ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2714/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2714/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 24 aprilie 1997, reclamanta

R.M., în nume propriu și ca reprezentantă a minorului R.N.A., a solicitat instanței

în contradictoriu cu Consiliul Local C. și RAEDPP Constanța să oblige pârâții să

le lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în Constanța, Bd. T. compus

din teren în suprafață de 200 m.p. și construcție cu trei nivele, cu spații comerciale

la parter și locuințe la etajele 2 și 3.

În motivarea

acțiunii reclamanții au arătat că imobilul a aparținut numitei N.R.E. potrivit actului

de vânzare-cumpărare transcris sub nr. x și a fost trecut abuziv în proprietatea

statului prin nelegala aplicare a Decretului nr. 92/1950, deoarece la data naționalizării

proprietara bunului era farmacistă.

Ulterior, a fost chemat în judecată și Statul Român prin Ministerul

Finanțelor, SC M. SA Constanta - societate comercială care administrează imobilul

și SC H. SA București - administratorul spațiului de la parterul imobilului având

destinația de farmacie, iar printr-o cerere de intervenție formulată în interes

propriu, numita S.I. a solicitat obligarea pârâților să restituie imobilul care

a aparținut autoarei E.N.R., atât reclamanților cât și intervenientei.

Prin cerere reconvențională formulată în contradictoriu cu

reclamanții, pârâta SC H. SA a solicitat obligarea reclamanților la achitarea îmbunătățirilor

aduse, recalculate potrivit valorii de circulație, iar în contradictoriu cu Fondul

Proprietății de Stat și Fondul Proprietății Private a solicitat obligarea acestora

să restituie prețul achitat în caz de evicțiune, preț recalculat potrivit valorii

de circulație a bunului.

Pârâta SC M. SA Constanța a formulat, de asemenea, cerere de

chemare în garanție față de Fondul Proprietății de Stat București, solicitând despăgubirea

sa în caz de evicțiune cu o sumă reprezentând prețul actualizat al imobilului din

Constanța, Bd. T.

Prin sentința civilă nr. 657 din 28 aprilie 2005, Tribunalul

Constanța a admis în parte acțiunea, în sensul că au fost obligați pârâții să lase

reclamanților și intervenientei în interes alăturat, în deplină proprietate și liniștită

posesie, imobilul situat în Constanța, Bd. T., reprezentând teren în suprafață de

200 m.p. și spațiile aflate la etajele clădirii situate pe terenul menționat.

A fost respinsă ca nefondată acțiunea reclamanților și cererea

intervenientei pentru spațiul aflat la parterul construcției, în proprietatea SC

H. SA și pe cale de consecință, a respins cererea reconvențională formulată de SC

H. SA față de reclamanți și cererea de chemare în garanție față de A.P.A.P.S. (A.V.A.S.)

București și S.I.F. Muntenia.

A luat act de renunțarea pârâtei SC M. SA la judecata cererii

de chemare în garanție.

A luat act de renunțarea intervenientei la cererea vizând evacuarea

pârâților M.D., M.E., C.C., C.I. și C.F. din imobilul menționat.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut

că parterul imobilului a trecut cu titlu valabil la stat, în temeiul Decretului

nr. 134/1949, astfel că SC H. SA deține legitim bunul, sub nume de proprietar.

Pentru etajele

I

și

II

ale imobilului, naționalizarea s-a realizat însă cu încălcarea

prevederilor Decretului nr. 91/1950, statul neavând un titlu valabil asupra bunului

revendicat.

Împotriva sentinței nr. 657/2005 au declarat apel reclamanții

R.M., R.N.A., intervenienta R.S.I. și pârâții SC M. SA Constanța, Municipiul Constanța

prin Primar și Consiliul Local C.

Constatând că instanța de fond a dat o altă calificare cererii

de intervenție depusă de R.S.I. și că a omis astfel să soluționeze cererea de intervenție

în interes propriu, prin decizia civilă nr. 927/C din 14 decembrie 2005, Curtea

de Apel Constanța a admis apelul reclamanților, al intervenientei și apelul SC M.

SA Constanța, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare pentru

soluționarea pe fond a cererii de intervenție în interes propriu. Apelul declarat

de pârâții Municipiul Constanța și Consiliul Local C. a fost anulat conform

art. 161 alin. (2) C. proc. civ.

