ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 646/2013

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a V-a civilă la data de 21 noiembrie 2008, reclamanții S.M., L.G., S.P.G., S.M. în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, Cooperativa T. și ICL Alimentara, G.T. și G.E. au solicitat ca instanța să constate inexistența titlului statului și să oblige pârâții să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, str. Alizeului și str. Scarlat Varnav, compus din teren în suprafață totală de 1030 m.p. și construcțiile aferente.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că în baza Decretului nr. 92/1950 s-a dispus trecerea în proprietatea statului a imobilului situat în București, strada Alizeului, sectorul 6 (fosta stradă Zoe Grand), figurând la poziția 5820 în listele anexele ale actului de naționalizare, imobilul fiind compus din terenul în suprafață de 1030 mp și construcția aferentă, iar anterior actului de naționalizare imobilul menționat a fost în proprietatea autorilor reclamanților din prezenta cauză, figurând în proprietatea numitei P.E., conform actului de vânzare-cumpărare de către Tribunalul Ilfov și a procesului-verbal întocmit la data de 2 decembrie 1940 de către Tribunalul Ilfov în dosarul nr. 4362/1940.

Reclamanții au arătat că își justifică calitatea procesuală activă, întrucât au calitatea de moștenitori ai fostei proprietare a imobilului - P.E., în baza certificatului de moștenitor emis de fostul Notariat de Stat Local al sectorului 7, a certificatului de moștenitor eliberat de Notariatul de Stat al Sectorului 6 București și în baza certificatului de moștenitor întocmit de către BNP S.C. Totodată, au arătat că la data de 8 mai 1997, statul a vândut imobilul situat în București, strada Alizeului, sectorul 6 către O.L.C., prin contractul de vânzare-cumpărare, iar în scopul cumpărării, O.L.C. a încheiat cu pârâții G.T. și G.E., contractul de împrumut din 10 octombrie 1996 la BNP M.Ș., contract în care debitorul a garantat cu toate bunurile restituirea împrumutului, imobilul intrând sub incidența prevederilor art. 9 din Legea nr. 112/1995.

Prin s.c. nr. 11586 din 5 noiembrie 1998 a Judecătoriei sectorului 6 București, imobilul situat în București, strada Alizeului, sectorul 6 a fost atribuit către creditorii defunctului, respectiv G.T. și G.E. S-a arătat și faptul că măsura naționalizării imobilului a fost nelegală, întrucât autoarea acestora era exceptată de la măsura naționalizării, fiind casnică, iar actul de naționalizare s-a făcut în mod abuziv, sens în care titlul de proprietate al statului este nevalabil, calitate în care Statul Român nu putea să înstrăineze un imobil care nu a intrat valabil în patrimoniul acestuia, titlul de proprietate al reclamanților fiind preferabil. În drept, s-au invocat prevederile art. 480 C. civ., art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997.

Prin cererea precizatoare depusă la data de 18 mai 2009, reclamanții au arătat că înțeleg să se judece în prezenta cauză numai cu Municipiul București, prin primarul general, având în vedere faptul că imobilele situate în Municipiul București, strada Scarlat Varnav, sectorul 6 nu au fost înstrăinate către Cooperativa T. și ICL Alimentara. Prin sentința nr. 833 din 14 iunie 2010, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins cererea formulată de reclamanți S.M., L.G., S.P.G., S.M. în contradictoriu cu pârâții G.T. și G.E., pentru putere de lucru judecat; a admis în parte cererea formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București; a obligat pârâtul Municipiul București să lase în deplină proprietate și pașnică folosință reclamanților imobilul situat în municipiul București, strada Scarlat Varnav, sectorul 6, imobil descris potrivit raportului de expertiză din data de 7 aprilie 2010 efectuat în cauză de către expertul E.C.

În ce privește cererea introdusă de către reclamanți în contradictoriu cu pârâții G.T. și G.E., tribunalul, ca efect al admiterii excepției puterii de lucru judecat prin încheierea de ședință din data de 18 mai 2009, a respins cererea introdusă în contradictoriu cu aceștia pentru putere de lucru judecat. Astfel, în considerentele încheierii de ședință din data de 18 mai 2009, tribunalul a avut în vedere împrejurarea că prin s.c. nr. 6140 din 15 septembrie 2003 a Judecătoriei sectorului 2 București, irevocabilă prin respingerea apelului și a recursului declarate împotriva acesteia, instanța a respins ca neîntemeiată acțiunea în revendicare introdusă de reclamanții S.M., L.G., S.P.G., S.M. în contradictoriu cu G.T.

