ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 484/2014

Deliberând asupra cauzei de față, reține următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 18 mai 2011, reclamanții O.F.M., K.F.E.J., F.O.E.N. și F.R.J. au chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin M.F.P., Municipiul București prin Primarul General, SC A.Z.V. SRL și C.N., solicitând să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în București, sector 3, să fie obligați pârâții să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 126 m.p. situat la adresa menționată, să fie obligați pârâții C.N. și Municipiul București prin Primarul General să respecte dreptul de proprietate și posesie al reclamanților asupra apartamentului din imobil, să fie obligați pârâții Municipiul București prin Primarul General și SC A.Z.V.

SRL să respecte dreptul de proprietate și posesie al reclamanților asupra spațiului situat la parterul aceluiași imobil. Reclamanții au susținut că imobilul de mai sus a fost proprietatea autoarei lor, E.K.F. și a fost trecut în mod abuziv în patrimoniul statului în baza Decretului nr. 92/1950. Astfel, preluarea a fost una nevalabilă, întrucât actul normativ ce a stat la baza acestei măsuri contravenea dispozițiilor art. 481 din C. civ., art. 6 din C.E.D.O., art. 8 din Constituția României și art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului. Cu privire la celelalte capete de cerere din acțiune, având ca obiect revendicarea imobilului de la pârâți, reclamanții au arătat că titlul lor de proprietate este preferabil în raport cu titlul invocat de pârâți, deoarece se fundamentează pe dobândirea legală a proprietății și este mai vechi, în timp ce titlul pârâților este nelegal.

Pârâtul Municipiul București prin Primarul General a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, formulată de reclamanți după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, și excepția lipsei de interes a reclamanților pentru promovarea capătului 1 de cerere, atât timp cât legea specială de reparație prevede expres caracterul abuziv al preluărilor făcute de stat în perioada de referință a legii, prin naționalizare. Pârâta SC A.Z.V. SRL și pârâtul C.N. au formulat, de asemenea, întâmpinări, prin care au invocat inadmisibilitatea acțiunii în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și fără respectarea procedurii prealabile de restituire prevăzute de această lege specială.

Prin sentința civilă nr. 1846 din 15 octombrie 2012, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția lipsei de interes pe primul capăt de cerere și, pe cale de consecință, a respins acest capăt de cerere ca fiind lipsit de interes, a admis excepția inadmisibilității cererii de revendicare, respectiv a respins capetele 2, 3 și 4 din acțiune, ca inadmisibile. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 exclud posibilitatea formulării de către foștii proprietari sau de către succesorii acestora a acțiunii în revendicare sau de acordare de despăgubiri pentru bunurile preluate de stat fără titlu valabil, în cazul în care aceste bunuri fac obiectul unor legi speciale de reparație.

După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunile în revendicare introduse direct la instanțele de judecată sunt inadmisibile în situația în care reclamantul nu a formulat notificare în baza legii speciale în termenul prevăzut de lege. Dispozițiile Legii nr. 10/2001 reglementează o procedură administrativă, prealabilă și obligatorie pentru restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, procedură care se finalizează prin emiterea unei decizii sau a unei dispoziții motivate de soluționare a notificării, ce poate fi atacată în instanță de persoana îndreptățită la restituire; instituirea unor termene pentru apărarea dreptului de proprietate, ca și ocrotirea drepturilor concrete și efective ale persoanelor care au dobândit de la stat imobile naționalizate de fostele regimuri comuniste, nu este contrară spiritului practicii C.E.D.O.

și nici Deciziei nr. 33/2009 pronunțată de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție. În speță, reclamanții nu au făcut dovada formulării unei astfel de notificări, prin care să solicite restituirea imobilului, în natură sau prin echivalent, aspect confirmat prin cererea precizatoare, situație în care au pierdut dreptul de a solicita în justiție măsuri reparatorii pentru imobil. De altfel, prin Legea nr. 1/2009, pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001, s-a stipulat în mod expres că, potrivit art. 46 alin. (4), persoana îndreptățită are obligația de a urma calea prevăzută de această lege, după intrarea ei în vigoare, prevederi ce se aplică cu prioritate.

Instanța de fond a apreciat că o astfel de soluție nu încalcă dispozițiile art. 21 din Constituția României și nici ale art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., deoarece dreptul de acces la un tribunal nu este un drept absolut, ci este compatibil cu limitări, ceea ce înseamnă că legislația internă poate să prevadă obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile atunci când se urmărește apărarea unui drept civil, cu condiția unică și esențială ca soluția pronunțată într-o astfel de procedură să poată fi atacată în fața unei instanțe judecătorești. Reclamanții aveau o astfel de cale prevăzută de art. 26 din Legea nr. 10/2001, care le dădea posibilitatea de a contesta în fața tribunalului - secția civilă - dispoziția ce s-ar fi emis dacă aceștia ar fi formulat notificare.

