ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4314/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin dispoziția din 11 aprilie 2008, Primarul General al Municipiului București a respins notificările formulate de N.C., vizând restituirea în natură a apartamentului din București, sector 4, pentru lipsa calității de persoană îndreptățită, reținând că fosta proprietară i-a vândut acestuia drepturile litigioase anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

La 27 mai 2008, notificatorul a contestat această dispoziție, solicitând instanței să dispună a i se restitui în natură apartamentul, terenul aferent precum și spațiul comercial al imobilului situat în București, sector 4. Investit în primă instanță, Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin sentința nr. 503 din 13 aprilie 2010, a admis în parte acțiunea precizată, și anulând dispoziția atacată, a dispus restituirea în natură către reclamant a apartamentului și a spațiului comercial de 36,55 mp situate la parterul imobilului din sectorul 4, București, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză întocmit în cauză, precum și a terenului de 10 mp, aferent acestor construcții.

A respins în rest acțiunea precizată, în ceea ce privește restituirea subsolului imobilului, ca parte componentă a spațiului comercial, ca neîntemeiată. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut în esență că potrivit extrasului din anexa la Decretul nr. 92/1950, imobilul din sectorul 4, București, a fost naționalizat de la numiții B.T. și B.F., aceștia cumpărând, de la vânzătorii I.R. și N.S., o porțiune indiviză de teren de 5 mp din suprafața totală de 240 mp, situată în București, sector 4, conform contractului de vânzare-cumpărare transcris la Tribunalul Ilfov, secția notariat din 23 noiembrie 1946, precum și un alt teren indiviz de 5 mp, de la aceeași adresă, prin contractul transcris la Tribunalul Ilfov, secția notariat din 11 noiembrie 1946. Cumpărătorii acestor suprafețe indivize de teren au construit, ulterior, o garsonieră și „prăvălia din str. I. colț cu Aleea M.”, potrivit contractelor de construcție autentificate.

Conform certificatului de moștenitor din 2 martie 1992, B.T. a decedat la 26 iulie 1991, unica moștenitoare a acestuia fiind B.F., în calitate de soție supraviețuitoare și legatar universal. Aceasta a încheiat cu reclamantul contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase, autentificat din 14 iunie 2000, potrivit căruia vânzătoarea a înstrăinat reclamantului drepturile litigioase asupra locuinței de la parterul imobilului situat în București, sector 4, împreună cu terenul aferent, precum și asupra prăvăliei din colț, str. I. cu Aleea M., parter, împreună cu terenul aferent. În cuprinsul convenției, s-a menționat că vânzătoarea a revendicat pe cale judecătorească locuința și prăvălia, în cadrul Dosarelor nr. 3192/1999 și 3441/1999 ale Tribunalului București.

Din analiza probatoriului administrat, instanța a reținut, în primul rând, că dispoziția contestată este nelegală și netemeinică, având în vedere că, în interpretarea art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001 republicată, reclamantul are calitatea de persoană îndreptățită la măsurile prevăzute de lege, atâta vreme cât, prin contractul de vânzare de drepturi litigioase, lămurit prin act adițional, fostul proprietar al imobilului i-a înstrăinat acestuia toate drepturile asupra imobilului notificat, inclusiv cele derivate din Legea nr. 10/2001. Ca atare, în calitatea sa de succesor cu titlu particular, reclamantul a justificat calitatea de persoană îndreptățită, potrivit legii speciale.

Cu privire la dreptul de proprietate al autoarei reclamantului asupra imobilului notificat, s-a reținut că s-a făcut dovada, prin contractele de vânzare-cumpărare asupra celor două suprafețe de câte 5 mp teren indiviz, precum și prin contractele de construire, anterior analizate, că numita B.F., împreună cu soțul său, au fost proprietarii celor 10 mp teren indiviz și ai garsonierei și prăvăliei. Astfel, încă din faza cercetării notificării de către unitatea deținătoare, reclamantul a făcut dovada conformă art. 23, 24 din lege, fiind întrunite și cerințele art. lit. a) din Legea nr. 10/2001, în sensul că imobilul a fost preluat abuziv, în temeiul Decretului nr. 92/1950.

