ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 484/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 484/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând asupra

cauzei de față, reține următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 18 mai 2011,

reclamanții O.F.M., K.F.E.J., F.O.E.N. și F.R.J. au chemat în judecată pe

pârâții Statul Român prin M.F.P., Municipiul București prin Primarul General, SC

A.Z.V. SRL și C.N., solicitând să se constate nevalabilitatea titlului statului

asupra imobilului situat în București, sector 3, să fie obligați pârâții să

lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în

suprafață de 126 m.p. situat la adresa menționată, să fie obligați pârâții C.N.

și Municipiul București prin Primarul General să respecte dreptul de

proprietate și posesie al reclamanților asupra apartamentului din imobil, să

fie obligați pârâții Municipiul București prin Primarul General și SC A.Z.V.

SRL să respecte dreptul de proprietate și posesie al reclamanților asupra

spațiului situat la parterul aceluiași imobil.

Reclamanții au

susținut că imobilul de mai sus a fost proprietatea autoarei lor, E.K.F. și a

fost trecut în mod abuziv în patrimoniul statului în baza Decretului nr. 92/1950.

Astfel, preluarea a fost una nevalabilă, întrucât actul normativ ce a stat la

baza acestei măsuri contravenea dispozițiilor art. 481 din C. civ., art. 6 din C.E.D.O.,

art. 8 din Constituția României și art. 17 din Declarația Universală a

Drepturilor Omului.

Cu privire la

celelalte capete de cerere din acțiune, având ca obiect revendicarea imobilului

de la pârâți, reclamanții au arătat că titlul lor de proprietate este

preferabil în raport cu titlul invocat de pârâți, deoarece se fundamentează pe

dobândirea legală a proprietății și este mai vechi, în timp ce titlul pârâților

este nelegal.

Pârâtul Municipiul

București prin Primarul General a depus întâmpinare, prin care a invocat

excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, formulată de reclamanți

după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, și excepția lipsei de

interes a reclamanților pentru promovarea capătului 1 de cerere, atât timp cât

legea specială de reparație prevede expres caracterul abuziv al preluărilor

făcute de stat în perioada de referință a legii, prin naționalizare.

Pârâta SC A.Z.V. SRL

și pârâtul C.N. au formulat, de asemenea, întâmpinări, prin care au invocat

inadmisibilitatea acțiunii în revendicare promovată după intrarea în vigoare a

Legii nr. 10/2001 și fără respectarea procedurii prealabile de restituire

prevăzute de această lege specială.

Prin sentința civilă nr.

1846 din 15 octombrie 2012, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis

excepția lipsei de interes pe primul capăt de cerere și, pe cale de consecință,

a respins acest capăt de cerere ca fiind lipsit de interes, a admis excepția

inadmisibilității cererii de revendicare, respectiv a respins capetele 2, 3 și

4 din acțiune, ca inadmisibile.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr.

213/1998 exclud posibilitatea formulării de către foștii proprietari sau de

către succesorii acestora a acțiunii în revendicare sau de acordare de

despăgubiri pentru bunurile preluate de stat fără titlu valabil, în cazul în

care aceste bunuri fac obiectul unor legi speciale de reparație.

După intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunile în revendicare introduse direct la

instanțele de judecată sunt inadmisibile în situația în care reclamantul nu a

formulat notificare în baza legii speciale în termenul prevăzut de lege. Dispozițiile

Legii nr. 10/2001 reglementează o procedură administrativă, prealabilă și

obligatorie pentru restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii în

echivalent, procedură care se finalizează prin emiterea unei decizii sau a unei

dispoziții motivate de soluționare a notificării, ce poate fi atacată în

instanță de persoana îndreptățită la restituire; instituirea unor termene

pentru apărarea dreptului de proprietate, ca și ocrotirea drepturilor concrete

și efective ale persoanelor care au dobândit de la stat imobile naționalizate

de fostele regimuri comuniste, nu este contrară spiritului practicii C.E.D.O.

și nici Deciziei nr. 33/2009 pronunțată de secțiile unite ale Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

În speță,

reclamanții nu au făcut dovada formulării unei astfel de notificări, prin care

să solicite restituirea imobilului, în natură sau prin echivalent, aspect

confirmat prin cererea precizatoare, situație în care au pierdut dreptul de a

solicita în justiție măsuri reparatorii pentru imobil.

De altfel, prin Legea

nr. 1/2009, pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001, s-a stipulat

în mod expres că, potrivit art. 46 alin. (4), persoana îndreptățită are

obligația de a urma calea prevăzută de această lege, după intrarea ei în

vigoare, prevederi ce se aplică cu prioritate.

Instanța de fond a

apreciat că o astfel de soluție nu încalcă dispozițiile art. 21 din Constituția

României și nici ale art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., deoarece dreptul de acces

la un tribunal nu este un drept absolut, ci este compatibil cu limitări, ceea

ce înseamnă că legislația internă poate să prevadă obligativitatea parcurgerii

unei proceduri prealabile atunci când se urmărește apărarea unui drept civil,

cu condiția unică și esențială ca soluția pronunțată într-o astfel de procedură

să poată fi atacată în fața unei instanțe judecătorești. Reclamanții aveau o

astfel de cale prevăzută de art. 26 din Legea nr. 10/2001, care le dădea

posibilitatea de a contesta în fața tribunalului - secția civilă - dispoziția

ce s-ar fi emis dacă aceștia ar fi formulat notificare. Aveau chiar

posibilitatea de a ataca în instanță refuzul unității deținătoare de a

soluționa notificarea, în condițiile dispozițiilor obligatorii ale Deciziei nr.

20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în recurs în interesul

legii.