În rejudecare, prin sentința civilă nr. 2125 din 6 noiembrie

2006, Tribunalul Constanța a respins excepția inadmisibilității acțiunii, a respins

excepția lipsei calității procesuale pasive a A.V.A.S. București și a admis excepția

lipsei calității procesuale pasive a SC M. SA Constanța în ceea ce privește suprafața

de teren ce formează obiectul acțiunii principale și a cererii de intervenție în

interes propriu.

A luat act de renunțarea la judecată în cererea de evacuare

a pârâților M.D., M.E., C.C., C.I. și C.F. formulată de intervenienta în interes

propriu și a luat act de renunțarea la judecata cererii de chemare în garanție a

fostului FPS formulată de SC M. SA.

A admis în parte acțiunea principală și cererea de intervenție

în interes propriu și, în consecință, a obligat pârâții Consiliul Local C., Municipiul

Constanța prin Primar, Statul Român prin Ministerul Finanțelor și SC M. SA să lase

reclamanților și intervenientei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul

situat în Constanța, Bd. T. compus din teren în suprafață de 200 m.p. și spațiile

aflate la etajele

I

și

II

ale clădirii

situate pe teren, identificate prin raportul de expertiză efectuat de expert B.E.

A respins ca nefondat capătul de cerere din acțiunea principală

și din cererea de intervenție în interes propriu privind revendicarea spațiului

situat la parterul construcției, ocupat de SC H. SA.

A respins cererea reconvențională formulată de SC H. SA și

cererea de chemare în garanție a A.P.A.P.S. București și S.I.F. Muntenia.

A obligat pârâții Consiliul Local C., Municipiul Constanța,

Statul Român și SC M. SA la plata către intervenienta R.S.I. a 600 RON cheltuieli

de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut

că etajele

I

și

II

ale imobilului

proprietatea autoarei reclamanților și a intervenientei au fost preluate nelegal

prin Decretul 92/1950, autoarea fiind exceptată de la aplicarea acestui act normativ

deoarece la data apariției lui era farmacistă.

În privința parterului imobilului, s-a reținut că acesta a

trecut legal în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 134/1949 pentru

naționalizarea farmaciilor, act normativ în conformitate cu dispozițiile Constituției

în vigoare la acea dată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții R.M.

și R.N.A., intervenienta S.R.I. și pârâții SC M. SA, Consiliul Local C., Municipiul

Constanța și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

În apelul reclamanților și intervenientei s-a criticat sentința

doar sub aspectul respingerii cererii de restituire a spațiului aflat la parterul

imobilului, cu destinația de farmacie, ocupat de SC H. SA.

În apelul său, pârâta SC M. SA a susținut că instanța a apreciat

greșit caracterul doveditor al actului de vânzare-cumpărare depus de reclamanți

pentru imobilul în litigiu. Prin acest înscris imobilul este descris ca fiind o

clădire cu parter și două etaje, descriere care nu corespunde cu descrierea din

raportul de expertiză, unde se vorbește inclusiv de un subsol.

Cu privire la legalitatea aplicării Decretului nr. 92/1950,

apelanta pârâtă a arătat că autoarea reclamanților deținea mai multe imobile în

Municipiul Constanța, astfel încât chiar dacă aceasta exercita o profesiune dintre

cele enumerate la art.

II

din decret, trecerea imobilului

în proprietatea statului a fost legală cât timp acesta era folosit în scop de exploatare

locativă și nu pentru satisfacerea nevoilor sale locative.

Pârâta a criticat sentința și pentru că instanța nu a analizat

titlul prin care aceasta a dobândit etajele clădirii. Prin decizia prefectului de

înființare a SC M. SA au fost preluate cu plată de la R.A. C.U. mai multe imobile

de pe raza Municipiului Constanța, temeiul legal în baza căruia s-a făcut acest

transfer de proprietate fiind art. 17, 18 și 39 din Legea nr. 15/1990. Ulterior,

societatea s-a privatizat prin cumpărarea acțiunilor statului prin contractul

nr. 241 din 12 aprilie 1996, acest din urmă act fiind consolidat prin respingerea

acțiunii în nulitate formulată de către reclamanți.

S-a arătat că SC M. SA este un subdobânditor de bună credință

al imobilului și chiar în situația în care s-a formulat o acțiune în revendicare,

instanța trebuie să dea eficiență principiului bunei-credințe, pentru că, prin chiar

Legea nr. 10/2001 (art. 20 și 27) se ocrotește proprietatea dobândită prin privatizare,

în condițiile legii, de către societățile comerciale, fiind exclusă restituirea

în natură a unor asemenea imobile către persoanele îndreptățite.

