ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3145/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

La data de 13 septembrie 1993

reclamanta A.H. a chemat în judecată pe pârâții RA C.U. Constanța (actualmente

RA E.D.P.P. Constanța), Consiliul Local al Municipiului Constanța și Oficiul

Farmaceutic Constanța pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie

obligați să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în

Constanța, compus din parter, ocupat de Farmacia nr. 6 și șase apartamente la

etajele superioare.

În motivarea acțiunii reclamanta a

arătat că în anul 1937 tatăl său, N.I. a cumpărat de la bunicul reclamantei,

I.B.H. un teren în suprafață de 175 mp situat la intersecția străzilor Ș. cu

R., teren ce aparținea familiei T. din 1888. Conform autorizației nr. 7718 din

20 martie 1937 tatăl reclamantei a ridicat pe terenul cumpărat imobilul pe care

reclamanta îl revendică, compus din parter și mai multe nivele și care a

constituit locuința familiei.

În anul 1948 tatăl reclamantei a

fost arestat și a fost deținut până în anul 1952, fără a fi condamnat.

Reclamanta a mai locuit împreună cu familia în imobil timp de un an de la

arestarea tatălui său, fiind evacuați apoi de autoritățile vremii.

La 12 aprilie 1994 numiții V.I.,

F.G., D.E., L.C. și M.A. au formulat cerere de intervenție accesorie în

favoarea pârâților RA C.U. Constanța și Consiliului Local Constanța prin care

au cerut respingerea acțiunii introductive de instanță pentru insuficientă

timbrare și pentru lipsa calității procesuale active a reclamantei.

La 19 noiembrie 1997 I.S. și K.O. au formulat cerere de intervenție în

nume propriu prin care au solicitat ca pârâții Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, Consiliul Local Constanța, RA E.D.P.P. Constanța și Oficiul

Farmaceutic Constanța să fie obligați să le lase în deplină proprietate

imobilul situat în Constanța, str. R., ce a aparținut tatălui intervenienților,

bun ce nu a fost naționalizat sau preluat cu vreun alt titlu de Statul Român.

Investit cu soluționarea cauzei,

Tribunalul Constanța, secția civilă, prin sentința nr. 387 din 17 mai 1999, a

admis acțiunea principală și cererea de intervenție în nume propriu. A obligat

pe pârâți și pe intervenienții accesorii să restituie în deplină proprietate

reclamantei și intervenienților principali imobilul situat în Constanța, str.

R., compus din parter și șase apartamente. A fost respinsă, ca nefondată,

cererea de intervenție în interes alăturat.

Împotriva acestei sentințe au

declarat apel pârâții și patru intervenienți accesorii. Curtea Supremă de

Justiție, secția civilă, prin încheierea nr. 2464 din 18 iunie 2002, a admis

cererea formulată de reclamantă și intervenienții principali și a strămutat

judecarea procesului de la Curtea de Apel Constanța, la Curtea de Apel Galați.

Curtea de Apel Galați, secția

civilă, prin decizia nr. 99/A din 25 iunie 2003, a admis apelul declarat de pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și a schimbat în parte

sentința Tribunalului Constanța în sensul că s-au respins acțiunea principală

și cererea de intervenție în interes propriu împotriva Statului Român,

reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, pentru lipsa calității procesuale

pasive a acestuia, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Au fost respinse ca nefondate

apelurile declarate de pârâții SC H. SA Constanța, Consiliul Local al

Municipiului Constanța, RA E.D.P.P. Constanța, precum și apelurile intervenienților

accesorii V.I., D.E., F.G. și M.A.

Pentru a hotărî astfel, instanțele

au reținut și motivat că reclamanta și intervenienții principali și-au dovedit

calitatea procesuală activă, fiind fiii proprietarului imobilului și că au

acceptat tacit succesiunea acestuia. Pârâții nu dețin un titlu valabil asupra

imobilului, Decretele nr. 134/1949, nr. 218/1960 și nr. 712/1966, nefiind de

natură a legitima dobândirea de către stat a bunului. Pe de altă parte, Decretul

nr. 134/1949 nu viza întreg imobilul, ci doar parte din acesta cu destinație de

farmacie, însă naționalizarea pe acest temei s-a făcut pentru întreg și nu pe

numele adevăratului proprietar, ci pe cel al farmacistului chiriaș. Între

titlul de proprietate prezentat pârâta SC H. SA Constanța, adică contractul de

vânzare de acțiuni din 1994 cu ocazia privatizării societății și titlul de

proprietate din 1937 al autorului reclamantei și intervenienților, a fost

preferat acesta din urmă ca având o forță probantă mai puternică și emanând de

la adevăratul proprietar.

Împotriva hotărârii dată în apel, în

termen legal, au declarat recurs pârâtele RA E.D.P.P. Constanța și SC H. SA

Constanța, precum și intervenienții accesorii D.E., F.G., M.A., V.I. și L.C.