Aveau chiar posibilitatea de a ataca în instanță refuzul unității deținătoare de a soluționa notificarea, în condițiile dispozițiilor obligatorii ale Deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în recurs în interesul legii. Cu privire la excepția lipsei de interes în promovarea capătului de cerere având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu, instanța de fond a reținut că reclamanții nu justifică folosul practic urmărit prin formularea unei astfel de cereri, în condițiile în care acțiunea lor în revendicare se impune a fi respinsă ca inadmisibilă.

În plus, instanța a constatat și faptul că, prin modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005 nu se mai face distincție între imobilele preluate de stat cu titlu sau fără titlu, or, atât timp cât legiuitorul a statuat că toate imobilele preluate în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 au intrat în posesia statului în mod abuziv, instanța nu mai poate să constate altceva decât ceea ce prevede legea. Împotriva sentinței de mai sus au declarat apel reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Au susținut că instanța de fond a greșit atunci când a admis excepția lipsei de interes cu privire la capătul de cerere având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu, deși acest interes era evident și exista, măcar din perspectiva capătului doi de cerere din acțiune privind revendicarea imobilului.

Soluția pronunțată încalcă, în opinia apelanților, dispozițiile art. 6 din C.E.D.O., iar recunoașterea caracterului de preluare abuzivă, din perspectiva Legii nr. 10/2001, reprezintă doar o prezumție legală cu privire la încălcările aduse de stat, în perioada de referință a legii, proprietății private, fără a exclude verificarea de către instanța de judecată, în concret, a modului în care această încălcare s-a produs prin actul normativ de preluare. S-a arătat că și în ipoteza în care nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului rezultă din lege, constatarea acestui fapt și pe cale judiciară este impusă pentru considerente de opozabilitate și pentru faptul că se invocă existența unui titlu valabil.

În continuare, apelanții au susținut că instanța de fond a greșit și atunci când a respins capătul doi de cerere, privind revendicarea, ca inadmisibil, soluție care încalcă dispozițiile obligatorii ale Deciziei nr. 33/2008. Deși reține în motivare considerentele acestei decizii obligatorii, prin care instanța supremă a statuat cu privire la obligația instanțelor învestite cu astfel de acțiuni de a verifica pe fond dacă o soluție de respingere a acțiunii ca inadmisibilă nu aduce atingere dispozițiilor Convenției Europene sau unui alt drept de proprietate, instanța de fond refuză să verifice dacă există sau nu, în cauză, o astfel de încălcare, pronunțând o hotărâre contradictorie.

Dacă ar fi făcut o asemenea verificare, ar fi constatat că reclamanții se află într-o astfel de situație de excepție, deoarece la data la care ar fi trebuit să formuleze în baza Legii nr. 10/2001 notificare pentru restituirea imobilului aveau domiciliile în străinătate, situație în care nu li se putea impune o conduită procesuală identică cu a persoanelor interesate care domiciliau în România. Au mai învederat că soluția instanței de fond încalcă dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, deoarece ingerința în dreptul reclamanților de acces la o instanță nu a fost proporțională cu scopul urmărit, reclamanții au fost discriminați și nu s-a ținut seama de dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Intimata pârâtă SC A.V. SRL a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat. A susținut că nu există interes pentru constatarea în instanță a nevalabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu, cât timp, prin lege specială de reparație, s-a prevăzut expres această nevalabilitate, iar apelanții nu au un bun, în sensul Convenției, care să le permită să invoce art. 1 din Protocolul nr. 1. Intimatul C.N. a formulat, de asemenea, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, susținând că sentința instanței de fond este pronunțată cu respectarea deciziei în interesul legii invocată de apelanți, dar și a Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În concursul dintre legea generală și legea specială, instanța era obligată să dea întâietate legii speciale; atâta vreme cât apelanții nu au bun în sensul Convenției, nu pot invoca dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 în vederea recunoașterii dreptului lor de proprietate.

Prin Decizia civilă nr. 153/A din 03 iunie 2013, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanții reclamanți, reținând următoarele: Fiind sesizată de reclamanți cu o acțiune având ca obiect revendicarea unui imobil trecut în patrimoniul statului prin naționalizare, instanța de fond a apreciat corect că sunt incidente în cauză dispozițiile Legii nr. 10/2001, lege specială care reglementează restituirea imobilelor trecute în patrimoniul statului în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, chiar dacă în acțiune reclamanții au indicat ca temei juridic dispozițiile de drept comun privind revendicarea imobiliară și dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Între Legea nr. 10/2001, ca lege specială de reparație și dreptul comun în materia revendicării imobiliare există în mod evident un concurs de legi, soluționat în mod corect în favoarea legii speciale, în baza principiului fundamental de drept „specialia generalibus derogant”. Aceiași este și concluzia care se desprinde din considerentele deciziei nr. 33/2008 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, obligatorie pentru instanțele naționale, conform art. 329 C. proc. civ. Este adevărat că aceiași decizie stabilește, prin considerentele sale, că nici nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul într-o atare acțiune se prevalează de un bun în sensul normei europene și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

În acest sens, trebuie să se analizeze, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Apelanții, deși se prevalează de dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 și de practica Curții Europene a Drepturilor Omului, nu se află însă în niciuna din aceste situații de excepție, neavând un bun în sensul Convenției, iar accesul la justiție, care nu trebuie interpretat ca fiind absolut, le-ar fi fost asigurat prin contestarea în instanță a titlului pârâților, în condițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, dacă ar fi înțeles să beneficieze de aceasta ori prin formularea unei cereri de restituire întemeiată pe dispozițiile obligatorii ale Deciziei nr. 20/2007 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Cu privire la noțiunea de bun, prevăzută de art. 1 din Protocolul nr. 1, instanța de apel a reținut, în jurisprudența actuală a Curții Europene, o schimbare în raționamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României, continuând cu cauzele Străin și Porțeanu, pe care Curtea le-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară.

