ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 646/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 646/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București

– Secția a V-a civilă la data de 21 noiembrie 2008, reclamanții S.M., L.G., S.P.G.,

S.M. în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, Cooperativa T. și ICL

Alimentara, G.T. și G.E. au solicitat ca instanța să constate inexistența

titlului statului și să oblige pârâții să lase reclamanților în deplină

proprietate și posesie imobilul situat în București, str. Alizeului și str.

Scarlat Varnav, compus din teren în suprafață totală de 1030 m.p. și construcțiile

aferente.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat

că în baza Decretului nr. 92/1950 s-a dispus trecerea în proprietatea statului

a imobilului situat în București, strada Alizeului, sectorul 6 (fosta stradă

Zoe Grand), figurând la poziția 5820 în listele anexele ale actului de

naționalizare, imobilul fiind compus din terenul în suprafață de 1030 mp și

construcția aferentă, iar anterior actului de naționalizare imobilul menționat

a fost în proprietatea autorilor reclamanților din prezenta cauză, figurând în

proprietatea numitei P.E., conform actului de vânzare-cumpărare de către

Tribunalul Ilfov și a procesului-verbal întocmit la data de 2 decembrie 1940 de

către Tribunalul Ilfov în dosarul nr. 4362/1940.

Reclamanții au arătat că își justifică calitatea

procesuală activă, întrucât au calitatea de moștenitori ai fostei proprietare a

imobilului - P.E., în baza certificatului de moștenitor emis de fostul Notariat

de Stat Local al sectorului 7, a certificatului de moștenitor eliberat de

Notariatul de Stat al Sectorului 6 București și în baza certificatului de

moștenitor întocmit de către BNP S.C.

Totodată, au arătat că la data de 8 mai 1997,

statul a vândut imobilul situat în București, strada Alizeului, sectorul 6

către O.L.C., prin contractul de vânzare-cumpărare, iar în scopul cumpărării,

O.L.C. a încheiat cu pârâții G.T. și G.E., contractul de împrumut din 10

octombrie 1996 la BNP M.Ș., contract în care debitorul a garantat cu toate

bunurile restituirea împrumutului, imobilul intrând sub incidența prevederilor art.

9 din Legea nr. 112/1995.

Prin s.c. nr. 11586 din 5 noiembrie 1998 a

Judecătoriei sectorului 6 București, imobilul situat în București, strada

Alizeului, sectorul 6 a fost atribuit către creditorii defunctului, respectiv G.T.

și G.E.

S-a arătat și faptul că măsura naționalizării

imobilului a fost nelegală, întrucât autoarea acestora era exceptată de la

măsura naționalizării, fiind casnică, iar actul de naționalizare s-a făcut în

mod abuziv, sens în care titlul de proprietate al statului este nevalabil,

calitate în care Statul Român nu putea să înstrăineze un imobil care nu a

intrat valabil în patrimoniul acestuia, titlul de proprietate al reclamanților

fiind preferabil.

În drept, s-au invocat prevederile art. 480 C.

civ., art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997.

Prin cererea precizatoare depusă la data de

18 mai 2009, reclamanții au arătat că înțeleg să se judece în prezenta cauză

numai cu Municipiul București, prin primarul general, având în vedere faptul că

imobilele situate în Municipiul București, strada Scarlat Varnav, sectorul 6 nu

au fost înstrăinate către Cooperativa T. și ICL Alimentara.

Prin sentința nr. 833 din 14 iunie 2010,

Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins cererea formulată de

reclamanți S.M., L.G., S.P.G., S.M. în contradictoriu cu pârâții G.T. și G.E.,

pentru putere de lucru judecat; a admis în parte cererea formulată de

reclamanți în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București; a obligat pârâtul

Municipiul București să lase în deplină proprietate și pașnică folosință

reclamanților imobilul situat în municipiul București, strada Scarlat Varnav,

sectorul 6, imobil descris potrivit raportului de expertiză din data de 7

aprilie 2010 efectuat în cauză de către expertul E.C.

În ce privește cererea introdusă de către

reclamanți în contradictoriu cu pârâții G.T. și G.E., tribunalul, ca efect al

admiterii excepției puterii de lucru judecat prin încheierea de ședință din

data de 18 mai 2009, a respins cererea introdusă în contradictoriu cu aceștia pentru

putere de lucru judecat.

Astfel, în considerentele încheierii de

ședință din data de 18 mai 2009, tribunalul a avut în vedere împrejurarea că prin

s.c. nr. 6140 din 15 septembrie 2003 a Judecătoriei sectorului 2 București,

irevocabilă prin respingerea apelului și a recursului declarate împotriva

acesteia, instanța a respins ca neîntemeiată acțiunea în revendicare introdusă

de reclamanții S.M., L.G., S.P.G., S.M. în contradictoriu cu G.T. și G.E. cu

privire la imobilul situat în București, strada Alizeului, parter, sectorul 6.

Or, între sentința menționată anterior și situația de fapt descrisă în prezenta

cauză pentru a cărei valorificare calea judecății este obligatorie există o

identitate de părți, obiect și cauză, împrejurare care a determinat admiterea

excepției puterii de lucru judecat.

