ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4314/2013

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin dispoziția din 11 aprilie 2008, Primarul

General al Municipiului București a respins notificările formulate de N.C.,

vizând restituirea în natură a apartamentului din București, sector 4, pentru

lipsa calității de persoană îndreptățită, reținând că fosta proprietară i-a

vândut acestuia drepturile litigioase anterior intrării în vigoare a Legii nr.

10/2001.

La 27 mai 2008, notificatorul

a contestat această dispoziție, solicitând instanței să dispună a i se restitui

în natură apartamentul, terenul aferent precum și spațiul comercial al imobilului

situat în București, sector 4.

Investit în primă instanță,

Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin sentința nr. 503 din 13 aprilie

2010, a admis în parte acțiunea precizată, și anulând dispoziția atacată, a dispus

restituirea în natură către reclamant a apartamentului și a spațiului comercial

de 36,55 mp situate la parterul imobilului din sectorul 4, București, astfel cum

a fost identificat prin raportul de expertiză întocmit în cauză, precum și a terenului

de 10 mp, aferent acestor construcții.

A respins în rest acțiunea

precizată, în ceea ce privește restituirea subsolului imobilului, ca parte componentă

a spațiului comercial, ca neîntemeiată.

Pentru a se pronunța astfel,

prima instanță a reținut în esență că potrivit extrasului din anexa la Decretul

nr. 92/1950, imobilul din sectorul 4, București, a fost naționalizat de la numiții

B.T. și B.F., aceștia cumpărând, de la vânzătorii I.R. și N.S., o porțiune indiviză

de teren de 5 mp din suprafața totală de 240 mp, situată în București, sector 4,

conform contractului de vânzare-cumpărare transcris la Tribunalul Ilfov, secția

notariat din 23 noiembrie 1946, precum și un alt teren indiviz de 5 mp, de la aceeași

adresă, prin contractul transcris la Tribunalul Ilfov, secția notariat din 11

noiembrie 1946.

Cumpărătorii acestor suprafețe

indivize de teren au construit, ulterior, o garsonieră și „prăvălia din str. I.

colț cu Aleea M.”, potrivit contractelor de construcție autentificate.

Conform certificatului

de moștenitor din 2 martie 1992, B.T. a decedat la 26 iulie 1991, unica moștenitoare

a acestuia fiind B.F., în calitate de soție supraviețuitoare și legatar universal.

Aceasta a încheiat cu reclamantul contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase,

autentificat din 14 iunie 2000, potrivit căruia vânzătoarea a înstrăinat reclamantului

drepturile litigioase asupra locuinței de la parterul imobilului situat în București,

sector 4, împreună cu terenul aferent, precum și asupra prăvăliei din colț,

str. I. cu Aleea M., parter, împreună cu terenul aferent. În cuprinsul convenției,

s-a menționat că vânzătoarea a revendicat pe cale judecătorească locuința și prăvălia,

în cadrul Dosarelor nr. 3192/1999 și 3441/1999 ale Tribunalului București.

Din analiza probatoriului

administrat, instanța a reținut, în primul rând, că dispoziția contestată este nelegală

și netemeinică, având în vedere că, în interpretarea art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001

republicată, reclamantul are calitatea de persoană îndreptățită la măsurile prevăzute

de lege, atâta vreme cât, prin contractul de vânzare de drepturi litigioase, lămurit

prin act adițional, fostul proprietar al imobilului i-a înstrăinat acestuia toate

drepturile asupra imobilului notificat, inclusiv cele derivate din Legea nr. 10/2001.

Ca atare, în calitatea sa de succesor cu titlu particular, reclamantul a justificat

calitatea de persoană îndreptățită, potrivit legii speciale.

Cu privire la dreptul

de proprietate al autoarei reclamantului asupra imobilului notificat, s-a reținut

că s-a făcut dovada, prin contractele de vânzare-cumpărare asupra celor două suprafețe

de câte 5 mp teren indiviz, precum și prin contractele de construire, anterior analizate,

că numita B.F., împreună cu soțul său, au fost proprietarii celor 10 mp teren indiviz

și ai garsonierei și prăvăliei. Astfel, încă din faza cercetării notificării de

către unitatea deținătoare, reclamantul a făcut dovada conformă art. 23, 24 din

lege, fiind întrunite și cerințele art. lit. a) din Legea nr. 10/2001, în sensul

că imobilul a fost preluat abuziv, în temeiul Decretului nr. 92/1950.

Tot astfel s-a arătat

că atât garsoniera, cât și spațiul comercial și terenul indiviz de 10 mp, sunt spații

libere, în înțelesul legii, nefiind înstrăinate altor persoane, potrivit art. 7

alin. (1

1

), astfel că sunt pe deplin aplicabile prevederile art. 7

alin. (1) și (9) din Legea nr. 10/2001 republicată.