Printr-o ultimă critică, SC M. SA a susținut că, față de valoarea

mai mică de 5 miliarde RON a imobilului litigios, competența de a soluționa cauza

în primă instanță revenea judecătoriei și nu tribunalului.

În apelul său, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive motivată de apartenența acestui

imobil la proprietatea privată a unității administrativ teritoriale și pe prevederile

art. 25 din Decretul nr. 31/1954, art. 136 alin. (2) din Constituție, H.G. nr. 113/1992

și art. 38 alin. (2) din Legea nr. 215/2001.

Prin apelul declarat, pârâții Consiliul Local C. și Municipiul

Constanța au considerat sentința nelegală sub aspectul lipsei identității între

imobilul descris în contractul de vânzare-cumpărare transcris la Tribunalul Constanța

sub nr. 1663/1942 și imobilul revendicat de reclamanți. Au susținut pârâții că,

din nici un act depus de reclamanți nu rezultă ce construcții se aflau pe teren

la data cumpărării imobilului și câtă vreme imobilul nu este astfel individualizat

se consideră că reclamanții nu au făcut dovada dreptului de proprietate.

Prin decizia civilă nr. 285/C din 14 septembrie 2007, Curtea

de Apel Constanța a admis apelurile formulate de reclamanți și de intervenienta

în interes propriu, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis acțiunea

în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâta SC H. SA, pe care a obligat-o

să lase reclamanților și intervenientei în deplină proprietate și posesie parterul

imobilului din Constanța, B-dul T.; a admis apelul formulat de pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor, în sensul că a respins acțiunea în revendicare formulată

în contradictoriu cu Statul Român pentru lipsa calității procesuale pasive; a respins

ca nefondate apelurile formulate de SC M. SA, Consiliul Local C. și Municipiul Constanța

și a menținut restul dispozițiilor sentinței apelate; a obligat pârâții la plata

cheltuielilor de judecată către apelanta intervenientă Z.R.I.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut, în esență,

următoarele:

Coroborând concluziile raportului de expertiză cu celelalte

înscrisuri prezentate instanței, s-a constatat că există identitate între imobilul

deținut de apelanții pârâți și cel dobândit de autoarea reclamanților.

Imobilul a fost trecut în proprietatea statului ca urmare a

aplicării Decretului nr. 134/1949 pentru partea care avea destinația de farmacie,

respectiv parterul, iar etajele clădirii au fost preluate de stat prin naționalizare

în baza Decretului nr. 92/1950.

În legătură cu modul de preluare, instanța de apel a reținut

că, potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, fac parte din domeniul public

sau privat al statului sau al unității administrativ teritoriale și bunurile dobândite

de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea

statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor

internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării

lor de către stat, iar conform alin. (3) din același articol, instanțele judecătorești

sunt competente să stabilească valabilitatea titlului prin care bunul a intrat în

proprietatea statului în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Curtea de apel a reținut că, în anul 1949, când parterul imobilului

revendicat a fost naționalizat, era în vigoare Constituția din 1948, care, în

art. 8, prevedea că proprietatea particulară și dreptul de moștenire erau garantate,

iar proprietatea particulară agonisită prin muncă și economisire se bucura de o

protecție specială.

Astfel, în cauză, nu se poate afirma că Decretul nr. 134/1949

a constituit un mijloc legal de dobândire a proprietății imobilului, cât timp din

interpretarea prevederilor art. 480 C. civ. rezultă că proprietatea este dreptul

unei persoane de a se folosi de un bun, de a-i culege fructele și de a dispune de

el, iar potrivit art. 481 C. civ., nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea

sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă

despăgubire.

De aceea, trecerea bunului imobil în proprietatea statului

s-a făcut cu încălcarea prevederilor legale amintite, conferind caracter ilegal

măsurii de naționalizare, astfel că titlul statului emis cu încălcarea legii nu

poate fi considerat valabil.

Cu toate că Decretul nr. 134/1949 a avut drept scop etatizarea

unităților sanitare, măsura naționalizării bunurilor folosite, chiar temporar sau

ocazional în acest sistem, este în totală contradicție cu prevederile legale citate

care garantau dreptul de proprietate particulară, conferind astfel actului de naționalizare

a imobilului un caracter vădit ilegal.