Pe fondul cauzei,

tribunalul a reținut că titlul de proprietate al reclamanților este preferabil

celui deținut de către pârâți, întrucât titlul de proprietate al reclamanților

emană de la adevăratul proprietar și este mai vechi decât titlul de proprietate

exhibat de către pârâtul Municipiul București, deoarece titlul de proprietate

al acesteia emană de la un neproprietar, în patrimoniul Statului Român, ca

urmare a aplicării Decretului nr. 92/1950, imobilul revendicat în prezenta

cauză nu a intrat cu titlul legal.

În privința actului normativ

de preluare, tribunalul a reținut că acesta intra în vădită contradicție cu

legislația României în vigoare la data respectivă, încălcând tratatele

internaționale care, prin ratificare, fac parte din dreptul intern, Declarația

Universală a Drepturilor Omului adoptată prin Rezoluția Adunării Generale a ONU

217 A (III) din 10 decembrie 1948, semnată de România, Codul Civil - art. 480

și art. 481, art. 12 din Constituția R.S.R., Constituția din 1948 - art. 8 și art.

10.

Examinând modalitatea

preluării imobilului, tribunalul a apreciat că este nelegală și abuzivă, din

perspectiva art.

2

alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 10/2001.

Tribunalul a reținut

că nevalabilitatea titlului statului nu reprezintă un capăt de cerere distinct,

analiza legalității titlului statului este avută în vedere în ce privește

criteriile de preferabilitate ale titlurilor de proprietate exhibate de către

părți, respectiv

actul

de vânzare-cumpărare autentificat de către Tribunalul Ilfov și a

procesul-verbal întocmit la data de 2 decembrie 1940 de către Tribunalul Ilfov în

dosarul nr. 4362/1940 pentru reclamanți și legea, ca mod de dobândire a

proprietății pentru pârâta Municipiul București.

Or, având în vedere considerentele expuse de către

instanță cu privire la modalitatea preluării imobilului de către stat care se

circumscrie prevederilor art.

2

alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 și ținând cont de caracterul perpetuu al

dreptului de proprietate al reclamanților, în sensul că acesta nu se stinge

prin neuz, tribunalul a constatat că titlul de proprietate al reclamanților

este

preferabil titlului de proprietate deținut de către pârâtul Municipiul

București, motiv pentru care tribunalul a admis acțiunea

și

a obligat pârâta

Municipiul București să lase reclamanților în deplină

proprietate și pașnică folosință imobilul.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel atât reclamanții S.M., L.G., S.P.G., S.M., cât și

pârâtul Municipiul București, prin primarul general, criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie.

Prin decizia nr. 120A

din data de 19 martie 2012, Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat apelul declarat de

reclamanți; a admis apelul declarat de pârât; a schimbat în parte sentința

apelată, în sensul că a respins acțiunea în totalitate, ca inadmisibilă; a

menținut restul dispozițiilor sentinței.

Cu privire la apelul reclamanților, instanța de apel a

reținut că prin sentința civilă nr. 6140 din 15 septembrie 2003, Judecătoria

sector 6 București a respins, ca inadmisibilă, acțiunea în revendicare

promovată de reclamanți în contradictoriu cu pârâții G., având ca obiect

imobilul situat în București, str. Alizeului, compus din teren și construcție,

cu motivarea că prin adoptarea Legii nr. 10/2001, care a intrat în vigoare la

data de 14 ianuarie 2001, s-au reglementat măsuri reparatorii pentru foștii

proprietari ai imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22

decembrie 1989, dispozițiile sale aplicându-se tuturor cererilor care au ca

obiect imobile ce intră sub incidența acestei legi și că, față de situația

juridică a imobilului, rezultă din înscrisurile depuse la dosar că nemișcătorul

ce face obiectul cererii de chemare în judecată intră sub incidența Legii nr. 10/2001.

De asemenea, au fost avute în vedere dispozițiile art. 6 alin.

(2) din Legea nr. 213/1998 și împrejurarea că acțiunea întemeiată pe drept

comun, respectiv art. 480 și urm. C. civ., nu mai poate fi primită, fiind

inadmisibilă.

În prezentul litigiu, se solicită în contradictoriu cu

aceiași pârâți G., pentru aceleași considerente și cauză, obligarea pârâților

să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în

București, str. Alizeului, prin comparare de titluri, în temeiul art. 480 și

urm. C. civ.

Curtea de apel a arătat că, deși prin sentința

sus-menționată, acțiunea a fost respinsă, ca inadmisibilă, ne aflăm în prezența

autorității de lucru judecat, pe considerentul că și la acest moment Legea nr. 10/2001

este în vigoare și își produce pe deplin efectele, are caracter de lege

specială care înlătură aplicarea dreptului comun în materia imobilelor

confiscate de statul comunist, iar potrivit deciziei nr. 33/2008 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, legea specială înlătură de la aplicare dreptul

comun.

În această cauză nu ne aflăm în ipoteza prevăzută în

decizia nr. 33/2008, aceea în care nu în toate cazurile acțiunea în revendicare

pe drept comun este inadmisibilă.

Astfel, s-a arătat că nu se poate aprecia că existența

Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge

la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare

acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul

Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Reclamanții nu au invocat și nici nu și-au completat

acțiunea prin invocarea unui „bun” în prezenta cauză, astfel încât să impună o

analiză comparativă a titlurilor de proprietate.