Cu privire la

excepția lipsei de interes în promovarea capătului de cerere având ca obiect

constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu, instanța

de fond a reținut că reclamanții nu justifică folosul practic urmărit prin

formularea unei astfel de cereri, în condițiile în care acțiunea lor în

revendicare se impune a fi respinsă ca inadmisibilă.

În plus, instanța a constatat

și faptul că, prin modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005

nu se mai face distincție între imobilele preluate de stat cu titlu sau fără

titlu, or, atât timp cât legiuitorul a statuat că toate imobilele preluate în

perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 au intrat în posesia statului în

mod abuziv, instanța nu mai poate să constate altceva decât ceea ce prevede

legea.

Împotriva sentinței de

mai sus au declarat apel reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

Au susținut că

instanța de fond a greșit atunci când a admis excepția lipsei de interes cu

privire la capătul de cerere având ca obiect constatarea nevalabilității

titlului statului asupra imobilului în litigiu, deși acest interes era evident

și exista, măcar din perspectiva capătului doi de cerere din acțiune privind

revendicarea imobilului.

Soluția pronunțată

încalcă, în opinia apelanților, dispozițiile art. 6 din C.E.D.O., iar

recunoașterea caracterului de preluare abuzivă, din perspectiva Legii nr. 10/2001,

reprezintă doar o prezumție legală cu privire la încălcările aduse de stat, în

perioada de referință a legii, proprietății private, fără a exclude verificarea

de către instanța de judecată, în concret, a modului în care această încălcare

s-a produs prin actul normativ de preluare.

S-a arătat că și în

ipoteza în care nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului rezultă din

lege, constatarea acestui fapt și pe cale judiciară este impusă pentru

considerente de opozabilitate și pentru faptul că se invocă existența unui

titlu valabil.

În continuare,

apelanții au susținut că instanța de fond a greșit și atunci când a respins

capătul doi de cerere, privind revendicarea, ca inadmisibil, soluție care

încalcă dispozițiile obligatorii ale Deciziei nr. 33/2008. Deși reține în

motivare considerentele acestei decizii obligatorii, prin care instanța supremă

a statuat cu privire la obligația instanțelor învestite cu astfel de acțiuni de

a verifica pe fond dacă o soluție de respingere a acțiunii ca inadmisibilă nu

aduce atingere dispozițiilor Convenției Europene sau unui alt drept de

proprietate, instanța de fond refuză să verifice dacă există sau nu, în cauză,

o astfel de încălcare, pronunțând o hotărâre contradictorie.

Dacă ar fi făcut o asemenea

verificare, ar fi constatat că reclamanții se află într-o astfel de

situație de excepție, deoarece la data la care ar fi trebuit să formuleze în

baza Legii nr. 10/2001 notificare pentru restituirea imobilului aveau

domiciliile în străinătate, situație în care nu li se putea impune o conduită

procesuală identică cu a persoanelor interesate care domiciliau în România.

Au mai învederat că

soluția instanței de fond încalcă dispozițiilor Convenției Europene a

Drepturilor Omului, deoarece ingerința în dreptul reclamanților de acces la o

instanță nu a fost proporțională cu scopul urmărit, reclamanții au fost

discriminați și nu s-a ținut seama de dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenție.

Intimata pârâtă SC A.V.

SRL a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.

A susținut că nu există interes pentru constatarea în instanță a

nevalabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu, cât timp, prin

lege specială de reparație, s-a prevăzut expres această nevalabilitate, iar

apelanții nu au un bun, în sensul Convenției, care să le permită să invoce art.

1 din Protocolul nr. 1.

Intimatul C.N. a formulat,

de asemenea, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca

nefondat, susținând că sentința instanței de fond este pronunțată cu

respectarea deciziei în interesul legii invocată de apelanți, dar și a

Convenției Europene a Drepturilor Omului. În concursul dintre legea generală și

legea specială, instanța era obligată să dea întâietate legii speciale; atâta

vreme cât apelanții nu au bun în sensul Convenției, nu pot invoca dispozițiile art.

1 din Protocolul nr. 1 în vederea recunoașterii dreptului lor de proprietate.

Prin Decizia

civilă nr. 153/A din 03 iunie 2013, Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul

declarat de

apelanții reclamanți,

reținând

următoarele:

Fiind sesizată de

reclamanți cu o acțiune având ca obiect revendicarea unui imobil trecut în

patrimoniul statului prin naționalizare, instanța de fond a apreciat corect că

sunt incidente în cauză dispozițiile Legii nr. 10/2001, lege specială care

reglementează restituirea imobilelor trecute în patrimoniul statului în

perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, chiar dacă în acțiune reclamanții

au indicat ca temei juridic dispozițiile de drept comun privind revendicarea

imobiliară și dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Între Legea nr. 10/2001,

ca lege specială de reparație și dreptul comun în materia revendicării

imobiliare există în mod evident un concurs de legi, soluționat în mod corect

în favoarea legii speciale, în baza principiului fundamental de drept „specialia

generalibus derogant”.

Aceiași este și

concluzia care se desprinde din considerentele deciziei nr. 33/2008 pronunțate

de Înalta Curte de Casație și Justiție, obligatorie pentru instanțele

naționale, conform art. 329 C. proc. civ.

Este adevărat că

aceiași decizie stabilește, prin considerentele sale, că nici nu se poate

aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile,

posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, în măsura în care

reclamantul într-o atare acțiune se prevalează de un bun în sensul normei

europene și trebuie să i se asigure accesul la justiție. În acest sens, trebuie

să se analizeze, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură

legea internă intră în conflict cu Convenția europeană și dacă admiterea

acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori

securității raporturilor juridice.