Apelul declarat în cauză

de Municipiul București prin Primarul General, a fost admis de Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă, care, prin decizia nr. 342A din 28 martie 2011, a schimbat

în parte sentința în sensul că a respins în totalitate acțiunea, reținând că la

data încheierii contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase, respectiv

în anul 2000, Legea nr. 10/2001 nu fusese edictată, situație în care aceste drepturi

nu puteau fi transmise.

Mai mult, se arată, nu

fusese formulată notificare și ca atare nu existau drepturi litigioase derivate

din Legea nr. 10/2001, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, iar

încheierea actului adițional la data de 5 iulie 2002, nu poate conferi reclamantului

calitatea de persoană îndreptățită în condițiile în care vânzătoarea nu a formulat

notificare în termenul legal prevăzut de Legea nr. 10/2001.

Recursul declarat de reclamant

împotriva acestei decizii a fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

I civilă, care, prin decizia nr. 1265 din 24 februarie 2012 a casat hotărârea atacată

și a trimis cauza spre rejudecare, la aceeași instanță de apel.

Pentru a decide astfel,

instanța supremă a reținut că aprecierea tribunalului vizând justificarea de

către reclamant a calității sale de persoană îndreptățită nu putea fi reevaluată

în apel decât în măsura în care, prin motivele de apel ale pârâtului se aduceau

critici referitoare la această dezlegare dată de prima instanță.

Or, se arată, în motivele

de apel ale pârâtului nu se regăsesc astfel de critici ci, aprecieri generice referitoare

la termenele depunerii actelor doveditoarea, nelămurirea situației juridice a imobilului,

etc.

În aceste condiții, instanța

de apel, în vederea respectării principiului contradictorialității, avea obligația,

conform art. 129 alin. (4) C. proc. civ., să pună în dezbaterea părților motivul

reținut pentru adoptarea soluției, dacă acesta putea fi conceput în termenii unei

excepții procedurale absolute ori a unui motiv de ordine publică, astfel cum dispune

norma de la art. 295 alin. (1) C. proc. civ., pentru ca părțile să nu fie surprinse

prin reținerea unor motive care nu au fost dezbătute în contradictoriu și asupra

cărora le-a fost suprimat dreptul de a-și face apărări sau de a răspunde la acestea.

În rejudecare, Curtea

de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 36A din 8 februarie 2013,

a respins ca nefondat, apelul declarat de Municipiul București prin Primar General.

A admis apelul reclamantului,

și a schimbat în parte sentința, în sensul că s-a recunoscut calitatea de persoană

îndreptățită a acestuia cu privire la suprafața de 38,92 mp subsol, ca parte

componentă a spațiului comercial, astfel cum a fost identificat prin raportul de

expertiză efectuat.

A dispus restituirea în

natură a suprafeței de 38,92 mp subsol, ca parte componentă a spațiului comercial

alcătuit din 32,31 mp (încăpere mare la subsol) și 6,61 mp (încăperea mică de la

subsol) separate cu peretele din carton-ghips, astfel cum a fost identificat prin

raportul de expertiză efectuat.

Pentru a decide astfel,

instanța de trimitere a reținut în esență că probele cauzei atestă împrejurarea

că subsolul imobilului, face parte integrantă din unitatea locativă notificată sub

denumirea de „spațiu comercial”, astfel încât cererea de restituire în natură privea

în întregime spațiul comercial, parter și subsol.

Cum reclamantul, se mai

arată, a făcut dovada calității de persoană îndreptățită și respectiv a dreptului

de proprietate asupra imobilului preluat abuziv de la autorul său, nu exista niciun

impediment la restituirea în natură a spațiului solicitat, apreciindu-se ca incidente

dispozițiile art. 7 al Legii nr. 10/2001, republicată.

Cât privește apelul Municipiului

București, prin Primar General, s-a arătat că actele ce au stat la baza pronunțării

sentinței se aflau în dosarul administrativ depus la Primărie și că N.C. a depus

toate actele de proprietate ale autorilor săi, precum și dovada calității de moștenitor.

Tot astfel, se arată,

termenul de 60 de zile reglementat prin dispozițiile art. 25 al Legii nr. 10/2001,

are două date de referință, și poate fi prorogat cu acordul (expres sau tacit) persoanei

îndreptățite, dar numai dacă unitatea deținătoare comunică notificatorului, în intervalul

de 60 de zile de la înregistrarea notificării, faptul că documentația este insuficientă

pentru fundamentarea deciziei de restituire.

Or, conchide instanța

de trimitere, intimatul a depus toate actele doveditoare solicitate de către autoritatea

publică.

Împotriva acestei ultime

hotărâri, a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Municipiul București, prin

Primar General care, invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

critică decizia dată în apel, după cum urmează:

- conform art. 3 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, republicată sunt îndreptățite la măsuri reparatorii

doar persoanele fizice, proprietari ai imobilului la data preluării abuzive, precum

și moștenitorii legali ori testamentari ai acestora.

