ÎCCJ, decizie (scj.ro #82267)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #82267) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Proprietate preluată de stat în baza Decretului

nr

. 134/1949, și în baza Decretelor

nr

. 218/1960 și

nr

.

712/1966. Revendicare

Cuprins pe materii

:  Drept civil. Drepturi reale. Dreptul de

proprietate. Imobil preluat de stat în baza Decretului

nr

.

134/1949 și a Decretelor

nr

. 218/1960 și

nr

. 712/1966. Farmacie naționalizată și

ulterior privatizată. Cerere de restituire

Index alfabetic

:

-

dreptul de proprietate

-

naționalizarea farmaciei (Decretul

nr

. 194/1949)

-

imobil preluat de stat în baza Decretelor nr.218/1960

și

nr

. 712/1966

-

privatizare

-

revendicare

Constituțiile

din 1952 și 1965

C.civ

.,

art

. 480-481

Legea

nr

.

134/1949

Decretele

nr

.

218/1960 și

nr

. 712/1966

naționalizată prin Decretul

nr

. 134/1949,

dacă preluarea s-a făcut pe numele chiriașului, iar nu pe numele

proprietarului.

Drept consecință, nu are titlu legal de proprietate nici societatea

comercială ce invocă dreptul pretins dobândit în cadrul

procesului de privatizare și în temeiul Legii

nr

.

15/1990.

(apartamente) preluate în baza Decretelor

nr

. 218/1960

și

nr

. 712/1966 deoarece nu s-au respectat

Constituțiile din 1952 și 1965 cu privire la proprietate, ele

contravenind dispozițiilor

art

. 481 C.

civ

., potrivit cărora „nimeni nu poate fi silit a ceda

proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică

și privind o dreaptă și prealabilă despăgubire”

.

vigoare a Legii nr.10/2001, este admisibilă și se

soluționează în baza

art

. 480

C.civ

., iar nu conform primei legi citate.

I.C.C.J.,

secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia

nr

. 3145 din 20 aprilie 2005

La data de 13 septembrie 1993, reclamanta A.H.

a chemat în judecată pe pârâții R.A. Confort Urban Constanța

(actualmente R.A. – Exploatarea Domeniului Public și Privat

Constanța), Consiliul Local al Municipiului Constanța și Oficiul

Farmaceutic Constanța pentru a fi obligați să-i lase în

deplină proprietate și posesie un imobil situat în Constanța, -

compus din parter, ocupat de o farmacie, și șase apartamente la

etajele superioare – nelegal preluate de stat și în parte privatizat.

La 12 aprilie 1994, V.I. și alții au

formulat cerere de intervenție accesorie în favoarea pârâților R.A.

Confort Urban Constanța și Consiliului Local Constanța prin care

au cerut respingerea acțiunii   pentru lipsa calității

procesuale active a reclamantei.

La 19 noiembrie 1997, I.S. și alții

au formulat cerere de intervenție în nume propriu prin care au solicitat

ca pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Consiliul

Local Constanța, R.A. – E.D.P.P. Constanța și Oficiul

Farmaceutic Constanța să fie obligați să le lase în

deplină proprietate același imobil, ce a aparținut tatălui

lor și al reclamantei,  bun ce nu a fost legal naționalizat sau

preluat cu vreun alt titlu de Statul Român.

Tribunalul Constanța, secția

civilă, prin sentința nr.387 din 17 mai 1999, a admis acțiunea

principală și cererea de intervenție în nume propriu. A obligat

pe pârâți și pe

intervenienții

accesorii să restituie în deplină proprietate reclamantei și

intervenienților

principali imobilul.   A

fost respinsă, ca

nefondată

, cererea de

intervenție în interes alăturat.

Curtea Supremă de Justiție,

secția civilă, prin încheierea nr.2464 din 18 iunie 2002, a admis

cererea formulată de reclamantă și

intervenienții

principali și a strămutat judecarea procesului de la Curtea de Apel

Constanța, la Curtea de Apel Galați.

Curtea de Apel Galați, secția

civilă, prin decizia

nr.99/A

din 25 iunie 2003, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice și a schimbat în parte sentința

Tribunalului Constanța în sensul că s-au respins acțiunea

principală și cererea de intervenție în interes propriu

împotriva Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice,

pentru lipsa calității procesuale pasive a acestuia, fiind

menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Cu o largă motivare, au fost respinse ca

nefondate

apelurile declarate de pârâții S.C.

