ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2714/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 24 aprilie 1997, reclamanta R.M., în nume propriu și ca reprezentantă a minorului R.N.A., a solicitat instanței în contradictoriu cu Consiliul Local C. și RAEDPP Constanța să oblige pârâții să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în Constanța, Bd. T. compus din teren în suprafață de 200 m.p. și construcție cu trei nivele, cu spații comerciale la parter și locuințe la etajele 2 și 3. În motivarea acțiunii reclamanții au arătat că imobilul a aparținut numitei N.R.E. potrivit actului de vânzare-cumpărare transcris sub nr. x și a fost trecut abuziv în proprietatea statului prin nelegala aplicare a Decretului nr. 92/1950, deoarece la data naționalizării proprietara bunului era farmacistă.

Ulterior, a fost chemat în judecată și Statul Român prin Ministerul Finanțelor, SC M. SA Constanta - societate comercială care administrează imobilul și SC H. SA București - administratorul spațiului de la parterul imobilului având destinația de farmacie, iar printr-o cerere de intervenție formulată în interes propriu, numita S.I. a solicitat obligarea pârâților să restituie imobilul care a aparținut autoarei E.N.R., atât reclamanților cât și intervenientei. Prin cerere reconvențională formulată în contradictoriu cu reclamanții, pârâta SC H. SA a solicitat obligarea reclamanților la achitarea îmbunătățirilor aduse, recalculate potrivit valorii de circulație, iar în contradictoriu cu Fondul Proprietății de Stat și Fondul Proprietății Private a solicitat obligarea acestora să restituie prețul achitat în caz de evicțiune, preț recalculat potrivit valorii de circulație a bunului.

Pârâta SC M. SA Constanța a formulat, de asemenea, cerere de chemare în garanție față de Fondul Proprietății de Stat București, solicitând despăgubirea sa în caz de evicțiune cu o sumă reprezentând prețul actualizat al imobilului din Constanța, Bd. T. Prin sentința civilă nr. 657 din 28 aprilie 2005, Tribunalul Constanța a admis în parte acțiunea, în sensul că au fost obligați pârâții să lase reclamanților și intervenientei în interes alăturat, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul situat în Constanța, Bd. T., reprezentând teren în suprafață de 200 m.p. și spațiile aflate la etajele clădirii situate pe terenul menționat. A fost respinsă ca nefondată acțiunea reclamanților și cererea intervenientei pentru spațiul aflat la parterul construcției, în proprietatea SC H. SA și pe cale de consecință, a respins cererea reconvențională formulată de SC H. SA față de reclamanți și cererea de chemare în garanție față de A.P.A.P.S.

(A.V.A.S.) București și S.I.F. Muntenia. A luat act de renunțarea pârâtei SC M. SA la judecata cererii de chemare în garanție. A luat act de renunțarea intervenientei la cererea vizând evacuarea pârâților M.D., M.E., C.C., C.I. și C.F. din imobilul menționat. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că parterul imobilului a trecut cu titlu valabil la stat, în temeiul Decretului nr. 134/1949, astfel că SC H. SA deține legitim bunul, sub nume de proprietar. Pentru etajele I și II ale imobilului, naționalizarea s-a realizat însă cu încălcarea prevederilor Decretului nr. 91/1950, statul neavând un titlu valabil asupra bunului revendicat. Împotriva sentinței nr. 657/2005 au declarat apel reclamanții R.M., R.N.A., intervenienta R.S.I.

și pârâții SC M. SA Constanța, Municipiul Constanța prin Primar și Consiliul Local C. Constatând că instanța de fond a dat o altă calificare cererii de intervenție depusă de R.S.I. și că a omis astfel să soluționeze cererea de intervenție în interes propriu, prin decizia civilă nr. 927/C din 14 decembrie 2005, Curtea de Apel Constanța a admis apelul reclamanților, al intervenientei și apelul SC M. SA Constanța, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare pentru soluționarea pe fond a cererii de intervenție în interes propriu. Apelul declarat de pârâții Municipiul Constanța și Consiliul Local C. a fost anulat conform art. 161 alin. (2) C. proc. civ. În rejudecare, prin sentința civilă nr. 2125 din 6 noiembrie 2006, Tribunalul Constanța a respins excepția inadmisibilității acțiunii, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a A.V.A.S.

