ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2929/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2929/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând,

în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de față;

Prin

cererea înregistrată sub nr. 45460/3 din 17 noiembrie 2008 pe rolul

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamanții F.D. București, Z.D.Ș.O.

și I.M. au chemat în judecată pârâții SC S.P.D. SRL și Municipiul București

prin primar General, solicitând: să se constate că statul nu a avut niciodată

și nu are un titlu valabil asupra imobilelor situate în București, sector 1, formate

din teren în suprafața de 3.412,34 mp, respectiv 44.031 mp; obligarea pârâtei SC

S.P.D. SRL să lase în deplină proprietate și posesie imobilele situate în

București, sector; obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În

drept, reclamanții și-au întemeiat cererea pe prevederile art. 480, 481 C. civ.

și art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Pârâta

SC S.P.D. SRL a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția

inadmisibilității ambelor capete de cerere, motivând că pe primul capăt de

cerere se solicită constatarea unui fapt, și nu a unui drept, iar pe al doilea

capăt de cerere, că nu mai pot fi revendicate bunurile preluate de stat care

fac obiectul reglementarii speciale, respectiv Legea nr. 10/2001. Pe fond, a

solicitat respingerea acțiunii întrucât, în esență, titlul statului este legal,

titlul de proprietate al pârâtei este mai bine caracterizat juridic, fiind

preferabil, iar în raport de jurisprudența în materia C.E.D.O., acțiunea în

revendicare nu trebuie admisă întrucât s-ar încălca art. 1 din Protocolul nr. 1

și principiul securității raporturilor juridice.

Prin

sentința civilă nr. 881 din  20 aprilie 2012, Tribunalul București, secția a

IV-a civilă, a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității acțiunii, a

admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții F.D.

Bucurtești, Z.D.S.O. și I.M., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București

prin Primar General și SC S.P.D. SRL; a constatat nevalabilitatea titlului

pârâtului asupra imobilelor - terenuri în suprafață de 3.412,34 mp și 44.031 mp

situate în București, sector 1; a respins acțiunea în revendicare ca

neîntemeiată; a luat act că reclamanții F.D. și I.M. solicită cheltuieli de

judecată pe cale separată, a obligat pârâtul Municipiul București prin Primarul

General la plata către reclamantul Z.D.S.O. a sumei de 2000 lei cu titlu de

cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. și a

obligat reclamanții la plata către pârâta SC S.P.D. SRL a sumei de 100.000 lei

cu titlu de cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc.

civ.

Pentru

a dispune astfel, instanța a reținut, în esență, următoarele:

Primul

capăt de cerere nu reprezintă o acțiune în constatare a unui fapt - care este

inadmisibilă în baza art. 111 C. proc. civ. Solicitarea reclamanților este de

fapt o acțiune în realizare, prin care s-a cerut constatarea inexistenței

dreptului de proprietate în favoarea statului, la momentul preluării acestuia

și, pe cale de consecință, inexistența obligației corelative a reclamanților de

a respecta acest drept.

Pentru

aceste considerente, și având în vedere și prevederile art. 6 alin. (3) din

Legea nr. 213/1998, Tribunalul a reținut că excepția inadmisibilității acestui

capăt de cerere este neîntemeiată.

A

mai reținut prima instanță că este admisibilă cererea în revendicare, pentru

următoarele considerente:

Legea

nr. 10/2001 este o lege specială care reglementează situația imobilelor

preluate în mod abuziv de statul român în perioada 1945-1989, imobilul

revendicat de reclamant încadrându-se în sfera de reglementare a acesteia.

Legea

prevede o anumită procedură pentru a se putea obține restituirea în natură a imobilelor

preluate de stat, din acest punct de vedere fiind una specială în raport de

dispozițiile de drept comun. Aceste argumente ar părea că interzic

reclamanților posibilitatea de a exercita vreo altă cale în scopul dobândirii

imobilului, respectiv accesul la mijloacele prevăzute de dreptul comun, în

speță acțiunea în revendicare. Concluzia nu este una cu valoare de adevăr

totală, fiind necesar a se face distincția între diferite categorii de imobile

preluate de stat, respectiv în funcție de situația juridică a acestora la data

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Urmând

acest demers, tribunalul a apreciat că doar în ce privește imobilele preluate

în mod abuziv de stat și care se mai află în posesia acestuia la data intrării

în vigoare a legii procedura prevăzută de aceasta este una obligatorie, cu

excluderea altor mijloace prevăzute de dreptul comun. În ceea ce privește

imobilele care au fost deja înstrăinate de către stat prin vânzare, tribunalul

a apreciat că procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 în scopul redobândirii

acestora este una facultativă pentru reclamanți și, mai mult, nu este

exclusivă.

Ca

argumente legale în susținerea acestei opinii au fost avute în vedere

dispozițiile art. 1 alin. (1) și art. 7 alin. (1), care stabilesc principiul

restituirii în natură a imobilelor; art. 9 alin. (1), care prevede că

„imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în

prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de

restituire și libere de orice sarcini”. Din această exprimare rezultă intenția

legiuitorului de a se referi doar la imobilele care se mai află în proprietatea

statului sau organelor sale, deoarece numai acestea ar putea fi restituite în

natură „indiferent în posesia cui se află în prezent”.

Pe

de altă parte, s-a reținut că niciun text de lege nu interzice introducerea

unei acțiuni în revendicare de drept comun împotriva cumpărătorilor, după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. A refuza reclamanților calea dreptului

comun de realizare a dreptului lor ar însemna a încălca dreptul acestora la

liberul acces la justiție, protejat de art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Tribunalul

a mai avut în vedere și că, prin hotărârea publicată la 13 ianuarie 2009, în

cauza Flaimbat c. Romania, C.E.D.O. a decis că respingerea ca inadmisibilă a

acțiunii în constatare după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 încălca art.

