.I., S.C. și D.G. și de pârâta RA

E.D.P.P. Constanța și s-a admis apelul pârâților Municipiul Constanța, prin

primar și Consiliul local al municipiului Constanța și s-a schimbat în parte

hotărârea instanței de fond în sensul restituirii în natură către reclamanți a

părții din Corul C3 ce nu a fost înstrăinat către cumpărătoarea T.I., delimitat

prin suplimentul în raportul de expertiză intervenient în interes propriu, P.N.

Au fost obligați

pârâții autorității locale să propună acordarea de despăgubiri conform,

titlului VII din Legea nr. 247/2005 și pentru spațiul din Corpul C3 nerestituit

în natură.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele considerente:

Reclamanții au notificat

Primăria Municipiului Constanța solicitând, în temeiul Legii nr. 10/2001,

restituirea imobilului din Constanța, imobil care a aparținut în proprietate

autorului lor, N.C. și care a fost preluat abuziv de Stat prin naționalizare în

temeiul Decretului nr. 92/1950.

In procedura de

restituire inițiată de reclamanți prin notificare calitatea de persoane

îndreptățite o au, potrivit art. 3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001, persoanele

fizice sau persoanele juridice care au avut calitatea de proprietari ai bunului

imobil la data preluării (art. 3) precum și moștenitorii legali sau testamentari

ai persoanelor fizice îndreptățite [art. 4 alin. (2)].

Din dispozițiile

legale menționate rezultă că, în privința calității de moștenitor, legea

specială nu are dispoziții derogatorii astfel că și în această procedură se

aplică normele de drept comun în materia succesiunii legale sau testamentare.

In speță, potrivit

certificatului de calitate de moștenitor nr. 111 din 25 octombrie 1999 emis de

Biroul Notarului Public I.E. (fila 246 dosar fond). la decesul defunctului N.C.,

decedat la Târgoviște la 15 aprilie 1957, întreaga succesiune a defunctului s-a

transmis către V.E., soră postdecedată, R.H., nepoată de soră predecedată și S.D.A.,

nepot de soră predecedată.

Ca urmare a decesului

succesorilor autorului N.C., succesiunea lor s-a transmis către persoanele care

au fost menționate în certificatele de moștenitor întocmite cu ocazia

dezbaterilor succesorale, respectiv:

- de pe urma

defunctei V.E. au rămas ca moștenitori A.V., P.G. și M.P., potrivit

certificatului de moștenitor nr. 315/1970 eliberat de Notariatul de Stat (fila

9 dosar fond); la decesul defunctei A.V. au rămas moștenitorii A.I., R.E., M.P.

și P.G. (certificatul de moștenitor nr. 447/1973 eliberat de notariatul de stat

- fila 11 dosar fond); la decesul defunctei R.E. succesiunea s-a transmis către

P.G. și C.I.M. potrivit certificatului de moștenitor nr. 2088 din 09 noiembrie 1994

eliberat de Notariatul de Stat (fila 10 dosar fond); la decesul defunctei M.P.

succesiunea sa transmis către C.I.M. și M.D.N. potrivit certificatului de

moștenitor nr. 1517/1989 eliberat de Notariatul de Stat (fila 12 dosar fond);

la decesul lui M.D.N. succesiunea s-a transmis către C.I.M. potrivit

certificatului de moștenitor nr. 5/1997 eliberat de BNP M.R. (fila 13 dosar

fond); d-nele P.G. și C.I.M. au formulat acțiunea în restituire de față, având

calitatea de reclamante.

- de pe urma

defunctei R.H. a rămas ca succesor reclamantul R.M.G. potrivit certificatului

de calitate de moștenitor nr. 5t)/2000 eliberat de BNP D.D. (fila 16 dosar

fond);

- de pe urma

defunctului S.D.A. au rămas ca succesori S.L.C. și S.E., potrivit

certificatului de moștenitor nr. 2526/1984 eliberat de Notariatul de Stat (fila

14 dosar fond); la decesul defunctei S.E. succesiunea s-a transmis, potrivit

certificatului de moștenitor nr. 359/2002 eliberat de BNP (fila 15 dosar fond),

reclamantului S.L.C.;

In calitate de

moștenitori potrivit succesiunilor deferite conform certificatelor de

moștenitor enunțate, reclamanții au dobândit nu numai bunurile acolo înscrise

dar și vocația de a dobândi bunuri viitoare sau creanțe care ar fi aparținut

autorului lor. în această ultimă categorie intră și bunurile care fac obiectul

Legii nr. 10/2001 și în legătură cu care legiuitorul a prevăzut că succesibilii

care după data de 6 martie 1945 nu au acceptat moștenirea sunt repuși de drept

în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul legii.