București și a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a SC M. SA Constanța în ceea ce privește suprafața de teren ce formează obiectul acțiunii principale și a cererii de intervenție în interes propriu. A luat act de renunțarea la judecată în cererea de evacuare a pârâților M.D., M.E., C.C., C.I. și C.F. formulată de intervenienta în interes propriu și a luat act de renunțarea la judecata cererii de chemare în garanție a fostului FPS formulată de SC M. SA. A admis în parte acțiunea principală și cererea de intervenție în interes propriu și, în consecință, a obligat pârâții Consiliul Local C., Municipiul Constanța prin Primar, Statul Român prin Ministerul Finanțelor și SC M. SA să lase reclamanților și intervenientei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în Constanța, Bd.

T. compus din teren în suprafață de 200 m.p. și spațiile aflate la etajele I și II ale clădirii situate pe teren, identificate prin raportul de expertiză efectuat de expert B.E. A respins ca nefondat capătul de cerere din acțiunea principală și din cererea de intervenție în interes propriu privind revendicarea spațiului situat la parterul construcției, ocupat de SC H. SA. A respins cererea reconvențională formulată de SC H. SA și cererea de chemare în garanție a A.P.A.P.S. București și S.I.F. Muntenia. A obligat pârâții Consiliul Local C., Municipiul Constanța, Statul Român și SC M. SA la plata către intervenienta R.S.I. a 600 RON cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că etajele I și II ale imobilului proprietatea autoarei reclamanților și a intervenientei au fost preluate nelegal prin Decretul 92/1950, autoarea fiind exceptată de la aplicarea acestui act normativ deoarece la data apariției lui era farmacistă.

În privința parterului imobilului, s-a reținut că acesta a trecut legal în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 134/1949 pentru naționalizarea farmaciilor, act normativ în conformitate cu dispozițiile Constituției în vigoare la acea dată. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții R.M. și R.N.A., intervenienta S.R.I. și pârâții SC M. SA, Consiliul Local C., Municipiul Constanța și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. În apelul reclamanților și intervenientei s-a criticat sentința doar sub aspectul respingerii cererii de restituire a spațiului aflat la parterul imobilului, cu destinația de farmacie, ocupat de SC H. SA. În apelul său, pârâta SC M. SA a susținut că instanța a apreciat greșit caracterul doveditor al actului de vânzare-cumpărare depus de reclamanți pentru imobilul în litigiu.

Prin acest înscris imobilul este descris ca fiind o clădire cu parter și două etaje, descriere care nu corespunde cu descrierea din raportul de expertiză, unde se vorbește inclusiv de un subsol. Cu privire la legalitatea aplicării Decretului nr. 92/1950, apelanta pârâtă a arătat că autoarea reclamanților deținea mai multe imobile în Municipiul Constanța, astfel încât chiar dacă aceasta exercita o profesiune dintre cele enumerate la art. II din decret, trecerea imobilului în proprietatea statului a fost legală cât timp acesta era folosit în scop de exploatare locativă și nu pentru satisfacerea nevoilor sale locative. Pârâta a criticat sentința și pentru că instanța nu a analizat titlul prin care aceasta a dobândit etajele clădirii.

Prin decizia prefectului de înființare a SC M. SA au fost preluate cu plată de la R.A. C.U. mai multe imobile de pe raza Municipiului Constanța, temeiul legal în baza căruia s-a făcut acest transfer de proprietate fiind art. 17, 18 și 39 din Legea nr. 15/1990. Ulterior, societatea s-a privatizat prin cumpărarea acțiunilor statului prin contractul nr. 241 din 12 aprilie 1996, acest din urmă act fiind consolidat prin respingerea acțiunii în nulitate formulată de către reclamanți. S-a arătat că SC M. SA este un subdobânditor de bună credință al imobilului și chiar în situația în care s-a formulat o acțiune în revendicare, instanța trebuie să dea eficiență principiului bunei-credințe, pentru că, prin chiar Legea nr. 10/2001 (art. 20 și 27) se ocrotește proprietatea dobândită prin privatizare, în condițiile legii, de către societățile comerciale, fiind exclusă restituirea în natură a unor asemenea imobile către persoanele îndreptățite.