și G.E. cu privire la imobilul situat în București, strada Alizeului, parter, sectorul 6. Or, între sentința menționată anterior și situația de fapt descrisă în prezenta cauză pentru a cărei valorificare calea judecății este obligatorie există o identitate de părți, obiect și cauză, împrejurare care a determinat admiterea excepției puterii de lucru judecat. Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că titlul de proprietate al reclamanților este preferabil celui deținut de către pârâți, întrucât titlul de proprietate al reclamanților emană de la adevăratul proprietar și este mai vechi decât titlul de proprietate exhibat de către pârâtul Municipiul București, deoarece titlul de proprietate al acesteia emană de la un neproprietar, în patrimoniul Statului Român, ca urmare a aplicării Decretului nr. 92/1950, imobilul revendicat în prezenta cauză nu a intrat cu titlul legal.

În privința actului normativ de preluare, tribunalul a reținut că acesta intra în vădită contradicție cu legislația României în vigoare la data respectivă, încălcând tratatele internaționale care, prin ratificare, fac parte din dreptul intern, Declarația Universală a Drepturilor Omului adoptată prin Rezoluția Adunării Generale a ONU 217 A (III) din 10 decembrie 1948, semnată de România, Codul Civil - art. 480 și art. 481, art. 12 din Constituția R.S.R., Constituția din 1948 - art. 8 și art. 10. Examinând modalitatea preluării imobilului, tribunalul a apreciat că este nelegală și abuzivă, din perspectiva art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.

Tribunalul a reținut că nevalabilitatea titlului statului nu reprezintă un capăt de cerere distinct, analiza legalității titlului statului este avută în vedere în ce privește criteriile de preferabilitate ale titlurilor de proprietate exhibate de către părți, respectiv actul de vânzare-cumpărare autentificat de către Tribunalul Ilfov și a procesul-verbal întocmit la data de 2 decembrie 1940 de către Tribunalul Ilfov în dosarul nr. 4362/1940 pentru reclamanți și legea, ca mod de dobândire a proprietății pentru pârâta Municipiul București.

Or, având în vedere considerentele expuse de către instanță cu privire la modalitatea preluării imobilului de către stat care se circumscrie prevederilor art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 și ținând cont de caracterul perpetuu al dreptului de proprietate al reclamanților, în sensul că acesta nu se stinge prin neuz, tribunalul a constatat că titlul de proprietate al reclamanților este preferabil titlului de proprietate deținut de către pârâtul Municipiul București, motiv pentru care tribunalul a admis acțiunea și a obligat pârâta Municipiul București să lase reclamanților în deplină proprietate și pașnică folosință imobilul. Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanții S.M., L.G., S.P.G., S.M., cât și pârâtul Municipiul București, prin primarul general, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia nr. 120A din data de 19 martie 2012, Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat apelul declarat de reclamanți; a admis apelul declarat de pârât; a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea în totalitate, ca inadmisibilă; a menținut restul dispozițiilor sentinței.

Cu privire la apelul reclamanților, instanța de apel a reținut că prin sentința civilă nr. 6140 din 15 septembrie 2003, Judecătoria sector 6 București a respins, ca inadmisibilă, acțiunea în revendicare promovată de reclamanți în contradictoriu cu pârâții G., având ca obiect imobilul situat în București, str. Alizeului, compus din teren și construcție, cu motivarea că prin adoptarea Legii nr. 10/2001, care a intrat în vigoare la data de 14 ianuarie 2001, s-au reglementat măsuri reparatorii pentru foștii proprietari ai imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, dispozițiile sale aplicându-se tuturor cererilor care au ca obiect imobile ce intră sub incidența acestei legi și că, față de situația juridică a imobilului, rezultă din înscrisurile depuse la dosar că nemișcătorul ce face obiectul cererii de chemare în judecată intră sub incidența Legii nr. 10/2001.

De asemenea, au fost avute în vedere dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 și împrejurarea că acțiunea întemeiată pe drept comun, respectiv art. 480 și urm. C. civ., nu mai poate fi primită, fiind inadmisibilă. În prezentul litigiu, se solicită în contradictoriu cu aceiași pârâți G., pentru aceleași considerente și cauză, obligarea pârâților să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, str. Alizeului, prin comparare de titluri, în temeiul art. 480 și urm. C. civ.

Curtea de apel a arătat că, deși prin sentința sus-menționată, acțiunea a fost respinsă, ca inadmisibilă, ne aflăm în prezența autorității de lucru judecat, pe considerentul că și la acest moment Legea nr. 10/2001 este în vigoare și își produce pe deplin efectele, are caracter de lege specială care înlătură aplicarea dreptului comun în materia imobilelor confiscate de statul comunist, iar potrivit deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, legea specială înlătură de la aplicare dreptul comun. În această cauză nu ne aflăm în ipoteza prevăzută în decizia nr. 33/2008, aceea în care nu în toate cazurile acțiunea în revendicare pe drept comun este inadmisibilă.