Nici chiar împrejurarea că prin art. 11 din Constituția din

1948 era permisă naționalizarea mijloacelor de producție, a băncilor și a societăților

de asigurare nu poate conduce la concluzia valabilității titlului statului în speța

de față, pentru că imobilul din str. C. a fost cumpărat în anul 1942 de autoarea

reclamanților, E.N.R., cu scop domestic, de locuință destinată familiei, iar nu

în scopul exploatării comerciale. În aceste condiții, spațiul din imobil folosit

ulterior, începând cu anul 1946, cu destinația de drogherie nu poate fi încadrat

în categoria mijloacelor de producție, naționalizarea imobilului folosit cu această

destinație, chiar dacă era prevăzută de Decretul nr. 134/1949, fiind contrară chiar

prevederilor constituționale.

S-a mai reținut că, caracterul abuziv al naționalizării imobilului

rezidă și în faptul că, deși prin chiar prevederile art. 11 și 12 din decretul de

naționalizare s-a prevăzut că statul va acorda despăgubiri pentru unitățile sanitare

preluate, despăgubiri al căror cuantum trebuia să fie stabilit de o comisie formată

din trei magistrați, acestea nu numai că nu au fost calculate și acordate niciodată,

dar un an mai târziu, în 1950, deținătorii unităților sanitare au fost considerați

exploatatori de imobile și le-au fost preluate chiar și locuințele. Problema despăgubirilor

în acest caz nici nu s-a mai pus, proprietarii fiind deposedați fără ca măsura naționalizării

să fie justificată de rațiuni economice sau sociale.

În aceste condiții, titlul statului pentru parterul imobilului

nu poate fi considerat valabil, iar transferul acestui bun în patrimoniul societății

H. SA nu poate fi validat în condițiile în care transmițătorul bunului nu deținea

el însuși un titlu valabil. În procedura comparării titlurilor, specifică acțiunii

în revendicare, Curtea de apel a constatat că titlul reclamanților este preferabil

celui deținut de SC H. SA.

Pentru aceleași rațiuni exprimate cu ocazia analizării legalității

titlului statului pentru parterul clădirii, cu privire la etajele clădirii aflate

în patrimoniul SC M. SA nu se poate considera că Decretul nr. 92/1950 poate constitui

un titlu valabil al statului atunci când obiect al naționalizării l-a constituit

casa de locuit a proprietarului și familiei sale.

Decretul nr. 92/1950, cel puțin în partea referitoare la naționalizarea

locuințelor, a fost contrar Constituției atunci în vigoare, iar bunurile ce au intrat

în domeniul său de aplicare potrivit art.

I

pct. 1, 2, 4

și 5 nu au fost preluate cu titlu valabil de către stat, deoarece litera și spiritul

art. 6 din Legea nr. 213/1998 cer ca titlul de preluare să fi fost concordant în

primul rând cu Constituția epocii.

Pe lângă caracterul neconcordant al decretului de naționalizare

cu prevederile constituționale de la data emiterii lui, măsura naționalizării imobilului

E.N.R. a fost abuzivă pentru că la aplicarea ei nu s-au respectat nici chiar prevederile

actului normativ de naționalizare. Astfel, la data naționalizării bunului, proprietara

era farmacistă și se încadra în categoria intelectualilor profesioniști, categorie

exceptată de la aplicarea Decretului nr. 92/1950 prin chiar prevederile art.

II

din decret.

Preluarea prin naționalizare a locuinței unui intelectual profesionist,

exceptat expres de la aplicarea lui conferă caracter abuziv acestei măsuri, fiind

fără relevanță dacă, la data naționalizării, imobilul era folosit în exclusivitate

cu destinația de locuință de către familia proprietarului ori era parțial închiriat

sau dacă autoarea reclamanților avea mai multe proprietăți imobiliare.

Cu privire la compararea titlurilor, instanța de apel a arătat

că, deși apelanta pârâtă SC M. SA invocă în susținerea valabilității titlului său,

Legea nr. 15/1990 ca temei al transferului către această societate a dreptului asupra

imobilului, în condițiile invalidării titlului transmițătorului, Statul Român prin

Prefectura județului Constanța, dreptul de proprietate nu s-a putut transmite către

apelantă în temeiul acestui act normativ, prin art. 20 alin. (2) din legea invocată

stipulându-se clar că intră în regimul proprietății private a societății comerciale

create conform legii doar bunurile dobândite cu titlu de proprietate de către acestea,

cele dobândite cu un alt titlu neputând fi incluse în patrimoniul societății sub

acest regim. în aceste condiții, nu se poate susține că la data constituirii societății

comerciale SC M. SA (anterior SC R.O. SA) statul i-a transferat acestei societăți

un drept de proprietate care să poată fi opus cu succes dreptului reclamanților

pentru că nemo plusjuris ad alium transferre potest, quam ipse habet sau nemo dat

quod non habet.