În practica anterior conturată, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constatase nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, din cauza imposibilității exercitării dreptului de proprietate al reclamanților asupra bunurilor lor vândute de stat unor terți care le ocupau în calitate de chiriași, privare care, combinată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piață a bunului, era considerată incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1. S-a apreciat chiar că reclamanții au un bun actual și atunci când vânzarea către chiriași a unor apartamente din imobile s-a realizat ulterior ori doar un interes patrimonial de a obține restituirea în natură, însă cu aceeași valoare ca și un bun actual în ceea ce privește cerința legală a existenței unui bun, ca drept efectiv, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești.

Această practică a Curții Europene, invocată și de apelanți în combaterea lipsei de interes pe capătul unu de cerere, a fost însă radical circumstanțiată, prin distincția clară între dreptul la restituire și dreptul la despăgubiri ce se regăsește tranșant în cauza Atanasiu și alții contra României, în care se fixează semnificații ale noțiunii de bun pe care Curtea le-a uzitat în mod constant în jurisprudența sa. Astfel, se arată că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului.

În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, precum în speță, poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații. În speța dedusă judecății, apelanții nu au o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care să se fi dispus restituirea bunului, care să poată fi considerată bun în sensul Convenției, să se bucure de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 și să-i îndreptățească la redobândirea posesiei asupra apartamentului în litigiu, pe calea acțiunii în revendicare.

Nu au formulat, până la data înregistrării acțiunii de față, notificare, în condițiile Legii nr. 10/2001, situație în care, în mod corect instanța de fond a apreciat că cererea în revendicare întemeiată pe dreptul comun și pe dispozițiile Convenției Europene nu poate fi primită. O astfel de soluție nu încalcă dispozițiile convenției și nici principiile generale desprinse din jurisprudența constantă a Curții Europene. În cauza pilot mai sus menționată, C.E.D.O. a reamintit că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția.

În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire. Apelanții nu au înțeles însă să beneficieze de dispozițiile legii speciale, situație în care nu pot susține că au un drept actual de proprietate ce poate fi valorificat și apărat pe cale judiciară, prin revendicarea de drept comun.

În jurisprudența sa constantă, Curtea Europeană a mai reținut că, așa cum art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept de a dobândi bunuri, el nu le impune statelor contractante nicio restricție cu privire la libertatea lor de a stabili domeniul de aplicare a legilor pe care le pot adopta în materie de restituire a bunurilor și de a alege condițiile în care acceptă să restituie drepturile de proprietate persoanelor deposedate. În aceste circumstanțe, autoritățile naționale trebuie să beneficieze de o largă marjă de apreciere, nu numai pentru a alege măsurile care să reglementeze raporturile de proprietate din țară, ci și pentru a avea la dispoziție timpul necesar pentru punerea lor în aplicare.

Prin legi speciale de reparație, statul a reglementat modalitatea de restituire a imobilelor trecute în patrimoniul statului în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar faptul că apelanții nu au înțeles să acceseze procedura administrativă prevăzută de această reglementare specială, singura care le-ar fi permis ulterior să sesizeze instanța de judecată, impunea respingerea acțiunii de revendicare, fără ca aceasta să reprezinte o încălcare a art. 6 din Convenție. Faptul că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanții aveau domiciliul în străinătate, nu justifica o altă soluție, în condițiile în care, conform dreptului intern și internațional, nimeni nu poate invoca în recunoașterea unui drept necunoașterea legii.

Instanța de apel a considerat nefondată și critica formulată împotriva modului în care prima instanță a înțeles să soluționeze excepția lipsei de interes a capătului de cerere având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului. Reglementat de lege ca o condiție de fond, esențială a acțiunii, interesul reprezintă folosul practic urmărit de parte prin punerea în mișcare a procedurii judiciare respective.

Or, reclamanții nu au interes să solicite instanței constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului, în condițiile în care însăși Legea nr. 10/2001, prin dispozițiile sale speciale, prevede expres că preluarea de către stat a unui imobil proprietate privată, prin naționalizare, în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, este una abuzivă Încercând să justifice acest interes, apelanții au susținut în apel că verificarea de către instanța de judecată a modalității de preluare a imobilului și constatarea în final a nevalabilității titlului statului prezenta interes din perspectiva celuilalt capăt de cerere din acțiune, privind revendicarea imobilului. Această susținerea este nefondată, soluția asupra capătului de cerere privind revendicarea neputând fi influențată de soluția asupra capătului de cerere privind nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului.