Astfel, s-a arătat că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție. Reclamanții nu au invocat și nici nu și-au completat acțiunea prin invocarea unui „bun” în prezenta cauză, astfel încât să impună o analiză comparativă a titlurilor de proprietate. Curtea de apel a reținut că dispozițiile Legii nr. 10/2001 - lege specială și derogatorie de la dreptul comun - sunt obligatorii de la data intrării ei în vigoare, în raport și de adagiile generalia specialibus non derogant și specialia generalibus derogant.

În consecință, legiuitorul permite revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 numai în condițiile Legii nr. 10/2001, act normativ cu caracter special, care se aplică cu prioritate față de prevederile art. 480 C. civ., care constituie dreptul comun în materia revendicării. În caz contrar, s-ar ajunge la situația în care dispozițiile Legii nr. 10/2001 ar fi golite de conținut, astfel încât să nu-și producă efectele juridice, or nu aceasta este rațiunea pentru care a fost adoptată o atare lege specială de reparație. De asemenea, instanța de apel a mai reținut și jurisprudența recentă a C.E.D.O.

în cauza Atanasiu, unde se precizează în mod expres noțiunea de „bun”, Curtea Europeană a Drepturilor Omului arătând că noțiunea de „bunuri” poate acoperi atât „bunurile actuale”, cât și valorile patrimoniale, inclusiv creanțele în virtutea cărora un reclamant poate pretinde să aibă cel puțin „speranța legitimă” de a se bucura efectiv de un drept de proprietate. Existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane ființează manifest fără nicio îndoială dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, jurisdicțiile au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii, au decis în mod expres restituirea bunului.

În acest context, refuzul administrației de a se supune acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor,care reiese din primul aliniat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție . În ceea ce privește celelalte argumente referitoare la admiterea excepției autorității de lucru judecat, cu privire la imobilul teren situat în str. Alizeului, pe care l-a avut în folosință O.L., curtea de apel a constatat că prin sentința sus-menționată s-a soluționat cauza având ca obiect revendicarea imobilului din str. Alizeului, teren și construcție. Prin urmare, această excepție a fost admisă cu privire la imobilul teren și construcție care se află în proprietatea pârâților G., astfel cum a fost dobândit de la autorul lor, O.L.

Deși în dispozitivul sentinței apelate nu se indică în concret suprafața de teren ce a fost retrocedată pârâților prin admiterea în parte a cererii formulată în contradictoriu cu Municipiul București, ci se indică că se restituie în proprietate și folosință imobilul descris potrivit raportului de expertiză din data de 7 aprilie 2010 efectuat de expert E.C., instanța de apel a constatat, având în vedere actul de vânzare-cumpărare al lui O.L., precum și actele de proprietate ale autorilor reclamanților și adresele înainte de Primăria municipiului București, că obiectul contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 l-a constituit construcția și terenul de sub construcție în suprafață de 89,70 m.p., iar terenul (curte) în suprafață de 169 m.p.

a fost închiriat aceluiași O.L.C., conform contractului de închiriere. De asemenea, conform titlului de proprietate al reclamanților, autorul acestora a deținut suprafața totală de 1030 m.p., (inițial întregul teren purtând o singură adresă poștală, expertul menționând că nu s-au prezentat documente din care să rezulte limita de separație dintre cele trei adrese, respectiv str. Alizeului, str. Scarlat Varnav), din care s-a înstrăinat, conform contractului de vânzare-cumpărare, doar suprafața de 89,70 m.p., restul suprafeței a rămas în posesia statului, respectiv 940 m.p. Pentru aceste considerente, apelul formulat de reclamanți a fost respins, ca nefondat. Cu privire la apelul Municipiului București s-a reținut că acțiunea formulată reprezintă o cerere în revendicare, întemeiată pe dreptul comun – art. 480 C. civ.

și urm., fiind formulată la data de 21 noiembrie 2008, după apariția legii speciale, Legea nr. 10/2001. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001, în scopul restituirii în natură, persoanele care se considerau îndreptățite la această formă de reparație trebuia să formuleze notificare în condițiile și în termenul prevăzute de art. 22 din Legea nr. 10/2001 (art. 21 din lege, la data intrării în vigoare), termen care s-a împlinit, în urma prelungirii succesive prin O.U.G. nr. 109 și nr. 145/2001, la 14 februarie 2002. Sancțiunea nerespectării acestui termen, reglementat pentru trimiterea notificării, consta în pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/l998 prevăd posibilitatea revendicării bunurilor preluate de stat fără titlu valabil, de către foștii proprietari sau moștenitorii lor, în cazul în care fac obiectul unor legi speciale de reparație. Or, Legea nr. 10/2001 este tocmai o lege specială de reparație, care reglementează și ipoteza imobilului pretins de reclamanți, preluat de stat prin Decretul nr. 92/1950. De asemenea, decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea unui recurs în interesul legii vizând chiar problema în discuție, obligatorie potrivit art. 329 C. proc. civ., a stabilit, în urma admiterii recursului, că, potrivit principiului specialia generalia derogant, concursul dintre legea specială și cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă nu se prevede aceasta în cuprinsul legii speciale.