Totodată, apelanta pârâtă nu poate opune nici un eventual contract

încheiat cu bună-credință pentru apărarea dreptului său de proprietate, pe de o

parte pentru că, nici un contract care să aibă temeiul într-un act normativ care

să permită vânzarea acestui imobil în anul 1992 nu a fost depus de apelantă, iar

pe de altă parte pentru că, prin operațiunea juridică de constituire a unei societăți

comerciale prin preluarea unor bunuri de la alte societăți comerciale transformate

a avut loc o transmisiune cu titlu universal a tuturor bunurilor către persoana

juridică dobanditoare, care rămâne ținută de aceleași drepturi și obligații ca și

persoana juridică transmitătoare. Buna-credință invocată în raport de prevederile

art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu numai că nu se aplică decât în cazul

înstrăinărilor cu titlu particular, ceea ce nu este cazul în speță, așa cum s-a

arătat, dar ea se aplică numai subdobânditorilor, situație în care nu se regăsește

pârâta, beneficiara unei transmisiuni rezultate din reorganizare.

Recunoașterea validității contractului de vânzare-cumpărare

de acțiuni încheiat între A.P.A.P.S. București și SC M. SA și opozabilitatea față

de reclamanți a acestei recunoașteri odată cu respingerea ca inadmisibilă a acțiunii

în constatarea nulității vânzării prin sentința comercială nr. 6455/2003 a Tribunalului

Constanța nu are ca efect dobândirea unui caracter preferabil titlului pârâtei SC

M. SA, odată pentru rațiunile exprimate în precedent cu privire la caracterul transmisiunii

bunurilor în patrimoniul societății și apoi pentru că, așa cum s-a reținut chiar

prin hotărârea instanței comerciale, contractul validat nu avea ca obiect imobilul

în litigiu, ci un drept asupra unei părți a capitalului social, respectiv un drept

de proprietate mobiliară corporală.

Cu privire la motivele apelantului Statului Român, instanța

a reținut că acțiunea în revendicare formulată de reclamanți privește un bun imobiliar

deținut de SC H. SA și SC M. SA, ambele susținând existența în patrimoniul lor a

unui drept de proprietate. Cele două societăți comerciale sunt persoane juridice

de drept privat, bunurile aflate în patrimoniul lor, câtă vreme nu sunt declarate

ca aparținând domeniului public de interes național sau județean ori local, aparțin

domeniului privat al acestor societăți și urmează regimul juridic al acestei proprietăți.

Împotriva acestei decizii au exercitat calea de atac a recursului

pârâții Consiliul Local al Municipiului Constanța, Municipiul Constanța prin Primar,

SC M. Constanța SA și SC H. SA.

Prin recursul întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., Consiliul Local al Municipiului Constanța și Municipiul Constanța

au arătat că, actele depuse în dovedirea dreptului de proprietate al autorului asupra

imobilului nu fac dovada asupra proprietății pentru construcția revendicată, deoarece

nu identifică imobilul din punct de vedere al configurației construcției. Atâta

timp cât nu rezultă cu certitudine că este vorba de unul și același imobil, nu există

identitate între imobilul care a făcut obiectul vânzării în anul 1895, imobilul

deținut de autorul reclamanților și cel actual, că acesta a avut de-a lungul timpului

aceeași configurație și ca urmare, reclamanții nu justifică vreun drept asupra imobilului.

În recursul său, SC M. Constanța SA a invocat prevederile

art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și a susținut că: instanța de apel a încălcat

prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., în sensul nemotivării hotărârii cu referire

la faptul că nu a analizat titlul de proprietate al SC M. Constanța SA prin comparație

cu pretinsul titlu al reclamanților; cu privire la titlul de proprietate al reclamanților

și modul de preluare a imobilului de către stat, în mod eronat instanțele au apreciat

că ar fi fost nelegal, în ceea ce privește partea de imobil naționalizată în baza

Decretului nr. 92/1950, prin referire exclusivă la art.

II,

fără

a fi avute în vedere apărările pârâtei privind incidența art.