În lipsa notificării, analizarea pe fond a acțiunii în revendicare formulate de reclamanți nu se putea face, conform Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, decât dacă s-ar fi dovedit că aceștia au un bun, în sensul Convenției, care să se bucure de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, simpla apreciere a instanței asupra nevalabilității titlului statului cu privire la imobil, fără să se fi dispus, prin hotărâre executorie, restituirea lui, nu ar fi reprezentat un bun în sensul Convenției, în măsură să permită instanței să analizeze cererea de revendicare din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs, în termen legal, reclamanții, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ. Recurenții au arătat următoarele: 1) Hotărârea pronunțată nu cuprinde motivele pe care se sprijină. Astfel, în esență, recurenții susțin că instanța de apel s-a limitat în motivare doar la analiza noțiunii de bun în sensul jurisprudenței C.E.D.O., fără a cerceta critica privind greșita inversare a caracterului principal/accesoriu al capetelor de cerere, prin pronunțarea mai întâi asupra revendicării și, subsecvent, asupra nevalabilității titlului statului. Prin aceasta s-a încălcat principiul disponibilității.

De asemenea, arată recurenții, instanța de apel nu s-a pronunțat: a) în ceea ce privește verificarea existenței în cauză a condițiilor de excepție de la regula inadmisibilității acțiunii în revendicare, astfel cum au fost ele statuate prin Decizia nr. 33/2008; 2) nici în legătură cu nemotivarea instanței de fond sub aspectul respingerii apărării asupra admisibilității acțiunii în revendicare după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în virtutea principiului primordialității Convenției Europene a Drepturilor Omului, ca normă mai favorabilă decât legea internă, prin raportare la decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție și la art. 20 din Constituția României, prin analiza concursului dintre legea internă și reglementările internaționale; 3) asupra nemotivării hotărârii instanței de fond în ceea ce privește apărarea legată de încălcarea dreptului de acces, dreptului la nediscriminare și la respectarea proprietății, prin raportare și la recomandarea 2004 (5) a Comitetului de Miniștri.

2) Hotărârea a fost dată cu interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, schimbarea înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, în sensul că, pe de o parte, instanța de apel a calificat cererea privind constatarea nevalabilității titlului statului ca fiind subsecventă acțiunii în revendicare (cu consecințe grave asupra modului de soluționare al acestei cereri pe excepția lipsei de interes), iar, pe de altă parte, pentru că aceeași instanță a considerat că „accesul la justiție” le-ar fi fost asigurat petenților doar prin contestarea în instanță a titlului pârâților, cu referire la art. 45 din Legea nr. 10/2001, ceea ce este contrar situației de fapt existente, nefiind vorba în cauză de cumpărători de la stat ai imobilului revendicat, ci doar chiriași (calitate în care au fost chemați în judecată C.N.

și SC A.Z.V. SRL). 3) Hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. Recurenții arată că instanța de apel nu a avut în vedere dispozițiile art. 6.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența C.E.D.O. din perspectiva limitării nejustificate și disproporționate a dreptului de acces la un tribunal, ca o componentă a dreptului de acces la un proces echitabil, aceasta cu referire la soluția dată pe capătul de cerere privind contestarea nevalabilității titlului statului pe excepția lipsei de interes. Astfel, în condițiile în care acest capăt de cerere avea două motivări esențiale - preluarea imobilului pe numele altei persoane decât adevăratul proprietar, fără despăgubiri, și incompatibilitatea actului normativ de preluare cu dispozițiile juridice în vigoare la data preluării, motivarea instanței de apel nu are nicio justificare legală.

Simplul fapt că preluarea în fapt a imobilului s-a produs în perioada de referință a Legii nr. 10/2001 și instituirea unei prezumții legale de nelegalitate a titlului statului prin însăși recunoașterea legislativă produsă nu înseamnă că, în concret, reclamanții nu se pot adresa instanței pentru a li se analiza încălcarea adusă dreptului lor de proprietate. Mai mult, instanța de apel confundă noțiune de „preluare abuzivă” a imobilului, utilizată de Legea nr. 10/2001, cu constatarea nevalabilității titlului statului pe cale judiciară, astfel cum s-a cerut prin cererea de chemare în judecată, așa încât se impune ca instanța de recurs, pe baza propriei constatări, să verifice dacă titlul fondat pe o preluare abuzivă, pe numele unei alte persoane este sau nu valabil în condițiile concrete ale preluării și ale dispozițiilor Decretului nr. 92/1950.

Practica judiciară a fost constantă în admiterea cererilor privitoare la constatarea nevalabilității titlului statului, având în vedere atât competența instanțelor în soluționarea unor astfel de cereri, cât și imperativul garantării dreptului de acces la justiție. Interesul reclamanților în analiza acestui capăt de cerere se justifică tocmai pentru a demonstra că titlul lor de proprietate este preferabil titlului pârâtului - Decretul nr. 92/1950, pentru ca instanța să facă aplicarea principiului nemo plus juri ad alium transferre potest quam ipse habet. Or, excepția lipsei de interes, excepție în baza căreia s-a soluționat acest capăt de cerere, este nefondată, în condițiile în care pârâtul se apără în revendicare invocând un astfel de titlu, pentru a-și justifica posesia.