În motivarea recursului declarat,

pârâta RA E.D.P.P. Constanța aduce hotărârilor judecătorești date în cauză

următoarele critici: reclamanta și intervenienții principali nu au calitate

procesuală activă justificat de aceea că autorul acestora a figurat ca

proprietar al imobilului în rolul fiscal până în 1947, astfel că în anul 1948,

când a fost arestat pentru infracțiunea de deținere de obiecte din aur,

pierduse proprietatea imobilului care ar fi aparținut de drept persoanei ce

deținea farmacia; imobilul revendicat a intrat în proprietatea statului cu

titlu, în baza Decretului nr. 218/1960 și Decretului nr. 712/1996.

Pârâta SC H. SA. a invocat

următoarele motive de casare: instanțele nu au lămurit inadvertențele de nume

și prenume dintre autor și moștenitori, care se puteau lămuri prin diferite

posibilități, inclusiv pe calea unei acțiuni în constatare, astfel că

legitimarea calității de moștenitori a rămas precară; nu s-a lămurit situația

juridică a imobilului la data condamnării autorului N.I., respectiv dacă odată cu

condamnarea s-a dispus și confiscarea averii; recurenta susține că a dobândit

proprietatea imobilului ca efect al Legii nr. 15/1990 și a contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate cu fostul F.P.S. și F.P.P. și în mod nejustificat

s-a refuzat introducerea acestora în cauză; întrucât soluționarea pricinii a

fost suspendată în baza art. 47 din Legea nr. 10/2001, ea trebuia rezolvată în

temeiul acestor prevederi legale, astfel că instanța ar fi dat o altă soluție.

La data de 30 august 2004 pârâta SC

H. SA Constanța a depus direct la instanța de recurs, o cerere intitulată

„Completări ale motivelor de recurs”. Întrucât această cerere a fost depusă cu

mult peste termenul de 15 zile calculat de la comunicarea deciziei, direct la

instanța de casare și întrucât ea nu cuprinde motive de recurs de ordine

publică, sancțiunea constă în nulitatea cererii și, pe cale de consecință a

neanalizării ei.

Intervenienții accesorii D.E., F.G.,

M.A. și V.I. au invocat următoarele motive de casare: decizia dată în apel este

nulă absolut, fiind pronunțată cu încălcarea dreptului la apărare; decizia

recurată nu conține motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază;

soluționarea cauzei s-a făcut în contradictoriu cu alte părți decât acelea cu

care au înțeles reclamanții să se judece, critica vizând admiterea acțiunii și

față de intervenienții accesorii; instanțele nu au lămurit neconcordanțele

existente între numele autorului și cele ale moștenitorilor și nu s-a făcut

dovada identității între imobilul ce a aparținut autorului și cel revendicat.

Recursurile nu sunt fondate.

Potrivit contractului de

vânzare-cumpărare din 12 martie 1937 și transcris la grefa Tribunalului

Constanța sub nr. 1819 din aceeași dată, numitul I.B.H. (bunicul reclamantei și

intervenienților principali) a vândut fiului său N.I. suprafața de 175 mp teren

situată în Constanța, str. Ș., colț cu str. S.V., actualmente str. R. În actul

de vânzare-cumpărare vânzătorul a stipulat că nemișcătorul îl deține în temeiul

unor acte mai vechi transcrise sub nr. 809/1908, nr. 808/1892 și nr. 157/1888,

ceea ce demonstrează susținerea reclamantei că terenul a aparținut, din

vechime, familiei sale (actele de la filele 4-5 dosar de fond).

La data de 20 martie 1937

cumpărătorul N.I. (tatăl reclamantei și al intervenienților principali)

primește de la Primăria Municipiului Constanța autorizația nr. 7718 pentru ca

pe terenul astfel cumpărat să edifice o construcție compusă din subsol, trei

etaje și mansardă, având: „la subsol 4 magazii și 5 pivnițe; la parter 4

prăvălii; scară principală și scară de serviciu; la etaje 4 apartamente cu

total de 40 încăperi iar la mansardă 7 încăperi” (fila 6 dosar de fond),

Că numitul N.I. a ridicat

construcția conform autorizației; rezultă atât din faptul că în perioada

1942-1947 a fost înscris cu acest imobil la matricola nr. 20 a circumscripției

financiare, cât și din raportul de expertiză întocmit la instanța de fond

(filele 94.99) care a constatat că imobilul ce se găsește astăzi în Constanța,

str. R. a fost construit de N.I., așa încât, contrar criticilor aduse prin

recursurile de față, instanțele au identificat corespunzător imobilul

revendicat.

Din relațiile obținute de la

Serviciul Român de Informații (adresa nr. 22591 din 15 aprilie 1999, fila 108

dosar de fond) rezultă că autorul reclamantei și al intervenienților principali

„a fost arestat pentru cercetări” în perioada 5 iulie 1948-12 decembrie 1952,

când a fost pus în libertate, iar apoi, în anul 1959, a fost condamnat la 3 ani

închisoare deoarece „a cumpărat 4(patru) monede de aur, cu valoare istorică”.