Curtea de apel a reținut că dispozițiile Legii nr. 10/2001

- lege specială și derogatorie de la dreptul comun - sunt obligatorii de la

data intrării ei în vigoare, în raport și de adagiile generalia specialibus non

derogant și specialia generalibus derogant.

În consecință, legiuitorul permite revendicarea

imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 numai

în condițiile Legii nr. 10/2001, act normativ cu caracter special, care se

aplică cu prioritate față de prevederile art. 480 C. civ., care constituie

dreptul comun în materia revendicării.

În caz contrar, s-ar ajunge la situația în care

dispozițiile Legii nr. 10/2001 ar fi golite de conținut, astfel încât să nu-și

producă efectele juridice, or nu aceasta este rațiunea pentru care a fost

adoptată o atare lege specială de reparație.

De asemenea, instanța

de apel a mai reținut și jurisprudența recentă a C.E.D.O. în cauza Atanasiu,

unde se precizează în mod expres noțiunea de „bun”, Curtea Europeană a

Drepturilor Omului arătând că noțiunea de „bunuri” poate acoperi atât „bunurile

actuale”, cât și valorile patrimoniale, inclusiv creanțele în virtutea cărora

un reclamant poate pretinde să aibă cel puțin „speranța legitimă” de a se

bucura efectiv de un drept de proprietate.

Existența unui „bun

actual” în patrimoniul unei persoane ființează manifest fără nicio îndoială

dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, jurisdicțiile au recunoscut

acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii, au decis

în mod expres restituirea bunului.

În acest context,

refuzul administrației de a se supune acestei hotărâri constituie o ingerință

în dreptul la respectarea bunurilor,care reiese din primul aliniat al art. 1

din Protocolul nr. 1 la Convenție .

În ceea ce privește celelalte argumente referitoare la

admiterea excepției autorității de lucru judecat, cu privire la imobilul teren

situat în str. Alizeului, pe care l-a avut în folosință O.L., curtea de apel a

constatat că prin sentința sus-menționată s-a soluționat cauza având ca obiect

revendicarea imobilului din str. Alizeului, teren și construcție.

Prin urmare, această excepție a fost admisă cu privire la

imobilul teren și construcție care se află în proprietatea pârâților G., astfel

cum a fost dobândit de la autorul lor, O.L.

Deși în dispozitivul sentinței apelate nu se indică în

concret suprafața de teren ce a fost retrocedată pârâților prin admiterea în

parte a cererii formulată în contradictoriu cu Municipiul București, ci se

indică că se restituie în proprietate și folosință imobilul descris potrivit

raportului de expertiză din data de 7 aprilie 2010 efectuat de expert E.C.,

instanța de apel a constatat, având în vedere actul de vânzare-cumpărare al lui

O.L., precum și actele de proprietate ale autorilor reclamanților și adresele

înainte de Primăria municipiului București, că obiectul contractului de

vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 l-a constituit construcția și

terenul de sub construcție în suprafață de 89,70 m.p., iar terenul (curte) în suprafață de 169 m.p. a fost închiriat aceluiași O.L.C., conform

contractului de închiriere.

De asemenea, conform titlului de proprietate al

reclamanților, autorul acestora a deținut suprafața totală de 1030 m.p., (inițial întregul teren purtând o singură adresă poștală, expertul menționând că nu s-au

prezentat documente din care să rezulte limita de separație dintre cele trei

adrese, respectiv str. Alizeului, str. Scarlat Varnav), din care s-a

înstrăinat, conform contractului de vânzare-cumpărare, doar suprafața de 89,70 m.p., restul suprafeței a rămas în posesia statului, respectiv 940 m.p.

Pentru aceste considerente, apelul formulat de reclamanți

a fost respins, ca nefondat.

Cu privire la apelul Municipiului București s-a reținut

că acțiunea formulată reprezintă o cerere în revendicare, întemeiată pe dreptul

comun – art. 480 C. civ. și urm., fiind formulată la data de 21 noiembrie 2008,

după apariția legii speciale, Legea nr. 10/2001.

Astfel, potrivit

dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001, în scopul restituirii în natură,

persoanele care se considerau îndreptățite la această formă de reparație

trebuia să formuleze notificare în condițiile și în termenul prevăzute de art. 22

din Legea nr. 10/2001 (art. 21 din lege, la data intrării în vigoare), termen

care s-a împlinit, în urma prelungirii succesive prin O.U.G. nr. 109 și nr. 145/2001,

la 14 februarie 2002.

Sancțiunea

nerespectării acestui termen, reglementat pentru trimiterea notificării, consta

în pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură

sau prin echivalent.

Dispozițiile art. 6 alin.

(2) din Legea nr. 213/l998 prevăd posibilitatea revendicării bunurilor preluate

de stat fără titlu valabil, de către foștii proprietari sau moștenitorii lor,

în cazul în care fac obiectul unor legi speciale de reparație. Or, Legea nr. 10/2001

este tocmai o lege specială de reparație, care reglementează și ipoteza

imobilului pretins de reclamanți, preluat de stat prin Decretul nr. 92/1950.

De asemenea, decizia nr.