În speță, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul pretins de reclamanți se afla în deținerea Municipiului București, astfel încât părțile interesate puteau obține măsuri reparatorii pentru bunul respectiv, în baza acestei legi, inclusiv în modalitatea restituirii în natură, cu condiția să fi adresat o notificare municipalității, în condițiile și în termenul prevăzute de lege. Reclamanții nu au procedat însă în acest sens, solicitând, în anul 2008 prin intermediul acțiunii în revendicare de drept comun, formulată în cauza de față, lăsarea imobilului în deplină proprietate și posesie atât de către terțul cumpărător, cât și față de pârâtul Municipiul București, fără să prezinte argumente pertinente pentru care au fost împiedicați, în termenul de notificare, să declanșeze procedura administrativă, în scopul recuperării bunului.

În consecință, în prezent, neurmând regulile legii speciale pentru restituirea imobilului de către unitatea deținătoare de la data intrării în vigoare a acestei legi, apelanții nu pot obține recunoașterea dreptului de proprietate și posesia bunului, prin intermediul acțiunii în revendicare, de la proprietarii actuali. Pentru valorificarea pretențiilor în legătură cu un drept invocat, persoanele interesate trebuie să respecte legislația națională edictată în legătură cu dreptul respectiv, atât din perspectiva dreptului substanțial, cât și a căilor procedurale prevăzute de lege pentru obținerea recunoașterii celor susținute. Cum reclamanții nu au efectuat niciun demers, în condițiile legii sus-menționate, pentru recuperarea bunului, nu au nici măcar o speranță legitimă de a-și putea realiza pretențiile în legătură cu acest bun.

„Simpla speranță de restituire”, (terminologie uzitată în jurisprudența Curții Europene), în absența îndeplinirii condițiilor legale esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului, în regimul politic anterior, inclusiv în ceea ce privește termenele impuse de lege pentru promovarea unei cereri în acest scop, nu reprezintă o „speranță legitimă”, privită ca „valoare patrimonială”, și, în consecință, ca „bun”, în înțelesul art. 1 din Protocol. Aceasta, indiferent de cât de îndreptățită, din perspectiva fondului dreptului, ar fi speranța de restituire. În consecință, reclamanții nu se pot plânge de o atingere a dreptului de proprietate, în condițiile documentului european, atât timp cât nu demonstrează existența lui actuală.

Pe de altă parte, conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Păduraru contra României, de exemplu), Convenția nu impune statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte de a fi ratificat Convenția. De asemenea, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la documentul european nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce au trecut în proprietatea lor anterior ratificării Convenției, iar statelor le este recunoscută o mare marjă de apreciere în ceea ce privește politica economică și socială.

Statul român și-a propus să acorde măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada regimului comunist, anterior ratificării Convenției, iar una dintre condițiile acordării unei astfel de reparații a fost aceea ca persoana care se consideră îndreptățită să redobândească bunul preluat, să formuleze notificare conform Legii nr. 10/2001, în termen de un an de la data intrării sale în vigoare. Curtea de apel a arătat că reclamanții nu au fost în măsură să arate de ce nu au respectat această procedură impusă de actul normativ arătat și de ce termenul de notificare și condițiile legii nu s-ar încadra în marja de apreciere recunoscută statului, iar instanța nu are niciun temei să considere că legea internă adoptată în scop reparator sau jurisprudența creată în baza ei nu se bucură de claritatea sau coerența rezonabilă Ia care se referă jurisprudența Curții Europene.

Neprocedând în sensul celor stipulate prin legea specială, fără să prezinte argumente convingătoare din punct de vedere juridic, care să explice atitudinea reclamanților, de a ocoli actul normativ menționat pentru recuperarea bunului, ei au pierdut dreptul de a-l obține prin intermediul acțiunii în revendicare de drept comun. Accesul la justiție era pe deplin asigurat în cazul în care reclamanții ar fi respectat procedura impusă de legislația specială în materie de proprietate, deoarece, în cazul în care ar fi fost nemulțumiți de modalitatea soluționării notificării ar fi putut formula contestație în temeiul art. 26 (art. 24 în legea veche), supunând pretențiile lor controlului judiciar. De asemenea, C.E.D.O.

a statuat cu putere obligatorie pentru instanțele naționale, că un reclamant nu poate invoca o încălcare a art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, decât în măsura în care deciziile pe care le incriminează se raportează la bunurile sale în sensul acestei dispoziții. Noțiunea de „bunuri” poate acoperi atât „bunurile actuale”, cât și valorile patrimoniale, inclusiv creanțele în virtutea cărora un reclamant poate pretinde să aibă cel puțin „speranța legitimă” de a se bucura efectiv de un drept de proprietate. Existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane ființează manifest fără nicio îndoială dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, jurisdicțiile au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii, au decis în mod expres restituirea bunului.