Apelanții, deși se

prevalează de dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 și de practica Curții

Europene a Drepturilor Omului, nu se află însă în niciuna din aceste situații

de excepție, neavând un bun în sensul Convenției, iar accesul la justiție, care

nu trebuie interpretat ca fiind absolut, le-ar fi fost asigurat prin

contestarea în instanță a titlului pârâților, în condițiile art. 45 din Legea nr.

10/2001, dacă ar fi înțeles să beneficieze de aceasta ori prin formularea unei

cereri de restituire întemeiată pe dispozițiile obligatorii ale Deciziei nr. 20/2007

pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Cu privire la

noțiunea de bun, prevăzută de art. 1 din Protocolul nr. 1, instanța de apel a reținut,

în jurisprudența actuală a Curții Europene, o schimbare în raționamentul

construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României, continuând cu cauzele

Străin și Porțeanu, pe care Curtea le-a aplicat constant, fără nicio abatere,

în practica ulterioară.

În practica anterior

conturată, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta

nu avea caracter definitiv, prin care se constatase nelegalitatea preluării de

către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare

nejustificată de proprietate, din cauza imposibilității exercitării dreptului

de proprietate al reclamanților asupra bunurilor lor vândute de stat unor terți

care le ocupau în calitate de chiriași, privare care, combinată cu lipsa unei

despăgubiri la valoarea de piață a bunului, era considerată incompatibilă cu

dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.

S-a apreciat chiar că

reclamanții au un bun actual și atunci când vânzarea către chiriași a unor

apartamente din imobile s-a realizat ulterior ori doar un interes patrimonial

de a obține restituirea în natură, însă cu aceeași valoare ca și un bun actual

în ceea ce privește cerința legală a existenței unui bun, ca drept efectiv, în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza

Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunțarea unei hotărâri

judecătorești.

Această practică a

Curții Europene, invocată și de apelanți în combaterea lipsei de interes pe

capătul unu de cerere, a fost însă radical circumstanțiată, prin distincția

clară între dreptul la restituire și dreptul la despăgubiri ce se regăsește

tranșant în cauza Atanasiu și alții contra României, în care se fixează

semnificații ale noțiunii de bun pe care Curtea le-a uzitat în mod constant în

jurisprudența sa.

Astfel, se arată că

un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către

stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă

și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci

s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului.

În caz contrar,

simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului

constituit asupra imobilului în litigiu, precum în speță, poate valora doar o

recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa

măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii

procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea

acestor reparații.

În speța dedusă

judecății, apelanții nu au o hotărâre judecătorească definitivă și executorie

prin care să se fi dispus restituirea bunului, care să poată fi considerată bun

în sensul Convenției, să se bucure de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 și

să-i îndreptățească la redobândirea posesiei asupra apartamentului în litigiu,

pe calea acțiunii în revendicare. Nu au formulat, până la data înregistrării

acțiunii de față, notificare, în condițiile Legii nr. 10/2001, situație în

care, în mod corect instanța de fond a apreciat că cererea în revendicare

întemeiată pe dreptul comun și pe dispozițiile Convenției Europene nu poate fi

primită.

O astfel de soluție

nu încalcă dispozițiile convenției și nici principiile generale desprinse din

jurisprudența constantă a Curții Europene.

În cauza pilot mai

sus menționată, C.E.D.O. a reamintit că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi

interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligație generală

de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția.

În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția,

inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală

sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera

că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din

Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de

restituire.

Apelanții nu au

înțeles însă să beneficieze de dispozițiile legii speciale, situație în care nu

pot susține că au un drept actual de proprietate ce poate fi valorificat și

apărat pe cale judiciară, prin revendicarea de drept comun.

În jurisprudența sa

constantă, Curtea Europeană a mai reținut că, așa cum art. 1 din Protocolul nr.

1 nu garantează un drept de a dobândi bunuri, el nu le impune statelor

contractante nicio restricție cu privire la libertatea lor de a stabili

domeniul de aplicare a legilor pe care le pot adopta în materie de restituire a

bunurilor și de a alege condițiile în care acceptă să restituie drepturile

de proprietate persoanelor deposedate.

În aceste

circumstanțe, autoritățile naționale trebuie să beneficieze de o largă marjă de

apreciere, nu numai pentru a alege măsurile care să reglementeze raporturile de

proprietate din țară, ci și pentru a avea la dispoziție timpul necesar pentru

punerea lor în aplicare.

Prin legi speciale de

reparație, statul a reglementat modalitatea de restituire a imobilelor trecute

în patrimoniul statului în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar

faptul că apelanții nu au înțeles să acceseze procedura administrativă

prevăzută de această reglementare specială, singura care le-ar fi permis

ulterior să sesizeze instanța de judecată, impunea respingerea acțiunii de

revendicare, fără ca aceasta să reprezinte o încălcare a art. 6 din Convenție.

Faptul că, la data

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanții aveau domiciliul în

străinătate, nu justifica o altă soluție, în condițiile în care, conform

dreptului intern și internațional, nimeni nu poate invoca în recunoașterea unui

drept necunoașterea legii.

Instanța de apel

a considerat nefondată și critica formulată împotriva modului în care prima

instanță a înțeles să soluționeze excepția lipsei de interes a capătului de

cerere având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului.

Reglementat de lege

ca o condiție de fond, esențială a acțiunii, interesul reprezintă folosul

practic urmărit de parte prin punerea în mișcare a procedurii judiciare

respective. Or, reclamanții nu au interes să solicite instanței constatarea

nevalabilității titlului statului asupra imobilului, în condițiile în care însăși

Legea nr. 10/2001, prin dispozițiile sale speciale, prevede expres că preluarea

de către stat a unui imobil proprietate privată, prin naționalizare, în

perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, este una abuzivă

Încercând să

justifice acest interes, apelanții au susținut în apel că verificarea de către

instanța de judecată a modalității de preluare a imobilului și constatarea în

final a nevalabilității titlului statului prezenta interes din perspectiva

celuilalt capăt de cerere din acțiune, privind revendicarea imobilului.