6 din Convenție, care garantează dreptul la un proces echitabil. Curtea a

constatat că respingerea acțiunii în constatarea caracterului ilegal al

preluării imobilului de către stat nu ar fi ridicat nicio problemă dacă, în

circumstanțele concrete ale cauzei, procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 ar

fi fost o cale efectivă. Verificând eficacitatea mecanismului prevăzut de Legea

nr. 10/2001, C.E.D.O. a constatat că, după ce se parcurge procedura

administrativă și dacă este cazul chiar contencioasă prevăzută de Legea nr. 10/2001,

se adoptă o decizie administrativă a cărei executare se realizează în procedura

prevăzută de Legea nr. 247/2005, adică de Fondul Proprietatea. Or, așa cum

Curtea a constatat deja de mai multe ori în jurisprudența sa, Fondul

Proprietatea nu este funcțional. În consecință, accesul oferit de Legea nr. 10/2001

este unul teoretic și iluzoriu, nefiind în măsură să conducă într-un interval

rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care

restituirea în natură nu mai este posibilă.

De

asemenea, Tribunalul a reținut că și în Decizia nr. 33/2008, pronunțată în

interesul legii, instanța supremă recunoaște admisibilitatea acțiunii în

revendicare și după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Pentru

aceste considerente, Tribunalul a reținut că excepția inadmisibilității cererii

în revendicare este neîntemeiată.

În

ceea ce privește primul capăt de cerere al acțiunii reclamanților - referitor

la constatarea nevalabilității titlului statului - Tribunalul a reținut

următoarele:

Constatarea

legalității titlului statului este admisibilă și recunoscută în mod expres de art.

6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998.

Nici

prin intrarea în vigoare a modificărilor aduse Legii nr. 10/2001 nu s-a

suprimat competența instanțelor judecătorești de a se pronunța asupra

valabilității titlului statului. Domeniul de aplicare al acestei legi este dat

de imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989, ceea ce nu exclude competența instanțelor de a stabili dacă preluarea s-a

făcut cu sau fără titlu valabil, având în vedere că noțiunea de „preluare

abuzivă” cu care operează Legea nr. 10/2001 include atât preluarea cu titlu

valabil, cât și preluarea fără titlu valabil, conform art. 2 alin. (1) lit. g)

și lit. h) din această lege. Distincția între preluările cu titlu și cele fără

titlu valabil are consecințe în aplicarea Legii nr. 10/2001, astfel cum rezultă

din întreaga economie a acestei legi, care se întregește cu prevederile art. 6

din Legea nr. 213/1998 sub aspectul criteriilor de determinare a legalității

titlului statului și a autorității competente să decidă asupra acestei

chestiuni.

Prevederile

art. 6 din Legea nr. 213/1998 rămânând aplicabile și după intrarea în vigoare

și modificarea Legii nr. 10/2001, înseamnă că instanțele de judecată își

păstrează competența de a verifica legalitatea titlului statului, cu consecința

că din acest punct de vedere nu se poate reține inadmisibilitatea unei cereri

în justiție având un asemenea obiect, așa cum s-a arătat mai sus în cadrul

motivării excepției inadmisibilității.

Prin

raportare la dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, pentru a fi analizată

valabilitatea actului de preluare a bunului se impune a se verifica dacă acesta

era în concordanță cu prevederile Constituției, a tratatelor internaționale la

care România era parte - D.U.D.O. și a legilor interne.

Din

probatoriul administrat în cauză a rezultat existența moșiei „Dămăroaia-Băneasa”

și s-a dovedit dreptul de proprietate al lui G.S.M. asupra acesteia.

Din

Cartea de Hotărnicie din 28 aprilie 1878, înregistrată la Tribunalul județului

Ilfov, secția I, împreună cu planul topografic al moșiei rezultă: existența,

suprafața și vecinătățile moșiei Băneasa-Dămăroaia, în hotar cu moșia Herăstrău

și cu moșia Băneasa Văcăreasca; succesorii titulari ai dreptului de proprietate

asupra acesteia, indicând ca probe cartea de judecată nr. 9 din 15 ianuarie

1840 a Judecătoriei Ilfov, secția a II-a, și Hotărârile din 21 septembrie 1840

și din 16 noiembrie 1840 ale Divanului civil.

Dispozitivul

cărții de hotărnicie prevede că „suprafața moșiei „Băneasa–Dămăroaia” a d-lui G.S.M.

este în suprafață de 392,64/100 ha sau pogoane 783,44/100, până la apa

Colentina, totalul suprafeței moșiei Băneasa-Dămăroaia fiind de 418,64/1.000

hectare sau de 835,31/100 pogoane”.

Prin

Testamentul din 15 martie 1885 G.S.M. lăsa nuda proprietate a moșiei Băneasa-Dămăroaia,

lui C.C.S., nepot și uzufructul fiicei sale I.S., confirmat prin Ordonanța nr. 15047

din 7 iunie 1894.

Conform

Jurnalului nr. 1620/1885 al Tribunalului Ilfov, secția I, C.S. a fost pus în

posesia nudei proprietăți a moșiei Băneasa Dămăroaia.

Prin

Ordonanța nr. 15047 din 7 iunie 1894 a Tribunalului Ilfov, secția I și

Ordonanța nr. 221 din 7 iunie 1879 a Tribunalului Ilfov s-au stabilit hotarele

(grănițuirea) moșiei învecinate, Băneasa-Văcăreasca, proprietatea principesei

M.B.

Așadar,

s-a probat dobândirea, pe cale testamentară de către C.S., a dreptului de

proprietate asupra moșiei Băneasa-Dămăroaia” astfel cum a fost determinată că suprafață

și vecinătăți prin cărțile de hotărnicie, planul topografic din 1879 și cărțile

de judecată ulterioare.

De

asemenea, s-a probat fără echivoc exercitarea dreptului de proprietate de către

defunctul profesor C.S. până la data decesului său (1944), precum și

transmisiunea acestui drept prin testamentul autentificat din 1994 către J.S.

(mama), R.S. (soție supraviețuitoare) și F.D. București.

Prin

testamentul din 17 iulie 1941, autentificat din 12 iunie 1944 de Tribunalul

Ilfov, C.S. a lăsat moșia Dămăroaia-Băneasa soției sale R.S. și Facultății de

Drept, ca legatari universali, moștenitor rezervatar fiind mama sa, I.S.

Numitul

C.S. a decedat conform certificatului de deces.