În acest context, refuzul administrației de a se supune acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor,care reiese din primul aliniat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. În prezenta cauză, reclamanții nu se pot prevala de un bun actual în sensul Convenției și nici de o speranță legitimă, câtă vreme nu s-a făcut nicio dovadă că au acționat în justiție anterior datei introducerii acțiunii – 21 noiembrie 2008, ori că dețin o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să le fie recunoscută calitatea de proprietar, iar în dispozitiv să existe obligația de restituire a imobilului în litigiu, în condițiile în care bunul lor a trecut în proprietatea statului abuziv.

Hotărârea nr. 719 din 26 august 1997 emisă de Consiliul General al Municipiului București – Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 112/1995 nu constituie un bun în sensul menționat anterior, în plus, aceasta privește imobilul situat în str. Alizeului, sector 6, București, reclamanta S.M. primind în temeiul Legii nr. 112/1995 despăgubiri pentru acel imobil. Nici hotărârile judecătorești depuse în cauză nu constituie bun în sensul art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la C.E.D.O., întrucât simpla recunoaștere a nevalabilității titlului statului, fără existența unei dispoziții de restituire a imobilului în litigiu, care să poată fi pusă în executare, nu le conferă reclamanților nici măcar o speranță legitimă, singura lor speranță legitimă fiind aceea dată de parcurgerii procedurilor administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001, astfel cum s-a menționat anterior.

Împotriva acestei decizii, au exercitat calea de atac a recursului reclamanții S.M., L.G., S.P.G. și S.M., în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Printr-o primă critică, reclamanții au invocat prevederile art. 34 alin. (2) și (3) C. proc. civ. și greșita respingere a cererii de recuzare pe care au formulat-o. Astfel, instanța s-a antepronunțat în cauză și erau îndeplinite cerințele prevăzute de art. 27 C. proc. civ. pentru admiterea cererii de recuzare. Reclamanții au cerut refacerea expertizei, arătând viciile acesteia, iar instanța de apel a respins cererea, antepronunțându-se în sensul respingerii apelului. Prin respingerea recuzării s-a ajuns la pronunțarea unei hotărâri nelegale, motivată tendențios și cu rea-credință.

Reclamanții au arătat că în mod greșit instanța nu a dispus refacerea raportului de expertiză. Dispozitivul sentinței tribunalului nu putea fi adus la îndeplinire din pricina concluziilor raportului de expertiză care, din eroare, nu menționa toate străzile ce delimitau terenul, deși în cuprinsul constatărilor expertul identificase corect terenul. Indiferent de soluția ce urma să o adopte, curtea de apel trebuia să admită această dovadă, iar prin prisma motivării trebuia să o admită și, dacă simțea nevoia, putea completa obiectivele propuse de reclamanți, pentru aflarea adevărului. În motivarea recursului, reclamanții au susținut și faptul că, în mod greșit, curtea de apel a apreciat că există autoritate de lucru judecat, când prin hotărârea pronunțată în pricina anterioară acțiunea a fost respinsă, ca inadmisibilă.

Or, în situația în care instanța a soluționat cauza fără a intra în cercetarea fondului, actul său nu se bucură de puterea lucrului judecat, astfel că admisibilitatea unei cereri anterioare nu este exclusă. Numai dezlegarea fondului pricinii poate constitui autoritate de lucru judecat, însă hotărârea anterioară nu este una care a dezbătut fondul cauzei și, în consecință, nu beneficiază de puterea lucrului judecat, astfel că în mod greșit acțiunea reclamanților a fost paralizată de această excepție. În plus, prezenta acțiune în revendicare privește și terenul folosit fără titlu de către pârâții G., teren ce nu a constituit obiectul judecății precedente, astfel nefiind îndeplinite cele trei condiții pentru existența autorității de lucru judecat: identitatea de obiect, părți și cauză.