33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în

soluționarea unui recurs în interesul legii vizând chiar problema în discuție,

obligatorie potrivit art. 329 C. proc. civ., a stabilit, în urma admiterii

recursului, că, potrivit principiului specialia generalia derogant, concursul

dintre legea specială și cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale,

chiar dacă nu se prevede aceasta în cuprinsul legii speciale.

În speță, la data

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul pretins de reclamanți se afla

în deținerea Municipiului București, astfel încât părțile interesate puteau

obține măsuri reparatorii pentru bunul respectiv, în baza acestei legi,

inclusiv în modalitatea restituirii în natură, cu condiția să fi adresat o

notificare municipalității, în condițiile și în termenul prevăzute de lege.

Reclamanții nu au

procedat însă în acest sens, solicitând, în anul 2008 prin intermediul acțiunii

în revendicare de drept comun, formulată în cauza de față, lăsarea imobilului

în deplină proprietate și posesie atât de către terțul cumpărător, cât și față

de pârâtul Municipiul București, fără să prezinte argumente pertinente pentru

care au fost împiedicați, în termenul de notificare, să declanșeze procedura

administrativă, în scopul recuperării bunului.

În consecință, în

prezent, neurmând regulile legii speciale pentru restituirea imobilului de

către unitatea deținătoare de la data intrării în vigoare a acestei legi,

apelanții nu pot obține recunoașterea dreptului de proprietate și posesia

bunului, prin intermediul acțiunii în revendicare, de la proprietarii actuali.

Pentru

valorificarea pretențiilor în legătură cu un drept invocat, persoanele

interesate trebuie să respecte legislația națională edictată în legătură cu

dreptul respectiv, atât din perspectiva dreptului substanțial, cât și a căilor

procedurale prevăzute de lege pentru obținerea recunoașterii celor susținute.

Cum reclamanții nu au

efectuat niciun demers, în condițiile legii sus-menționate, pentru recuperarea

bunului, nu au nici măcar o speranță legitimă de a-și putea realiza pretențiile

în legătură cu acest bun.

„Simpla speranță de

restituire”, (terminologie uzitată în jurisprudența Curții Europene), în

absența îndeplinirii condițiilor legale esențiale pentru a putea redobândi un

bun trecut în proprietatea statului, în regimul politic anterior, inclusiv în

ceea ce privește termenele impuse de lege pentru promovarea unei cereri în

acest scop, nu reprezintă o „speranță legitimă”, privită ca „valoare

patrimonială”, și, în consecință, ca „bun”, în înțelesul art. 1 din Protocol.

Aceasta, indiferent de cât de îndreptățită, din perspectiva fondului dreptului,

ar fi speranța de restituire.

În consecință,

reclamanții nu se pot plânge de o atingere a dreptului de proprietate, în

condițiile documentului european, atât timp cât nu demonstrează existența lui

actuală.

Pe de altă parte,

conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Păduraru

contra României, de exemplu), Convenția nu impune statelor contractante nicio

obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte

de a fi ratificat Convenția.

De asemenea, art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la documentul european nu poate fi interpretat

ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care

ele acceptă să restituie bunurile ce au trecut în proprietatea lor anterior

ratificării Convenției, iar statelor le este recunoscută o mare marjă de

apreciere în ceea ce privește politica economică și socială.

Statul român și-a

propus să acorde măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada

regimului comunist, anterior ratificării Convenției, iar una dintre condițiile

acordării unei astfel de reparații a fost aceea ca persoana care se consideră

îndreptățită să redobândească bunul preluat, să formuleze notificare conform

Legii nr. 10/2001, în termen de un an de la data intrării sale în vigoare.

Curtea de apel a

arătat că reclamanții nu au fost în măsură să arate de ce nu au respectat

această procedură impusă de actul normativ arătat și de ce termenul de

notificare și condițiile legii nu s-ar încadra în marja de apreciere

recunoscută statului, iar instanța nu are niciun temei să considere că legea

internă adoptată în scop reparator sau jurisprudența creată în baza ei nu se

bucură de claritatea sau coerența rezonabilă Ia care se referă jurisprudența

Curții Europene.

Neprocedând în sensul

celor stipulate prin legea specială, fără să prezinte argumente convingătoare

din punct de vedere juridic, care să explice atitudinea reclamanților, de a

ocoli actul normativ menționat pentru recuperarea bunului, ei au pierdut

dreptul de a-l obține prin intermediul acțiunii în revendicare de drept comun.

Accesul la justiție

era pe deplin asigurat în cazul în care reclamanții ar fi respectat procedura

impusă de legislația specială în materie de proprietate, deoarece, în cazul în

care ar fi fost nemulțumiți de modalitatea soluționării notificării ar fi putut

formula contestație în temeiul art. 26 (art. 24 în legea veche), supunând

pretențiile lor controlului judiciar.

De asemenea, C.E.D.O. a statuat cu putere obligatorie

pentru instanțele naționale, că un reclamant nu poate invoca o încălcare a art.

1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor

Omului, decât în măsura în care deciziile pe care le incriminează se raportează

la bunurile sale în sensul acestei dispoziții. Noțiunea de „bunuri” poate

acoperi atât „bunurile actuale”, cât și valorile patrimoniale, inclusiv

creanțele în virtutea cărora un reclamant poate pretinde să aibă cel puțin

„speranța legitimă” de a se bucura efectiv de un drept de proprietate.