Prin

Jurnalul de judecată nr. 1868 din 2 noiembrie 1944 al Tribunalului Ilfov pentru

împărțeala judecătorească s-a hotărât că: testamentul din 17 iulie 1941 este

valabil, dar a fost redus la rezerva succesorală a ascendentei privilegiate

J.S., succesiune acceptată de tutorele său, sub beneficiu de inventar; cotele

succesorale și moștenitorii sunt J.S. (mama), conform art. 843 C. civ. cu 50%,

R.S. (soție supraviețuitoare) și F.D. cu câte 25% din întreaga avere succesorală;

s-au inventariat toate bunurile succesorale și s-a dispus ieșirea din

indiviziune a celor trei succesori.

Ulterior,

prin sentința civilă nr. 700 din 26 iunie 1945 a Tribunalului Ilfov, secția a

VIII-a, s-au stabilit cotele de câte 3/8 ce revin legatarilor cu titlu

universal R.S. și F.D.

Prin

Decizia civilă nr. 189 din 12 iunie 1946 a Curții de Apel București, secția a

VI-a, s-a „ordonat trimiterea apelantelor F.D. și R.S. în posesiune a încă 1/8

din averea succesorală de pe urma defunctului profesor C.S., avere prevăzută în

testamentul din 17 iulie 1941, procesele verbale din 21 și 27 iunie 1944 și

inventarul din 1944”.

Numita

S.I. a decedat conform certificatului de deces, fiind emis de către B.N.P.,

E.B. certificatul de calitate din 15 iulie 1998 (astfel cum a fost rectificat

prin încheierea din data de 31 august 2000), conform căruia moștenitoarea

legală a acesteia este S.E. (S.H.Y.J.).

Ca

urmare a decesului, la data de 25 decembrie 2002, a numitei S.H.Y.J., prin

certificatul de moștenitor din 14 aprilie 2003 emis de B.N.P., I.L.M. s-a

constatat că aceasta are ca unic moștenitor legal pe reclamantul-pârât Z.D.Ș.O.

Relativ

la succesiunea numitei S.R., tribunalul a reținut că, potrivit certificatului

de moștenitor din 05 noiembrie 1973 eliberat de Notariatul de Stat al sectorului

4 și certificatului de moștenitor suplimentar din 29 martie 1974 emis de

același notariat, aceasta a fost moștenită de fiul său, C.A. Acesta a fost, la

rândul lui, moștenit de către C.E., conform certificatului de moștenitor din 04

octombrie 1988 emis de Notariatul de Stat al sectorului 1 București.

Inițial,

de pe urma defunctei C.E. s-a emis, de către B.N.P., V.D., certificatul de

moștenitor legal din 09 octombrie 2000, prin care s-a constatat că a fost moștenită

de către P.E., soră, și de către reclamantul I.M., în calitate de nepot de soră

predecedată.

Acest

certificat de moștenitor a format obiectul unui litigiu, iar în baza Deciziei civile

nr. 72/A din 21 ianuarie 2002 a Tribunalului București, secția a III-a civilă,

conform art. 88 din Legea nr. 36/1995 s-a emis de către același B.N.P., V.D.

certificatul de moștenitor testamentar din 06 iunie 2002 în care s-a reținut că

defuncta are ca unic moștenitor pe reclamantul I.M., în calitate de legatar

universal.

Preluarea

terenului în suprafață de 193 ha a avut loc prin expropriere efectuată prin

Legea nr. 187/1945 privind reforma agrară.

În

baza art. 3 din Legea nr. 187/1945 Comitetul pentru reforma agrară s-a decis

„exproprierea totală a moșiei defunctului C.S., aflată pe teritoriul comunei

Băneasa”. În procesul verbal de expropriere din 21 martie 1946, s-a constatat

că: moșia defunctului C.S. are o suprafață de 193 ha; proprietarii succesori au

fost chemați spre a „depune actele de proprietate”; că defunctul C.S. a lăsat

un testament la 17 iulie 1941 prin care „a înțeles să rezerve moșia astfel:

Facultății de Drept din București ⅓ din suprafață; unei nepoate ⅓; ⅓

a lăsat soției sale și nuda proprietate, iar mamei sale uzufructul”; că nu s-a

făcut nici un act de partaj succesoral, „moștenitorii acționând în judecată F.D.

din București, proces ce se află și astăzi pendinte la Tribunalul Ilfov, secția

I-a, formând obiectul Dosarului nr. 2749/1945”.

Totodată,

prin același proces verbal, în art. 2 s-a decis, conform hotărârii C.C.R.A., că

suprafața de 193 ha expropriată, cu întreg inventarul „se constituie rezervă de

stat”, predându-se Ministerului Agriculturii.

În

continuare s-a mai consemnat motivarea hotărârii, în sensul că: „nu se cunosc

proprietarii și o considerăm ca un bun de mână moartă (art. 3 lit. g) din Lege),

iar moșia a fost arendată în întregime cu mult mai mulți ani decât ultimii

șapte ani consecutivi (art. 3 lit. e) din Lege)”.

Totodată,

la pct. 5 s-a menționat că „în cazul în care se va dovedi că F.D. din București

este într-adevăr proprietară pe o suprafață oarecare de teren din această

moșie, ceea ce astăzi nu a putut face dovada, rămâne să hotărască C.J.R.A. dacă

este cazul a se face aplicarea art. 8 din lege, restituindu-se terenul, fapt ce

se poate face foarte ușor, deoarece întreaga suprafață este rezervă de stat și

nu s-a dat la împroprietărire”.

Prin

procesul verbal din 21 martie 1946, fila 90, s-au inventariat și predat terenul

și bunurile expropriate, acestea fiind: Circa 193 ha teren arabil, din care 20

ha grădină de zarzavat, cu vecinătăți (…); o vilă din zid, cu un etaj și 15

încăperi; un grajd din zid: o cocină pentru porci, și o clădire din zid,

acoperită cu tablă, cu 15 încăperi”.

După

exproprierea și preluarea efectivă, terenul și construcțiile au trecut în

rezerva de stat, iar ulterior s-au dat în administrarea unor instituții

publice. Astfel, din relațiile referitoare la situația juridică a imobilului în

litigiu emise de Direcția de Patrimoniu din cadrul Primăriei Municipiului

București, rezultă că o suprafață de tren de cca 86 ha a fost atribuit în

folosința S.A.R. „Scrisul Liber” prin Decretul nr. 157/1948, iar o suprafață de

teren de 31 ha a fost dată pentru ridicarea localului propriu al Scolii

Politehnice Regele Carol al II-lea conform jurnalului Consiliului de Miniștri nr.