Nu rezultă astfel că împotriva autorului părților s-ar fi luat măsura

confiscării averii, iar bunul revendicat ar fi făcut obiectul acestei măsuri.

Potrivit certificatului de calitate

de moștenitor nr. 46 din 15 mai 2003 eliberat de B.N.P. M.L., C.I.N. a decedat

la 5 martie 1963 și a lăsat ca moștenitori pe reclamanta A.H., fiică și pe

intervenienții principali I.S. și K.O. (fost I.), ultimul cu dublă cetățenie

turcă-română, domiciliat în Turcia, în calitate de fii. Pe cale de consecință,

nu există neconcordanță între persoana autorului, adevăratul proprietar al

moștenitorului și moștenitorii revendicanți, actul invocat făcând, potrivit

legii, această dovadă deplină, până la anularea lui prin hotărâre

judecătorească.

Pârâții și intervenienții accesorii

au susținut că imobilul a trecut în proprietatea statului, spațiile de la

parter în baza Decretului nr. 134/1949, iar apartamentele în baza Decretului

nr. 218/1960 și nr. 712/1966.

Cu referire la spațiile de la

parterul imobilului instanțele au reținut corect că Decretul nr. 134/1949 nu a

putut constitui pentru Statul Român un titlu valabil de dobândire a bunului,

deoarece naționalizarea nu a operat pe numele adevăratului proprietar, ci pe

numele chiriașului V.G. (fila 40 dosar tribunal), care deținea precar o parte

din spațiile de la parter, cu destinația de farmacie.

Pe de altă parte, față de

împrejurarea că reclamanta și intervenienții principali au solicitat să se

constate nevalabilitatea titlului statului și ulterior, a titlului exhibat de

pârâta-recurentă SC H. SA. Constanța, instanțele, în conformitate cu

dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, aveau tocmai această obligație de a

analiza valabilitatea titlurilor față de Constituție, tratatele internaționale

la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării imobilului

de către stat.

Astfel Decretele nr. 218/1960 și nr.

712/1966 nu au respectat prevederile Constituțiilor din 1952 și 1965 cu privire

la proprietate, ele contravenind și dispozițiilor art. 481 C. civ. potrivit

cărora „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru

cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire”.

Întrucât în ierarhia actelor normative, atât Constituția, cât și Codul civil,

ca lege organică, au prioritate, urmează ca cele două decrete enunțate mai sus

să nu aibă aplicabilitate, astfel că bunurile ce au format obiectul acestora

pot fi revendicate de adevărații proprietari sau de moștenitorii acestora.

Întrucât imobilul revendicat nu a

fost preluat de stat în temeiul unui titlu valabil și bunul nu a ieșit, legal,

din patrimoniul adevăratului proprietar, respectiv a moștenitorilor acestuia,

pârâta-recurentă SC H. SA. Constanța nu poate opune cu succes reclamantei și

intervenienților principali contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu fostul

F.P.S. și F.P.P., actele de proprietate ale reclamanților fiind de preferat

față de faptul că emană de la adevăratul proprietar și, având o dată mai veche,

sunt mai bine caracterizate.

Hotărârile pronunțate în cauză au respectat

dreptul la apărare a tuturor părților, inclusiv a intervenienților accesorii,

cărora, în calitate de chiriași în imobilul revendicat, deci de simpli

detentori precari, li s-au îngăduit să-și formuleze apărări proprii ce, adesea,

au depășit limitele impuse precaritatea detenției.

Întrucât art. 47 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001 conferă persoanei îndreptățite opțiunea de a alege calea acestei

legi ori să continue judecata începută anterior conform dreptului comun, se

constată că reproșul adus instanțelor în sensul că nu au soluționat cauza

potrivit legii noi se privește ca nefondat.

Față de cele ce preced, recursurile

declarate de cele două pârâte și de cei patru intervenienți accesorii se

constată a fi nefondate și vor fi respinse în consecință.

Cu referire la recursul promovat de

intervenientul accesoriu L.C. este de observat că acesta nu a declarat apel,

achiesând astfel la soluția primei instanțe și ca atare, nu mai poate omisso

media, peste calea de atac a apelului, să o deducă judecății recursului, astfel

că demersul judiciar al acestei părți este inadmisibil.

Văzând și dispozițiile art. 274 C.

proc. civ.;

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondate recursurile

declarate de pârâtele RA E.D.P.P. Constanța și SC H. SA Constanța și de

intervenienții D.E., F.G., M.A. și V.I. împotriva deciziei nr. 99/A din 25

iunie 2003 a Curții de apel Galați, secția civilă.

Respinge ca inadmisibil recursul declarat

de intervenientul L.C. împotriva aceleiași decizii.

Obligă pe recurenți la 36.000.000 lei

cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă A.H.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 aprilie

2005.