Printr-o ultimă critică, SC M. SA a susținut că, față de valoarea mai mică de 5 miliarde RON a imobilului litigios, competența de a soluționa cauza în primă instanță revenea judecătoriei și nu tribunalului. În apelul său, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive motivată de apartenența acestui imobil la proprietatea privată a unității administrativ teritoriale și pe prevederile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, art. 136 alin. (2) din Constituție, H.G. nr. 113/1992 și art. 38 alin. (2) din Legea nr. 215/2001. Prin apelul declarat, pârâții Consiliul Local C. și Municipiul Constanța au considerat sentința nelegală sub aspectul lipsei identității între imobilul descris în contractul de vânzare-cumpărare transcris la Tribunalul Constanța sub nr. 1663/1942 și imobilul revendicat de reclamanți.

Au susținut pârâții că, din nici un act depus de reclamanți nu rezultă ce construcții se aflau pe teren la data cumpărării imobilului și câtă vreme imobilul nu este astfel individualizat se consideră că reclamanții nu au făcut dovada dreptului de proprietate.

Prin decizia civilă nr. 285/C din 14 septembrie 2007, Curtea de Apel Constanța a admis apelurile formulate de reclamanți și de intervenienta în interes propriu, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis acțiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâta SC H. SA, pe care a obligat-o să lase reclamanților și intervenientei în deplină proprietate și posesie parterul imobilului din Constanța, B-dul T.; a admis apelul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, în sensul că a respins acțiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu Statul Român pentru lipsa calității procesuale pasive; a respins ca nefondate apelurile formulate de SC M. SA, Consiliul Local C. și Municipiul Constanța și a menținut restul dispozițiilor sentinței apelate; a obligat pârâții la plata cheltuielilor de judecată către apelanta intervenientă Z.R.I.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele: Coroborând concluziile raportului de expertiză cu celelalte înscrisuri prezentate instanței, s-a constatat că există identitate între imobilul deținut de apelanții pârâți și cel dobândit de autoarea reclamanților. Imobilul a fost trecut în proprietatea statului ca urmare a aplicării Decretului nr. 134/1949 pentru partea care avea destinația de farmacie, respectiv parterul, iar etajele clădirii au fost preluate de stat prin naționalizare în baza Decretului nr. 92/1950.

În legătură cu modul de preluare, instanța de apel a reținut că, potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unității administrativ teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat, iar conform alin. (3) din același articol, instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului prin care bunul a intrat în proprietatea statului în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Curtea de apel a reținut că, în anul 1949, când parterul imobilului revendicat a fost naționalizat, era în vigoare Constituția din 1948, care, în art. 8, prevedea că proprietatea particulară și dreptul de moștenire erau garantate, iar proprietatea particulară agonisită prin muncă și economisire se bucura de o protecție specială.

Astfel, în cauză, nu se poate afirma că Decretul nr. 134/1949 a constituit un mijloc legal de dobândire a proprietății imobilului, cât timp din interpretarea prevederilor art. 480 C. civ. rezultă că proprietatea este dreptul unei persoane de a se folosi de un bun, de a-i culege fructele și de a dispune de el, iar potrivit art. 481 C. civ., nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire. De aceea, trecerea bunului imobil în proprietatea statului s-a făcut cu încălcarea prevederilor legale amintite, conferind caracter ilegal măsurii de naționalizare, astfel că titlul statului emis cu încălcarea legii nu poate fi considerat valabil.

Cu toate că Decretul nr. 134/1949 a avut drept scop etatizarea unităților sanitare, măsura naționalizării bunurilor folosite, chiar temporar sau ocazional în acest sistem, este în totală contradicție cu prevederile legale citate care garantau dreptul de proprietate particulară, conferind astfel actului de naționalizare a imobilului un caracter vădit ilegal. Nici chiar împrejurarea că prin art. 11 din Constituția din 1948 era permisă naționalizarea mijloacelor de producție, a băncilor și a societăților de asigurare nu poate conduce la concluzia valabilității titlului statului în speța de față, pentru că imobilul din str. C. a fost cumpărat în anul 1942 de autoarea reclamanților, E.N.R., cu scop domestic, de locuință destinată familiei, iar nu în scopul exploatării comerciale.