În susținerea interesului legitim, reclamanții au invocat previzibilitatea unei anumite jurisprudențe naționale, dar și efectele hotărârii C.E.D.O. în cauza I.Ș. împotriva României, de care însă instanța de apel nu a ținut cont. Prin menținerea soluției instanței de fond pe excepția lipsei de interes în privința primului capăt de cerere se încalcă și jurisprudența C.E.D.O. dedusă din hotărârile: Brumărescu contra României, Moșteanu contra României, Stoicescu contra României, Popescu Nasta contra României. 4) A fost soluționat în mod greșit capătul de cerere privind revendicarea pe excepția inadmisibilității, deoarece a fost încălcat dreptul de acces la justiție, astfel recunoscut de art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, instanța de apel nu a analizat dacă interdicția de acces direct instituită prin legile speciale în promovarea acțiunii de drept comun este compatibilă cu dispozițiile Convenției, dacă este justificată, în sensul de a îndeplini următoarele condiții: limitările impuse să nu restrângă accesul în asemenea măsură încât dreptul să fie atins în chiar substanța sa; limitarea să aibă un scop legitim; să existe un raport de proporționalitate.

Or, în speță, limitările instituite prin Legea nr. 10/2001 sau art. 6 din Legea nr. 213/1998 conduc la respingerea excepției inadmisibilității acțiunii pentru argumente ce nu au fost analizate în niciun mod de instanța de apel: limitarea nu poate fi justificată prin argumentul că „ar servi scopului securității juridice” (invocarea Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu conduce la aplicabilitatea sa obligatorie de către instanța învestită ca soluționarea cauzei, deoarece emiterea unor decizii de principiu în domenii importante ale activității judiciare nu aduce atingere dreptului și îndatoririi instanțelor inferioare de a examina în totală independență cauzele concrete ce le sunt deduse soluționării); atingerea adusă substanței dreptului este suficientă în practica C.E.D.O.

pentru a înlătura și examinarea criteriului proporționalității și a considera că este încălcat art. 6 din Convenție (c.Faimblat contra României). Ca atare, în speță este necesară analiza concretă a raportului de proporționalitate prin raportare și la situația reclamanților și autorilor lor, nevoiți să emigreze în contextul deposedării lor de bunurile ce le asigurau locuință și venituri. În cauză, mai mult, instanța de apel, pentru a stabili conformitatea normei interne cu Convenția și a rezolva conflictul dintre legile interne și reglementările internaționale nu a avut în vedere art. 20 din Constituția României și nici nu a analizat modul în care se putea face aplicarea de către judecătorul național a Recomandării nr. 2004/5 a Comitetului de Miniștri.

5) Hotărârea s-a dat cu încălcarea dispozițiilor art. 329 C. proc. civ., care statuează asupra obligativității deciziei pronunțate în interesul legii asupra problemelor de drept dezlegate. Recurenții arată că, pe de o parte, instanța de apel nu și-a motivat soluția, deși aceștia au invocat situația de excepție privind admisibilitatea revendicării statuată prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar, pe de altă parte, că problema admisibilității acțiunii pendinte a primit o soluționare nuanțată din partea instanței supreme, în sensul că nu în toate situațiile existența Legii nr. 10/2001 exclude posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, ceea ce ar fi obligat instanța de judecată să se pronunțe mai întâi asupra nevalabilității titlului statului, pentru a putea stabili dacă reclamanții au un bun în sensul Convenției.

Astfel, hotărârea instanței de apel este și contradictorie: deși reține în considerente paragraful privind posibilitatea înlăturării legii speciale și a formulării revendicării, în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate, instanța refuză să verifice pe fond dacă, în concret, este vorba de o excepție de la regula de principiu enunțată în decizie. Ca și argumente în susținerea nelegalității deciziei recurate, recurenții susțin neanalizarea apărărilor lor legale de admisibilitatea acțiunii în revendicare în virtutea principiului primordialității Convenției Europene a Drepturilor Omului, ca normă mai favorabilă legii interne, dar și încălcarea unor dispoziții legale și drepturi: art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, privind dreptul de nediscriminare, consacrat și prin Protocolul nr. 12 la Convenție.

În opinia acestora, a admite că Legea nr. 10/2001 ar reprezenta o normă mai favorabilă sub aspectul apărării dreptului de proprietate și a o aplica ca justificare a respingerii unor acțiuni în revendicare directă înseamnă practic încălcarea dreptului la nediscriminare, prin raportare la art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. 6) Eronat a reținut instanța de apel că recurenții nu ar avea un bun în sensul Convenției, cu înlăturarea efectelor jurisprudenței anterioare hotărârii în cauza Atanasiu contra României.

