ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2929/2014

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de față; Prin cererea înregistrată sub nr. 45460/3 din 17 noiembrie 2008 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamanții F.D. București, Z.D.Ș.O. și I.M. au chemat în judecată pârâții SC S.P.D. SRL și Municipiul București prin primar General, solicitând: să se constate că statul nu a avut niciodată și nu are un titlu valabil asupra imobilelor situate în București, sector 1, formate din teren în suprafața de 3.412,34 mp, respectiv 44.031 mp; obligarea pârâtei SC S.P.D. SRL să lase în deplină proprietate și posesie imobilele situate în București, sector; obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanții și-au întemeiat cererea pe prevederile art. 480, 481 C. civ. și art. 6 din Legea nr. 213/1998. Pârâta SC S.P.D. SRL a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității ambelor capete de cerere, motivând că pe primul capăt de cerere se solicită constatarea unui fapt, și nu a unui drept, iar pe al doilea capăt de cerere, că nu mai pot fi revendicate bunurile preluate de stat care fac obiectul reglementarii speciale, respectiv Legea nr. 10/2001. Pe fond, a solicitat respingerea acțiunii întrucât, în esență, titlul statului este legal, titlul de proprietate al pârâtei este mai bine caracterizat juridic, fiind preferabil, iar în raport de jurisprudența în materia C.E.D.O., acțiunea în revendicare nu trebuie admisă întrucât s-ar încălca art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice.

Prin sentința civilă nr. 881 din 20 aprilie 2012, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității acțiunii, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții F.D. Bucurtești, Z.D.S.O. și I.M., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primar General și SC S.P.D. SRL; a constatat nevalabilitatea titlului pârâtului asupra imobilelor - terenuri în suprafață de 3.412,34 mp și 44.031 mp situate în București, sector 1; a respins acțiunea în revendicare ca neîntemeiată; a luat act că reclamanții F.D. și I.M. solicită cheltuieli de judecată pe cale separată, a obligat pârâtul Municipiul București prin Primarul General la plata către reclamantul Z.D.S.O.

a sumei de 2000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. și a obligat reclamanții la plata către pârâta SC S.P.D. SRL a sumei de 100.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Pentru a dispune astfel, instanța a reținut, în esență, următoarele: Primul capăt de cerere nu reprezintă o acțiune în constatare a unui fapt - care este inadmisibilă în baza art. 111 C. proc. civ. Solicitarea reclamanților este de fapt o acțiune în realizare, prin care s-a cerut constatarea inexistenței dreptului de proprietate în favoarea statului, la momentul preluării acestuia și, pe cale de consecință, inexistența obligației corelative a reclamanților de a respecta acest drept.

Pentru aceste considerente, și având în vedere și prevederile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, Tribunalul a reținut că excepția inadmisibilității acestui capăt de cerere este neîntemeiată. A mai reținut prima instanță că este admisibilă cererea în revendicare, pentru următoarele considerente: Legea nr. 10/2001 este o lege specială care reglementează situația imobilelor preluate în mod abuziv de statul român în perioada 1945-1989, imobilul revendicat de reclamant încadrându-se în sfera de reglementare a acesteia. Legea prevede o anumită procedură pentru a se putea obține restituirea în natură a imobilelor preluate de stat, din acest punct de vedere fiind una specială în raport de dispozițiile de drept comun.

Aceste argumente ar părea că interzic reclamanților posibilitatea de a exercita vreo altă cale în scopul dobândirii imobilului, respectiv accesul la mijloacele prevăzute de dreptul comun, în speță acțiunea în revendicare. Concluzia nu este una cu valoare de adevăr totală, fiind necesar a se face distincția între diferite categorii de imobile preluate de stat, respectiv în funcție de situația juridică a acestora la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Urmând acest demers, tribunalul a apreciat că doar în ce privește imobilele preluate în mod abuziv de stat și care se mai află în posesia acestuia la data intrării în vigoare a legii procedura prevăzută de aceasta este una obligatorie, cu excluderea altor mijloace prevăzute de dreptul comun.

În ceea ce privește imobilele care au fost deja înstrăinate de către stat prin vânzare, tribunalul a apreciat că procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 în scopul redobândirii acestora este una facultativă pentru reclamanți și, mai mult, nu este exclusivă. Ca argumente legale în susținerea acestei opinii au fost avute în vedere dispozițiile art. 1 alin. (1) și art. 7 alin. (1), care stabilesc principiul restituirii în natură a imobilelor; art. 9 alin. (1), care prevede că „imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini”. Din această exprimare rezultă intenția legiuitorului de a se referi doar la imobilele care se mai află în proprietatea statului sau organelor sale, deoarece numai acestea ar putea fi restituite în natură „indiferent în posesia cui se află în prezent”.

Pe de altă parte, s-a reținut că niciun text de lege nu interzice introducerea unei acțiuni în revendicare de drept comun împotriva cumpărătorilor, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. A refuza reclamanților calea dreptului comun de realizare a dreptului lor ar însemna a încălca dreptul acestora la liberul acces la justiție, protejat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Tribunalul a mai avut în vedere și că, prin hotărârea publicată la 13 ianuarie 2009, în cauza Flaimbat c. Romania, C.E.D.O. a decis că respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în constatare după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 încălca art. 6 din Convenție, care garantează dreptul la un proces echitabil.