I

din același act normativ; configurația imobilului actual nu corespunde actului

de vânzare-cumpărare depus la dosar deoarece descrierea construcției din actul de

vânzare-cumpărare nu corespunde cu raportul de expertiză efectuat în cauză, unde

se vorbește inclusiv de un subsol, nemenționat în cuprinsul actului de vânzare-cumpărare;

neanalizând titlul de proprietate al SC M. Constanța SA, instanța de apel în mod

greșit a înlăturat existența unui titlu al acestei societăți cu privire la imobil,

după cum a apreciat că în cauză nu poate fi vorba despre aplicarea principiului

bunei-credințe.

Recurenta SC H. SA a invocat motivul de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în susținerea căruia a arătat că: față de dispozițiile

constituționale în vigoare la data adoptării Decretului nr. 134/1949, în mod eronat

instanța de apel a apreciat asupra caracterului abuziv al preluării, întrucât Decretul

nr. 134/1949 era în concordanță cu dispozițiile legii fundamentale; instanța de

apel nu a analizat apărările referitoare la situația societății de subdobânditor

de bună-credință, care la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare

de acțiuni, care au determinat intrarea bunului revendicat în patrimoniul societății,

a crezut în calitatea de proprietar a co-contractantului, având credința că acesta

este titularul dreptului transmis asupra imobilului; instanța nu a analizat nici

susținerile referitoare la aplicabilitatea principiului validității aparenței în

drept, în condițiile în care, la momentul la care societatea a dobândit proprietatea

asupra bunului revendicat, legalitatea/nelegalitatea titlului statului asupra acestuia

nu formase obiectul analizei vreunei instanțe judecătorești și a contractat cu credința,

legitimă și scuzabilă, în statutul statului de verus dominus; instanța de apel nu

a stabilit existența identității între imobilul revendicat de reclamanți și cel

aflat în proprietatea SC H. SA, în condițiile în care titlul de proprietate exhibat

de reclamanți face referire la un imobil situat în str. C. nr. x, iar anexa decretului

nr. 134/1949 la o clădire amplasată pe str. C. nr. y, problema identificării imobilului

nefiind atinsă nici de expertizele administrate la fond și în apel.

Recursurile sunt nefondate, urmând a fi respinse pentru considerentele

ce succed:

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost indicat

numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nici o critică care să se circumscrie

ipotezei reglementate - interpretarea greșită a actului juridic (iar nu a actelor

ca înscrisuri probatorii, ce constituie o chestiune de fapt) dedus judecății.

Instanța de apel a stabilit, pe baza probelor administrate,

situația de fapt în cauză. Acest aspect nu mai poate face obiect de analiză în calea

de atac a recursului care, față de actuala configurație a art. 304 C. proc.

civ., permite reformarea unei hotărâri numai pentru motive de nelegalitate, nu și

de netemeinicie, instanța de recurs nemaiavând competența de a cenzura situația

de fapt statuată prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele,

așa cum de fapt urmăresc recurenții.

Astfel, în baza înscrisurilor depuse la dosar, respectiv contractul

de vânzare-cumpărare transcris sub nr. x din 12 iunie 1895, actul de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. y din 29 noiembrie 1900, contractul de vânzare-cumpărare autentificat

sub nr. z din 19 septembrie 1942 și transcris la Tribunalul Constanța sub nr. w

din 1942, adresa din 07 februarie 1946 a Ministerului Sănătății - Direcția Farmaciilor

și Medicamentelor, adresa din 1997 a SC P. SA și a raportului de expertiză tehnică

(ce nu a fost contestat de către părți), Curtea de apel a stabilit că există identitate

între imobilul dobândit de autoarea reclamanților și cel deținut de recurenții-pârâți.

Instanța a analizat și coroborat întregul material probator

de la dosar privind dovedirea dreptului de proprietate al imobilului de către reclamanți,

precum și identificarea imobilului în litigiu, reținând în mod corect identitatea

imobilului, așa încât toate criticile formulate prin motivele de recurs care se

referă la acest aspect nu pot fi reținute.

Criticile ce privesc constituirea titlului de preluare a imobilului

de către stat în temeiul decretelor de naționalizare nu pot fi reținute ca fondate,

deoarece:

Decretul de naționalizare nr. 92/1950 era nelegal și contravenea

ordinii sociale instituită prin Constituție și C. civ. Astfel, în raport de

art. 8, respectiv art. 480-481 C. civ., precum și de dispozițiile art. 17 din Declarația

Universală a Drepturilor Omului, caracterul Decretului nr. 92/1950 nu poate fi apreciat

decât ca fiind nelegal.

Prevederile art.