Această susținerea

este nefondată, soluția asupra capătului de cerere privind revendicarea

neputând fi influențată de soluția asupra capătului de cerere privind

nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului.

În lipsa notificării,

analizarea pe fond a acțiunii în revendicare formulate de reclamanți nu se

putea face, conform Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, decât dacă s-ar fi dovedit că aceștia au un bun, în sensul

Convenției, care să se bucure de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or,

simpla apreciere a instanței asupra nevalabilității titlului statului cu

privire la imobil, fără să se fi dispus, prin hotărâre executorie, restituirea

lui, nu ar fi reprezentat un bun în sensul Convenției, în măsură să permită

instanței să analizeze cererea de revendicare din perspectiva art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Împotriva deciziei instanței

de apel au declarat recurs, în termen legal, reclamanții, invocând în drept

dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. Recurenții au arătat

următoarele:

1) Hotărârea

pronunțată nu cuprinde motivele pe care se sprijină. Astfel, în esență,

recurenții susțin că instanța de apel s-a limitat în motivare doar la analiza

noțiunii de bun în sensul jurisprudenței C.E.D.O., fără a cerceta critica

privind greșita inversare a caracterului principal/accesoriu al capetelor de

cerere, prin pronunțarea mai întâi asupra revendicării și, subsecvent, asupra

nevalabilității titlului statului. Prin aceasta s-a încălcat principiul

disponibilității.

De asemenea, arată

recurenții, instanța de apel nu s-a pronunțat: a) în ceea ce privește

verificarea existenței în cauză a condițiilor de excepție de la regula

inadmisibilității acțiunii în revendicare, astfel cum au fost ele statuate prin

Decizia nr. 33/2008; 2) nici în legătură cu nemotivarea instanței de fond sub

aspectul respingerii apărării asupra admisibilității acțiunii în revendicare

după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în virtutea principiului

primordialității Convenției Europene a Drepturilor Omului, ca normă mai

favorabilă decât legea internă, prin raportare la decizia Înaltei Curți de

Casație și Justiție și la art. 20 din Constituția României, prin analiza

concursului dintre legea internă și reglementările internaționale; 3) asupra

nemotivării hotărârii instanței de fond în ceea ce privește apărarea legată de

încălcarea dreptului de acces, dreptului la nediscriminare și la respectarea

proprietății, prin raportare și la recomandarea 2004 (5) a Comitetului de

Miniștri.

2) Hotărârea a fost

dată cu interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, schimbarea

înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, în sensul că, pe de o

parte, instanța de apel a calificat cererea privind constatarea nevalabilității

titlului statului ca fiind subsecventă acțiunii în revendicare (cu consecințe

grave asupra modului de soluționare al acestei cereri pe excepția lipsei de

interes), iar, pe de altă parte, pentru că aceeași instanță a considerat că

„accesul la justiție” le-ar fi fost asigurat petenților doar prin contestarea

în instanță a titlului pârâților, cu referire la art. 45 din Legea nr. 10/2001,

ceea ce este contrar situației de fapt existente, nefiind vorba în cauză de

cumpărători de la stat ai imobilului revendicat, ci doar chiriași (calitate în

care au fost chemați în judecată C.N. și SC A.Z.V. SRL).

3) Hotărârea a fost

pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. Recurenții arată că

instanța de apel nu a avut în vedere dispozițiile art. 6.1 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența C.E.D.O. din perspectiva

limitării nejustificate și disproporționate a dreptului de acces la un

tribunal, ca o componentă a dreptului de acces la un proces echitabil, aceasta

cu referire la soluția dată pe capătul de cerere privind contestarea

nevalabilității titlului statului pe excepția lipsei de interes.

Astfel, în condițiile

în care acest capăt de cerere avea două motivări esențiale - preluarea

imobilului pe numele altei persoane decât adevăratul proprietar, fără

despăgubiri, și incompatibilitatea actului normativ de preluare cu dispozițiile

juridice în vigoare la data preluării, motivarea instanței de apel nu are nicio

justificare legală.

Simplul fapt că

preluarea în fapt a imobilului s-a produs în perioada de referință a Legii nr. 10/2001

și instituirea unei prezumții legale de nelegalitate a titlului statului prin

însăși recunoașterea legislativă produsă nu înseamnă că, în concret,

reclamanții nu se pot adresa instanței pentru a li se analiza încălcarea adusă

dreptului lor de proprietate.

Mai mult, instanța de

apel confundă noțiune de „preluare abuzivă” a imobilului, utilizată de Legea nr.

10/2001, cu constatarea nevalabilității titlului statului pe cale judiciară,

astfel cum s-a cerut prin cererea de chemare în judecată, așa încât se impune

ca instanța de recurs, pe baza propriei constatări, să verifice dacă titlul

fondat pe o preluare abuzivă, pe numele unei alte persoane este sau nu valabil

în condițiile concrete ale preluării și ale dispozițiilor Decretului nr. 92/1950.

Practica judiciară a

fost constantă în admiterea cererilor privitoare la constatarea nevalabilității

titlului statului, având în vedere atât competența instanțelor în soluționarea

unor astfel de cereri, cât și imperativul garantării dreptului de acces la

justiție.

Interesul

reclamanților în analiza acestui capăt de cerere se justifică tocmai pentru a

demonstra că titlul lor de proprietate este preferabil titlului pârâtului -

Decretul nr. 92/1950, pentru ca instanța să facă aplicarea principiului nemo

plus juri ad alium transferre potest quam ipse habet.