Existența unui „bun

actual” în patrimoniul unei persoane ființează manifest fără nicio îndoială

dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, jurisdicțiile au recunoscut

acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii, au decis

în mod expres restituirea bunului.

În acest context,

refuzul administrației de a se supune acestei hotărâri constituie o ingerință

în dreptul la respectarea bunurilor,care reiese din primul aliniat al art. 1

din Protocolul nr. 1 la Convenție.

În prezenta cauză,

reclamanții nu se pot prevala de un bun actual în sensul Convenției și nici de

o speranță legitimă, câtă vreme nu s-a făcut nicio dovadă că au acționat în

justiție anterior datei introducerii acțiunii – 21 noiembrie 2008, ori că dețin

o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să le fie recunoscută calitatea

de proprietar, iar în dispozitiv să existe obligația de restituire a imobilului

în litigiu, în condițiile în care bunul lor a trecut în proprietatea statului

abuziv.

Hotărârea nr. 719 din 26 august 1997 emisă de Consiliul

General al Municipiului București – Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 112/1995

nu constituie un bun în sensul menționat anterior, în plus, aceasta privește

imobilul situat în str. Alizeului, sector 6, București, reclamanta S.M. primind

în temeiul Legii nr. 112/1995 despăgubiri pentru acel imobil.

Nici hotărârile judecătorești depuse în cauză nu

constituie bun în sensul art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la

C.E.D.O., întrucât simpla recunoaștere a nevalabilității titlului statului,

fără existența unei dispoziții de restituire a imobilului în litigiu, care să

poată fi pusă în executare, nu le conferă reclamanților nici măcar o speranță

legitimă, singura lor speranță legitimă fiind aceea dată de parcurgerii

procedurilor administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001, astfel cum s-a

menționat anterior.

Împotriva acestei

decizii, au exercitat calea de atac a recursului reclamanții S.M., L.G., S.P.G.

și S.M., în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Printr-o primă

critică, reclamanții au invocat prevederile art. 34 alin. (2) și (3) C. proc.

civ. și greșita respingere a cererii de recuzare pe care au formulat-o.

Astfel, instanța s-a

antepronunțat în cauză și erau îndeplinite cerințele prevăzute de art. 27 C.

proc. civ. pentru admiterea cererii de recuzare. Reclamanții au cerut refacerea

expertizei, arătând viciile acesteia, iar instanța de apel a respins cererea,

antepronunțându-se în sensul respingerii apelului. Prin respingerea recuzării

s-a ajuns la pronunțarea unei hotărâri nelegale, motivată tendențios și cu

rea-credință.

Reclamanții au arătat

că în mod greșit instanța nu a dispus refacerea raportului de expertiză.

Dispozitivul sentinței tribunalului nu putea fi adus la îndeplinire din pricina

concluziilor raportului de expertiză care, din eroare, nu menționa toate

străzile ce delimitau terenul, deși în cuprinsul constatărilor expertul

identificase corect terenul. Indiferent de soluția ce urma să o adopte, curtea

de apel trebuia să admită această dovadă, iar prin prisma motivării trebuia să

o admită și, dacă simțea nevoia, putea completa obiectivele propuse de

reclamanți, pentru aflarea adevărului.

În motivarea

recursului, reclamanții au susținut și faptul că, în mod greșit, curtea de apel

a apreciat că există autoritate de lucru judecat, când prin hotărârea

pronunțată în pricina anterioară acțiunea a fost respinsă, ca inadmisibilă. Or,

în situația în care instanța a soluționat cauza fără a intra în cercetarea

fondului, actul său nu se bucură de puterea lucrului judecat, astfel că

admisibilitatea unei cereri anterioare nu este exclusă.

Numai dezlegarea

fondului pricinii poate constitui autoritate de lucru judecat, însă hotărârea

anterioară nu este una care a dezbătut fondul cauzei și, în consecință, nu

beneficiază de puterea lucrului judecat, astfel că în mod greșit acțiunea

reclamanților a fost paralizată de această excepție.

În plus, prezenta

acțiune în revendicare privește și terenul folosit fără titlu de către pârâții G.,

teren ce nu a constituit obiectul judecății precedente, astfel nefiind

îndeplinite cele trei condiții pentru existența autorității de lucru judecat:

identitatea de obiect, părți și cauză.

Printr-o altă

critică, recurenții au invocat greșita respingere a acțiunii, ca inadmisibilă,

arătând că situația lor se încadrează în excepțiile prevăzute de decizia nr. 33/2008

a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Autoarea

reclamanților făcea parte din categoriile exceptate de la naționalizare, așa

încât aplicarea Decretului nr. 92/1950 a fost nelegală. Inexistența titlului

statului privește toate bunurile, tot patrimoniul acesteia, preluat nelegal,

deci și imobilul din fosta str. Zoe Grand, actualmente str. Scarlat Vârnav și

Alizeului. De vreme ce Statul Român nu a avut niciodată un titlu de proprietate

asupra imobilului ce face obiectul judecății, înseamnă că nu a înstrăinat vreun

drept lui O.L. și deci, în patrimoniul intimaților G. nu se regăsește vreun

drept de proprietate concurent dreptului reclamanților, făcându-și pe deplin

aplicația principiul nemo plus juris ad alium transfere potest, quam ipse

habet.