II

din Decretul

nr. 92/1950 trimit la concluzia că aflarea imobilului în proprietatea unora dintre

persoanele aparținând categoriilor socio-profesionale menționate în acest text de

lege, trebuia să aibă valoarea unui impediment absolut la naționalizare, fiind fără

efect împrejurarea că imobilele, ori după caz, proprietarii s-ar afla în vreuna

din ipotezele înfățișate de art.

I

pct. 1-5 din decret.

În speță, rezultă fără echivoc că antecesoarea reclamanților

aparținea categoriei socio-profesionale a intelectualilor profesioniști expres menționată

de art.

II

al Decretului nr. 92/1950 ca exceptată de la

naționalizare și care nu-și câștiga existența din exploatarea imobilului, ci dintr-o

altă activitate permanentă.

Astfel, prin prisma art. 6 din Legea nr. 213/1998, aplicarea

decretului de naționalizare s-a făcut greșit sub aspectul neobservării că proprietarul

se încadra în art.

II

din decret, ce enumera persoanele

exceptate de la naționalizare.

Încălcarea dispozițiilor art.

II

din

Decretul nr. 92/1950 dă caracterul abuziv al măsurii de naționalizare și un astfel

de titlu, dat cu încălcarea legii, nu poate fi considerat valabil, ci este lovit

de nulitatea absolută.

De asemenea, dispozițiile Decretului nr. 134/1949 contraveneau

Constituției (art. 8), art. 480-481 C. civ. și art. 17 din Declarația Universală

a Drepturilor Omului, ceea ce conferă caracter ilegal măsurii de naționalizare,

dreptul de proprietate al persoanei deposedate nefiind legal desființat, ceea ce

înseamnă că statul nu a devenit un adevărat proprietar, titlul său neputând fi considerat

valabil.

Nelegalitatea preluării imobilului în baza Decretului nr. 134/1949

rezidă și din încălcarea dispozițiilor acest act normativ care prevedea acordarea

de despăgubiri către deținătorii unităților sanitare naționalizate, iar obligația

statului de a calcula și acorda sumele de bani cu titlu de despăgubiri nu a fost

niciodată îndeplinită.

Nu poate fi primit nici motivul de recurs prin care se susține

că instanța de apel nu a analizat titlul de proprietate al pârâtei SC M. Constanta

SA și astfel, a înlăturat existența unui titlu al acestei societăți privind imobilul

litigios, apreciind că nu poate fi vorba de principiul bunei-credințe.

Astfel, din analizarea considerentelor deciziei atacate, se

observă că instanța, procedând la compararea titlurilor de proprietate invocate

de SC M. Constanța SA și de reclamanți, a realizat o amplă analiză a titlului pârâtei,

cu referire la dispozițiile Legii nr. 15/1990, la sentința comercială nr. 6455/2003

a Tribunalului Constanța și la modul de constituire a acestui titlu ca urmare a

unei transmisiuni cu titlu universal a tuturor bunurilor în patrimoniul societății

rezultate din reorganizare.

Nevalabilitatea titlului statului produce efecte și cu privire

la transmisiunile pe care statul neproprietar Ie-a făcut către cele două societăți

comerciale pârâte, deoarece titlul reclamanților emanând de la adevăratul proprietar

este preferabil titlurilor pârâtelor, care le-au dobândit de la un neproprietar.

Ca atare, pârâtele nu puteau dobândi în mod valabil dreptul

de proprietate de la un neproprietar, care nu putea transmite ceea ce nu avea -

nemo dat qvod non habet și nemo plus iuris ad alium transferrae potest qvam ibse

habet.

Prin urmare, în concursul dintre reclamanți și pârâte, se constată

că cei dintâi se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului

revendicat.

Totodată, demersurile actuale de recuperare a bunului în materialitatea

sa sunt consecința directă a încălcării dreptului de proprietate, prin preluarea

abuzivă realizată de stat, și în același timp, a lipsei oricărei reparări concrete

a prejudiciului suferit de reclamanți, care să pună capăt acestei încălcări.

În același timp, recurentele-pârâte, deținătoare ale unui titlu

asupra imobilului în litigiu, dispun, la rândul lor, de un „bun", însă viciul

care afectează titlul autorului lor - statul - radiază implicit și în privința propriului

titlu, fapt de natură să împiedice recunoașterea preferabilității titlului lor în

concurs cu cel al intimaților-reclamanți, mai bine caracterizat.