Curtea a constatat că respingerea acțiunii în constatarea caracterului ilegal al preluării imobilului de către stat nu ar fi ridicat nicio problemă dacă, în circumstanțele concrete ale cauzei, procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 ar fi fost o cale efectivă. Verificând eficacitatea mecanismului prevăzut de Legea nr. 10/2001, C.E.D.O. a constatat că, după ce se parcurge procedura administrativă și dacă este cazul chiar contencioasă prevăzută de Legea nr. 10/2001, se adoptă o decizie administrativă a cărei executare se realizează în procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005, adică de Fondul Proprietatea. Or, așa cum Curtea a constatat deja de mai multe ori în jurisprudența sa, Fondul Proprietatea nu este funcțional.

În consecință, accesul oferit de Legea nr. 10/2001 este unul teoretic și iluzoriu, nefiind în măsură să conducă într-un interval rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă. De asemenea, Tribunalul a reținut că și în Decizia nr. 33/2008, pronunțată în interesul legii, instanța supremă recunoaște admisibilitatea acțiunii în revendicare și după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Pentru aceste considerente, Tribunalul a reținut că excepția inadmisibilității cererii în revendicare este neîntemeiată. În ceea ce privește primul capăt de cerere al acțiunii reclamanților - referitor la constatarea nevalabilității titlului statului - Tribunalul a reținut următoarele: Constatarea legalității titlului statului este admisibilă și recunoscută în mod expres de art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998.

Nici prin intrarea în vigoare a modificărilor aduse Legii nr. 10/2001 nu s-a suprimat competența instanțelor judecătorești de a se pronunța asupra valabilității titlului statului. Domeniul de aplicare al acestei legi este dat de imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ceea ce nu exclude competența instanțelor de a stabili dacă preluarea s-a făcut cu sau fără titlu valabil, având în vedere că noțiunea de „preluare abuzivă” cu care operează Legea nr. 10/2001 include atât preluarea cu titlu valabil, cât și preluarea fără titlu valabil, conform art. 2 alin. (1) lit. g) și lit. h) din această lege.

Distincția între preluările cu titlu și cele fără titlu valabil are consecințe în aplicarea Legii nr. 10/2001, astfel cum rezultă din întreaga economie a acestei legi, care se întregește cu prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998 sub aspectul criteriilor de determinare a legalității titlului statului și a autorității competente să decidă asupra acestei chestiuni. Prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998 rămânând aplicabile și după intrarea în vigoare și modificarea Legii nr. 10/2001, înseamnă că instanțele de judecată își păstrează competența de a verifica legalitatea titlului statului, cu consecința că din acest punct de vedere nu se poate reține inadmisibilitatea unei cereri în justiție având un asemenea obiect, așa cum s-a arătat mai sus în cadrul motivării excepției inadmisibilității.

Prin raportare la dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, pentru a fi analizată valabilitatea actului de preluare a bunului se impune a se verifica dacă acesta era în concordanță cu prevederile Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte - D.U.D.O. și a legilor interne. Din probatoriul administrat în cauză a rezultat existența moșiei „Dămăroaia-Băneasa” și s-a dovedit dreptul de proprietate al lui G.S.M. asupra acesteia.

Din Cartea de Hotărnicie din 28 aprilie 1878, înregistrată la Tribunalul județului Ilfov, secția I, împreună cu planul topografic al moșiei rezultă: existența, suprafața și vecinătățile moșiei Băneasa-Dămăroaia, în hotar cu moșia Herăstrău și cu moșia Băneasa Văcăreasca; succesorii titulari ai dreptului de proprietate asupra acesteia, indicând ca probe cartea de judecată nr. 9 din 15 ianuarie 1840 a Judecătoriei Ilfov, secția a II-a, și Hotărârile din 21 septembrie 1840 și din 16 noiembrie 1840 ale Divanului civil. Dispozitivul cărții de hotărnicie prevede că „suprafața moșiei „Băneasa–Dămăroaia” a d-lui G.S.M. este în suprafață de 392,64/100 ha sau pogoane 783,44/100, până la apa Colentina, totalul suprafeței moșiei Băneasa-Dămăroaia fiind de 418,64/1.000 hectare sau de 835,31/100 pogoane”.

Prin Testamentul din 15 martie 1885 G.S.M. lăsa nuda proprietate a moșiei Băneasa-Dămăroaia, lui C.C.S., nepot și uzufructul fiicei sale I.S., confirmat prin Ordonanța nr. 15047 din 7 iunie 1894. Conform Jurnalului nr. 1620/1885 al Tribunalului Ilfov, secția I, C.S. a fost pus în posesia nudei proprietăți a moșiei Băneasa Dămăroaia. Prin Ordonanța nr. 15047 din 7 iunie 1894 a Tribunalului Ilfov, secția I și Ordonanța nr. 221 din 7 iunie 1879 a Tribunalului Ilfov s-au stabilit hotarele (grănițuirea) moșiei învecinate, Băneasa-Văcăreasca, proprietatea principesei M.B. Așadar, s-a probat dobândirea, pe cale testamentară de către C.S., a dreptului de proprietate asupra moșiei Băneasa-Dămăroaia” astfel cum a fost determinată că suprafață și vecinătăți prin cărțile de hotărnicie, planul topografic din 1879 și cărțile de judecată ulterioare.

De asemenea, s-a probat fără echivoc exercitarea dreptului de proprietate de către defunctul profesor C.S. până la data decesului său (1944), precum și transmisiunea acestui drept prin testamentul autentificat din 1994 către J.S. (mama), R.S. (soție supraviețuitoare) și F.D. București. Prin testamentul din 17 iulie 1941, autentificat din 12 iunie 1944 de Tribunalul Ilfov, C.S. a lăsat moșia Dămăroaia-Băneasa soției sale R.S. și Facultății de Drept, ca legatari universali, moștenitor rezervatar fiind mama sa, I.S. Numitul C.S. a decedat conform certificatului de deces. Prin Jurnalul de judecată nr. 1868 din 2 noiembrie 1944 al Tribunalului Ilfov pentru împărțeala judecătorească s-a hotărât că: testamentul din 17 iulie 1941 este valabil, dar a fost redus la rezerva succesorală a ascendentei privilegiate J.S., succesiune acceptată de tutorele său, sub beneficiu de inventar; cotele succesorale și moștenitorii sunt J.S.