Reținând în același

timp, potrivit pct. 22.1 lit. b) din Normele metodologice de aplicare unitară a

Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007, preeminența puterii

doveditoare a certificatului de moștenitor precum și faptul că, potrivit art.

25 din Decretul nr. 40/1953, în vigoare la momentul emiterii unora dintre certificatele

de moștenitor prezentate în cauză, dar și conform art. 88 din Legea nr.

36/1995, până la anularea sa prin hotărâre judecătorească certificatul de

moștenitor face dovada deplină în privința calității de moștenitor și

constatând că în speță nu au fost înlăturate prin hotărâre judecătorească

certificatele de moștenitor depuse de reclamanți, în mod corect s-a stabilit că

reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite la acordarea de măsuri

reparatorii pentru imobilul care a aparținut defunctului N.C., critica din

apelul pârâților Municipiul Constanța prin Primar, Consiliul Local Constanța și

RA E.D.P.P. Constanța fiind neîntemeiată sub acest aspect.

Critica privind lipsa

calității reclamanților de persoane îndreptățite la restituirea imobilului care

a aparținut defunctului N.C. apare ca neîntemeiată și din perspectiva

neconcordanței existente între numele fostului proprietar, N.C. și în numele

autorului reclamanților, N.C.

Instanța de apel a

mai reținut că din foaia de date pentru cartea funciară întocmită în anul 1941

pentru imobilul din Constanța, (fila 21 dosar fond) rezultă că proprietarul,

dl. N.I.C., avea domiciliul în Târgoviște. Astfel cum rezultă din certificatul

de calitate de moștenitor nr. 111 din 25 octombrie 1999 emis de Biroul Notarului

Public I.E., autorul reclamanților, dl. N.C. a avut ultimul domiciliu în

Târgoviște. Acest element de identificare, respectiv domiciliul, dar și numele

asemănătoare N.N. (în condițiile în care frecvența unui asemenea nume este

redusă în rândul populației României) sunt suficiente pentru a forma

convingerea instanței că există identitate între fostul proprietar al

imobilului, N.C. și autorul reclamanților, N.C. La acestea se adaugă și

declarațiile de notorietate date de numiții A.A. și P.M.I., declarații care

atestă identitatea între N.C. și N.C., persoană cunoscută declaranților și în

raport de care se apreciază ca fiind incidente prevederile cuprinse în pct.

23.4 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, acest

text reglementând sistemul probator în materia restituirii imobilelor preluate

abuziv de stat, mai facil decât cel comparativ din dreptul comun, respectiv în

materia revendicărilor imobiliare.

Nefondată este și

critica din apelul reclamanților privind soluția de admitere a excepției

prescripției dreptului de a cere să se constate nulitatea absoluta a

contractelor de vânzare cumpărare încheiate de chiriași în temeiul Legii nr.

112/1995.

Astfel, se reține că

pârâții chiriași D.G. și I., R.T., R.I. și E. și T.I. au cumpărat în anii 1996,

respectiv în 1998 apartamentele pe care le dețineau cu contracte de închiriere

în imobilul în litigiu, contractele de vânzare cumpărare fiind încheiate în

conformitate cu prevederile Legii nr. 112/1995.

Potrivit art. 46

alin. (5) din Legea nr. 10/2001, „prin derogare de la dreptul comun, indiferent

de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la

intrarea în vigoare a prezentei legi". Rațiunea instituirii unui termen

special de prescripție a fost aceea de a se grăbi clarificarea situației

juridice a acestor imobile pentru a se curma pe viitor, mai exact după 14

august 2002, orice contestații sau procese privind titlul juridic în temeiul

căruia sunt stăpânite și folosite asemenea imobile și pentru a se evita starea

de incertitudine în care s-ar putea afla cumpărătorii unor asemenea imobile, pe

o perioadă îndelungată (acțiunea în nulitate absolută fiind imprescriptibilă).