Heliofarm

S.A. Constanța, Consiliul Local al

Municipiului Constanța, R.A. Exploatarea Domeniului Public și Privat

Constanța, precum și apelurile

intervenienților

accesorii V.I. și alții.

Împotriva hotărârii dată în apel, au

declarat recurs pârâtele Regia Autonomă Exploatarea Domeniului Public

și Privat Constanța și S.C.

Heliofarm

S.A. Constanța, precum și

intervenienții

accesorii.

În motivarea recursului declarat, pârâta R.A.

Exploatarea Domeniului Public și Privat Constanța aduce

hotărârilor judecătorești date în cauză următoarele

critici: reclamanta și

intervenienții

principali nu au calitate procesuală activă justificat de aceea

că autorul acestora a figurat ca proprietar al imobilului în rolul fiscal

până în 1947, astfel că în anul 1948, când a fost arestat pentru

infracțiunea de deținere de obiecte din aur, pierduse proprietatea

imobilului care ar fi aparținut de drept persoanei ce deținea

farmacia; imobilul

revendiat

a intrat în proprietatea

statului cu titlu, în baza Decretului nr.218/1960 și Decretului

nr.712/1996.

Pârâta S.C.

Heliofarm

S.A. a invocat următoarele motive de casare: instanțele nu au

lămurit inadvertențele de nume și prenume dintre autor și

moștenitori, care se puteau

lămuri

prin

diferite posibilități, inclusiv pe calea unei acțiuni în

constatare, astfel că legitimarea calității de moștenitori

a rămas precară; nu s-a lămurit situația juridică a

imobilului la data condamnării autorului N.I., respectiv dacă

odată cu condamnarea s-a dispus și confiscarea averii; recurenta

susține că a dobândit proprietatea imobilului ca efect al legii

nr.15/1990 și a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu fostul

F.P.S. și F.P.P. și în mod nejustificat s-a refuzat introducerea

acestora în cauză; soluționarea pricinii trebuia rezolvată în

temeiul  prevederilor Legii

nr

.

10/2001.

Intervenienții

accesorii au invocat următoarele motive de casare:

decizia dată în apel este nulă absolut, fiind pronunțată cu

încălcarea dreptului la apărare; decizia

recurată

nu conține motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază;

soluționarea cauzei s-a făcut în contradictoriu cu alte

părți decât acelea cu care au înțeles reclamanții să

se judece, critica vizând admiterea acțiunii și față de

intervenienții

accesorii; instanțele nu au

lămurit neconcordanțele existente între numele autorului și cele

ale moștenitorilor și nu s-a făcut dovada identității

între imobilul ce a aparținut autorului și cel revendicat.

Recursurile nu sunt fondate.

Potrivit contractului de

vânzare-cumpărare din 12 martie 1937 și transcris la grefa

Tribunalului Constanța sub nr.1819 din aceeași dată, numitul

I.B. (bunicul reclamantei și

intervenienților

principali) a vândut fiului său N.I. suprafața de 175

mp

teren situată în Constanța.   În

actul de vânzare-cumpărare vânzătorul a stipulat că

nemișcătorul îl deține în temeiul unor acte mai vechi transcrise

sub nr.809/1908, nr.808/1892 și nr.157/1888, ceea ce demonstrează

susținerea reclamantei că terenul a aparținut, din vechime,

familiei sale.

La data de 20 martie 1937,

cumpărătorul N.I. (tatăl reclamantei și al

intervenienților

principali) primește de la Primăria

Municipiului Constanța autorizația nr.7718 pentru ca pe terenul

astfel cumpărat să edifice o construcție compusă din

subsol, trei etaje și mansardă, având: „la subsol 4 magazii și 5

pivnițe; la parter 4 prăvălii; scară principală

și scară de serviciu; la etaje 4 apartamente cu total de 40

încăperi iar la mansardă 7 încăperi”.

Că numitul N.I. a ridicat

construcția, rezultă atât din faptul că în perioada 1942-1947 a

fost înscris cu acest imobil la matricola nr.20 a circumscripției

financiare, cât și din raportul de expertiză întocmit la

instanța de fond care a constatat că imobilul   a fost

construit de N.I. așa încât, contrar criticilor aduse prin recursuri,

instanțele au identificat corespunzător imobilul revendicat.