(mama), conform art. 843 C. civ. cu 50%, R.S. (soție supraviețuitoare) și F.D. cu câte 25% din întreaga avere succesorală; s-au inventariat toate bunurile succesorale și s-a dispus ieșirea din indiviziune a celor trei succesori. Ulterior, prin sentința civilă nr. 700 din 26 iunie 1945 a Tribunalului Ilfov, secția a VIII-a, s-au stabilit cotele de câte 3/8 ce revin legatarilor cu titlu universal R.S. și F.D. Prin Decizia civilă nr. 189 din 12 iunie 1946 a Curții de Apel București, secția a VI-a, s-a „ordonat trimiterea apelantelor F.D. și R.S. în posesiune a încă 1/8 din averea succesorală de pe urma defunctului profesor C.S., avere prevăzută în testamentul din 17 iulie 1941, procesele verbale din 21 și 27 iunie 1944 și inventarul din 1944”.

Numita S.I. a decedat conform certificatului de deces, fiind emis de către B.N.P., E.B. certificatul de calitate din 15 iulie 1998 (astfel cum a fost rectificat prin încheierea din data de 31 august 2000), conform căruia moștenitoarea legală a acesteia este S.E. (S.H.Y.J.). Ca urmare a decesului, la data de 25 decembrie 2002, a numitei S.H.Y.J., prin certificatul de moștenitor din 14 aprilie 2003 emis de B.N.P., I.L.M. s-a constatat că aceasta are ca unic moștenitor legal pe reclamantul-pârât Z.D.Ș.O. Relativ la succesiunea numitei S.R., tribunalul a reținut că, potrivit certificatului de moștenitor din 05 noiembrie 1973 eliberat de Notariatul de Stat al sectorului 4 și certificatului de moștenitor suplimentar din 29 martie 1974 emis de același notariat, aceasta a fost moștenită de fiul său, C.A.

Acesta a fost, la rândul lui, moștenit de către C.E., conform certificatului de moștenitor din 04 octombrie 1988 emis de Notariatul de Stat al sectorului 1 București. Inițial, de pe urma defunctei C.E. s-a emis, de către B.N.P., V.D., certificatul de moștenitor legal din 09 octombrie 2000, prin care s-a constatat că a fost moștenită de către P.E., soră, și de către reclamantul I.M., în calitate de nepot de soră predecedată. Acest certificat de moștenitor a format obiectul unui litigiu, iar în baza Deciziei civile nr. 72/A din 21 ianuarie 2002 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, conform art. 88 din Legea nr. 36/1995 s-a emis de către același B.N.P., V.D. certificatul de moștenitor testamentar din 06 iunie 2002 în care s-a reținut că defuncta are ca unic moștenitor pe reclamantul I.M., în calitate de legatar universal.

Preluarea terenului în suprafață de 193 ha a avut loc prin expropriere efectuată prin Legea nr. 187/1945 privind reforma agrară. În baza art. 3 din Legea nr. 187/1945 Comitetul pentru reforma agrară s-a decis „exproprierea totală a moșiei defunctului C.S., aflată pe teritoriul comunei Băneasa”. În procesul verbal de expropriere din 21 martie 1946, s-a constatat că: moșia defunctului C.S. are o suprafață de 193 ha; proprietarii succesori au fost chemați spre a „depune actele de proprietate”; că defunctul C.S. a lăsat un testament la 17 iulie 1941 prin care „a înțeles să rezerve moșia astfel: Facultății de Drept din București ⅓ din suprafață; unei nepoate ⅓; ⅓ a lăsat soției sale și nuda proprietate, iar mamei sale uzufructul”; că nu s-a făcut nici un act de partaj succesoral, „moștenitorii acționând în judecată F.D.

din București, proces ce se află și astăzi pendinte la Tribunalul Ilfov, secția I-a, formând obiectul Dosarului nr. 2749/1945”. Totodată, prin același proces verbal, în art. 2 s-a decis, conform hotărârii C.C.R.A., că suprafața de 193 ha expropriată, cu întreg inventarul „se constituie rezervă de stat”, predându-se Ministerului Agriculturii. În continuare s-a mai consemnat motivarea hotărârii, în sensul că: „nu se cunosc proprietarii și o considerăm ca un bun de mână moartă (art. 3 lit. g) din Lege), iar moșia a fost arendată în întregime cu mult mai mulți ani decât ultimii șapte ani consecutivi (art. 3 lit. e) din Lege)”. Totodată, la pct. 5 s-a menționat că „în cazul în care se va dovedi că F.D.

din București este într-adevăr proprietară pe o suprafață oarecare de teren din această moșie, ceea ce astăzi nu a putut face dovada, rămâne să hotărască C.J.R.A. dacă este cazul a se face aplicarea art. 8 din lege, restituindu-se terenul, fapt ce se poate face foarte ușor, deoarece întreaga suprafață este rezervă de stat și nu s-a dat la împroprietărire”. Prin procesul verbal din 21 martie 1946, fila 90, s-au inventariat și predat terenul și bunurile expropriate, acestea fiind: Circa 193 ha teren arabil, din care 20 ha grădină de zarzavat, cu vecinătăți (…); o vilă din zid, cu un etaj și 15 încăperi; un grajd din zid: o cocină pentru porci, și o clădire din zid, acoperită cu tablă, cu 15 încăperi”.