Așadar, indiferent de cauza de nulitate - absolută ori relativă - dreptul la

acțiune în anularea actelor juridice de înstrăinare a imobilelor preluate

abuziv de stat, încheiate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,

se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a legii.

Instanța de fond a

constatat că, față de dispozițiile art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001,

care reglementează termenul în care poate fi exercitat dreptul la acțiunea în

constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare cu privire la

imobilele ce fac obiectul acestei legi, în raport de data introducerii acțiunii

de față de către reclamanți la 19 aprilie 2004, dreptul la acțiunea în

constatarea nulității actelor de vânzare cumpărare încheiate de pârâți în

temeiul Legii nr. 112/1995, este prescris.

Această soluție este

legală deoarece, având în vedere rațiunea instituirii unui asemenea termen

special, verificarea termenului special de prescripție prevăzut de art. 46

alin. (5) din Legea nr. 10/2001 se face în toate situațiile în care se pune

problema constatării de către instanță a nulității unor asemenea acte,

indiferent de modalitatea în care se invocă nevalabilitatea acestor contracte,

respectiv prin acțiune principală în constatarea nulității ori prin invocarea

nulității pe calea excepției.

Argumentul din apelul

reclamanților referitor la verificarea prescripției speciale numai atunci când

se cere pe cale principală nulitatea contractului de vânzare, iar nu și în

situația în care nevalabilitatea contractului se-invocă pe calea excepției nu

poate fi primit pentru că, printr-o asemenea interpretare, s-ar ajunge cu

ușurință la eludarea dispozițiilor legale speciale care reglementează termenul

de prescripție, ceea ce nu este permis.

De asemenea, nu poate

fi primită nici apărarea reclamanților în sensul că nu au cunoscut în termen de

încheierea acestor contracte în temeiul Legii nr. 112/1995 câtă vreme

reclamanții se puteau adresa administratorului imobilului, anterior formulării

notificării de restituire, cu o cerere de comunicare de date privind situația

imobilului. Numai în cazul în care reclamanții ar fi întâmpinat un refuz expres

de comunicare a acestor date ar fi putut justifica depășirea termenului de

prescripție. Cum în speță reclamanții nu au făcut dovada unui asemenea refuz,

propria culpă nu poate 11 invocată de reclamanți pentru a obține câștig în

cererea de anulare a contractelor de vânzare cumpărare.

In ceea ce privește

critica din apelul reclamanților cu privire la nerestituirea întregii suprafețe

de teren a imobilului din Constanța, instanța de apel a reținut-o ca nefondată.

Din datele dosarului

rezultă o situație necontestată de reclamanți în sensul că o parte din terenul

în suprafață de 612,20 mp, ce compune imobilul în litigiu, este ocupată de

construcțiile cu destinația de locuințe și care au fost înstrăinate către

pârâți în temeiul Legii nr. 112/1995.

S-a mai reținut că în

mod corect instanța de fond nu a dispus restituirea în natură și a terenul

afectat de spațiile vândute către pârâți, în suprafață de 382,50 mp,

identificat prin raportul de expertiză P.N. ca fiind delimitat prin punctele

A,A, a,b,c,d,e,f,g,h,i,j,k,l,m,n,o,p,r,E,A câtă vreme, în raport de prevederile

art. 26 alin. ultim din Legea nr. 112/1995. interpretate în modalitatea

prevăzută de art. 37 din H.G. nr. 20/1996 și prin raportare la art. 36 din

Legea nr. 18/1991, cumpărătorii acestor locuințe dobândesc. în virtutea legii

și un drept de proprietate asupra terenului aferent acestora, situația acestui

drept urmând a fi rezolvată ulterior cumpărării, pe cale administrativă, în

conformitate cu art. 36 din Legea nr. 18/1991.

De asemenea, în

temeiul art. 21 din Legea nr. 112/1995, odată cu restituirea în natură și

dobândirea dreptului de proprietate asupra apartamentelor se dobândește și

dreptul de proprietate asupra terenurilor aferente, așa cum au fost determinate

la data trecerii în proprietatea statului, cu excepția suprafeței ocupate și

aferente altor construcții și dotări edilitare realizate, cu aprobările legale,

după această dată. Și despăgubirile cuvenite foștilor proprietari potrivit art.