Printr-o altă critică, recurenții au invocat greșita respingere a acțiunii, ca inadmisibilă, arătând că situația lor se încadrează în excepțiile prevăzute de decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Autoarea reclamanților făcea parte din categoriile exceptate de la naționalizare, așa încât aplicarea Decretului nr. 92/1950 a fost nelegală. Inexistența titlului statului privește toate bunurile, tot patrimoniul acesteia, preluat nelegal, deci și imobilul din fosta str. Zoe Grand, actualmente str. Scarlat Vârnav și Alizeului. De vreme ce Statul Român nu a avut niciodată un titlu de proprietate asupra imobilului ce face obiectul judecății, înseamnă că nu a înstrăinat vreun drept lui O.L.

și deci, în patrimoniul intimaților G. nu se regăsește vreun drept de proprietate concurent dreptului reclamanților, făcându-și pe deplin aplicația principiul nemo plus juris ad alium transfere potest, quam ipse habet. Drept urmare, admiterea acțiunii în revendicare nu vatămă în niciun fel vreun alt drept, pentru simplu motiv că acesta nu există. În ceea ce privește aplicarea Convenției și a „bunului actual”, atât în înțelesul deciziei Atanasiu, cât și cel de după și de care ține seama și decizia nr. 33/2008, recurenții-reclamanți au susținut că decizia atacată nu reține în considerente apărările lor față de apelul pârâtului Municipiul București și care iterau dreptul de creanță recunoscut de instituțiile statului, drept de creanță care demonstrează existența „bunului actual”, conform pct. nr. 145 din decizia Atanasiu.

C.E.D.O. a decis cu valoare de principiu că drepturile de creanță constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție. Prin urmare, cât nu există vreun drept concurent care ar putea fi lezat și atâta vreme cât reclamanții au un „bun actual”, înseamnă că sunt îndeplinite cerințele deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, iar revendicarea este admisibilă, în speța de față nefiind preeminentă legea specială. Oricum, chiar presupunând că pentru terenul și construcțiile înstrăinate intimaților G. ar fi preeminentă legea specială, totuși pentru restul imobilului revendicarea este posibilă, pentru aceleași considerente: nu există vreun drept concurent care ar putea fi lezat, imobilul fiind în administrarea Municipiului București și reclamanții au un „bun actual”.

De asemenea, respingerea acțiunii, ca inadmisibilă cu motivarea că reclamanții aveau deschisă calea prevăzută de Legea nr. 10/2001, echivalează cu încălcarea dreptului la liberul acces la justiție, în ciuda prevederilor art. 6 pct. 1 din C.E.D.O. și art. 21 din Constituția României. Totodată, jurisprudența C.E.D.O. a statuat că limitările la care poate fi supus dreptul prevăzut de art. 6 pct. 1 din Convenție nu îi pot restricționa unui justițiabil accesul liber într-o asemenea măsură încât dreptul său de a se adresa unei instanțe judecătorești să fie afectat în însăși esența sa. În speță, instanța de apel, respingând acțiunea ca inadmisibilă, a încălcat principiul disponibilității părților, neanalizând titlurile părților în raport de dispozițiile art. 480 și art. 481 C. civ.

și îngrădind dreptul reclamanților la justiție, iar hotărârea astfel pronunțată reprezintă o ingerință în dreptul de acces al recurenților la o instanță judecătorească. Recursul este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce succed: Printr-o primă critică, reclamanții au invocat greșita respingere a cererii de recuzare pe care au formulat-o în faza apelului, față de împrejurarea că instanța s-ar fi antepronunțat în cauză și erau îndeplinite cerințele prevăzute de art. 27 C. proc. civ. pentru admiterea cererii de recuzare. Acest motiv de recurs este nefondat, având în vedere considerentele reținute de completul care a soluționat cererea de recuzare și care a constatat că nu sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 27 pct. 7 C. proc.

civ., care să atragă admiterea cererii de recuzare. În motivarea încheierii din data de 4 mai 2011, Curtea de Apel București a reținut că judecătorii nu și-au exprimat punctul de vedere cu privire la apelul dedus judecății, ci doar au pus în discuția contradictorie a părților probele și aspectele invocate de acestea în ședință publică. Totodată, s-a arătat că fixarea limitelor cadrului procesual de către instanță nu poate fi interpretată ca o antepronunțare, atâta timp cât această constatare nu vizează fondul raportului juridic dedus judecății, ci o simplă constatare ca argument în privința unei probe solicitate, neantamându-se în niciun fel soluția pe care cei doi judecători ar urma să o pronunțe în privința căilor de atac promovate.

De altfel, prin încheierea din data de 12 septembrie 2011, Curtea de Apel București a motivat soluția de respingere a probei cu expertiză tehnică topografică, solicitată de reclamanții-apelanți, arătând care au fost argumentele ce au format convingerea instanței cu privire la acest aspect și care nu prefigurează în niciun fel soluția referitoare la fondul raportului juridic dedus judecății și implicit, la modul de judecare a apelurilor formulate de părți. În acest sens, instanța a reținut că proba este nepertinentă și neconcludentă în cauză, având în vedere că primul obiectiv formulat a fost deja realizat prin expertiza administrată, regăsindu-se detaliat la capitolul „constatări”, iar cel de-al doilea obiectiv propus rezultă din înscrisurile depuse la dosar, respectiv relațiile comunicate de instituțiile abilitate.