2240 din 07 august 1937- M. Of. nr. 186 din 14 august 1937.

Tribunalul a reținut că s-a făcut

dovada calității procesuale active de către reclamanți, aceștia dovedind

vocația succesorală și exercițiul drepturilor succesorale după decesul autorului,

C.C.S.

Tribunalul

a apreciat că nu poate fi primită teza paratei SC S.D. SRL, potrivit căreia

înscrisurile depuse la dosar de către reclamanți nu au aptitudinea de a proba

dreptul de proprietate al autorilor reclamanților. Se observă că atât înainte

de preluarea imobilului de către stat, cât și după acest moment, imobilul deținut

de profesorul C.S. a fost determinat printr-o serie de înscrisuri, putându-se

cunoaște întinderea, suprafața și vecinii. De altfel, într-o asemenea acțiune

în retrocedare imobiliară interesează proba dreptului de proprietate a

autorului celor de la care s-a expropriat bunul de către stat, fiind dificilă

examinarea istorică a dreptului originar și succesiunea acestuia din secolele

XVII–XIX, îndeosebi datorită disfuncțiilor datorate regimului de evidență de

transcripții-inscripții. Chiar dacă anumite înscrisuri ce au fost emise de C.F.

din acele vremuri conțin diferite nereguli, în ce privește suprafața deținută

în proprietate, aceste aspecte sunt contrazise de celelalte înscrisuri depuse

în dosar din care rezultă întinderea și titularii dreptului de proprietate -

vezi hotărâri judecătorești, înscrisurile întocmite cu ocazia preluării în care

se individualizează imobilul.

Pentru

a analiza valabilitatea titlului statului, tribunalul a avut în vedere

prevederile art. 3 și 4 din Legea nr. 187/1945 intrată în vigoare la 23 martie 1945,

publicată în M. Of. nr. 68 bis din 23 martie 1945.

A

apreciat instanța că imobilul ce face obiectul revendicării a fost preluat de

stat în disprețul art. 4 din Legea nr. 187/1945, întrucât nu li s-a dat

posibilitatea moștenitorilor să aleagă cota rezervată pentru vreo construcție

sau teren, ori să beneficieze de vreo despăgubire.

Tribunalul

a apreciat că succesorii defunctului C.S. nu făceau parte dintre titularii

dreptului de proprietate expropriabili conform Legii nr. 187/1945, nefiind

incidente dispozițiile art. 3 lit. e) („bun de mână moartă”) și f) (arendat mai

mult de 7 ani consecutiv anterior).

În

procesul verbal din data de 21 martie 1946 s-a menționat că nu se cunosc

proprietarii, sens în care imobilul a fost considerat ca un bun de mână moartă,

iar moșia a fost arendată în întregime cu mult mai mulți ani decât ultimii

șapte ani consecutivi.

Tribunalul

a apreciat că au fost încălcate dispozițiile imperative ale Legii nr. 187/1945

în procedura exproprierii moșiei Băneasa–Dămăroaia, întrucât se cunoștea faptul

lăsării unui testament de către defunctul C.S. - astfel că imobilul teren nu

era abandonat, iar moșia a fost arendată în ultimii 25 de ani în fiecare an.

La

aprecierea caracterului abuziv al preluării, tribunalul a avut în vedere și

faptul că procesul verbal întocmit nu constituie titlu valabil, întrucât face

mențiunea despre preluarea imobilului expropriat în 1945.

Tribunalul

a observat că, în raport cu F.D., exproprierea s-a realizat și cu încălcarea

Legii nr. 187/1945, cele două texte de lege invocate de Comisia de expropriere

(art. 3 lit. e) și g)) ca temei al preluării nefiind incidente. De altfel,

chiar în cuprinsul procesul verbal din 21 martie 1946 (punctul 5) se recunoaște

dreptul (în litigiu) al Facultății, în cota de 3/8 și se rezervă acesteia

posibilitatea restituirii în natură pe baza probării dreptului de proprietate,

fiind confirmată ca legatar universal al defunctului C.C.S. Cum s-a relevat în

precedent, dreptul de proprietate pe cote părți (3/8) al Facultății s-a născut

de la decesul autorului (1944), și a fost atestat, apoi, prin hotărârile

judecătorești examinate și menționate mai sus.

Dispozițiile

din Legea nr. 187/1945 care prevăd că bunurile agricole treceau imediat, fără

nicio despăgubire, pe deplin, în proprietatea Statului erau neconstituționale

în raport de Constituția în vigoare la acea vreme.

Dispozițiile

art. 481 C. civ. prevedeau că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa,

în afară numai pentru cauză de utilitate publică și cu dreaptă și prealabilă

despăgubire. Prevederea legală în baza căreia a fost expropriată proprietara

tabulară ascendentă a reclamanților contravenea art. 481 C. civ., dar și

Constituției din 1938 în materia ocrotirii proprietății particulare (art. 8 și

10), precum și D.U.D.O. la care România era parte și care prevedea că cedarea

proprietății nu poate fi făcută decât pentru cauză de utilitate publică și după

o dreaptă și prealabilă despăgubire.

Tribunalul

a apreciat că imobilele preluate în baza Legii nr. 187/1945, fac parte din

categoria imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989, chiar dacă aceste acte normative nu sunt prevăzute în mod

expres în cuprinsul Legii nr. 10/2001. Acest aspect este însă statuat în

practica judiciară în materie, și este unanim acceptat că temeiul legal de

imediată aplicare pentru restituirea ce se va face în baza Legii nr. 10/2001 îl

constituie art. 2 alin. (1) lit. h) din această lege.

În

consecința argumentelor prezentate, Tribunalul a constatat nevalabilitatea

titlului statului asupra imobilului în litigiu.

În

ceea ce privește capătul al doilea al acțiunii, acela al revendicării

imobilului tribunalul a reținut următoarele:

Cererea

este întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., reprezentând o acțiune în

revendicare de drept comun, formulată de moștenitorii fostului proprietar

împotriva dobânditorului de la stat - pârâta SC S.P.D. SRL având o situație

juridică similară chiriașului - cumpărător în temeiul Legii nr. 112/1995.