12 din Legea nr. 112/1995 se acordă pentru apartamentele nerestituite în natură

și pentru terenurile aferente, care formează un tot unitar.

Instanța de apel a

reținut că din interpretarea textelor legale sus invocate rezultă că terenul

aferent construcțiilor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995 nu poate fi

considerat teren liber în accepțiunea Legii nr. 10/2001, astfel că pentru acest

teren reclamanților li se cuvin, în temeiul art. 1 alin. (2), art. 20 alin. (2)

și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, măsuri reparatorii în echivalent.

Ca atare, s-a reținut

că, în afară de spațiile reținute de instanța de fond a fi fost înstrăinate în

temeiul Legii nr. 112/1995, respectiv construcțiile CI și C2, potrivit datelor

prezentate de RA E.D.P.P. Constanța și a contractului de vânzare cumpărare

depus la dosar, o cameră din corpul de clădire C3 a fost înstrăinată către T.I.

(decedată, al cărei moștenitor este T.R.M. - introdusă în proces în locul mamei

sale), astfel că se impune o corecție a sentinței în ceea ce privește dispoziția

de restituire în natură a acestui corp C3, instanța de fond reținând corect că

spațiul înstrăinat către cumpărătoarea T.I. nu poate fi restituit în natură,

dar fără a fi identificat corect amplasamentul întregului apartament vândut

către aceasta. In acest sens, apelul pârâților municipiul Constanța și

Consiliul Local Constanța este întemeiat.

Apelul pârâților R.I.,

S.C. și D.G. a fost apreciat ca nefondat.

Noțiunea de „suprafață

aferentă construcției vândute” nu a fost definită de legiuitor, textul art. 26

din Legea nr. 112/1995 limitându-se doar să afirme că „suprafețele de teren

preluate de stat sau de alte persoane juridice, aliate la data de 22 decembrie

în posesia acestora și care depășesc suprafața aferentă construcțiilor, rămân

în proprietatea statului", motiv pentru care instanța, pentru determinarea

acestor suprafețe, într-o practică constantă ( ex: încheierea nr. 11/C/2008

pronunțată în dosarul nr. 5148/118/2006, menținută prin Decizia civilă nr. 8880

din 02 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție; decizia civilă

nr. 170 din 24 iunie 2009, menținută prin decizia civilă nr. 3277 din 26 mai 2010

a Înaltei Curți de casație și Justiție), a avut în vedere criteriul dedus din

necesitatea asigurării unei utilizări normale a construcției dobândite prin

cumpărare.

În acest sens, s-a

apreciat că suprafața aferentă construcției trebuie să includă nu numai terenul

de sub construcție și un teren necesar asigurării întreținerii curente a

construcției, dar și o suprafață de teren care să permită accesul

cumpărătorului la locuința cumpărată.

În speță, apelanții

pârâți pretind că întreaga suprafață de teren de 612,20 mp ce compune imobilul

în litigiu este necesară pentru exploatarea normală a locuințelor vândute în

temeiul Legii nr. 112/1995, suprafața de teren considerată liberă de instanța

de fond fiind afectată de niște anexe - magazii de lemne și de conductele ce

traversează terenul și deservesc locuințele înstrăinate.

Susținerea pârâților

nu poate fi primită câtă vreme, pentru anexele gospodărești nu a fost

prezentată nici o autorizație de construcție, aceste anexe fiind construcții

provizorii, situație în care sunt considerate incidente prevederile art. 10 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001 care stabilesc că „se restituie în natură terenurile

pe care s-au ridicat construcții neautorizate în condițiile legii după data de

1 ianuarie 1990, precum și construcții ușoare sau demontabile”.