Reclamanții nu mai pot solicita în această fază procesuală reevaluarea niciunei probe și, deci, nu mai pot contesta modul de stabilire, pe baza dovezilor administrate, a situației de fapt în prezenta pricină, deoarece o atare critică nu s-ar încadra în niciunul din cazurile de modificare sau casare prevăzute expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs. Față de actuala configurație a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, instanța de recurs are competența doar de a verifica legalitatea hotărârii atacate prin raportare la situația de fapt deja stabilită, pe care aceasta o constată.

Printr-un alt motiv de recurs, reclamanții au susținut că, în mod greșit, curtea de apel a apreciat că există autoritate de lucru judecat în prezenta cauză, interpretând eronat dispozițiile art. 1201 C. civ. Sub aspectul greșitei rețineri a autorității de lucru judecat, reclamanții invocă, pe de o parte, faptul că nu se poate reține aceasta în ipoteza în care prin hotărârea anterioară s-a soluționat cererea fără a se intra în cercetarea fondului, ci numai atunci când se soluționează în fond litigiul dedus judecății. Critica formulată sub acest aspect nu este fondată, întrucât poate opera autoritatea de lucru judecat și în ipoteza în care în primul litigiu nu s-a pronunțat o hotărâre prin care s-a dezlegat fondul dedus judecății.

Astfel, dacă formularea unei acțiuni nu este permisă de cadrul legislativ existent la data respectivă – intervenind astfel excepția inadmisibilității, formularea unei noi acțiuni, cu același obiect, cauză și părți și în aceleași condiții atrage autoritatea de lucru judecat. Pe de altă parte, în ceea ce privește tripla identitate impusă de autoritatea de lucru judecat, reclamanții fac referire la faptul că acțiunea în revendicare formulată împotriva persoanelor fizice vizează și terenul folosit de aceștia fără titlu – aspect care este diferit de cele deduse judecății în litigiul anterior. Chiar și în această ipoteză, limitele de operare a autorității de lucru judecat sunt fixate prin cadrul procesual fixat în primul litigiu, iar pentru ceea ce se deține în plus intervin considerentele referitoare la celălalt pârât, respectiv Municipiul București.

Printr-o ultimă critică, recurenții au invocat greșita respingere a acțiunii, ca inadmisibilă, în raport de excepțiile prevăzute de decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție; câtă vreme nu există vreun drept concurent care ar putea fi lezat și având în vedere că reclamanții au un „bun actual”, înseamnă că sunt îndeplinite cerințele deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, iar revendicarea este admisibilă, în speța de față nefiind preeminentă legea specială. Reclamanții au formulat prezenta acțiune în revendicare la data de 21 noiembrie 2008, mult după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Dispozițiile Legii nr. 10/2001, lege specială și derogatorie de la dreptul comun, sunt obligatorii de la data intrării ei în vigoare, în raport de principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală – specialia generalibus derogant – și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială. Legiuitorul permite revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada de referință numai în condițiile Legii nr. 10/2001, act normativ cu caracter special, care se aplică cu prioritate față de prevederile art. 480 C. civ., care constituie dreptul comun în materia revendicării.

O atare interpretare este impusă și de reglementarea ce s-a dat prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, potrivit căruia „bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparații". În acord cu soluțiile adoptate de Curtea Constituțională a României privind domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, se constată că această lege, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării, în natură sau în echivalent, a imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Legea nr. 10/2001 suprimă, așadar, acțiunea dreptului comun al revendicării, dar nu și accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecționează sistemul reparator și procedural, controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și liber la trei grade de jurisdicție, în condițiile art. 21 alin. (1) și (3) din Constituție și ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

De altfel, accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil sunt asigurate, sub toate aspectele, în cadrul procedurii judiciare prevăzute de capitolul III al Legii nr. 10/2001, deci în condițiile și pe căile prevăzute de legea specială, ceea ce înseamnă că nu se aduce atingere nici art. 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O. Așadar, cu condiția ca dreptul să fie efectiv, statul poate să reglementeze într-un anumit mod accesul la justiție și chiar să îl supună unor limitări și restricții, o modalitate fiind și aceea prin care se prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile. Accesul la justiție presupune în mod necesar însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanțe judecătorești.