Analiza

cererii în revendicare prezente nu se realizează exclusiv prin compararea

titlurilor, pe baza criteriilor dreptului comun presupuse de aplicarea art. 480

C. civ., ci și în considerarea Legii nr. 10/2001, și nu mai puțin a normelor

europene privind protecția dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din

Protocolul nr. 1 al Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și a

Libertăților Fundamentale, premise impuse și prin Decizia în interesul Legii

nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Legea

nr. 10/2001 ce se preocupa de regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de

către Statul Roman după anul 1945, nu poate fi ignorată în evaluarea

legalității și temeiniciei unei cereri în revendicarea unui imobil, formulată

pe calea dreptului comun după data intrării în vigoare a legii speciale.

Prin

decizia în recursul în interesul Legii nr. 33/2008, Înalta Curte de Casație

și Justiție a statuat că, în ceea ce privește acțiunile întemeiate pe

dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate

în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după

intrarea în vigoare a Legii

nr. 10/2001

și soluționate neunitar de instanțele judecătorești,

concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii

speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta

nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate

neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și

Convenția

europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această

prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe

dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept

de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Decizia

nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a adus modificări în

soluționarea acțiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun, în sensul

deplasării analizei pe care instanțele naționale o realizau din perspectiva

dreptului intern, a comparării titlurilor de proprietate exhibate de părțile

aflate în conflict, întemeiată pe criteriile jurisprudențiale (titlul mai vechi

și mai bine caracterizat), spre o analiză întemeiată pe dispozițiile

convenționale, în special cele ale art. 1 din Primul Protocol adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar nu mai puțin pe articolul 6 din

Convenție, care impune verificarea existenței unui „bun” sau a unei „speranțe

legitime” în patrimoniul părților, ca noțiuni autonome, a stabilirii ingerinței

în dreptul de proprietate al părților și a condițiilor în care această

ingerință este una legitimă, respectiv aceasta este prevăzută de o lege

accesibilă și previzibilă, a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și

cu respectarea principiului proporționalității

În

măsura în care un reclamant se prevalează de un bun în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană, nu numai că cererea în revendicare

formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă,

însă obligă instanța de judecată la analiza existenței unui asemenea drept de

proprietate în patrimoniul reclamantului și în caz afirmativ, la compararea

titlurilor opuse.

In

ceea ce privește noțiunea de bun, Curtea Europeană a decis că poate cuprinde atât

bunurile existente, cât și valori patrimoniale, respectiv creanțe cu privire la

care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a le

vedea concretizate.

Pornindu-se

de la premisa preluării imobilului în cauză fără titlu valabil de către stat,

precum și cea a menținerii contractului de vânzare cumpărare deținut de pârâtul

din prezenta cauză, nedesființat până în prezent, Tribunalul a observat că în

hotărârea Maria Atanasiu și alții împotriva României constatarea judiciară a

preluării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de

restituire a bunului, Curtea apreciind că se da dreptul la o despăgubire.

In

cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României s-a apreciat că transformarea

într-o,,valoare patrimonială”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a

interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității

naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a

cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de

epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

Jurisprudența

C.E.D.O. a cunoscut evoluții cu fiecare cauză pronunțată, în funcție de

circumstanțele concrete ale fiecărui caz, iar în cauza Maria Atanasiu și alții

împotriva României, Curtea a afirmat că o hotărâre prin care s-a constatat

nelegalitatea naționalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea

unui imobil. În acesta hotărâre s-a arătat că un bun actual există în

patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a

pronunțat în prealabil o hotărâre judecătoreasca definitivă și executorie prin

care s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul

restituirii bunului.

In

caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului

statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o

recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa

măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii

procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea

acestor reparații.

Jurisprudența

C.E.D.O. s-a schimbat odată cu pronunțarea hotărârii din cauza

Atanasiu-hotărâre pilot care a instituit în sarcina statului obligația de a

adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv

drepturile prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr.

1, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Athanasiu, măsuri cu

caracter legislativ și administrativ.

Stabilirea

obligației Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata

despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual și instituirea

de proceduri simplificate și eficiente echivalează, în același timp, cu

validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu

acordarea de despăgubiri în situația vânzării imobilului.

Dată

fiind importanța deosebită a hotărârii-pilot din perspectiva procedurii

declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor,

această decizie nu poate fi ignorată de către instanțele naționale,

impunându-se a fi aplicată și în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din

protocolul nr. 1 la Convenție.

Așadar,

în speță nu poate fi recunoscută reclamanților decât o creanță, constând în

despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 și acordate în condițiile Titlului

VII al Legii nr. 247/2005-ori printr-un alt mecanism pe care statul este chemat

să-l elaboreze în perioada de grație stabilită de Curte în acest scop,

recunoaștere care, de altfel, s-ar fi produs direct în procedura Legii nr. 10/2001.

Urmare

a hotărârii Curții din cauza Atanasiu, circumstanțele factuale de natura celor

din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar un drept de

creanță valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001.

Așadar,

proprietarul care nu deține un bun actual nu poate obține mai mult decât

despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată, în speță,

că reclamanții nu au un drept la restituire care să îi îndreptățească la

redobândirea posesiei, motiv pentru care este inutilă evaluarea cerinței

existenței unui bun și în patrimoniul pârâtei, precum și compararea titlurilor

pe baza criteriilor arătate în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție.

În

speță, Tribunalul a observat că nicio instanță sau autoritate administrativă

internă nu a recunoscut autorilor reclamanților sau reclamanților în mod

definitiv un drept de a li se restitui imobilul în litigiu, rezultând că acest

imobil nu reprezintă un,,bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de

care reclamanții să se poată prevala.

Față

de aceste considerente, tribunalul a apreciat că reclamanții nu dețin un bun și

un drept la restituirea în natură, astfel cum pretind pe calea acțiunii în revendicare,

ci au un drept de creanță - dreptul la despăgubiri - stabilit în procedura

Legii nr. 10/2001, de natură să excludă incidența dreptului comun care să

permită promovarea cu succes a acțiunii în revendicare.