Or, excepția lipsei

de interes, excepție în baza căreia s-a soluționat acest capăt de cerere, este

nefondată, în condițiile în care pârâtul se apără în revendicare invocând un

astfel de titlu, pentru a-și justifica posesia.

În susținerea

interesului legitim, reclamanții au invocat previzibilitatea unei anumite

jurisprudențe naționale, dar și efectele hotărârii C.E.D.O. în cauza I.Ș.

împotriva României, de care însă instanța de apel nu a ținut cont.

Prin menținerea

soluției instanței de fond pe excepția lipsei de interes în privința primului

capăt de cerere se încalcă și jurisprudența C.E.D.O. dedusă din hotărârile:

Brumărescu contra României, Moșteanu contra României, Stoicescu contra

României, Popescu Nasta contra României.

4) A fost soluționat

în mod greșit capătul de cerere privind revendicarea pe excepția

inadmisibilității, deoarece a fost încălcat dreptul de acces la justiție,

astfel recunoscut de art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, instanța de

apel nu a analizat dacă interdicția de acces direct instituită prin legile

speciale în promovarea acțiunii de drept comun este compatibilă cu dispozițiile

Convenției, dacă este justificată, în sensul de a îndeplini următoarele

condiții: limitările impuse să nu restrângă accesul în asemenea măsură încât

dreptul să fie atins în chiar substanța sa; limitarea să aibă un scop legitim;

să existe un raport de proporționalitate.

Or, în speță,

limitările instituite prin Legea nr. 10/2001 sau art. 6 din Legea nr. 213/1998

conduc la respingerea excepției inadmisibilității acțiunii pentru argumente ce

nu au fost analizate în niciun mod de instanța de apel: limitarea nu poate fi justificată

prin argumentul că „ar servi scopului securității juridice” (invocarea Deciziei

nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu conduce la

aplicabilitatea sa obligatorie de către instanța învestită ca soluționarea

cauzei, deoarece emiterea unor decizii de principiu în domenii importante ale

activității judiciare nu aduce atingere dreptului și îndatoririi instanțelor

inferioare de a examina în totală independență cauzele concrete ce le sunt

deduse soluționării); atingerea adusă substanței dreptului este suficientă în

practica C.E.D.O. pentru a înlătura și examinarea criteriului

proporționalității și a considera că este încălcat art. 6 din Convenție

(c.Faimblat contra României). Ca atare, în speță este necesară analiza concretă

a raportului de proporționalitate prin raportare și la situația reclamanților

și autorilor lor, nevoiți să emigreze în contextul deposedării lor de bunurile

ce le asigurau locuință și venituri.

În cauză, mai mult,

instanța de apel, pentru a stabili conformitatea normei interne cu Convenția și

a rezolva conflictul dintre legile interne și reglementările internaționale nu

a avut în vedere art. 20 din Constituția României și nici nu a analizat modul

în care se putea face aplicarea de către judecătorul național a Recomandării nr.

2004/5 a Comitetului de Miniștri.

5) Hotărârea s-a dat

cu încălcarea dispozițiilor art. 329 C. proc. civ., care statuează asupra

obligativității deciziei pronunțate în interesul legii asupra problemelor de

drept dezlegate.

Recurenții arată că,

pe de o parte, instanța de apel nu și-a motivat soluția, deși aceștia au

invocat situația de excepție privind admisibilitatea revendicării statuată prin

decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar, pe de altă

parte, că problema admisibilității acțiunii pendinte a primit o soluționare nuanțată

din partea instanței supreme, în sensul că nu în toate situațiile existența

Legii nr. 10/2001 exclude posibilitatea de a se recurge la acțiunea în

revendicare, ceea ce ar fi obligat instanța de judecată să se pronunțe mai

întâi asupra nevalabilității titlului statului, pentru a putea stabili dacă

reclamanții au un bun în sensul Convenției. Astfel, hotărârea instanței de apel

este și contradictorie: deși reține în considerente paragraful privind

posibilitatea înlăturării legii speciale și a formulării revendicării, în

măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate, instanța

refuză să verifice pe fond dacă, în concret, este vorba de o excepție de la

regula de principiu enunțată în decizie.

Ca și argumente în

susținerea nelegalității deciziei recurate, recurenții susțin neanalizarea

apărărilor lor legale de admisibilitatea acțiunii în revendicare în virtutea

principiului primordialității Convenției Europene a Drepturilor Omului, ca

normă mai favorabilă legii interne, dar și încălcarea unor dispoziții legale și

drepturi: art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, privind dreptul

de nediscriminare, consacrat și prin Protocolul nr. 12 la Convenție. În opinia acestora,

a admite că Legea nr. 10/2001 ar reprezenta o normă mai favorabilă sub aspectul

apărării dreptului de proprietate și a o aplica ca justificare a respingerii

unor acțiuni în revendicare directă înseamnă practic încălcarea dreptului la

nediscriminare, prin raportare la art. 1 din Primul Protocol adițional la

Convenție.

6) Eronat a reținut

instanța de apel că recurenții nu ar avea un bun în sensul Convenției, cu

înlăturarea efectelor jurisprudenței anterioare hotărârii în cauza Atanasiu

contra României. Or, nu există niciun argument pentru a nu valida efectele

hotărârii din cauza Viașu contra României, cu referire la restituirea totală

sau parțială a bunurilor confiscate de către un regim anterior după ratificarea

Convenției,

Recurenții mai susțin

că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra efectelor pe care le-ar putea avea

asupra existenței „bunului” consacrarea dreptului la revendicarea de drept

comun a imobilelor cu privire la care statul nu are un titlu valabil prin art. 1

alin. (5) și (6) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995,

aprobate prin H.G. nr. 20/1996, modificat prin H.G. nr. 11/1997.