După exproprierea și preluarea efectivă, terenul și construcțiile au trecut în rezerva de stat, iar ulterior s-au dat în administrarea unor instituții publice. Astfel, din relațiile referitoare la situația juridică a imobilului în litigiu emise de Direcția de Patrimoniu din cadrul Primăriei Municipiului București, rezultă că o suprafață de tren de cca 86 ha a fost atribuit în folosința S.A.R. „Scrisul Liber” prin Decretul nr. 157/1948, iar o suprafață de teren de 31 ha a fost dată pentru ridicarea localului propriu al Scolii Politehnice Regele Carol al II-lea conform jurnalului Consiliului de Miniștri nr. 2240 din 07 august 1937- M. Of. nr. 186 din 14 august 1937. Tribunalul a reținut că s-a făcut dovada calității procesuale active de către reclamanți, aceștia dovedind vocația succesorală și exercițiul drepturilor succesorale după decesul autorului, C.C.S.

Tribunalul a apreciat că nu poate fi primită teza paratei SC S.D. SRL, potrivit căreia înscrisurile depuse la dosar de către reclamanți nu au aptitudinea de a proba dreptul de proprietate al autorilor reclamanților. Se observă că atât înainte de preluarea imobilului de către stat, cât și după acest moment, imobilul deținut de profesorul C.S. a fost determinat printr-o serie de înscrisuri, putându-se cunoaște întinderea, suprafața și vecinii. De altfel, într-o asemenea acțiune în retrocedare imobiliară interesează proba dreptului de proprietate a autorului celor de la care s-a expropriat bunul de către stat, fiind dificilă examinarea istorică a dreptului originar și succesiunea acestuia din secolele XVII–XIX, îndeosebi datorită disfuncțiilor datorate regimului de evidență de transcripții-inscripții.

Chiar dacă anumite înscrisuri ce au fost emise de C.F. din acele vremuri conțin diferite nereguli, în ce privește suprafața deținută în proprietate, aceste aspecte sunt contrazise de celelalte înscrisuri depuse în dosar din care rezultă întinderea și titularii dreptului de proprietate - vezi hotărâri judecătorești, înscrisurile întocmite cu ocazia preluării în care se individualizează imobilul. Pentru a analiza valabilitatea titlului statului, tribunalul a avut în vedere prevederile art. 3 și 4 din Legea nr. 187/1945 intrată în vigoare la 23 martie 1945, publicată în M. Of. nr. 68 bis din 23 martie 1945. A apreciat instanța că imobilul ce face obiectul revendicării a fost preluat de stat în disprețul art. 4 din Legea nr. 187/1945, întrucât nu li s-a dat posibilitatea moștenitorilor să aleagă cota rezervată pentru vreo construcție sau teren, ori să beneficieze de vreo despăgubire.

Tribunalul a apreciat că succesorii defunctului C.S. nu făceau parte dintre titularii dreptului de proprietate expropriabili conform Legii nr. 187/1945, nefiind incidente dispozițiile art. 3 lit. e) („bun de mână moartă”) și f) (arendat mai mult de 7 ani consecutiv anterior). În procesul verbal din data de 21 martie 1946 s-a menționat că nu se cunosc proprietarii, sens în care imobilul a fost considerat ca un bun de mână moartă, iar moșia a fost arendată în întregime cu mult mai mulți ani decât ultimii șapte ani consecutivi. Tribunalul a apreciat că au fost încălcate dispozițiile imperative ale Legii nr. 187/1945 în procedura exproprierii moșiei Băneasa–Dămăroaia, întrucât se cunoștea faptul lăsării unui testament de către defunctul C.S.

- astfel că imobilul teren nu era abandonat, iar moșia a fost arendată în ultimii 25 de ani în fiecare an. La aprecierea caracterului abuziv al preluării, tribunalul a avut în vedere și faptul că procesul verbal întocmit nu constituie titlu valabil, întrucât face mențiunea despre preluarea imobilului expropriat în 1945. Tribunalul a observat că, în raport cu F.D., exproprierea s-a realizat și cu încălcarea Legii nr. 187/1945, cele două texte de lege invocate de Comisia de expropriere (art. 3 lit. e) și g)) ca temei al preluării nefiind incidente. De altfel, chiar în cuprinsul procesul verbal din 21 martie 1946 (punctul 5) se recunoaște dreptul (în litigiu) al Facultății, în cota de 3/8 și se rezervă acesteia posibilitatea restituirii în natură pe baza probării dreptului de proprietate, fiind confirmată ca legatar universal al defunctului C.C.S.

Cum s-a relevat în precedent, dreptul de proprietate pe cote părți (3/8) al Facultății s-a născut de la decesul autorului (1944), și a fost atestat, apoi, prin hotărârile judecătorești examinate și menționate mai sus. Dispozițiile din Legea nr. 187/1945 care prevăd că bunurile agricole treceau imediat, fără nicio despăgubire, pe deplin, în proprietatea Statului erau neconstituționale în raport de Constituția în vigoare la acea vreme. Dispozițiile art. 481 C. civ. prevedeau că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, în afară numai pentru cauză de utilitate publică și cu dreaptă și prealabilă despăgubire. Prevederea legală în baza căreia a fost expropriată proprietara tabulară ascendentă a reclamanților contravenea art. 481 C. civ., dar și Constituției din 1938 în materia ocrotirii proprietății particulare (art. 8 și 10), precum și D.U.D.O.

la care România era parte și care prevedea că cedarea proprietății nu poate fi făcută decât pentru cauză de utilitate publică și după o dreaptă și prealabilă despăgubire. Tribunalul a apreciat că imobilele preluate în baza Legii nr. 187/1945, fac parte din categoria imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, chiar dacă aceste acte normative nu sunt prevăzute în mod expres în cuprinsul Legii nr. 10/2001. Acest aspect este însă statuat în practica judiciară în materie, și este unanim acceptat că temeiul legal de imediată aplicare pentru restituirea ce se va face în baza Legii nr. 10/2001 îl constituie art. 2 alin. (1) lit. h) din această lege. În consecința argumentelor prezentate, Tribunalul a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu.