Drept urmare,

admiterea acțiunii în revendicare nu vatămă în niciun fel vreun alt drept,

pentru simplu motiv că acesta nu există.

În ceea ce privește

aplicarea Convenției și a „bunului actual”, atât în înțelesul deciziei

Atanasiu, cât și cel de după și de care ține seama și decizia nr. 33/2008,

recurenții-reclamanți au susținut că decizia atacată nu reține în considerente

apărările lor față de apelul pârâtului Municipiul București și care iterau

dreptul de creanță recunoscut de instituțiile statului, drept de creanță care

demonstrează existența „bunului actual”, conform pct. nr. 145 din decizia

Atanasiu.

C.E.D.O. a decis cu

valoare de principiu că drepturile de creanță constituie un bun în sensul art. 1

din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție.

Prin urmare, cât nu

există vreun drept concurent care ar putea fi lezat și atâta vreme cât

reclamanții au un „bun actual”, înseamnă că sunt îndeplinite cerințele deciziei

nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, iar revendicarea

este admisibilă, în speța de față nefiind preeminentă legea specială.

Oricum, chiar

presupunând că pentru terenul și construcțiile înstrăinate intimaților G. ar fi

preeminentă legea specială, totuși pentru restul imobilului revendicarea este

posibilă, pentru aceleași considerente: nu există vreun drept concurent care ar

putea fi lezat, imobilul fiind în administrarea Municipiului București și

reclamanții au un „bun actual”.

De asemenea,

respingerea acțiunii, ca inadmisibilă cu motivarea că reclamanții aveau

deschisă calea prevăzută de Legea nr. 10/2001, echivalează cu încălcarea

dreptului la liberul acces la justiție, în ciuda prevederilor art. 6 pct. 1 din

C.E.D.O. și art. 21 din Constituția României.

Totodată,

jurisprudența C.E.D.O. a statuat că limitările la care poate fi supus dreptul

prevăzut de art. 6 pct. 1 din Convenție nu îi pot restricționa unui justițiabil

accesul liber într-o asemenea măsură încât dreptul său de a se adresa unei

instanțe judecătorești să fie afectat în însăși esența sa.

În speță, instanța de

apel, respingând acțiunea ca inadmisibilă, a încălcat principiul

disponibilității părților, neanalizând titlurile părților în raport de

dispozițiile art. 480 și art. 481 C. civ. și îngrădind dreptul reclamanților la

justiție, iar hotărârea astfel pronunțată reprezintă o ingerință în dreptul de

acces al recurenților la o instanță judecătorească.

Recursul este

nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce succed:

Printr-o primă

critică, reclamanții au invocat greșita respingere a cererii de recuzare pe

care au formulat-o în faza apelului, față de împrejurarea că

instanța s-ar fi

antepronunțat în cauză și erau îndeplinite cerințele prevăzute de art. 27 C.

proc. civ. pentru admiterea cererii de recuzare.

Acest motiv de recurs

este nefondat, având în vedere considerentele reținute de completul care a

soluționat cererea de recuzare și care a constatat că nu sunt întrunite

cerințele prevăzute de art. 27 pct. 7 C. proc. civ., care să atragă admiterea

cererii de recuzare.

În motivarea

încheierii din data de 4 mai 2011, Curtea de Apel București a reținut că

judecătorii nu și-au exprimat punctul de vedere cu privire la apelul dedus

judecății, ci doar au pus în discuția contradictorie a părților probele și

aspectele invocate de acestea în ședință publică.

Totodată, s-a arătat

că fixarea limitelor cadrului procesual de către instanță nu poate fi

interpretată ca o antepronunțare, atâta timp cât această constatare nu vizează

fondul raportului juridic dedus judecății, ci o simplă constatare ca argument

în privința unei probe solicitate, neantamându-se în niciun fel soluția pe care

cei doi judecători ar urma să o pronunțe în privința căilor de atac promovate.

De altfel, prin

încheierea din data de 12 septembrie 2011, Curtea de Apel București a motivat

soluția de respingere a probei cu expertiză tehnică topografică, solicitată de

reclamanții-apelanți, arătând care au fost argumentele ce au format convingerea

instanței cu privire la acest aspect și care nu prefigurează în niciun fel

soluția referitoare la fondul raportului juridic dedus judecății și implicit,

la modul de judecare a apelurilor formulate de părți.

În acest sens,

instanța a reținut că proba este nepertinentă și neconcludentă în cauză, având

în vedere că primul obiectiv formulat a fost deja realizat prin expertiza

administrată, regăsindu-se detaliat la capitolul „constatări”, iar cel de-al

doilea obiectiv propus rezultă din înscrisurile depuse la dosar, respectiv

relațiile comunicate de instituțiile abilitate.

Reclamanții nu mai

pot solicita în această fază procesuală reevaluarea niciunei probe și, deci, nu

mai pot contesta modul de stabilire, pe baza dovezilor administrate, a

situației de fapt în prezenta pricină, deoarece o atare critică nu s-ar încadra

în niciunul din cazurile de modificare sau casare prevăzute expres și limitativ

de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs.