O asemenea consacrare

legislativă neabrogată prin nicio lege posterioară și care implică pronunțarea

asupra primului capăt al acțiunii generează un nou drept de proprietate apărat

de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc

condițiile de restituire. Or, prin soluția instanței de apel s-a negat aceste mijloc

de acțiune reglementat expres și care reprezenta o recunoaștere a faptului că

asupra acestor imobile se poate invoca respectarea dreptului la proprietate de

către persoana deposedată în aceste condiții.

În cauză, reclamanții

sunt titulari actuali ai bunului revendicat, calitate ce le-a fost recunoscută

prin măsurile legislative ce reglementează măsuri de restituire sau

recunoașterea preluării abuzive de către stat, respectiv: art. 6 alin. (1) din

Legea nr. 213/1998, art. 1 din Legea nr. 112/1995 și art. 1 alin. (5) și (6)

din H.G. nr. 20/1996, art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Efectul acestor

recunoașteri legislative a caracterului de bun actual, pentru imobilele care ar

face obiectul unei revendicări pe dreptul comun nu poate fi înlăturat.

Prin întâmpinare,

intimații C.N. și SC A.Z.V. SRL solicită respingerea recursului ca nefondat.

În esență, intimatul C.N.

arată că în mod corect cele două instanțe au considerat că cererea privind

constatarea nevalabilității titlului statului nu constituie în realitate un

capăt de cerere de sine stătător, ci reprezintă justificarea accesorie capătului

de cerere propriu-zis, și anume revendicarea imobilului. Pronunțându-se mai

întâi pe revendicare, cerere care în speță este inadmisibilă în lipsa

notificării, capătul de cerere privind nevalabilitatea titlului statului este

lipsit de interes, anularea acestuia neaducând vreun folos practic

reclamanților.

Precizează că

instanța de apel s-a pronunțat pe toate motivele de apel și a verificat și

motivat corect aplicarea în speță a Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, obligatorie conform art. 329 C. proc. civ. Cum recurenții

nu au urmat procedura legii speciale, nu pot fi exceptați de la prevederile

acestei decizii. Motivul invocat pentru prima oară în apel, de către

reclamanți, că au lipsit din țară și s-au stabilit în Venezuela nu este

relevant și nu reprezintă o cauză de imposibilitate de a lua cunoștință de

legislația română. Necunoașterea legii nu poate fi invocată.

Instanța de apel a

analizat și a avut în vedere circumstanțele concrete ale cauzei, verificând în

ce măsură legea internă ar intra în conflict cu Convenția Europeană. Corect s-a

apreciat că reclamanții nu se pot prevala de un bun actual, instanța de apel

motivând pe larg raționamentul și făcând referire și la jurisprudența C.E.Dr.O.

în cauze similare.

Intimata SC A.Z.V.

SRL arată că soluția asupra capătului de cerere privind revendicarea nu poate

fi influențată de soluția asupra cererii privind nevalabilitatea titlului

statului. De astfel, în lipsa notificării formulate de reclamanți, instanța de

apel nu putea analiza pe fond acțiunea în revendicare.

În speță, s-a verificat

corect situația de fapt, concluzionându-se că nu sunt incidente în cauză

situațiile de excepție, și, de asemenea, s-a motivat pe larg că doar în

condițiile existenței unui bun acțiunea în revendicare este admisibilă după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ceea ce nu e cazul în speța de față.

Intimata precizează

că argumentele aduse de recurenți în dezvoltarea motivului de recurs întemeiat

pe art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nici măcar nu se circumscriu acestui caz de

modificare a hotărârii, iar, în ceea ce privește dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., consideră că instanța de apel a aplicat corect dispozițiile legale

la cauza dedusă judecății și a reținut că solicitarea de a se restitui un bun

preluat anterior de stat, în 1950, nu intră sub protecția art. 1 din Protocolul

nr. 1 la Convenție. De altfel Convenția Europeană a Drepturilor Omului

garantează doar protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei

interesate.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele :

fundamentează pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care prevăd că

modificarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe

care se sprijină ori când cuprinde motive contradictorii ori străine de materia

pricinii.

În acest context,

recurenții critică lipsa considerentelor în ceea ce privește greșita inversare

a analizei celor două capete de cerere, din perspectiva celui principal,

respectiv accesoriu, cu încălcarea principiului disponibilității, dar și

nepronunțarea în legătură cu: existența excepțiilor de la regula

inadmisibilității acțiunii în revendicare, astfel statuate prin decizia nr. 33/2008,

cu apărările asupra admisibilității acțiunii în revendicare după intrarea în

vigoare a legii speciale, în virtutea primordialității dispozițiilor

convenționale, cu considerentele ce vizează încălcarea dreptului de acces la

instanță, a dreptului la nediscriminare și la respectarea proprietății prin

raportare și la Recomandarea 2004(5) a Comitetului de Miniștri.

Din perspectiva

textului de lege citat în susținerea acestei critici, Înalta Curte observă că,

potrivit art. 261 pct. 5 C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă motivele

de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru

care s-au înlăturat cererile părților, motivarea constituind o garanție

puternică împotriva arbitrariului judecătorilor pentru cei în litigiu, iar

pentru instanțele superioare un element necesar în exercitarea controlului

declanșat prin căile de atac.

Cu toate acestea,

judecătorul are obligația să motiveze soluția dată fiecărui capăt de cerere,

iar nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părților care sprijină

capetele de cerere formulate, astfel încât nu constituie motiv de casare faptul

că nu s-a răspuns la fiecare argument.