În ceea ce privește capătul al doilea al acțiunii, acela al revendicării imobilului tribunalul a reținut următoarele: Cererea este întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., reprezentând o acțiune în revendicare de drept comun, formulată de moștenitorii fostului proprietar împotriva dobânditorului de la stat - pârâta SC S.P.D. SRL având o situație juridică similară chiriașului - cumpărător în temeiul Legii nr. 112/1995. Analiza cererii în revendicare prezente nu se realizează exclusiv prin compararea titlurilor, pe baza criteriilor dreptului comun presupuse de aplicarea art. 480 C. civ., ci și în considerarea Legii nr. 10/2001, și nu mai puțin a normelor europene privind protecția dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, premise impuse și prin Decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Legea nr. 10/2001 ce se preocupa de regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de către Statul Roman după anul 1945, nu poate fi ignorată în evaluarea legalității și temeiniciei unei cereri în revendicarea unui imobil, formulată pe calea dreptului comun după data intrării în vigoare a legii speciale. Prin decizia în recursul în interesul Legii nr. 33/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că, în ceea ce privește acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a adus modificări în soluționarea acțiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun, în sensul deplasării analizei pe care instanțele naționale o realizau din perspectiva dreptului intern, a comparării titlurilor de proprietate exhibate de părțile aflate în conflict, întemeiată pe criteriile jurisprudențiale (titlul mai vechi și mai bine caracterizat), spre o analiză întemeiată pe dispozițiile convenționale, în special cele ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar nu mai puțin pe articolul 6 din Convenție, care impune verificarea existenței unui „bun” sau a unei „speranțe legitime” în patrimoniul părților, ca noțiuni autonome, a stabilirii ingerinței în dreptul de proprietate al părților și a condițiilor în care această ingerință este una legitimă, respectiv aceasta este prevăzută de o lege accesibilă și previzibilă, a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și cu respectarea principiului proporționalității În măsura în care un reclamant se prevalează de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană, nu numai că cererea în revendicare formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă,

însă obligă instanța de judecată la analiza existenței unui asemenea drept de proprietate în patrimoniul reclamantului și în caz afirmativ, la compararea titlurilor opuse. In ceea ce privește noțiunea de bun, Curtea Europeană a decis că poate cuprinde atât bunurile existente, cât și valori patrimoniale, respectiv creanțe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a le vedea concretizate. Pornindu-se de la premisa preluării imobilului în cauză fără titlu valabil de către stat, precum și cea a menținerii contractului de vânzare cumpărare deținut de pârâtul din prezenta cauză, nedesființat până în prezent, Tribunalul a observat că în hotărârea Maria Atanasiu și alții împotriva României constatarea judiciară a preluării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, Curtea apreciind că se da dreptul la o despăgubire.

In cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României s-a apreciat că transformarea într-o,,valoare patrimonială”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi. Jurisprudența C.E.D.O. a cunoscut evoluții cu fiecare cauză pronunțată, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz, iar în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea a afirmat că o hotărâre prin care s-a constatat nelegalitatea naționalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea unui imobil.

În acesta hotărâre s-a arătat că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătoreasca definitivă și executorie prin care s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului. In caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații.

Jurisprudența C.E.D.O. s-a schimbat odată cu pronunțarea hotărârii din cauza Atanasiu-hotărâre pilot care a instituit în sarcina statului obligația de a adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Athanasiu, măsuri cu caracter legislativ și administrativ. Stabilirea obligației Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual și instituirea de proceduri simplificate și eficiente echivalează, în același timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situația vânzării imobilului.

Dată fiind importanța deosebită a hotărârii-pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din protocolul nr. 1 la Convenție. Așadar, în speță nu poate fi recunoscută reclamanților decât o creanță, constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 și acordate în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005-ori printr-un alt mecanism pe care statul este chemat să-l elaboreze în perioada de grație stabilită de Curte în acest scop, recunoaștere care, de altfel, s-ar fi produs direct în procedura Legii nr. 10/2001.

Urmare a hotărârii Curții din cauza Atanasiu, circumstanțele factuale de natura celor din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar un drept de creanță valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001. Așadar, proprietarul care nu deține un bun actual nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată, în speță, că reclamanții nu au un drept la restituire care să îi îndreptățească la redobândirea posesiei, motiv pentru care este inutilă evaluarea cerinței existenței unui bun și în patrimoniul pârâtei, precum și compararea titlurilor pe baza criteriilor arătate în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În speță, Tribunalul a observat că nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu a recunoscut autorilor reclamanților sau reclamanților în mod definitiv un drept de a li se restitui imobilul în litigiu, rezultând că acest imobil nu reprezintă un,,bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamanții să se poată prevala. Față de aceste considerente, tribunalul a apreciat că reclamanții nu dețin un bun și un drept la restituirea în natură, astfel cum pretind pe calea acțiunii în revendicare, ci au un drept de creanță - dreptul la despăgubiri - stabilit în procedura Legii nr. 10/2001, de natură să excludă incidența dreptului comun care să permită promovarea cu succes a acțiunii în revendicare.