În lipsa unei asemenea posibilități, dreptul de acces la instanță ar fi atins în substanța sa. În măsura în care aceste exigențe sunt respectate, dreptul de acces la justiție nu este afectat. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în cauza „Golder contra Regatului Unit", 1975 că „ dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut, precum și că „există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept." Deci, se poate constata că prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, dar și modalitățile de a ataca în justiție măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri, persoana îndreptățită având, în consecință, posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii prevăzute de lege, inclusiv de a deduce judecății însuși dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Pe cale de consecință, reglementarea cu caracter special din Legea nr. 10/2001 oferă cadrul juridic complet pentru măsuri reparatorii (în natură sau prin echivalent) în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, inclusiv prin Decretul nr. 92/1950, ca în speța de față și, fiind de imediată aplicare, deoarece interesează ordinea publică, prevalează legii generale. Or, în speță, reclamanții nu au formulat notificare pentru imobilul în discuție, conform prevederilor art. 22 din Legea nr. 10/2001 și nici nu au atacat în justiție contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, în termenul prevăzut de art. 45 din lege, ceea ce înseamnă că reclamanții nu au înțeles să urmeze procedura prevăzută de legea specială reparatorie pentru restituirea bunului.

Prin urmare, recurenții-reclamanți nu pot invoca încălcarea dreptului la liberul acces la justiție, deoarece accesul la justiție le-ar fi fost asigurat pe deplin în condițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001, având în vedere că aceștia ar fi putut formula acțiune în justiție, în temeiul art. 26 din legea specială, dacă ar fi fost nemulțumiți de modalitatea soluționării notificării privind restituirea bunului.

În ceea ce privește decizia în interesul legii nr. 33/2008, este adevărat că această hotărâre stabilește că atunci când există neconcordanțe între Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană, prioritate are aceasta din urmă, însă plecând de la considerentele anterioare, privitoare la posibilitatea limitărilor, implicit admise și de contenciosul european, se constată că nu există vreo neconcordanță între cele două acte normative, Legea nr. 10/2001 concretizând această posibilitate conferită de jurisprudența C.E.D.O., prin instituirea celor două faze – administrativă și judiciară. Pe de altă parte, contrar susținerilor recurenților, hotărârea „Maria Atanasiu și alții/România” nu conține prevederi care, prin interpretare și aplicare la datele concrete ale speței, le-ar putea fi favorabile.

Astfel, nici din perspectiva Convenției reclamanții nu aveau vocația restituirii în natură cu privire la imobilul în litigiu, date fiind cele statuate în jurisprudența recentă a Curții Europene, respectiv în Cauza Atanasiu din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. 778 din 22 noiembrie 2010. Astfel, în analiza concursului dintre legea internă și Convenția europeană instanțele, în raport cu circumstanțele concrete ale cauzei, sunt ținute să constate în ce măsură reclamantul se prevalează de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană. Aprecierea existenței unui „bun” în patrimoniul reclamanților implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual”, cât și a unei „speranțe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate.

În cadrul unei acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt.

În cauza Atanasiu și alții contra României se arată că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafele 140 și 143). În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (paragrafe 141, 142 și 143). Or, în speță, nu se poate considera că reclamanții ar deține un „bun actual”, câtă vreme în favoarea acestora nu s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă și executorie în sensul restituirii imobilului.

Simpla recunoaștere a nevalabilități titlului statului prin hotărârea judecătorească anterioară (s.c. nr. 6140 din 15 septembrie 2003 a Judecătoriei sector 6 București – irevocabilă), fără existența unei dispoziții de restituire a imobilului în discuție, nu le conferă reclamanților un „bun actual” sau o „speranță legitimă”, singura speranță legitimă a acestora fiind aceea dată de parcurgerea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001. Așadar, proprietarul care nu deține un „bun actual” nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată, în speță, chiar dacă principiul specialia generalibus derogant nu s-ar fi opus, reclamanții nu aveau un drept la restituire care să-i îndreptățească la redobândirea posesiei bunului, nici pe temeiul evaluărilor presupuse de garanțiile art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.

Însă, neurmând procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, reclamanții nu pot obține nici măsurile reparatorii în echivalent acordate de dispozițiile legii speciale reparatorii, dreptul de creanță invocat de recurenți și recunoscut de autoritățile statului constând doar în despăgubirile primite pentru imobil de către reclamanta S.M., în temeiul Legii nr. 112/1995, prin hotărârea nr. 719 din 26 august 1997 emisă de Consiliul General al Municipiului București – Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995. Față de toate considerentele reținute, Înalta Curte constată că decizia atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate și că, astfel, nu sunt îndeplinite condițiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recursul reclamanților fiind nefondat și urmând a fi respins ca atare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții S.M., L.G., S.P.G., S.M. împotriva deciziei nr. 120A din data de 19 martie 2012 a Curții de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 februarie 2013.