În speță, instanța a

fost învestită, în opinia recurenților, cu două capete de cerere, ce ar fi

trebuit analizate în mod distinct, în ordinea invocării lor.

Înalta Curte constată

că instanța de apel a răspuns pe larg criticilor formulate în acord cu

dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., considerând că reclamanții, în condițiile

în care nu au justificat existența unui bun în patrimoniul lor, dobândit

anterior promovării acțiunii pendinte, nu justifică un interes practic la acest

moment pentru a solicita să se constate nevalabilitatea titlului statului,

condiție de fond, esențială a acțiunii.

Instanța de apel a

apreciat, totodată, că soluția asupra capătului de cerere privind revendicarea

nu putea fi influențată de soluția asupra capătului de cerere privind

nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului, întrucât, pe de o parte,

însăși legea specială definește noțiunea de preluare abuzivă, iar, pe de altă

parte, pentru că reclamanții nu au înfățișat o hotărâre executorie, prin care

să se fi dispus, anterior, restituirea imobilului în litigiu, singura în măsură

să permită instanței de judecată să analizeze cererea de revendicare din

perspectiva dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Procedând în acest

sens instanța de apel, nu înseamnă că nu a analizat apelul în limitele în care

a fost învestită, aceasta deoarece avea obligația să răspundă în concret celor

două pretenții ale reclamanților, iar nu să dezvolte considerente în legătură

cu fiecare argument expus în cererea de apel.

De altfel, ordinea în

care instanța de apel a înțeles să răspundă criticilor din apel nu influențează

soluția adoptată, cât timp Curtea s-a raportat, față de obiectul acțiunii, la Decizia

nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, la jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului în materia restituirii/ revendicării imobilelor

naționalizate, în acest context răspunzând, chiar dacă implicit, inclusiv

aspectelor contestate, și anume existența excepțiilor de la regula

inadmisibilității acțiunii în revendicare statuate prin RIL, situațiile în care

se aplică prioritar prevederile convenționale, încălcarea dreptului de acces la

instanță și a dreptului la nediscriminare, care nu se constituie însă în cereri

distincte deduse judecății.

Reținând situația de

fapt în raport de probatoriul administrat, instanța de apel a concluzionat că

nu sunt incidente situațiile de excepție invocate, că reclamanții, deși se

prevalează de un bun în sensul Convenției, nu au făcut dovezi, pentru a le fi

aplicabile prioritar reglementările internaționale, dar și că accesul la

justiție, care nu trebuie să fie unul absolut, le-ar fi fost asigurat reclamanților

în măsura în care aceștia ar fi urmat procedura legii speciale, sens în care nu

se justifică referirea la principiul nediscriminării.

Prin urmare, Înalta

Curte constată că acest prin motiv de recurs nu se circumscrie condițiilor

prevăzute de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

2) Cea de-a doua

critică susținută de recurenți privește interpretarea greșită a actului juridic

dedus judecății, schimbarea înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia,

în condițiile în care, conform opiniei acestora, ambele instanțe s-au pronunțat

asupra capetelor de cerere în altă ordine decât au fost învestite, dar și

pentru că aceleași instanțe s-au raportat la dispozițiile art. 45 din Legea nr.

10/2001, ce nu sunt aplicabile în speță, în acest fel reținând motive străine

de natura pricinii.

În primul rând,

Înalta Curte apreciază că această critică, astfel dezvoltată, nu se circumscrie

motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., schimbarea ordinii

de soluționare a petitelor acțiunii neputând viza natura juridică sau

conținutul actului juridic dedus judecății, cu atât mai mult cu cât cererea de

față nici nu privește o astfel de situație.

În al doilea rând,

Înalta Curte nu are în vedere încălcarea principiului disponibilității (caz în

care ar fi fost incidente dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.), întrucât

instanța de apel nu a lăsat necercetate criticile ce au făcut obiectul

apelului, analizând temeinicia pretențiilor deduse judecății.

În final, Înalta

Curte constată că reținerea unor argumente străine de natura pricinii ar putea

face obiectul analizei recursului din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

și, în acest context, că instanța de apel a argumentat, în mod corect, de

altfel, că reclamanții se prevalează de dispozițiile art. 1 din Primul Protocol

adițional și de practica Curții Europene, dar nu se află în situațiile de

excepție recunoscute, neavând un bun. Trimiterea greșită la dispozițiile art. 45

din Legea nr. 10/2001, în situația în care imobilul se află în continuare în

patrimoniul Statului Român, nu îi scutea pe reclamanți să facă dovada

existenței bunului în patrimoniul lor din perspectiva practicii Curții Europene

a Drepturilor Omului.

În consecință,

critica fundamentată pe prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu este

fondată.

3) Cel de-al treilea

motiv de recurs, expus în susținerea sa prin mai multe argumente, se referă la

încălcarea și aplicare greșită a legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Această critică nu

este fondată.

Prin cererea

introductivă de instanță, reclamanții au solicitat constatarea nevalabilității

titlului statului asupra imobilului revendicat.

În condițiile în care

reclamanții nu au uzat de procedura prevăzută de legea specială de reparație

ori nu au obținut anterior litigiului de față o hotărâre judecătorească

executorie, care să justifice, din perspectiva C.E.D.O., deținerea unui bun,

solicitarea privind constatarea nevalabilității titlului statului apare,

într-adevăr, ca lipsită de interes, astfel cum au apreciat instanțele fondului,

neputând fi valorificată în cadrul unei proceduri judiciare de drept comun,

pentru că s-ar ajunge în acest mod la eludarea prevederilor legii speciale,

respectiv a normelor convenționale.