Or, reclamantul cesionar

de drepturi litigioase, prin contracte încheiate anterior intrării în vigoare a

Legii nr. 10/2001, ce nu puteau transmite drepturi derivate din acest act normativ,

nu și-a justificat calitatea de persoană îndreptățită.

- potrivit art. 21-23

din Legea nr. 10/2001, notificarea formulată înlăuntrul termenului legal de persoana

ce se consideră îndreptățită trebuie însoțită de actele doveditoare privind calitatea

de proprietar ori de moștenitor a acestei persoane, ceea ce în cauză nu s-a

realizat, instanța reținând greșit calitatea reclamantului de persoană îndreptățită.

Recursul se privește ca

nefondat, urmând a fi respins în considerarea argumentelor ce succed.

Potrivit dispozițiilor

art. 23 din Legea nr. 10/2001, în redactarea ulterioară modificărilor operate prin

Legea nr. 247/2005, actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz,

ale calității de asociat sau acționar al persoanei juridice, precum și, în cazul

moștenitorilor, cele care atestă această calitate (...) și orice alte înscrisuri

necesare pretențiilor de restituire, decurgând din acest act normativ, pot fi depuse

până la data soluționării notificării.

În interpretarea acestui

text, practica judiciară a reținut constant că sintagma folosită de legiuitor vizează

doar procedura derulată ulterior notificării, de către entitatea investită cu soluționarea

cererii privind acordarea măsurilor reparatorii, nu și etapa contencioasă a atacării

deciziei sau dispoziției, în fața instanței judecătorești.

În adevăr, din nicio dispoziție

a legii nu rezultă că persoana îndreptățită, în combaterea deciziei de respingere

a notificării, nu ar putea depune acte noi în instanță, din care să rezulte calitatea

sa de proprietar sau de moștenitor al fostului proprietar al imobilului ce face

obiectul cererii de restituire.

Cât privește termenul

de 60 de zile, reglementat prin dispozițiile art. 25 al Legii nr. 10/2001, în care

entitatea investită cu soluționarea notificării trebuie să se pronunțe asupra cererii

de restituire în natură sau de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent,

instanța de apel a reținut corect că acesta poate fi prorogat doar cu acordul (tacit

sau expres) al persoanei îndreptățite, în situația în care acesteia i se comunică

în scris, în intervalul de 60 de zile de la înregistrarea notificării, faptul că

documentația depusă este insuficientă pentru fundamentarea solicitării de a se acorda

una din măsurile reparatorii prevăzute de lege.

Or, cum în cauză nu s-a

făcut dovada existenței unei corespondențe care să ateste solicitarea pârâtului

vizând completarea dosarului administrativ, iar din examinarea acestuia a rezultat

că intimatul-reclamant a depus toate actele doveditoare ale calității sale de persoană

îndreptățită, critica nu poate fi reținută.

Cât privește cel de-al

doilea motiv de recurs, vizând reținerea greșită de către instanțe a calității reclamantului

de persoană îndreptățită la restituire, în condițiile Legii nr. 10/2001, pe considerentul

că acesta este doar un cesionar de drepturi litigioase iar cedenta (fosta proprietară,

B.F.) nu a formulat notificare în termenul prevăzut de lege, se constată că această

critică a fost formulată omisso medio, direct în recurs.

Astfel, exercitarea căilor

de atac are ca efect declanșarea mecanismelor vizând controlul judiciar, îndeplinit

de instanțele superioare asupra hotărârilor instanțelor inferioare și este

guvernată de principiul legalității căilor de atac, prevăzut de art. 129 din legea

fundamentată.

Cum, cauza recursului

constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale, care trebuie să îmbrace

una din formele prevăzute de art. 304 din vechiul C. proc. civ. (în vigoare la data

inițierii demersului judiciar de față) recursul nu putea fi exercitat decât pentru

motive ce au făcut analiza instanței anterioare și care, implicit, au fost cuprinse

în motivele de apel, în situația în care atât apelul cât și recursul sunt exercitate

de aceeași parte iar soluția primei instanțe a fost menținută în apel.

Aceasta este una din aplicațiile

principiului legalității căilor de atac și se explică prin aceea că efectul devolutiv

al apelului se limitează la ceea ce a fost apelat (tantum devolutum, quantum appellatum),

în recurs putând fi invocate doar critici care au fost aduse și în apel.

Doctrina, cât și practica

judiciară, au statuat că numai astfel se respectă principiul dublului grad de jurisdicție,

întrucât în ipoteza contrară s-ar ajunge la situația ca anumite apărări și susțineri

ale părților să fie analizate pentru prima oară de instanța investită cu soluționarea

căii extraordinare de atac a recursului.

Așa fiind, față de cele

ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantul Municipiul București prin Primarul General împotriva

deciziei nr. 36 A din 8 februarie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 octombrie 2013.