În consecință, Tribunalul a respins capătul doi de cerere ca neîntemeiat. Ca o particularitate a speței, imobilul revendicat în procedura de drept comun, înainte de data introducerii acțiunii, a intrat în condițiile legii, în patrimoniul altor persoane, ceea ce înseamnă că în legătură cu acesta s-au constituit drepturi reale de proprietate, în beneficiul altor titulari, iar o eventuală retrocedare a imobilului ar aduce atingeri acestor noi drepturi subiective, ceea ce este contrar Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, pe de o parte, iar pe de altă parte ar fi contrar art. 1 din protocolul nr. 1 al Convenției Europene, pentru că ar reprezenta o încălcare a altor drepturi de proprietate, constituite și ele în temeiul legii precum și o încălcare a principiului siguranței circuitului civil.

Față de modul de soluționare a celor două capete de cerere, cu care Tribunalul a fost investit, a fost admisă în parte cererea. Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ. partea care cade în pretenții poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, la cerere. Întrucât acțiunea reclamantului Z.D.S.O. a fost admisă, în parte, prin admiterea capătului unu de cerere, și acest reclamant a solicitat obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată, Tribunalul a considerat că pârâtul Municipiul București prin primarul General s-a aflat în culpă procesuală în raport de primul capăt de cerere, ca reprezentant al statului care a înlesnit preluarea și administrarea imobilului de către stat, și a apreciat că îi revine obligația de a suporta cheltuielile de judecată ocazionate în acest dosar, solicitate de partea adversă.

În consecință, a obligat pârâtul Municipiul București prin primarul General la plata către reclamantul Z.D.S.O. a sumei de 2.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., reducând la jumătate onorariul de avocat solicitat și dovedit prin facturile din 20 septembrie 2011 și din 16 noiembrie 2009, întrucât s-a admis numai un capăt de cerere. Având în vedere prevederile art. 274 C. proc. civ., și constatând că pârâta SC S.P.D. SRL a solicitat obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de aceasta, și a dovedit efectuarea acestor cheltuieli prin depunerea la dosar a facturilor din 29 ianuarie 2010, din 26 februarie 2010, din 25 martie 2010, din 27 aprilie 2010 din care rezultă plata unui onorariu de avocat în sumă de 248.967,76 lei, Tribunalul a considerat întemeiată cererea referitoare la cheltuieli de judecată și a obligat reclamanții să plătească cheltuieli de judecată.

Însă, având în vedere prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cu care judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat și cuantumul mare al cheltuielilor de judecată solicitat de către pârâta SC S.P.D. SRL, respectiv de 248.967,76 lei, faptul că s-a respins un capăt de cerere, tribunalul a redus cuantumul cheltuielilor de judecată solicitate inițial la suma de 100.000 lei. Tribunalul a apreciat că procedând la reducerea onorariului de avocat nu a intervenit în convenția încheiată între pârâta SC S.P.D.

SRL și avocatul său, ci a stabilit, în cadrul raportului juridic procesual civil, cheltuielile de judecată pe care le datorează partea căzută în pretenții. Prin aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., tribunalul nu a cenzurat contractul de asistență juridică ci a stabilit în funcție de gradul de complexitate și dificultate al speței cuantumul corespunzător al cheltuielilor de judecată. Deci, în raport de munca depusă de avocat, respectiv redactarea întâmpinării și susținerea concluziilor, precum și participarea la un număr de 7 ședințe de judecată, care nu au generat discuții juridice complexe, și în considerarea admiterii numai a unui capăt de cerere, tribunalul a apreciat că este nejustificată suma de 248.967,76 lei, ceea ce ar însemna și o sancțiune pecuniară împovărătoare pentru partea adversă și, în consecință, a redus la suma de 100.000 lei, în sarcina reclamanților, cărora li s-a admis în parte acțiunea, căzând astfel în pretenții.

Împotriva sentinței primei instanțe au declarat apel reclamanții și pârâta SC S.P.D. SRL Prin Decizia civilă nr. 121/A din 08 aprilie 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondată, excepția lipsei de interes a apelantei SC S.P.D. SRL A respins, ca nefondată, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului I.M.. A respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelanta-reclamantă F.D. București și de apelanta-pârâtă SC S.P.D. SRL, împotriva sentinței civile nr. 881 din 20 aprilie 2012, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu apelanții - reclamanți Z.D.Ș.O. și I.M. și cu intimatul-pârât Municipiul București prin primarul General.

A admis apelurile formulate de apelanții - reclamanți Z.D.Ș.O. și I.M., împotriva aceleiași sentințe. A schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că: Reclamanții vor plăti pârâtei SC S.P.D. SRL cheltuieli de judecată, pentru judecata în fond, în cuantum de 50.000 lei. S-au păstrat celelalte dispoziții ale sentinței. A fost obligată apelanta F.D. București la plata către apelanta SC S.P.D. SRL a sumei de 20.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Analizând cu precădere excepțiile invocate, potrivit dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a reținut următoarele: Argumentul invocat în susținerea excepției lipsei de interes în formularea apelului, declarat de apelanta pârâtă SC S.P.D.

SRL, respectiv acela că primul capăt al acțiunii promovate de reclamanți - prin care s-a solicitat constatarea nevalabilității titlului statului - ar fi fost formulat în contradictoriu numai cu Municipiul București (ca reprezentant în proces al Statului Român), nu poate fi privit ca fondat în raport de formularea din petitul cererii de chemare în judecată. În conținutul acesteia, reclamanții nu au făcut vreo delimitare, în sensul că ar înțelege să opună pretenția formulată prin primul capăt de cerere numai unuia dintre pârâții chemați în judecată, astfel că nu există temei spre a se reține că respectiva pretenție nu era îndreptată și împotriva societății pârâte - care era, la data formulării acțiunii, deținătoarea imobilului referitor la care era invocată nevalabilitatea titlului de proprietate.