Soluționarea unei

cereri de constatare a nevalabilității titlului statului în cadrul unei acțiuni

în revendicare întemeiată pe dreptul comun ar crea astfel posibilitatea, pentru

părțile litigante care nu au procedat în sensul de mai sus, de a obține, în

afara cadrului legal stabilit de normele de drept interne, de jurisprudența

Înaltei Curți de Casație și Justiție și C.E.D.O., satisfacerea pretențiilor lor

legate de imobil și situații ce cad sub incidența legii speciale, ceea ce este

de natură să încalce principiul prevalenței legii speciale față de legea

generală, principiul prevalenței normelor convenționale față de cele interne,

naționale.

Este adevărat că în

considerentele Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

obligatorie pentru instanțele naționale, s-a reținut că existența Legii nr. 10/2001

nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în

revendicare, căci este posibil ca reclamantul, într-o atare situație, să se

poată prevala, la rândul său, de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Or, în speța de față,

reclamanții nu se află în niciuna din aceste situații de excepție, neavând un

bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care să li

se fi recunoscut dreptul de a păstra imobilul în litigiu.

În măsura în care, pe

fond, acțiunea în revendicare a fost analizată și din perspectiva protecției

unui bun actual, reclamanții nu se pot prevala de încălcarea accesului la

justiție.

Pe de altă parte,

Înalta Curte reține că este adevărat că, potrivit art. 11 din Constituția

României, tratatele ratificate de Parlament, conform legii, fac parte din

dreptul intern, iar art. 20 din legea fundamentală consacră, în domeniul

drepturilor fundamentale ale omului, în cazul neconcordanței între documentele

internaționale și dreptul intern, prioritatea normelor internaționale, cu

excepția situației în care legea română conține dispoziții mai favorabile.

În speță, însă, nu se

poate vorbi de vreun conflict între legea națională, respectiv Legea nr. 10/2001,

și dreptul european (art. 6 din Convenție; art. 1 din Primul Protocol adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului) și, ca atare, nici încălcarea

textelor sus menționate din Constituție, ca urmare a neacordării priorității

dispozițiilor Convenției.

Art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, ca și art. 21 din Constituția României,

reglementează liberul acces la justiție, care este un drept fundamental al

omului, nu unul absolut, însă, ci unul care comportă anumite limite, limite

care trebuie să respecte criteriile de legitimitate și de proporționalitate

între scopul urmărit și mijloacele alese, consacrate de Convenție și

jurisprudența Curții Europene în numeroase cazuri, inclusiv în cele invocate de

recurenți.

Articolul citat

garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal”, adică dreptul ca o

instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și

obligațiile sale, însă C.E.D.O. a admis că acest drept nu este absolut, că este

compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o

anumită marjă de apreciere.

În același timp,

instanța de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată

într-un context mai larg, și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de

drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar

în substanța sa.

Legea nr. 10/2001

prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe

care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea de dreptul la un tribunal,

pentru că împotriva deciziei/dispoziției emise în procedura administrativă

legea prevede calea contestației la instanță, căreia i se oferă o jurisdicție

deplină, după cum există posibilitatea de a supune controlului judecătoresc

toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv

refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării,

astfel încât este pe deplin asigurat accesul la justiție.

Existența Legii nr. 10/2001,

derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei

reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care

calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una

efectivă.

Art. 6 din documentul

european, ca și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, nu pot fi

interpretate ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege

condițiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate

înainte de ratificarea Convenției, iar statelor le este recunoscută o mare

marjă de apreciere în ceea ce privește politica economică și socială.

Statul român și-a

propus să acorde măsuri reparatorii pentru imobilele preluate în perioada

regimului comunist, iar una dintre condițiile acordării unor astfel de măsuri a

fost aceea ca persoana care se consideră îndreptățită a le primi să formuleze

notificare în acest scop, într-un termen de 6 luni, prelungit succesiv de două

ori, adică într-un termen de 1 an de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Recurenții nu au

învederat motivele pentru care acest termen nu s-ar încadra în marja de

apreciere recunoscută statului, iar Înalta Curte nu are niciun temei să

considere că, sub acest aspect, legea internă adoptată în scop reparator sau

jurisprudența creată în baza ei nu se bucură de claritatea sau coerența

rezonabilă la care se referă jurisprudența C.E.D.O.

În recurs, recurenții

au precizat că, în c. Faimblant împotriva României, C.E.D.O. a stabilit că

declararea ca inadmisibilă a unei acțiuni în revendicare formulate în baza

Codului civil, după apariția Legii nr. 10/2001, contravine art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, indiferent de procedura urmată, administrativă

sau judiciară.

Înalta Curte constată

că premisele de la care a pornit Curtea Europeană a Drepturilor Omului în

hotărârea menționată nu se regăsesc în speță, deoarece reclamanții din acea

cauză au formulat o notificare în baza Legii nr. 10/2001, pentru ca, ulterior,

până la soluționarea acesteia, să introducă pe rolul instanțelor de judecată o

acțiune îndreptată împotriva Consiliului Local, solicitând constatarea

nelegalității naționalizării din anul 1950. Instanța le-a respins acțiunea ca

inadmisibilă, motivând că aceștia ar fi trebuit să finalizeze procedura

administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 în constatarea nevalabilității

titlului statului.

În cauza citată, C.E.D.O.

a reținut că, „respingerea acțiunii în constatare nu prezintă prin ea însăși o

problemă din perspectiva Convenției dacă, în circumstanțele concrete ale

speței, procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 apare drept o cale de drept

efectivă. Prin urmare, rămâne de verificat eficiența acestei proceduri în

speță”, de asemenea, „Curtea nu contestă marja de apreciere de care beneficiază

statele de a implementa proceduri administrative prealabile asigurării

accesului concret și efectiv la o instanță (vezi, mutatis m