Astfel, întrucât părțile litigante dețin un titlu de proprietate

și au un „bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, în conflictul dintre ele, instanța va recunoaște

preferabilitatea titlului înfățișat de reclamanți, ca fiind cel originar și mai

bine caracterizat, provenind de la proprietarul inițial, care obținuse bunul în

condiții de perfectă legalitate, necontestat și anterior naționalizării sale.

În aceste condiții, restituirea în natură se impune drept unică

măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită de reclamanți.

Circumstanțele concrete ale cauzei, decurgând din constatarea

nevalabilității titlului statului, împiedică a se avea în vedere, buna credință

a recurentelor SC M. Constanța SA și SC H. SA, invocată prin criticile formulate

și a unui criteriu de preferabilitate a titlului, în judecarea cererii în revendicare.

Astfel, buna credință a pârâtelor, ca atitudine subiectivă

manifestată la momentul dobândiri bunului în litigiu, apare ca irelevantă în materia

revendicării, neputând valora, per se, un titlu de proprietate de natură să anihileze

forța juridică a titlului reclamantei.

Convingerea pârâtei SC H. SA cu privire la calitatea statului

de veritabil proprietar, deci, buna credință a acesteia, invocată, de asemenea,

în susținerea motivelor de recurs nu poate produce consecințe juridice în planul

acțiunii în revendicare.

În cadrul acțiunii în revendicare promovate de reclamanți nu

se poate pune în discuție buna credință a pârâtelor ori valabilitatea titlului lor,

ci se procedează la compararea titlurilor exhibate de părți, dând eficiență titlului

ce provine de la autorul al cărui drept este preferabil.

A da eficiență, în mod necondiționat, principiului ocrotirii

bunei-credințe în materia drepturilor reale ar însemna acceptarea regulii că orice

subdobânditor de bună-credință de la un neproprietar devine, prin simpla sa bună

credință, proprietar legitim, soluție care nu poate fi admisă în lumina dispozițiilor

art. 480 C. civ., ale art. 44 alin. (1)-(3) din Constituție și ale art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ratificată de România

prin Legea nr. 30/1994.

În realitate, buna-credință conduce la dobândirea dreptului

de proprietate în condițiile art. 1909 alin. (1) C. civ. cu referire la bunurile

mobile și ale „art. 1895 și urm.” C. civ. cu privire la uzucapiunea de scurtă durată

în cazul bunurilor imobile.

De asemenea, bunei-credințe i se poate da eficiență în cadrul

acțiunii în revendicare, în favoarea uneia dintre părți, numai în situația în care

nici una dintre acestea nu are titlu, situație în care va câștiga partea care probează

posesia cea mai caracterizată, în raport și de trăsătura bunei credințe a acesteia.

Prin urmare, instanța reține că buna credință, invocată de

ambele pârâte-recurente, nu poate constitui, prin ea însăși, un mod de dobândire

a proprietății.

De asemenea, în speță, nu este aplicabilă nici teoria aparenței

în drept, ca mijloc de excepție de dobândire a dreptului de proprietate, invocată

de pârâta SC H. SA în susținerea titlului său de proprietate, deoarece aceasta a

dobândit bunul de la un neproprietar și în situația bunurilor imobile, buna credință

și eroarea comună pot exista doar dacă se iau toate diligențele posibile pentru

a cunoaște situația juridică a imobilului.

Ca atare, subdobânditorul trebuie să probeze că a făcut toate

verificările apte a confirma existența în condiții ireproșabile a dreptului celui

de la care achiziționează.

Or, în cauză, nu s-a făcut dovada acestor verificări la momentul

când bunul urma să intre în patrimoniul pârâtei și mai mult, SC H. SA nu poate invoca

legalitatea titlului statului, care era un decret de naționalizare adoptat și aplicat

de regimul abuziv comunist.

Nici incidența dispozițiilor art. 46 și art. 27 din Legea

nr. 10/2001, invocată de recurente, nu poate fi reținută, deoarece ne aflăm în situația

unei acțiuni în revendicare promovată înainte de intrarea în vigoare a Legii

nr. 10/2001, așa încât prevederile acestei legi speciale nu își găsesc aplicabilitatea

în speță.

Față de toate considerentele expuse, recursurile urmează a

fi respinse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții SC M.

Constanța SA, Consiliul Local al Municipiului Constanța, Municipiul Constanța prin

Primar și SC H. SA împotriva deciziei nr. 285/C din data de 14 septembrie 2007 a

Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și

asigurări sociale, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 17 octombrie

2007 a aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 mai 2010.