În aceste condiții, spațiul din imobil folosit ulterior, începând cu anul 1946, cu destinația de drogherie nu poate fi încadrat în categoria mijloacelor de producție, naționalizarea imobilului folosit cu această destinație, chiar dacă era prevăzută de Decretul nr. 134/1949, fiind contrară chiar prevederilor constituționale. S-a mai reținut că, caracterul abuziv al naționalizării imobilului rezidă și în faptul că, deși prin chiar prevederile art. 11 și 12 din decretul de naționalizare s-a prevăzut că statul va acorda despăgubiri pentru unitățile sanitare preluate, despăgubiri al căror cuantum trebuia să fie stabilit de o comisie formată din trei magistrați, acestea nu numai că nu au fost calculate și acordate niciodată, dar un an mai târziu, în 1950, deținătorii unităților sanitare au fost considerați exploatatori de imobile și le-au fost preluate chiar și locuințele.

Problema despăgubirilor în acest caz nici nu s-a mai pus, proprietarii fiind deposedați fără ca măsura naționalizării să fie justificată de rațiuni economice sau sociale. În aceste condiții, titlul statului pentru parterul imobilului nu poate fi considerat valabil, iar transferul acestui bun în patrimoniul societății H. SA nu poate fi validat în condițiile în care transmițătorul bunului nu deținea el însuși un titlu valabil. În procedura comparării titlurilor, specifică acțiunii în revendicare, Curtea de apel a constatat că titlul reclamanților este preferabil celui deținut de SC H. SA. Pentru aceleași rațiuni exprimate cu ocazia analizării legalității titlului statului pentru parterul clădirii, cu privire la etajele clădirii aflate în patrimoniul SC M. SA nu se poate considera că Decretul nr. 92/1950 poate constitui un titlu valabil al statului atunci când obiect al naționalizării l-a constituit casa de locuit a proprietarului și familiei sale.

Decretul nr. 92/1950, cel puțin în partea referitoare la naționalizarea locuințelor, a fost contrar Constituției atunci în vigoare, iar bunurile ce au intrat în domeniul său de aplicare potrivit art. I pct. 1, 2, 4 și 5 nu au fost preluate cu titlu valabil de către stat, deoarece litera și spiritul art. 6 din Legea nr. 213/1998 cer ca titlul de preluare să fi fost concordant în primul rând cu Constituția epocii. Pe lângă caracterul neconcordant al decretului de naționalizare cu prevederile constituționale de la data emiterii lui, măsura naționalizării imobilului E.N.R. a fost abuzivă pentru că la aplicarea ei nu s-au respectat nici chiar prevederile actului normativ de naționalizare. Astfel, la data naționalizării bunului, proprietara era farmacistă și se încadra în categoria intelectualilor profesioniști, categorie exceptată de la aplicarea Decretului nr. 92/1950 prin chiar prevederile art. II din decret.

Preluarea prin naționalizare a locuinței unui intelectual profesionist, exceptat expres de la aplicarea lui conferă caracter abuziv acestei măsuri, fiind fără relevanță dacă, la data naționalizării, imobilul era folosit în exclusivitate cu destinația de locuință de către familia proprietarului ori era parțial închiriat sau dacă autoarea reclamanților avea mai multe proprietăți imobiliare.

Cu privire la compararea titlurilor, instanța de apel a arătat că, deși apelanta pârâtă SC M. SA invocă în susținerea valabilității titlului său, Legea nr. 15/1990 ca temei al transferului către această societate a dreptului asupra imobilului, în condițiile invalidării titlului transmițătorului, Statul Român prin Prefectura județului Constanța, dreptul de proprietate nu s-a putut transmite către apelantă în temeiul acestui act normativ, prin art. 20 alin. (2) din legea invocată stipulându-se clar că intră în regimul proprietății private a societății comerciale create conform legii doar bunurile dobândite cu titlu de proprietate de către acestea, cele dobândite cu un alt titlu neputând fi incluse în patrimoniul societății sub acest regim.