Curtea a reținut că reclamanții au făcut o delimitare explicită în privința pârâtului căruia au înțeles să îi opună pretenția formulată, atunci când au înțeles să nu își valorifice dreptul dedus judecății față de toți pârâții chemați în judecată, în cel de-al doilea capăt de cerere – având ca obiect revendicarea - precizând că solicită obligarea doar a pârâtei S.C. S.P.D. S.R.L de a le lăsa în deplină proprietate și posesie imobilul pretins preluat în mod abuziv de către stat.

Nu poate fi privită ca întemeiată nici susținerea apelantei reclamante, în sensul că pârâta apelantă ar fi formulat apel împotriva unei soluții pronunțate asupra unui capăt de cerere care nu o privește, atâta vreme cât respectiva soluție este una care creează premisele unei analize comparative între titlul invocat de reclamanți (cel care a existat anterior preluării de către stat a bunului revendicat) și titlul pârâtei, care are în antecedență tocmai actul de preluare a cărui valabilitate s-a contestat prin primul capăt al acțiunii (care a și fost admis de prima instanță).

Împrejurarea că prima instanță a analizat acțiunea în întregul ei, în condiții de contradictorialitate cu societatea pârâtă, reiese și din analiza realizată în contextul stabilirii cuantumului cheltuielilor de judecată, context în care instanța a reținut că reclamanții au căzut în pretenții față de această pârâtă prin prisma faptului că a fost respins numai unul dintre capetele de cerere îndreptate împotriva ei, iar acest aspect a constituit unul dintre temeiurile reducerii sumei solicitate de pârâtă cu titlu de cheltuieli de judecată. Având în vedere considerentele expuse, Curtea a respins excepția lisei de interes, ca nefondată. În ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului apelant I.M., Curtea a reținut următoarele: Prin Convenția de rentă viageră și vânzare de drepturi litigioase autentificată la B.N.P., V.D., din 19 martie 1999, numita C.E.

(autoarea reclamantului I.M.) a transmis numitei B.A. dreptul de proprietate asupra bunurilor viitoare pe care prima le va dobândi în calitate de moștenitoare a soțului predecedat C.A., și drepturile litigioase cu privire la aceste bunuri (ce vor fi revendicate alături de F.D. din București). Ulterior decesului autoarei C.E., reclamantul menționat (împreună cu numita P.E.) a încheiat cu aceeași debitrentieră (B.A.M.) Convenția de rentă viageră și vânzare de drepturi litigioase și bunuri viitoare autentificată la B.N.P., V.D. din 09 noiembrie 2000, prin această convenție fiindu-i transmise debitrentierei ½ din dreptul de proprietate pe care creditrentierii îl vor dobândi în calitate de moștenitori ai defunctei C.E.

Cu referire la întinderea efectelor acestor convenții, s-a purtat anterior un litigiu, care a fost soluționat prin sentința civilă nr. 10191 din 18 octombrie 2007 pronunțată în Dosarul nr. 8710/2005 al Judecătoriei sector 1 București, sentință care a rămas definitivă și irevocabilă prin respingerea apelului și a recursului. S-a stabilit în respectivul litigiu - cu putere de lucru judecat - că, prin convenția încheiată de C.E. au fost transmise debitrentierei B.A.M. numai drepturile pe care le-ar fi dobândit (în calitate de succesor al soțului predecedat C.A.) între momentul încheierii convenției și cel al decesului primei, iar acele drepturi care ar izvorî din calitatea de succesor al aceluiași soț predecedat, dar care au luat naștere ulterior decesului creditrentierei C.E.

au fost transmise prin succesiune către moștenitorii acesteia din urmă. Or, reclamantul este unic moștenitor al defunctei C.E. - astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor din 06 iunie 2002 emis de B.N.P., V.D. Cum, în speță, este revendicat un bun ce nu a intrat în patrimoniul autoarei C.E. în timpul vieții acesteia, iar cu privire la dreptul de proprietate asupra acestui bun se susține că a făcut parte din succesiunea transmisă de defunctul C.A., Curtea a constatat că, față de statuările făcute (în privința întinderii efectelor Convenției autentificate sub nr. 465/1999) prin sentința civilă nr. 10191/1007 a Judecătoriei sector 1 București, și de puterea de lucru judecat cu care acestea se impun în cauză, dreptul asupra căruia poartă litigiul pendinte (litigiu care a fost inițiat la data de 17 noiembrie 2008) nu a format obiectul transmisiunii consimțite prin convenție de autoarea C.E.

Astfel, vocația de a obține recunoașterea dreptului, și redobândirea bunului imobil revendicat în speță a făcut obiectul transmisiunii succesorale ce a operat în favoarea reclamantului I.M. Ca atare, acesta justifică legitimarea procesuală în speță, excepția lisei calității procesuale pasive urmând a fi respinsă, ca nefondată. Analizând apelurile în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate și de limitele stabilite prin art. 295 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a reținut următoarele: I. Un prim aspect evidențiat în cuprinsul motivelor de apel formulate în comun de cei trei apelanți reclamanți este circumscris susținerii potrivit căreia instanța de fond ar fi trebuit să admită cererea de revendicare, argument față de care au conchis apelanții că se impune modificarea în parte a sentinței.