Or, nu există niciun argument pentru a nu valida efectele hotărârii din cauza Viașu contra României, cu referire la restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate de către un regim anterior după ratificarea Convenției, Recurenții mai susțin că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra efectelor pe care le-ar putea avea asupra existenței „bunului” consacrarea dreptului la revendicarea de drept comun a imobilelor cu privire la care statul nu are un titlu valabil prin art. 1 alin. (5) și (6) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, aprobate prin H.G. nr. 20/1996, modificat prin H.G. nr. 11/1997. O asemenea consacrare legislativă neabrogată prin nicio lege posterioară și care implică pronunțarea asupra primului capăt al acțiunii generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire.

Or, prin soluția instanței de apel s-a negat aceste mijloc de acțiune reglementat expres și care reprezenta o recunoaștere a faptului că asupra acestor imobile se poate invoca respectarea dreptului la proprietate de către persoana deposedată în aceste condiții. În cauză, reclamanții sunt titulari actuali ai bunului revendicat, calitate ce le-a fost recunoscută prin măsurile legislative ce reglementează măsuri de restituire sau recunoașterea preluării abuzive de către stat, respectiv: art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, art. 1 din Legea nr. 112/1995 și art. 1 alin. (5) și (6) din H.G. nr. 20/1996, art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Efectul acestor recunoașteri legislative a caracterului de bun actual, pentru imobilele care ar face obiectul unei revendicări pe dreptul comun nu poate fi înlăturat.

Prin întâmpinare, intimații C.N. și SC A.Z.V. SRL solicită respingerea recursului ca nefondat. În esență, intimatul C.N. arată că în mod corect cele două instanțe au considerat că cererea privind constatarea nevalabilității titlului statului nu constituie în realitate un capăt de cerere de sine stătător, ci reprezintă justificarea accesorie capătului de cerere propriu-zis, și anume revendicarea imobilului. Pronunțându-se mai întâi pe revendicare, cerere care în speță este inadmisibilă în lipsa notificării, capătul de cerere privind nevalabilitatea titlului statului este lipsit de interes, anularea acestuia neaducând vreun folos practic reclamanților. Precizează că instanța de apel s-a pronunțat pe toate motivele de apel și a verificat și motivat corect aplicarea în speță a Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie conform art. 329 C. proc.

civ. Cum recurenții nu au urmat procedura legii speciale, nu pot fi exceptați de la prevederile acestei decizii. Motivul invocat pentru prima oară în apel, de către reclamanți, că au lipsit din țară și s-au stabilit în Venezuela nu este relevant și nu reprezintă o cauză de imposibilitate de a lua cunoștință de legislația română. Necunoașterea legii nu poate fi invocată. Instanța de apel a analizat și a avut în vedere circumstanțele concrete ale cauzei, verificând în ce măsură legea internă ar intra în conflict cu Convenția Europeană. Corect s-a apreciat că reclamanții nu se pot prevala de un bun actual, instanța de apel motivând pe larg raționamentul și făcând referire și la jurisprudența C.E.Dr.O.

în cauze similare. Intimata SC A.Z.V. SRL arată că soluția asupra capătului de cerere privind revendicarea nu poate fi influențată de soluția asupra cererii privind nevalabilitatea titlului statului. De astfel, în lipsa notificării formulate de reclamanți, instanța de apel nu putea analiza pe fond acțiunea în revendicare. În speță, s-a verificat corect situația de fapt, concluzionându-se că nu sunt incidente în cauză situațiile de excepție, și, de asemenea, s-a motivat pe larg că doar în condițiile existenței unui bun acțiunea în revendicare este admisibilă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ceea ce nu e cazul în speța de față. Intimata precizează că argumentele aduse de recurenți în dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. nici măcar nu se circumscriu acestui caz de modificare a hotărârii, iar, în ceea ce privește dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., consideră că instanța de apel a aplicat corect dispozițiile legale la cauza dedusă judecății și a reținut că solicitarea de a se restitui un bun preluat anterior de stat, în 1950, nu intră sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. De altfel Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează doar protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele : 1. Prima critică se fundamentează pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care prevăd că modificarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină ori când cuprinde motive contradictorii ori străine de materia pricinii.

În acest context, recurenții critică lipsa considerentelor în ceea ce privește greșita inversare a analizei celor două capete de cerere, din perspectiva celui principal, respectiv accesoriu, cu încălcarea principiului disponibilității, dar și nepronunțarea în legătură cu: existența excepțiilor de la regula inadmisibilității acțiunii în revendicare, astfel statuate prin decizia nr. 33/2008, cu apărările asupra admisibilității acțiunii în revendicare după intrarea în vigoare a legii speciale, în virtutea primordialității dispozițiilor convenționale, cu considerentele ce vizează încălcarea dreptului de acces la instanță, a dreptului la nediscriminare și la respectarea proprietății prin raportare și la Recomandarea 2004(5) a Comitetului de Miniștri.

Din perspectiva textului de lege citat în susținerea acestei critici, Înalta Curte observă că, potrivit art. 261 pct. 5 C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, motivarea constituind o garanție puternică împotriva arbitrariului judecătorilor pentru cei în litigiu, iar pentru instanțele superioare un element necesar în exercitarea controlului declanșat prin căile de atac. Cu toate acestea, judecătorul are obligația să motiveze soluția dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părților care sprijină capetele de cerere formulate, astfel încât nu constituie motiv de casare faptul că nu s-a răspuns la fiecare argument.