în aceste condiții, nu se poate susține că la data constituirii societății comerciale SC M. SA (anterior SC R.O. SA) statul i-a transferat acestei societăți un drept de proprietate care să poată fi opus cu succes dreptului reclamanților pentru că nemo plusjuris ad alium transferre potest, quam ipse habet sau nemo dat quod non habet.

Totodată, apelanta pârâtă nu poate opune nici un eventual contract încheiat cu bună-credință pentru apărarea dreptului său de proprietate, pe de o parte pentru că, nici un contract care să aibă temeiul într-un act normativ care să permită vânzarea acestui imobil în anul 1992 nu a fost depus de apelantă, iar pe de altă parte pentru că, prin operațiunea juridică de constituire a unei societăți comerciale prin preluarea unor bunuri de la alte societăți comerciale transformate a avut loc o transmisiune cu titlu universal a tuturor bunurilor către persoana juridică dobanditoare, care rămâne ținută de aceleași drepturi și obligații ca și persoana juridică transmitătoare.

Buna-credință invocată în raport de prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu numai că nu se aplică decât în cazul înstrăinărilor cu titlu particular, ceea ce nu este cazul în speță, așa cum s-a arătat, dar ea se aplică numai subdobânditorilor, situație în care nu se regăsește pârâta, beneficiara unei transmisiuni rezultate din reorganizare. Recunoașterea validității contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiat între A.P.A.P.S.

București și SC M. SA și opozabilitatea față de reclamanți a acestei recunoașteri odată cu respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în constatarea nulității vânzării prin sentința comercială nr. 6455/2003 a Tribunalului Constanța nu are ca efect dobândirea unui caracter preferabil titlului pârâtei SC M. SA, odată pentru rațiunile exprimate în precedent cu privire la caracterul transmisiunii bunurilor în patrimoniul societății și apoi pentru că, așa cum s-a reținut chiar prin hotărârea instanței comerciale, contractul validat nu avea ca obiect imobilul în litigiu, ci un drept asupra unei părți a capitalului social, respectiv un drept de proprietate mobiliară corporală. Cu privire la motivele apelantului Statului Român, instanța a reținut că acțiunea în revendicare formulată de reclamanți privește un bun imobiliar deținut de SC H. SA și SC M. SA, ambele susținând existența în patrimoniul lor a unui drept de proprietate.

Cele două societăți comerciale sunt persoane juridice de drept privat, bunurile aflate în patrimoniul lor, câtă vreme nu sunt declarate ca aparținând domeniului public de interes național sau județean ori local, aparțin domeniului privat al acestor societăți și urmează regimul juridic al acestei proprietăți. Împotriva acestei decizii au exercitat calea de atac a recursului pârâții Consiliul Local al Municipiului Constanța, Municipiul Constanța prin Primar, SC M. Constanța SA și SC H. SA. Prin recursul întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Consiliul Local al Municipiului Constanța și Municipiul Constanța au arătat că, actele depuse în dovedirea dreptului de proprietate al autorului asupra imobilului nu fac dovada asupra proprietății pentru construcția revendicată, deoarece nu identifică imobilul din punct de vedere al configurației construcției.

Atâta timp cât nu rezultă cu certitudine că este vorba de unul și același imobil, nu există identitate între imobilul care a făcut obiectul vânzării în anul 1895, imobilul deținut de autorul reclamanților și cel actual, că acesta a avut de-a lungul timpului aceeași configurație și ca urmare, reclamanții nu justifică vreun drept asupra imobilului. În recursul său, SC M. Constanța SA a invocat prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și a susținut că: instanța de apel a încălcat prevederile art. 261 pct. 5 C. proc.

civ., în sensul nemotivării hotărârii cu referire la faptul că nu a analizat titlul de proprietate al SC M. Constanța SA prin comparație cu pretinsul titlu al reclamanților; cu privire la titlul de proprietate al reclamanților și modul de preluare a imobilului de către stat, în mod eronat instanțele au apreciat că ar fi fost nelegal, în ceea ce privește partea de imobil naționalizată în baza Decretului nr. 92/1950, prin referire exclusivă la art. II, fără a fi avute în vedere apărările pârâtei privind incidența art. I din același act normativ; configurația imobilului actual nu corespunde actului de vânzare-cumpărare depus la dosar deoarece descrierea construcției din actul de vânzare-cumpărare nu corespunde cu raportul de expertiză efectuat în cauză, unde se vorbește inclusiv de un subsol, nemenționat în cuprinsul actului de vânzare-cumpărare; neanalizând titlul de proprietate al SC M. Constanța SA, instanța de apel în mod greșit a înlăturat existența unui titlu al acestei societăți cu privire la imobil, după cum a apreciat că în cauză nu poate fi vorba despre aplicarea principiului bunei-credințe.