Concluzia este

similară și pentru argumentul că terenul este afectat de conductele de apă,

canalizare și termoficare ce deservesc construcțiile înstrăinate, pe de o parte

pentru că legiuitorul nu include asemenea amenajări în categoria celor care,

din cauza utilității lor publice, împiedică restituirea în natură și pe de altă

parte pentru că reclamanților li s-a restituit în natură o parte din

construcții. utilitățile urmând a fi destinate și folosului acestora, în egală

măsură. Aceste servituți vor continua să grefeze terenul restituit către

reclamanți, dar ele nu pot împiedica restituirea în natură a terenului liber din

perspectiva Legii nr. 10/2001.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat recurs reclamanții C.I.M., L.M.C., S.C.L. și de pârâta RA

E.D.P.P. Constanța.

Criticile aduse de

reclamanți hotărârii instanței de apel, vizează nelegalitatea ei sub

următoarele aspecte:

Astfel, reclamanții

susțin că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii

în condițiile în care nu este incidentă excepția prescripției dreptului la

acțiune privind nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare.

O altă critică

vizează restituirea întregului teren de 612,20 mp.

Reclamanții mai

susțin că instanța de apel deși a depășit limitele investirii sale în

condițiile în care a reținut aspecte ce nu au constituit motive de apel nici în

apelul Municipiului Constanța și nici în cel al Consiliului local al

municipiului Constanța.

În acest sens,

reclamanții susțin că în mod greșit s-a admis apelul pârâtului Municipiul

Constanța și Consiliul local al municipiului câtă vreme argumentele pe care

instanța de apel a schimbat în parte hotărârea instanței de fond, nu au

constituit motive de apel criticile aduse hotărârii instanței de apel de pârâta

RA E.D.P.P. Constanța vizează nelegalitatea hotărârii sub următoarele aspecte:

Se susține că în mod

greșit a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active a

reclamanților în condițiile în care aceștia nu au calitatea de persoane

îndreptățite la restituire, neexistând identitate de nume între N.C. și C.N.

Or, neputându-se

reține legătura dintre reclamanți și numitul N.C., în mod greșit s-a reținut

calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii.

O altă critică,

vizează aspecte ce nu au constituit însă motive de apel, solicitându-se a se

reține față de raportul de expertiză efectuat în cauză că restituirea în natură

creează situații locative de natură să determine alte litigii motiv pentru care

se solicită a se stabili doar măsuri reparatorii în echivalent prin

despăgubiri.

Examinând hotărârea

instanței de apel prin prisma motivelor de recurs, a dispozițiilor art. 304 pct.

9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele :

În ce privește

recursul declarat de pârâta RA D.E.P.P. Constanța, este de reținut că deși în

apel a formulat doar critica legată de lipsa calității procesuale active a

reclamanților și respectiv a calității lor de persoane îndreptățite la măsuri

reparatorii, totuși în recurs formulează și alte critici ce vizează măsura

reparatorie ce s-ar cuveni reclamanților constând doar în despăgubiri și nu

restituire în natură.

Or, față de această

situație, Înalta Curte reține că ultima critică constituie o critică nouă formulată

„omisso medio

”, fără să fi făcut obiectul analizei instanței de apel.

Astfel, cauza

recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale, și

care trebuie să se circumscrie dispozițiilor prevăzute de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

Recursul poate fi

exercitat numai pentru motive ce au făcut obiectul examinării instanței

anterioare și care implicit au fost cuprinse în motivele de apel, în situația

în care atât apelul cât și recursul au fost exercitate de aceeași parte, iar

soluția primei instanțe a fost menținută în apel.

Aceasta este practic

una din aplicațiile principiului legalității căilor de atac și se explică prin

aceea că efectul devolutiv al apelului, limitându-se la ceea ce a fost apelat,

în recurs vor putea fi invocate doar criticile aduse și în apel.

Numai în acest fel se

respectă principiul dublului grad de jurisdicție, întrucât în ipoteza contrară

s-ar ajunge la situația că anumite apărări, susțineri ale părților să fie

analizate pentru prima oară în recurs.

Astfel, față de cele

expuse, se va examina doar critica legată de lipsa calității procesuale active

a reclamantului și respectiv a calității de persoane îndreptățite la măsuri

reparatorii, ce a constituit motiv de apel.