În

consecință, Tribunalul a respins capătul doi de cerere ca neîntemeiat.

Ca

o particularitate a speței, imobilul revendicat în procedura de drept comun,

înainte de data introducerii acțiunii, a intrat în condițiile legii, în

patrimoniul altor persoane, ceea ce înseamnă că în legătură cu acesta s-au

constituit drepturi reale de proprietate, în beneficiul altor titulari, iar o

eventuală retrocedare a imobilului ar aduce atingeri acestor noi drepturi

subiective, ceea ce este contrar Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație

și Justiție, pe de o parte, iar pe de altă parte ar fi contrar art. 1

din protocolul nr. 1 al Convenției Europene, pentru că ar reprezenta o

încălcare a altor drepturi de proprietate, constituite și ele în temeiul legii

precum și o încălcare a principiului siguranței circuitului civil.

Față

de modul de soluționare a celor două capete de cerere, cu care Tribunalul a

fost investit, a fost admisă în parte cererea.

Potrivit

art. 274 alin. (1) C. proc. civ. partea care cade în pretenții poate fi

obligată la plata cheltuielilor de judecată, la cerere.

Întrucât

acțiunea reclamantului Z.D.S.O. a fost admisă, în parte, prin admiterea

capătului unu de cerere, și acest reclamant a solicitat obligarea pârâților la

plata cheltuielilor de judecată, Tribunalul a considerat că pârâtul Municipiul

București prin primarul General s-a aflat în culpă procesuală în raport de

primul capăt de cerere, ca reprezentant al statului care a înlesnit preluarea

și administrarea imobilului de către stat, și a apreciat că îi revine obligația

de a suporta cheltuielile de judecată ocazionate în acest dosar, solicitate de

partea adversă.

În

consecință, a obligat pârâtul Municipiul București prin primarul General la

plata către reclamantul Z.D.S.O. a sumei de 2.000 lei cu titlu de cheltuieli de

judecată, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., reducând la jumătate

onorariul de avocat solicitat și dovedit prin facturile din 20 septembrie 2011

și din 16 noiembrie 2009, întrucât s-a admis numai un capăt de cerere.

Având

în vedere prevederile art. 274 C. proc. civ., și constatând că pârâta SC S.P.D.

SRL a solicitat obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată

ocazionate de aceasta, și a dovedit efectuarea acestor cheltuieli prin

depunerea la dosar a facturilor din 29 ianuarie 2010, din 26 februarie 2010, din

25 martie 2010, din 27 aprilie 2010 din care rezultă plata unui onorariu de avocat

în sumă de 248.967,76 lei, Tribunalul a considerat întemeiată cererea

referitoare la cheltuieli de judecată și a obligat reclamanții să plătească

cheltuieli de judecată.

Însă,

având în vedere prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cu care

judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților,

potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor

constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, față de valoarea

pricinii sau munca îndeplinită de avocat și cuantumul mare al cheltuielilor de

judecată solicitat de către pârâta SC S.P.D. SRL, respectiv de 248.967,76 lei, faptul

că s-a respins un capăt de cerere, tribunalul a redus cuantumul cheltuielilor

de judecată solicitate inițial la suma de 100.000 lei.

Tribunalul

a apreciat că procedând la reducerea onorariului de avocat nu a intervenit în

convenția încheiată între pârâta SC S.P.D. SRL și avocatul său, ci a stabilit,

în cadrul raportului juridic procesual civil, cheltuielile de judecată pe care

le datorează partea căzută în pretenții. Prin aplicarea dispozițiilor art. 274 alin.

(3) C. proc. civ., tribunalul nu a cenzurat contractul de asistență juridică ci

a stabilit în funcție de gradul de complexitate și dificultate al speței

cuantumul corespunzător al cheltuielilor de judecată.

Deci,

în raport de munca depusă de avocat, respectiv redactarea întâmpinării și

susținerea concluziilor, precum și participarea la un număr de 7 ședințe de

judecată, care nu au generat discuții juridice complexe, și în considerarea

admiterii numai a unui capăt de cerere, tribunalul a apreciat că este nejustificată

suma de 248.967,76 lei, ceea ce ar însemna și o sancțiune pecuniară

împovărătoare pentru partea adversă și, în consecință, a redus la suma de

100.000 lei, în sarcina reclamanților, cărora li s-a admis în parte acțiunea,

căzând astfel în pretenții.

Împotriva

sentinței primei instanțe au declarat apel reclamanții și pârâta SC S.P.D. SRL

Prin

Decizia civilă nr.

121/A

din

08 aprilie 2014,

Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondată,

excepția lipsei de interes a apelantei SC S.P.D. SRL

A

respins, ca nefondată, excepția lipsei calității procesuale active a

reclamantului I.M..

A

respins, ca nefondate, apelurile formulate de

apelanta-reclamantă F.D. București și de apelanta-pârâtă SC

S.P.D. SRL, împotriva sentinței civile nr. 881 din 20 aprilie 2012, pronunțate

de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu apelanții -

reclamanți Z.D.Ș.O. și I.M. și cu intimatul-pârât Municipiul București prin primarul

General.

A

admis apelurile formulate de apelanții - reclamanți

Z.D.Ș.O. și I.M., împotriva aceleiași

sentințe.

A

schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că:

Reclamanții

vor plăti pârâtei SC S.P.D. SRL cheltuieli de judecată, pentru judecata în

fond, în cuantum de 50.000 lei.

S-au

păstrat celelalte dispoziții ale sentinței.

A

fost obligată apelanta F.D. București la plata către apelanta SC S.P.D. SRL a

sumei de 20.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Analizând

cu precădere excepțiile invocate, potrivit dispozițiilor art. 137 alin. (1) C.

proc. civ., Curtea a reținut următoarele:

Argumentul

invocat în susținerea excepției lipsei de interes în formularea apelului,

declarat de apelanta pârâtă SC S.P.D. SRL, respectiv acela că primul capăt al

acțiunii promovate de reclamanți - prin care s-a solicitat constatarea nevalabilității

titlului statului - ar fi fost formulat în contradictoriu numai cu Municipiul

București (ca reprezentant în proces al Statului Român), nu poate fi privit ca fondat

în raport de formularea din petitul cererii de chemare în judecată. În

conținutul acesteia, reclamanții nu au făcut vreo delimitare, în sensul că ar

înțelege să opună pretenția formulată prin primul capăt de cerere numai unuia

dintre pârâții chemați în judecată, astfel că nu există temei spre a se reține

că respectiva pretenție nu era îndreptată și împotriva societății pârâte - care

era, la data formulării acțiunii, deținătoarea imobilului referitor la care era

invocată nevalabilitatea titlului de proprietate.