Recurenta SC H. SA a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., în susținerea căruia a arătat că: față de dispozițiile constituționale în vigoare la data adoptării Decretului nr. 134/1949, în mod eronat instanța de apel a apreciat asupra caracterului abuziv al preluării, întrucât Decretul nr. 134/1949 era în concordanță cu dispozițiile legii fundamentale; instanța de apel nu a analizat apărările referitoare la situația societății de subdobânditor de bună-credință, care la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare de acțiuni, care au determinat intrarea bunului revendicat în patrimoniul societății, a crezut în calitatea de proprietar a co-contractantului, având credința că acesta este titularul dreptului transmis asupra imobilului; instanța nu a analizat nici susținerile referitoare la aplicabilitatea principiului validității aparenței în drept, în condițiile în care, la momentul la care societatea a dobândit proprietatea asupra bunului revendicat, legalitatea/nelegalitatea titlului statului asupra acestuia nu formase obiectul analizei vreunei instanțe judecătorești și a contractat cu credința, legitimă și scuzabilă, în statutul statului de verus dominus; instanța de apel nu a stabilit existența identității între imobilul revendicat de reclamanți și cel aflat în proprietatea SC H. SA, în condițiile în care titlul de proprietate exhibat de reclamanți face referire la un imobil situat în str. C. nr. x,

iar anexa decretului nr. 134/1949 la o clădire amplasată pe str. C. nr. y, problema identificării imobilului nefiind atinsă nici de expertizele administrate la fond și în apel. Recursurile sunt nefondate, urmând a fi respinse pentru considerentele ce succed: Motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost indicat numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nici o critică care să se circumscrie ipotezei reglementate - interpretarea greșită a actului juridic (iar nu a actelor ca înscrisuri probatorii, ce constituie o chestiune de fapt) dedus judecății. Instanța de apel a stabilit, pe baza probelor administrate, situația de fapt în cauză. Acest aspect nu mai poate face obiect de analiză în calea de atac a recursului care, față de actuala configurație a art. 304 C. proc.

civ., permite reformarea unei hotărâri numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, instanța de recurs nemaiavând competența de a cenzura situația de fapt statuată prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, așa cum de fapt urmăresc recurenții. Astfel, în baza înscrisurilor depuse la dosar, respectiv contractul de vânzare-cumpărare transcris sub nr. x din 12 iunie 1895, actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. y din 29 noiembrie 1900, contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. z din 19 septembrie 1942 și transcris la Tribunalul Constanța sub nr. w din 1942, adresa din 07 februarie 1946 a Ministerului Sănătății - Direcția Farmaciilor și Medicamentelor, adresa din 1997 a SC P. SA și a raportului de expertiză tehnică (ce nu a fost contestat de către părți), Curtea de apel a stabilit că există identitate între imobilul dobândit de autoarea reclamanților și cel deținut de recurenții-pârâți.

Instanța a analizat și coroborat întregul material probator de la dosar privind dovedirea dreptului de proprietate al imobilului de către reclamanți, precum și identificarea imobilului în litigiu, reținând în mod corect identitatea imobilului, așa încât toate criticile formulate prin motivele de recurs care se referă la acest aspect nu pot fi reținute. Criticile ce privesc constituirea titlului de preluare a imobilului de către stat în temeiul decretelor de naționalizare nu pot fi reținute ca fondate, deoarece: Decretul de naționalizare nr. 92/1950 era nelegal și contravenea ordinii sociale instituită prin Constituție și C. civ. Astfel, în raport de art. 8, respectiv art. 480-481 C. civ., precum și de dispozițiile art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, caracterul Decretului nr. 92/1950 nu poate fi apreciat decât ca fiind nelegal.