În dezvoltarea acestui enunț, apelanții se referă la faptul că titlu de proprietate al acestora este preferabil titlului de proprietate exhibat de pârâta apelantă, pentru că cel dintâi emană de la adevărații proprietari. De asemenea, au precizat apelanții că discrepanțele privind suprafața moșiei la diferite momente de timp, și deficiențele sesizate de societatea pârâtă în conținutul celor două procese verbale (din 1940) cu privire la întinderea moșiei și la titlul de proprietate nu pot conduce la respingerea cererii de revendicare, pentru că ele nu reprezintă temei al dreptului lor de proprietate. Relevante sub aspectul dovedirii dreptului de proprietate reclamat sunt: procesul verbal de expropriere din 21 martie 1946, și raportul de expertiză întocmit în cauză de expert D.M.A.

Din perspectiva acestor susțineri, Curtea a reținut că prima instanță nu a realizat o analiză comparativă a titlurilor exhibate de părți, corespunzător criteriilor generale consacrate de doctrină și jurisprudență ca fiind specifice unei revendicări de drept comun, pentru că a constatat că situația particulară a imobilului revendicat în speță - aceea de imobil care intră în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001 - impune ca stabilirea preferabilității unuia sau altuia dintre aceste titluri să se realizeze după criterii diferite, potrivit dezlegărilor ce rezidă din Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție pe calea recursului în interesul legii. Este judicios acest raționament al instanței de fond, ținând seama de prevederile art. 330 7 alin. ultim din C. proc.

civ., care consacră caracterul obligatoriu pentru toate instanțele judecătorești al hotărârilor prin care se realizează interpretarea legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Astfel, chiar în situația în care s-a constatat că autorii reclamanților erau proprietari ai terenului revendicat la data preluării acestuia de către stat, și că exproprierea realizată în temeiul Legii nr. 187/1945 a constituit un act abuziv de preluare, atâta vreme cât a fost edictată o lege specială al cărei scop este acela de a acorda măsuri reparatorii (care pot îmbrăca nu numai forma restituirii în natură, ci și forma despăgubirilor prin echivalent în cazul în care bunul preluat abuziv nu se mai află în patrimoniul statului uzurpator), principiul general de drept specialia genralibus drogant impunea ca legii speciale să i se acorde prioritate, iar o atare prioritate a avut drept consecință tocmai imposibilitatea comparării titlurilor de proprietate exhibate de părți potrivit criteriilor specifice acțiunilor în revendicare de drept comun.

Sub acest aspect, instanța supremă a reținut că „Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute (art. 18 lit. c), art. 29).” În aceste condiții, împrejurarea că titlul reclamanților emană de la adevăratul proprietar, iar titlul societății pârâte are în antecedență titlul nevalabil de preluare al statului uzurpator nu pot fi reținute ca elemente îndestulătoare spre a se constata preferabilitatea titlului exhibat de reclamanții apelanți. Titlul societății pârâte este reprezentat de actul constitutiv al SC S.P.D.

SRL autentificat din 09 august 2007 la B.N.P., N. și Asociații, prin care imobilul în litigiu a fost adus ca aport la constituirea capitalului ei social de către asociatul unic SC A.I.I. SRL (persoană juridică de drept privat). Reclamanții au susținut lipsa bunei credințe a societății pârâte la momentul dobândirii imobilului în litigiu, și ca efect al acesteia, nevalabilitatea/ineficacitatea titlului în baza căruia îl deține, fără a administra însă vreo probă de natură a răsturna prezumția de bună credință care operează în favoarea acesteia din urmă potrivit dispozițiilor art. 1899 alin. (2) C. civ., conform căruia „buna credință se presupune totdeauna și sarcina probei cade asupra celui ce alege reaua credință”.

Buna credință, într-o definire generică, are în vedere o convingere intimă a unei persoane că ceea ce face este bine, conform legii. Sub aspect juridic, buna-credință reprezintă credința posesorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea. În speță, reclamanții au susținut - la judecata cauzei în fond - că societatea pârâtă a dobândit imobilul în litigiu cu rea credință, pentru că aceasta cunoștea faptul că titlul statului nu este unul valabil. Se impune a fi subliniat faptul că, potrivit art. 294 alin. (1) din C. proc. civ., părțile nu sunt îndreptățite să schimbe, în apel, obiectul sau cauza acțiunii, și nici să formuleze cereri noi.

Ca atare, analiza realizată de instanța de apel a avut în vedere exclusiv cererile și argumentele expuse în fața instanței de fond, iar nu și argumentele prin care apelanții (atât prin motivele depuse în comun de aceștia, cât și prin cele depuse numai de apelantul reclamant Z.D.Ș.O.) susțin nevalabilitatea titlului pârâtei prin prisma caracterului pretins ilicit al transmisiunilor ce au avut loc anterior, între mai multe societăți comerciale, cu privire la imobilul în litigiu.

În condițiile în care societatea pârâtă nu a dobândit bunul imobil în mod nemijlocit de la stat, și nu a fost administrată vreo dovadă de natură a reliefa împrejurarea că aceasta avea cunoștință de existența vreunei contestații relative la valabilitatea titlului autorului său nemijlocit (proprietarul anterior), nu există temei spre a se reține cunoașterea de către aceasta a viciilor care afectau titlul statului și, prin prisma unei asemenea constatări, să se rețină că ar fi avut loc răsturnarea prezumției legale de bună credință.

Situația de subdobânditor de bună credință pe care o are societatea pârâtă conduce la constatarea că titlul acesteia se bucură de preferabilitate față de titlul exhibat de reclamanți, concluzie care se impune potrivit dezlegărilor date prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție - prin care s-a reținut că „În aplicarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție și prin interpretarea unor hotărâri ale C.E.D.O., pronunțate în cauze contra României, unele instanțe au admis acțiunile în revendicare, prin compararea celor două titluri considerate valide și, având în vedere că titlul persoanei îndreptățite era, desigur, anterior, i-au dat preferință. Această soluție a fost dată în situații în