Curtea

a reținut că reclamanții au făcut o delimitare explicită în privința pârâtului

căruia au înțeles să îi opună pretenția formulată, atunci când au înțeles să nu

își valorifice dreptul dedus judecății față de toți pârâții chemați în

judecată, în cel de-al doilea capăt de cerere – având ca obiect revendicarea -

precizând că solicită obligarea doar a pârâtei S.C. S.P.D. S.R.L de a le lăsa

în deplină proprietate și posesie imobilul pretins preluat în mod abuziv de

către stat.

Nu

poate fi privită ca întemeiată nici susținerea apelantei reclamante, în sensul

că pârâta apelantă ar fi formulat apel împotriva unei soluții pronunțate asupra

unui capăt de cerere care nu o privește, atâta vreme cât respectiva soluție

este una care creează premisele unei analize comparative între titlul invocat

de reclamanți (cel care a existat anterior preluării de către stat a bunului

revendicat) și titlul pârâtei, care are în antecedență tocmai actul de preluare

a cărui valabilitate s-a contestat prin primul capăt al acțiunii (care a și

fost admis de prima instanță).

Împrejurarea

că prima instanță a analizat acțiunea în întregul ei, în condiții de

contradictorialitate cu societatea pârâtă, reiese și din analiza realizată în

contextul stabilirii cuantumului cheltuielilor de judecată, context în care

instanța a reținut că reclamanții au căzut în pretenții față de această pârâtă

prin prisma faptului că a fost respins numai unul dintre capetele de cerere

îndreptate împotriva ei, iar acest aspect a constituit unul dintre temeiurile

reducerii sumei solicitate de pârâtă cu titlu de cheltuieli de judecată.

Având

în vedere considerentele expuse, Curtea a respins excepția lisei de interes, ca

nefondată.

În

ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului apelant

I.M., Curtea a reținut următoarele:

Prin

Convenția de rentă viageră și vânzare de drepturi litigioase autentificată la

B.N.P., V.D., din 19 martie 1999, numita C.E. (autoarea reclamantului I.M.) a

transmis numitei B.A. dreptul de proprietate asupra bunurilor viitoare pe care

prima le va dobândi în calitate de moștenitoare a soțului predecedat C.A., și

drepturile litigioase cu privire la aceste bunuri (ce vor fi revendicate

alături de F.D. din București).

Ulterior

decesului autoarei C.E., reclamantul menționat (împreună cu numita P.E.) a

încheiat cu aceeași debitrentieră (B.A.M.) Convenția de rentă viageră și

vânzare de drepturi litigioase și bunuri viitoare autentificată la B.N.P., V.D.

din 09 noiembrie 2000, prin această convenție fiindu-i transmise debitrentierei

½ din dreptul de proprietate pe care creditrentierii îl vor dobândi în

calitate de moștenitori ai defunctei C.E.

Cu

referire la întinderea efectelor acestor convenții, s-a purtat anterior un

litigiu, care a fost soluționat prin sentința civilă nr. 10191 din 18 octombrie

2007 pronunțată în Dosarul nr. 8710/2005 al Judecătoriei sector 1 București,

sentință care a rămas definitivă și irevocabilă prin respingerea apelului și a

recursului.

S-a

stabilit în respectivul litigiu - cu putere de lucru judecat - că, prin

convenția încheiată de C.E. au fost transmise debitrentierei B.A.M. numai

drepturile pe care le-ar fi dobândit (în calitate de succesor al soțului

predecedat C.A.) între momentul încheierii convenției și cel al decesului

primei, iar acele drepturi care ar izvorî din calitatea de succesor al

aceluiași soț predecedat, dar care au luat naștere ulterior decesului

creditrentierei C.E. au fost transmise prin succesiune către moștenitorii

acesteia din urmă.

Or,

reclamantul este unic moștenitor al defunctei C.E. - astfel cum rezultă din

certificatul de moștenitor din 06 iunie 2002 emis de B.N.P., V.D.

Cum,

în speță, este revendicat un bun ce nu a intrat în patrimoniul autoarei C.E. în

timpul vieții acesteia, iar cu privire la dreptul de proprietate asupra acestui

bun se susține că a făcut parte din succesiunea transmisă de defunctul C.A.,

Curtea a constatat că, față de statuările făcute (în privința întinderii efectelor

Convenției autentificate sub nr. 465/1999) prin sentința civilă nr. 10191/1007

a Judecătoriei sector 1 București, și de puterea de lucru judecat cu care

acestea se impun în cauză, dreptul asupra căruia poartă litigiul pendinte

(litigiu care a fost inițiat la data de 17 noiembrie 2008) nu a format obiectul

transmisiunii consimțite prin convenție de autoarea C.E. Astfel, vocația de a

obține recunoașterea dreptului, și redobândirea bunului imobil revendicat în

speță a făcut obiectul transmisiunii succesorale ce a operat în favoarea

reclamantului I.M.

Ca

atare, acesta justifică legitimarea procesuală în speță, excepția lisei

calității procesuale pasive urmând a fi respinsă, ca nefondată.

Analizând

apelurile în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate și

de limitele stabilite prin art. 295 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a reținut

următoarele:

I.

Un prim aspect evidențiat în cuprinsul motivelor de apel formulate în comun de

cei trei apelanți reclamanți este circumscris susținerii potrivit căreia

instanța de fond ar fi trebuit să admită cererea de revendicare, argument față

de care au conchis apelanții că se impune modificarea în parte a sentinței. În

dezvoltarea acestui enunț, apelanții se referă la faptul că titlu de

proprietate al acestora este preferabil titlului de proprietate exhibat de

pârâta apelantă, pentru că cel dintâi emană de la adevărații proprietari.