Prevederile art. II din Decretul nr. 92/1950 trimit la concluzia că aflarea imobilului în proprietatea unora dintre persoanele aparținând categoriilor socio-profesionale menționate în acest text de lege, trebuia să aibă valoarea unui impediment absolut la naționalizare, fiind fără efect împrejurarea că imobilele, ori după caz, proprietarii s-ar afla în vreuna din ipotezele înfățișate de art. I pct. 1-5 din decret. În speță, rezultă fără echivoc că antecesoarea reclamanților aparținea categoriei socio-profesionale a intelectualilor profesioniști expres menționată de art. II al Decretului nr. 92/1950 ca exceptată de la naționalizare și care nu-și câștiga existența din exploatarea imobilului, ci dintr-o altă activitate permanentă.

Astfel, prin prisma art. 6 din Legea nr. 213/1998, aplicarea decretului de naționalizare s-a făcut greșit sub aspectul neobservării că proprietarul se încadra în art. II din decret, ce enumera persoanele exceptate de la naționalizare. Încălcarea dispozițiilor art. II din Decretul nr. 92/1950 dă caracterul abuziv al măsurii de naționalizare și un astfel de titlu, dat cu încălcarea legii, nu poate fi considerat valabil, ci este lovit de nulitatea absolută. De asemenea, dispozițiile Decretului nr. 134/1949 contraveneau Constituției (art. 8), art. 480-481 C. civ. și art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, ceea ce conferă caracter ilegal măsurii de naționalizare, dreptul de proprietate al persoanei deposedate nefiind legal desființat, ceea ce înseamnă că statul nu a devenit un adevărat proprietar, titlul său neputând fi considerat valabil.

Nelegalitatea preluării imobilului în baza Decretului nr. 134/1949 rezidă și din încălcarea dispozițiilor acest act normativ care prevedea acordarea de despăgubiri către deținătorii unităților sanitare naționalizate, iar obligația statului de a calcula și acorda sumele de bani cu titlu de despăgubiri nu a fost niciodată îndeplinită. Nu poate fi primit nici motivul de recurs prin care se susține că instanța de apel nu a analizat titlul de proprietate al pârâtei SC M. Constanta SA și astfel, a înlăturat existența unui titlu al acestei societăți privind imobilul litigios, apreciind că nu poate fi vorba de principiul bunei-credințe.

Astfel, din analizarea considerentelor deciziei atacate, se observă că instanța, procedând la compararea titlurilor de proprietate invocate de SC M. Constanța SA și de reclamanți, a realizat o amplă analiză a titlului pârâtei, cu referire la dispozițiile Legii nr. 15/1990, la sentința comercială nr. 6455/2003 a Tribunalului Constanța și la modul de constituire a acestui titlu ca urmare a unei transmisiuni cu titlu universal a tuturor bunurilor în patrimoniul societății rezultate din reorganizare. Nevalabilitatea titlului statului produce efecte și cu privire la transmisiunile pe care statul neproprietar Ie-a făcut către cele două societăți comerciale pârâte, deoarece titlul reclamanților emanând de la adevăratul proprietar este preferabil titlurilor pârâtelor, care le-au dobândit de la un neproprietar.

Ca atare, pârâtele nu puteau dobândi în mod valabil dreptul de proprietate de la un neproprietar, care nu putea transmite ceea ce nu avea - nemo dat qvod non habet și nemo plus iuris ad alium transferrae potest qvam ibse habet. Prin urmare, în concursul dintre reclamanți și pârâte, se constată că cei dintâi se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat. Totodată, demersurile actuale de recuperare a bunului în materialitatea sa sunt consecința directă a încălcării dreptului de proprietate, prin preluarea abuzivă realizată de stat, și în același timp, a lipsei oricărei reparări concrete a prejudiciului suferit de reclamanți, care să pună capăt acestei încălcări.

În același timp, recurentele-pârâte, deținătoare ale unui titlu asupra imobilului în litigiu, dispun, la rândul lor, de un „bun", însă viciul care afectează titlul autorului lor - statul - radiază implicit și în privința propriului titlu, fapt de natură să împiedice recunoașterea preferabilității titlului lor în concurs cu cel al intimaților-reclamanți, mai bine caracterizat. Astfel, întrucât părțile litigante dețin un titlu de proprietate și au un „bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în conflictul dintre ele, instanța va recunoaște preferabilitatea titlului înfățișat de reclamanți, ca fiind cel originar și mai bine caracterizat, provenind de la proprietarul inițial, care obținuse bunul în condiții de perfectă legalitate, necontestat și anterior naționalizării sale.