Din relațiile obținute de la Serviciul

Român de Informații (adresa nr.22591/15 aprilie 1999) rezultă că

autorul reclamantei și al

intervenienților

principali „a fost arestat pentru cercetări” în perioada

05.07.1948-12.12.1952, când a fost pus în libertate, iar apoi, în anul 1959, a

fost condamnat la 3 ani închisoare deoarece „a cumpărat 4(patru) monede de

aur, cu valoare istorică”. Nu rezultă că împotriva autorului

părților s-ar fi luat măsura confiscării averii, iar bunul

revendicat ar fi făcut obiectul acestei măsuri.

Potrivit certificatului de calitate de

moștenitor nr.46 din 15 mai 2003, eliberat de B.N.P., I.N. a decedat la 5

martie 1963 și a lăsat ca moștenitori pe reclamanta fiică

și pe

intervenienții

principali în calitate

de fii. Pe cale de consecință, nu există neconcordanță

între persoana autorului, adevăratul proprietar al moștenitorului

și moștenitorii revendicanți, actul invocat făcând,

potrivit legii, această dovadă deplină, până la anularea

lui prin hotărâre judecătorească.

Pârâții și

intervenienții

accesorii au susținut că imobilul a trecut în proprietatea statului,

spațiile de la parter în baza Decretului n.134/1949, iar apartamentele în

baza Decretului nr.218/1960 și nr.712/1966.

Cu referire la spațiile de la parterul

imobilului instanțele au reținut corect că Decretul nr.134/1949

nu a putut constitui pentru Statul Român un titlu valabil de dobândire a

bunului, deoarece naționalizarea nu a operat pe numele adevăratului

proprietar, ci pe numele chiriașului V.G., care deținea precar o

parte din spațiile de la parter, cu destinația de farmacie.

Pe de altă parte, față de

împrejurarea că reclamanta și

intervenienții

principali au solicitat să se constate

nevalabilitatea

titlului statului și ulterior, a titlului exhibat de pârâta-recurentă

S.C.

Heliofarm

S.A. Constanța, instanțele,

în conformitate cu dispozițiile art.6 din Legea nr.213/1998, aveau tocmai

această obligație de a analiza valabilitatea titlurilor

față de Constituție, tratatele internaționale la care

România era parte și a legilor în vigoare la data preluării imobilului

de către stat.

Astfel, Decretele nr.218/1960 și

nr.712/1966 nu au respectat prevederile Constituțiilor din 1952 și

1965 cu privire la proprietate, ele contravenind și dispozițiilor

art.481

C.civ

. potrivit cărora „nimeni nu poate

fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de

utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă

despăgubire”. Întrucât, în ierarhia actelor normative, atât

Constituția, cât și Codul civil, ca lege organică, au prioritate,

urmează ca cele două decrete enunțate mai sus să nu

aibă aplicabilitate, astfel că bunurile ce au format obiectul

acestora pot fi revendicate de adevărații proprietari sau de

moștenitorii acestora.

Întrucât imobilul revendicat nu a fost preluat

de stat în temeiul unui titlu valabil și bunul nu a ieșit, legal, din

patrimoniul adevăratului proprietar, respectiv a moștenitorilor

acestuia, pârâta-recurentă S.C.

Heliofarm

S.A.

Constanța nu poate opune cu succes reclamantei și

intervenienților

principali contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu fostul F.P.S.

și F.P.P., actele de proprietate ale reclamanților fiind de preferat

față de faptul că emană de la adevăratul proprietar

și, având o dată mai veche, sunt mai bine caracterizate.

Hotărârile pronunțate în cauză

au respectat dreptul la apărare a tuturor părților, inclusiv a

intervenienților

accesorii, cărora, în calitate

de chiriași în imobilul revendicat, deci de simpli detentori precari, li

s-au îngăduit să-și formuleze apărări proprii.

Întrucât art.47 alin.1 din Legea nr.10/2001

conferă persoanei îndreptățite opțiunea de a alege calea

acestei legi ori să continue judecata începută anterior conform

dreptului comun, se constată că reproșul adus instanțelor

în sensul că nu au soluționat cauza potrivit legii noi se

privește ca

nefondat

.

Față de cele ce preced, recursurile

declarate de  cele două pârâte și de cei patru

intervenienți

accesorii fiind

nefondate

au fost respinse în consecință.

Cu referire la recursul promovat de

intervenientul

accesoriu L.C. este de observat că

acesta nu a declarat apel, achiesând astfel la soluția primei

instanțe și ca atare, nu mai poate

omisso

media

,

peste calea de atac a apelului, să o deducă

judecății recursului, astfel că demersul judiciar al acestei

părți este inadmisibil.