De

asemenea, au precizat apelanții că discrepanțele privind suprafața moșiei la

diferite momente de timp, și deficiențele sesizate de societatea pârâtă în

conținutul celor două procese verbale (din 1940) cu privire la întinderea

moșiei și la titlul de proprietate nu pot conduce la respingerea cererii de

revendicare, pentru că ele nu reprezintă temei al dreptului lor de proprietate.

Relevante sub aspectul dovedirii dreptului de proprietate reclamat sunt:

procesul verbal de expropriere din 21 martie 1946, și raportul de expertiză

întocmit în cauză de expert D.M.A.

Din

perspectiva acestor susțineri, Curtea a reținut că prima instanță nu a realizat

o analiză comparativă a titlurilor exhibate de părți, corespunzător criteriilor

generale consacrate de doctrină și jurisprudență ca fiind specifice unei

revendicări de drept comun, pentru că a constatat că situația particulară a

imobilului revendicat în speță - aceea de imobil care intră în domeniul de

aplicare a Legii nr. 10/2001 - impune ca stabilirea preferabilității unuia sau

altuia dintre aceste titluri să se realizeze după criterii diferite, potrivit

dezlegărilor ce rezidă din Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție pe calea recursului în interesul legii.

Este

judicios acest raționament al instanței de fond, ținând seama de prevederile art.

330

7

alin. ultim din C. proc. civ., care consacră caracterul

obligatoriu pentru toate instanțele judecătorești al hotărârilor prin care se

realizează interpretarea legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Astfel,

chiar în situația în care s-a constatat că autorii reclamanților erau

proprietari ai terenului revendicat la data preluării acestuia de către stat,

și că exproprierea realizată în temeiul Legii nr. 187/1945 a constituit un act

abuziv de preluare, atâta vreme cât a fost edictată o lege specială al cărei

scop este acela de a acorda măsuri reparatorii (care pot îmbrăca nu numai forma

restituirii în natură, ci și forma despăgubirilor prin echivalent în cazul în

care bunul preluat abuziv nu se mai află în patrimoniul statului uzurpator),

principiul general de drept specialia genralibus drogant impunea ca legii

speciale să i se acorde prioritate, iar o atare prioritate a avut drept

consecință tocmai imposibilitatea comparării titlurilor de proprietate exhibate

de părți potrivit criteriilor specifice acțiunilor în revendicare de drept

comun.

Sub

acest aspect, instanța supremă a reținut că „Legea specială se referă atât la

imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu

valabil (art. 2), precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri

reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite

condiții expres prevăzute (art. 18 lit. c), art. 29).”

În

aceste condiții, împrejurarea că titlul reclamanților emană de la adevăratul

proprietar, iar titlul societății pârâte are în antecedență titlul nevalabil de

preluare al statului uzurpator nu pot fi reținute ca elemente îndestulătoare

spre a se constata preferabilitatea titlului exhibat de reclamanții apelanți.

Titlul

societății pârâte este reprezentat de actul constitutiv al SC S.P.D. SRL

autentificat din 09 august 2007 la B.N.P., N. și Asociații, prin care imobilul

în litigiu a fost adus ca aport la constituirea capitalului ei social de către

asociatul unic SC A.I.I. SRL (persoană juridică de drept privat).

Reclamanții

au susținut lipsa bunei credințe a societății pârâte la momentul dobândirii

imobilului în litigiu, și ca efect al acesteia, nevalabilitatea/ineficacitatea

titlului în baza căruia îl deține, fără a administra însă vreo probă de natură

a răsturna prezumția de bună credință care operează în favoarea acesteia din

urmă potrivit dispozițiilor art. 1899 alin. (2) C. civ., conform căruia „buna

credință se presupune totdeauna și sarcina probei cade asupra celui ce alege

reaua credință”.

Buna

credință, într-o definire generică, are în vedere o convingere intimă a unei

persoane că ceea ce face este bine, conform legii. Sub aspect juridic,

buna-credință reprezintă credința posesorului că cel de la care a dobândit

imobilul avea toate însușirile cerute de lege spre a-i putea transmite

proprietatea.

În

speță, reclamanții au susținut - la judecata cauzei în fond - că societatea

pârâtă a dobândit imobilul în litigiu cu rea credință, pentru că aceasta

cunoștea faptul că titlul statului nu este unul valabil.

Se

impune a fi subliniat faptul că, potrivit art. 294 alin. (1) din C. proc. civ.,

părțile nu sunt îndreptățite să schimbe, în apel, obiectul sau cauza acțiunii,

și nici să formuleze cereri noi. Ca atare, analiza realizată de instanța de

apel a avut în vedere exclusiv cererile și argumentele expuse în fața instanței

de fond, iar nu și argumentele prin care apelanții (atât prin motivele depuse

în comun de aceștia, cât și prin cele depuse numai de apelantul reclamant Z.D.Ș.O.)

susțin nevalabilitatea titlului pârâtei prin prisma caracterului pretins ilicit

al transmisiunilor ce au avut loc anterior, între mai multe societăți

comerciale, cu privire la imobilul în litigiu.

În

condițiile în care societatea pârâtă nu a dobândit bunul imobil în mod nemijlocit

de la stat, și nu a fost administrată vreo dovadă de natură a reliefa

împrejurarea că aceasta avea cunoștință de existența vreunei contestații

relative la valabilitatea titlului autorului său nemijlocit (proprietarul

anterior), nu există temei spre a se reține cunoașterea de către aceasta a

viciilor care afectau titlul statului și, prin prisma unei asemenea constatări,

să se rețină că ar fi avut loc răsturnarea prezumției legale de bună credință.

Situația

de subdobânditor de bună credință pe care o are societatea pârâtă conduce la

constatarea că titlul acesteia se bucură de preferabilitate față de titlul

exhibat de reclamanți, concluzie care se impune potrivit dezlegărilor date prin

Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție

- prin care s-a reținut că „În aplicarea art. 1 din Primul Protocol adițional

la Convenție și prin interpretarea unor hotărâri ale C.E.D.O., pronunțate în

cauze contra României, unele instanțe au admis acțiunile în revendicare, prin

compararea celor două titluri considerate valide și, având în vedere că titlul

persoanei îndreptățite era, desigur, anterior, i-au dat preferință.

Această

soluție a fost dată în situații în