Față de actuala

configurație a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în

recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, instanța de

recurs are competența doar de a verifica legalitatea hotărârii atacate prin

raportare la situația de fapt deja stabilită, pe care aceasta o constată.

Printr-un alt motiv

de recurs, reclamanții au susținut că, în mod greșit, curtea de apel a apreciat

că există autoritate de lucru judecat în prezenta cauză, interpretând eronat

dispozițiile art. 1201 C. civ.

Sub aspectul greșitei

rețineri a autorității de lucru judecat, reclamanții invocă, pe de o parte,

faptul că nu se poate reține aceasta în ipoteza în care prin hotărârea

anterioară s-a soluționat cererea fără a se intra în cercetarea fondului, ci

numai atunci când se soluționează în fond litigiul dedus judecății.

Critica formulată sub

acest aspect nu este fondată, întrucât poate opera autoritatea de lucru judecat

și în ipoteza în care în primul litigiu nu s-a pronunțat o hotărâre prin care

s-a dezlegat fondul dedus judecății.

Astfel, dacă

formularea unei acțiuni nu este permisă de cadrul legislativ existent la data

respectivă – intervenind astfel excepția inadmisibilității, formularea unei noi

acțiuni, cu același obiect, cauză și părți și în aceleași condiții atrage

autoritatea de lucru judecat.

Pe de altă parte, în

ceea ce privește tripla identitate impusă de autoritatea de lucru judecat,

reclamanții fac referire la faptul că acțiunea în revendicare formulată

împotriva persoanelor fizice vizează și terenul folosit de aceștia fără titlu –

aspect care este diferit de cele deduse judecății în litigiul anterior.

Chiar și în această

ipoteză, limitele de operare a autorității de lucru judecat sunt fixate prin

cadrul procesual fixat în primul litigiu, iar pentru ceea ce se deține în plus

intervin considerentele referitoare la celălalt pârât, respectiv Municipiul

București.

Printr-o ultimă

critică, recurenții au invocat greșita respingere a acțiunii, ca inadmisibilă,

în raport de excepțiile prevăzute de decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție; câtă vreme nu există vreun drept concurent care ar putea

fi lezat și având în vedere că reclamanții au un „bun actual”, înseamnă că sunt

îndeplinite cerințele deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, iar revendicarea este admisibilă, în speța de față nefiind

preeminentă legea specială.

Reclamanții au formulat

prezenta acțiune în revendicare

la

data de 21 noiembrie 2008, mult după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Dispozițiile Legii nr. 10/2001,

lege specială și derogatorie de la dreptul comun, sunt obligatorii de la data

intrării ei în vigoare, în raport de principiul de drept care guvernează

concursul dintre legea specială și legea generală – specialia generalibus

derogant – și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege

specială.

Legiuitorul permite

revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada de referință numai în

condițiile Legii nr. 10/2001, act normativ cu caracter special, care se aplică

cu prioritate față de prevederile art. 480 C. civ., care constituie dreptul

comun în materia revendicării.

O atare interpretare este

impusă și de reglementarea ce s-a dat prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998

privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, potrivit căruia

„bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin

vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de

succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de

reparații".

În acord cu soluțiile adoptate

de Curtea Constituțională a României privind domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001,

se constată că această lege, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2)

din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării, în

natură sau în echivalent, a imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu

valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Legea nr. 10/2001 suprimă,

așadar, acțiunea dreptului comun al revendicării, dar nu și accesul la un

proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecționează sistemul reparator și

procedural, controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și

liber la trei grade de jurisdicție, în condițiile art. 21 alin. (1) și (3) din

Constituție și ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

De altfel, accesul la justiție

și dreptul la un proces echitabil sunt asigurate, sub toate aspectele, în

cadrul procedurii judiciare prevăzute de capitolul III al Legii nr. 10/2001,

deci în condițiile și pe căile prevăzute de legea specială, ceea ce înseamnă că

nu se aduce atingere nici art. 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O.

Așadar, cu condiția ca dreptul

să fie efectiv, statul poate să reglementeze într-un anumit mod accesul la

justiție și chiar să îl supună unor limitări și restricții, o modalitate fiind

și aceea prin care se prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri

administrative prealabile.

Accesul la justiție presupune

în mod necesar însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea

interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanțe judecătorești. În

lipsa unei asemenea posibilități, dreptul de acces la instanță ar fi atins în

substanța sa.

În măsura în care aceste

exigențe sunt respectate, dreptul de acces la justiție nu este afectat.

Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a statuat, în cauza „Golder contra Regatului Unit", 1975 că

„

dreptul de

acces la tribunale nu este un drept absolut,

precum și că

„există

posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care

circumscriu conținutul oricărui drept."

Deci, se poate constata că

prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile administrative

de restituire, dar și modalitățile de a ataca în justiție măsurile dispuse în

cadrul acestei proceduri, persoana îndreptățită având, în consecință,

posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau

în cadrul procedurii prevăzute de lege, inclusiv de a deduce judecății însuși

dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Pe cale de consecință,

reglementarea cu caracter special din Legea nr. 10/2001 oferă cadrul juridic

complet pentru măsuri reparatorii (în natură sau prin echivalent) în cazul

imobilelor preluate abuziv de stat, inclusiv prin Decretul nr. 92/1950, ca în

speța de față și, fiind de imediată aplicare, deoarece interesează ordinea

publică, prevalează legii generale.