În aceste condiții, restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită de reclamanți. Circumstanțele concrete ale cauzei, decurgând din constatarea nevalabilității titlului statului, împiedică a se avea în vedere, buna credință a recurentelor SC M. Constanța SA și SC H. SA, invocată prin criticile formulate și a unui criteriu de preferabilitate a titlului, în judecarea cererii în revendicare. Astfel, buna credință a pârâtelor, ca atitudine subiectivă manifestată la momentul dobândiri bunului în litigiu, apare ca irelevantă în materia revendicării, neputând valora, per se, un titlu de proprietate de natură să anihileze forța juridică a titlului reclamantei.

Convingerea pârâtei SC H. SA cu privire la calitatea statului de veritabil proprietar, deci, buna credință a acesteia, invocată, de asemenea, în susținerea motivelor de recurs nu poate produce consecințe juridice în planul acțiunii în revendicare. În cadrul acțiunii în revendicare promovate de reclamanți nu se poate pune în discuție buna credință a pârâtelor ori valabilitatea titlului lor, ci se procedează la compararea titlurilor exhibate de părți, dând eficiență titlului ce provine de la autorul al cărui drept este preferabil.

A da eficiență, în mod necondiționat, principiului ocrotirii bunei-credințe în materia drepturilor reale ar însemna acceptarea regulii că orice subdobânditor de bună-credință de la un neproprietar devine, prin simpla sa bună credință, proprietar legitim, soluție care nu poate fi admisă în lumina dispozițiilor art. 480 C. civ., ale art. 44 alin. (1)-(3) din Constituție și ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994. În realitate, buna-credință conduce la dobândirea dreptului de proprietate în condițiile art. 1909 alin. (1) C. civ. cu referire la bunurile mobile și ale „art. 1895 și urm.” C. civ. cu privire la uzucapiunea de scurtă durată în cazul bunurilor imobile.

De asemenea, bunei-credințe i se poate da eficiență în cadrul acțiunii în revendicare, în favoarea uneia dintre părți, numai în situația în care nici una dintre acestea nu are titlu, situație în care va câștiga partea care probează posesia cea mai caracterizată, în raport și de trăsătura bunei credințe a acesteia. Prin urmare, instanța reține că buna credință, invocată de ambele pârâte-recurente, nu poate constitui, prin ea însăși, un mod de dobândire a proprietății. De asemenea, în speță, nu este aplicabilă nici teoria aparenței în drept, ca mijloc de excepție de dobândire a dreptului de proprietate, invocată de pârâta SC H. SA în susținerea titlului său de proprietate, deoarece aceasta a dobândit bunul de la un neproprietar și în situația bunurilor imobile, buna credință și eroarea comună pot exista doar dacă se iau toate diligențele posibile pentru a cunoaște situația juridică a imobilului.

Ca atare, subdobânditorul trebuie să probeze că a făcut toate verificările apte a confirma existența în condiții ireproșabile a dreptului celui de la care achiziționează. Or, în cauză, nu s-a făcut dovada acestor verificări la momentul când bunul urma să intre în patrimoniul pârâtei și mai mult, SC H. SA nu poate invoca legalitatea titlului statului, care era un decret de naționalizare adoptat și aplicat de regimul abuziv comunist. Nici incidența dispozițiilor art. 46 și art. 27 din Legea nr. 10/2001, invocată de recurente, nu poate fi reținută, deoarece ne aflăm în situația unei acțiuni în revendicare promovată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, așa încât prevederile acestei legi speciale nu își găsesc aplicabilitatea în speță.

Față de toate considerentele expuse, recursurile urmează a fi respinse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții SC M. Constanța SA, Consiliul Local al Municipiului Constanța, Municipiul Constanța prin Primar și SC H. SA împotriva deciziei nr. 285/C din data de 14 septembrie 2007 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 17 octombrie 2007 a aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 mai 2010.