Astfel, față de

certificatele de moștenitor, de foaia de date pentru cartea funciară întocmită

în anul 1941 pentru imobilul din litigiu, și față de declarațiile de

notorietate existente la dosar, date de numiții A.A., P.M.I., instanța de a

apel a făcut o legală interpretare și aplicare a legii prin raportare la

dispozițiile art. 22 indice 1 din Legea nr. 10/2001, art. 23.4 din Normele

metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 și art. 4 din Legea nr.

10/2001, fiind astfel dovedită atât calitatea de persoane îndreptățite la

măsuri reparatorii a reclamanților cât și legitimitatea lor procesuală.

Din perspectiva celor

expuse, nefiind incidente dispozițiile art. art. 304 pct. 9 C. proc. civ. pct.

9 C. proc. civ., recursul pârâtei urmează a fost respins ca nefondat.

Cu privire la

recursul reclamanților, Înalta Curte reține următoarele :

Excepția prescripției

dreptului la acțiune privind constatarea nulității contractelor de

vânzare-cumpărare, în raport de dispozițiile art. 46 alin. (5) din Legea nr.

10/2001 și de data introducerii acțiunii (19 aprilie 2004) a fost examinată de

instanța de apel în mod corect.

De altfel, instanța

de apel a reținut că această excepție poate fi ridicată atât pe cale principală

cât și de excepție.

Articolul 46 alin. (5)

din Legea nr. 10/2001 prevede că „prin derogare de la dreptul comun, indiferent

de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la

data intrării în vigoare a prezentei legi”.

Termenul de un an

prevăzut de textul legal sus invocat a fost prelungit succesiv cu câte trei

luni prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 5/2001.

Instituția

prescripției, în general și termenele în raport cu care își produce efectele

aceasta, nu pot fi considerate de natură să îngrădească accesul liber la justiție,

finalitatea lor fiind, dimpotrivă, de a-l facilita, prin asigurarea unui climat

de ordine, indispensabil exercitării în condiții optime a acestui drept.

Or, exercitarea unui

drept de către titularul său, nu poate avea loc decât într-un cadru prestabilit

de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, cărora li se subsumează și

instituirea unor termene, după a căror expirare, valorificarea respectivului

drept nu mai este posibilă.

Articolul 46 alin. (5)

din Legea nr. 10/2001, recunoaște dreptul titularului la exercitarea acțiunii

în constatarea nulității absolute a actelor juridice de înstrăinare a

imobilelor preluate abuziv, și asigură posibilitatea de valorificare a acestuia

în cadrul unui termen, impus de rațiuni sociale majore, respectiv de evitarea

unor stări de incertitudine prelungite, în ceea ce privește raporturile

juridice civile precum și de asigurarea stabilității și securității acestora,

cu atât mai importante cu cât au ca obiect dreptul de proprietate.

Din perspectiva celor

expuse, instanța de apel a dat eficiență dispozițiilor legale mai sus evocate,

nefiind fondată astfel critica legată de prescripția dreptului la acțiune

reținută de instanța de apel.

Nefondată este și

critica legată de nerestituirea suprafeței de 612,20 mp, față de concluziile

expertizei efectuată în cauză, din care rezultă că terenul liber ce poate fi

restituit în natură este de 382,50 mp.

De altfel, este de

reținut că instanța de apel a analizat situația faptică și juridică a terenului

solicitat de reclamanți, reținând în condițiile expertizei efectuate în cauză,

că restul terenului este afectat de conductele de apă, canalizare și

termoficare ce deservesc construcțiile înstrăinate și că în condițiile în care

reclamanților li s-a restituit în natură o parte din construcții, utilitățile

sunt destinate și folosinței acestora.

Nefondată este și

critica reclamanților legată de depășirea limitelor investirii instanței de

apel în condițiile în care un motiv de apel formulat de pârâții Municipiul

Constanța și Consiliul local Constanța viza și greșita restituire în natură a

Corpului C3 de construcție.

Din perspectiva celor

expuse, criticile recurenților nu se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., motiv pentru care urmează a se respinge atât recursul reclamanților,

cât și al pârâtei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca

nefondate, recursurile declarate de reclamanții L.M.C., C.I.M., S.C.L. și de

pârâta RA E.D.P.P. Constanța împotriva deciziei nr. 298 C din 22 decembrie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, pentru cauze cu minori și de

familie precum și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică

astăzi, 2 aprilie 2012.