Or, în speță, reclamanții nu

au formulat notificare pentru imobilul în discuție, conform prevederilor art. 22

din Legea nr. 10/2001 și nici nu au atacat în justiție contractul de vânzare-cumpărare

încheiat în baza Legii nr. 112/1995, în termenul prevăzut de art. 45 din lege,

ceea ce înseamnă că reclamanții nu au înțeles să urmeze procedura prevăzută de

legea specială reparatorie pentru restituirea bunului.

Prin urmare, recurenții-reclamanți

nu pot invoca

încălcarea dreptului

la liberul acces la justiție, deoarece accesul la justiție le-ar fi fost

asigurat pe deplin în condițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001, având în

vedere că aceștia ar fi putut formula acțiune în justiție, în temeiul art. 26

din legea specială, dacă ar fi fost nemulțumiți de modalitatea soluționării

notificării privind restituirea bunului.

În ceea ce privește decizia în

interesul legii nr. 33/2008, este adevărat că această hotărâre stabilește că

atunci când există neconcordanțe între Legea nr. 10/2001 și Convenția

Europeană, prioritate are aceasta din urmă, însă plecând de la considerentele

anterioare, privitoare la posibilitatea limitărilor, implicit admise și de

contenciosul european, se constată că nu există vreo neconcordanță între cele

două acte normative, Legea nr. 10/2001 concretizând această posibilitate

conferită de jurisprudența C.E.D.O., prin instituirea celor două faze –

administrativă și judiciară.

Pe de

altă parte, contrar susținerilor recurenților, hotărârea „Maria Atanasiu și

alții/România” nu conține prevederi care, prin interpretare și aplicare la

datele concrete ale speței, le-ar putea fi favorabile.

Astfel,

nici din perspectiva Convenției reclamanții nu aveau vocația restituirii în

natură cu privire la imobilul în litigiu, date fiind cele statuate în

jurisprudența recentă a Curții Europene, respectiv în Cauza Atanasiu din 12

octombrie 2010, publicată în M. Of. 778 din 22 noiembrie 2010.

Astfel, în analiza

concursului dintre legea internă și Convenția europeană instanțele, în raport

cu circumstanțele concrete ale cauzei, sunt ținute să constate în ce măsură

reclamantul se prevalează de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția

Europeană.

Aprecierea existenței

unui „bun” în patrimoniul reclamanților implică recunoașterea în conținutul

noțiunii explicitate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului,

inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun

actual”, cât și a unei „speranțe legitime” de valorificare a dreptului de

proprietate.

În cadrul unei

acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul

la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de

recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt.

În cauza Atanasiu și

alții contra României se arată că un „bun actual” există în patrimoniul

proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în

prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai

că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul

restituirii bunului (paragrafele 140 și 143).

În caz contrar,

simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului

constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui

drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii

prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative

și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații

(paragrafe 141, 142 și 143).

Or, în speță, nu se

poate considera că reclamanții ar deține un „bun actual”, câtă vreme în

favoarea acestora nu s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă și

executorie în sensul restituirii imobilului.

Simpla recunoaștere a

nevalabilități titlului statului prin hotărârea judecătorească anterioară (s.c.

nr. 6140 din 15 septembrie 2003 a Judecătoriei sector 6 București –

irevocabilă), fără existența unei dispoziții de restituire a imobilului în

discuție, nu le conferă reclamanților un „bun actual” sau o „speranță

legitimă”, singura speranță legitimă a acestora fiind aceea dată de parcurgerea

procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Așadar, proprietarul

care nu deține un „bun actual” nu poate obține mai mult decât despăgubirile

prevăzute de legea specială, astfel încât se constată, în speță, chiar dacă

principiul specialia generalibus derogant nu s-ar fi opus, reclamanții nu aveau

un drept la restituire care să-i îndreptățească la redobândirea posesiei

bunului, nici pe temeiul evaluărilor presupuse de garanțiile art. 1 din

Protocolul 1 adițional la Convenție.

Însă, neurmând

procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, reclamanții nu pot obține nici

măsurile reparatorii în echivalent acordate de dispozițiile legii speciale

reparatorii, dreptul de creanță invocat de recurenți și recunoscut de

autoritățile statului constând doar în despăgubirile primite pentru imobil de

către reclamanta S.M., în temeiul Legii nr. 112/1995, prin hotărârea nr. 719

din 26 august 1997 emisă de Consiliul General al Municipiului București –

Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995.

Față de toate

considerentele reținute, Înalta Curte constată că decizia atacată a fost dată

cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate și că, astfel, nu sunt

îndeplinite condițiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., recursul reclamanților fiind nefondat și urmând a fi respins ca

atare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanții S.M., L.G., S.P.G., S.M. împotriva deciziei nr.

120A din data de 19 martie 2012 a Curții de Apel București – Secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 februarie 2013.