În speță, instanța a fost învestită, în opinia recurenților, cu două capete de cerere, ce ar fi trebuit analizate în mod distinct, în ordinea invocării lor. Înalta Curte constată că instanța de apel a răspuns pe larg criticilor formulate în acord cu dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., considerând că reclamanții, în condițiile în care nu au justificat existența unui bun în patrimoniul lor, dobândit anterior promovării acțiunii pendinte, nu justifică un interes practic la acest moment pentru a solicita să se constate nevalabilitatea titlului statului, condiție de fond, esențială a acțiunii.

Instanța de apel a apreciat, totodată, că soluția asupra capătului de cerere privind revendicarea nu putea fi influențată de soluția asupra capătului de cerere privind nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului, întrucât, pe de o parte, însăși legea specială definește noțiunea de preluare abuzivă, iar, pe de altă parte, pentru că reclamanții nu au înfățișat o hotărâre executorie, prin care să se fi dispus, anterior, restituirea imobilului în litigiu, singura în măsură să permită instanței de judecată să analizeze cererea de revendicare din perspectiva dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Procedând în acest sens instanța de apel, nu înseamnă că nu a analizat apelul în limitele în care a fost învestită, aceasta deoarece avea obligația să răspundă în concret celor două pretenții ale reclamanților, iar nu să dezvolte considerente în legătură cu fiecare argument expus în cererea de apel.

De altfel, ordinea în care instanța de apel a înțeles să răspundă criticilor din apel nu influențează soluția adoptată, cât timp Curtea s-a raportat, față de obiectul acțiunii, la Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia restituirii/ revendicării imobilelor naționalizate, în acest context răspunzând, chiar dacă implicit, inclusiv aspectelor contestate, și anume existența excepțiilor de la regula inadmisibilității acțiunii în revendicare statuate prin RIL, situațiile în care se aplică prioritar prevederile convenționale, încălcarea dreptului de acces la instanță și a dreptului la nediscriminare, care nu se constituie însă în cereri distincte deduse judecății.

Reținând situația de fapt în raport de probatoriul administrat, instanța de apel a concluzionat că nu sunt incidente situațiile de excepție invocate, că reclamanții, deși se prevalează de un bun în sensul Convenției, nu au făcut dovezi, pentru a le fi aplicabile prioritar reglementările internaționale, dar și că accesul la justiție, care nu trebuie să fie unul absolut, le-ar fi fost asigurat reclamanților în măsura în care aceștia ar fi urmat procedura legii speciale, sens în care nu se justifică referirea la principiul nediscriminării. Prin urmare, Înalta Curte constată că acest prin motiv de recurs nu se circumscrie condițiilor prevăzute de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

2) Cea de-a doua critică susținută de recurenți privește interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, schimbarea înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, în condițiile în care, conform opiniei acestora, ambele instanțe s-au pronunțat asupra capetelor de cerere în altă ordine decât au fost învestite, dar și pentru că aceleași instanțe s-au raportat la dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, ce nu sunt aplicabile în speță, în acest fel reținând motive străine de natura pricinii. În primul rând, Înalta Curte apreciază că această critică, astfel dezvoltată, nu se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., schimbarea ordinii de soluționare a petitelor acțiunii neputând viza natura juridică sau conținutul actului juridic dedus judecății, cu atât mai mult cu cât cererea de față nici nu privește o astfel de situație.

În al doilea rând, Înalta Curte nu are în vedere încălcarea principiului disponibilității (caz în care ar fi fost incidente dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.), întrucât instanța de apel nu a lăsat necercetate criticile ce au făcut obiectul apelului, analizând temeinicia pretențiilor deduse judecății. În final, Înalta Curte constată că reținerea unor argumente străine de natura pricinii ar putea face obiectul analizei recursului din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ. și, în acest context, că instanța de apel a argumentat, în mod corect, de altfel, că reclamanții se prevalează de dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional și de practica Curții Europene, dar nu se află în situațiile de excepție recunoscute, neavând un bun.

Trimiterea greșită la dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, în situația în care imobilul se află în continuare în patrimoniul Statului Român, nu îi scutea pe reclamanți să facă dovada existenței bunului în patrimoniul lor din perspectiva practicii Curții Europene a Drepturilor Omului. În consecință, critica fundamentată pe prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu este fondată. 3) Cel de-al treilea motiv de recurs, expus în susținerea sa prin mai multe argumente, se referă la încălcarea și aplicare greșită a legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Această critică nu este fondată. Prin cererea introductivă de instanță, reclamanții au solicitat constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului revendicat.

În condițiile în care reclamanții nu au uzat de procedura prevăzută de legea specială de reparație ori nu au obținut anterior litigiului de față o hotărâre judecătorească executorie, care să justifice, din perspectiva C.E.D.O., deținerea unui bun, solicitarea privind constatarea nevalabilității titlului statului apare, într-adevăr, ca lipsită de interes, astfel cum au apreciat instanțele fondului, neputând fi valorificată în cadrul unei proceduri judiciare de drept comun, pentru că s-ar ajunge în acest mod la eludarea prevederilor legii speciale, respectiv a normelor convenționale.

Soluționarea unei cereri de constatare a nevalabilității titlului statului în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun ar crea astfel posibilitatea, pentru părțile litigante care nu au procedat în sensul de mai sus, de a obține, în afara cadrului legal stabilit de normele de drept interne, de jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție și C.E.D.O., satisfacerea pretențiilor lor legate de imobil și situații ce cad sub incidența legii speciale, ceea ce este de natură să încalce principiul prevalenței legii speciale față de legea generală, principiul prevalenței normelor convenționale față de cele interne, naționale.

Este adevărat că în considerentele Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie pentru instanțele naționale, s-a reținut că existența Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul, într-o atare situație, să se poată prevala, la rândul său, de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție. Or, în speța de față, reclamanții nu se află în niciuna din aceste situații de excepție, neavând un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care să li se fi recunoscut dreptul de a păstra imobilul în litigiu.

În măsura în care, pe fond, acțiunea în revendicare a fost analizată și din perspectiva protecției unui bun actual, reclamanții nu se pot prevala de încălcarea accesului la justiție. Pe de altă parte, Înalta Curte reține că este adevărat că, potrivit art. 11 din Constituția României, tratatele ratificate de Parlament, conform legii, fac parte din dreptul intern, iar art. 20 din legea fundamentală consacră, în domeniul drepturilor fundamentale ale omului, în cazul neconcordanței între documentele internaționale și dreptul intern, prioritatea normelor internaționale, cu excepția situației în care legea română conține dispoziții mai favorabile.

În speță, însă, nu se poate vorbi de vreun conflict între legea națională, respectiv Legea nr. 10/2001, și dreptul european (art. 6 din Convenție; art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului) și, ca atare, nici încălcarea textelor sus menționate din Constituție, ca urmare a neacordării priorității dispozițiilor Convenției. Art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ca și art. 21 din Constituția României, reglementează liberul acces la justiție, care este un drept fundamental al omului, nu unul absolut, însă, ci unul care comportă anumite limite, limite care trebuie să respecte criteriile de legitimitate și de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele alese, consacrate de Convenție și jurisprudența Curții Europene în numeroase cazuri, inclusiv în cele invocate de recurenți.

Articolul citat garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal”, adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale, însă C.E.D.O. a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere. În același timp, instanța de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanța sa.

Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea de dreptul la un tribunal, pentru că împotriva deciziei/dispoziției emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației la instanță, căreia i se oferă o jurisdicție deplină, după cum există posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, astfel încât este pe deplin asigurat accesul la justiție. Existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă.

Art. 6 din documentul european, ca și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, nu pot fi interpretate ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea Convenției, iar statelor le este recunoscută o mare marjă de apreciere în ceea ce privește politica economică și socială. Statul român și-a propus să acorde măsuri reparatorii pentru imobilele preluate în perioada regimului comunist, iar una dintre condițiile acordării unor astfel de măsuri a fost aceea ca persoana care se consideră îndreptățită a le primi să formuleze notificare în acest scop, într-un termen de 6 luni, prelungit succesiv de două ori, adică într-un termen de 1 an de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Recurenții nu au învederat motivele pentru care acest termen nu s-ar încadra în marja de apreciere recunoscută statului, iar Înalta Curte nu are niciun temei să considere că, sub acest aspect, legea internă adoptată în scop reparator sau jurisprudența creată în baza ei nu se bucură de claritatea sau coerența rezonabilă la care se referă jurisprudența C.E.D.O. În recurs, recurenții au precizat că, în c. Faimblant împotriva României, C.E.D.O. a stabilit că declararea ca inadmisibilă a unei acțiuni în revendicare formulate în baza Codului civil, după apariția Legii nr. 10/2001, contravine art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, indiferent de procedura urmată, administrativă sau judiciară.

Înalta Curte constată că premisele de la care a pornit Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea menționată nu se regăsesc în speță, deoarece reclamanții din acea cauză au formulat o notificare în baza Legii nr. 10/2001, pentru ca, ulterior, până la soluționarea acesteia, să introducă pe rolul instanțelor de judecată o acțiune îndreptată împotriva Consiliului Local, solicitând constatarea nelegalității naționalizării din anul 1950. Instanța le-a respins acțiunea ca inadmisibilă, motivând că aceștia ar fi trebuit să finalizeze procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 în constatarea nevalabilității titlului statului. În cauza citată, C.E.D.O. a reținut că, „respingerea acțiunii în constatare nu prezintă prin ea însăși o problemă din perspectiva Convenției dacă, în circumstanțele concrete ale speței, procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 apare drept o cale de drept efectivă.

Prin urmare, rămâne de verificat eficiența acestei proceduri în speță”, de asemenea, „Curtea nu contestă marja de apreciere de care beneficiază statele de a implementa proceduri administrative prealabile asigurării accesului concret și efectiv la o instanță (vezi, mutatis m