Tot astfel s-a arătat că atât garsoniera, cât și spațiul comercial și terenul indiviz de 10 mp, sunt spații libere, în înțelesul legii, nefiind înstrăinate altor persoane, potrivit art. 7 alin. (1 1 ), astfel că sunt pe deplin aplicabile prevederile art. 7 alin. (1) și (9) din Legea nr. 10/2001 republicată. Apelul declarat în cauză de Municipiul București prin Primarul General, a fost admis de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, care, prin decizia nr. 342A din 28 martie 2011, a schimbat în parte sentința în sensul că a respins în totalitate acțiunea, reținând că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase, respectiv în anul 2000, Legea nr. 10/2001 nu fusese edictată, situație în care aceste drepturi nu puteau fi transmise.

Mai mult, se arată, nu fusese formulată notificare și ca atare nu existau drepturi litigioase derivate din Legea nr. 10/2001, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, iar încheierea actului adițional la data de 5 iulie 2002, nu poate conferi reclamantului calitatea de persoană îndreptățită în condițiile în care vânzătoarea nu a formulat notificare în termenul legal prevăzut de Legea nr. 10/2001. Recursul declarat de reclamant împotriva acestei decizii a fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, care, prin decizia nr. 1265 din 24 februarie 2012 a casat hotărârea atacată și a trimis cauza spre rejudecare, la aceeași instanță de apel.

Pentru a decide astfel, instanța supremă a reținut că aprecierea tribunalului vizând justificarea de către reclamant a calității sale de persoană îndreptățită nu putea fi reevaluată în apel decât în măsura în care, prin motivele de apel ale pârâtului se aduceau critici referitoare la această dezlegare dată de prima instanță. Or, se arată, în motivele de apel ale pârâtului nu se regăsesc astfel de critici ci, aprecieri generice referitoare la termenele depunerii actelor doveditoarea, nelămurirea situației juridice a imobilului, etc. În aceste condiții, instanța de apel, în vederea respectării principiului contradictorialității, avea obligația, conform art. 129 alin. (4) C. proc. civ., să pună în dezbaterea părților motivul reținut pentru adoptarea soluției, dacă acesta putea fi conceput în termenii unei excepții procedurale absolute ori a unui motiv de ordine publică, astfel cum dispune norma de la art. 295 alin. (1) C. proc.

civ., pentru ca părțile să nu fie surprinse prin reținerea unor motive care nu au fost dezbătute în contradictoriu și asupra cărora le-a fost suprimat dreptul de a-și face apărări sau de a răspunde la acestea. În rejudecare, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 36A din 8 februarie 2013, a respins ca nefondat, apelul declarat de Municipiul București prin Primar General. A admis apelul reclamantului, și a schimbat în parte sentința, în sensul că s-a recunoscut calitatea de persoană îndreptățită a acestuia cu privire la suprafața de 38,92 mp subsol, ca parte componentă a spațiului comercial, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat.

A dispus restituirea în natură a suprafeței de 38,92 mp subsol, ca parte componentă a spațiului comercial alcătuit din 32,31 mp (încăpere mare la subsol) și 6,61 mp (încăperea mică de la subsol) separate cu peretele din carton-ghips, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat. Pentru a decide astfel, instanța de trimitere a reținut în esență că probele cauzei atestă împrejurarea că subsolul imobilului, face parte integrantă din unitatea locativă notificată sub denumirea de „spațiu comercial”, astfel încât cererea de restituire în natură privea în întregime spațiul comercial, parter și subsol. Cum reclamantul, se mai arată, a făcut dovada calității de persoană îndreptățită și respectiv a dreptului de proprietate asupra imobilului preluat abuziv de la autorul său, nu exista niciun impediment la restituirea în natură a spațiului solicitat, apreciindu-se ca incidente dispozițiile art. 7 al Legii nr. 10/2001, republicată.

Cât privește apelul Municipiului București, prin Primar General, s-a arătat că actele ce au stat la baza pronunțării sentinței se aflau în dosarul administrativ depus la Primărie și că N.C. a depus toate actele de proprietate ale autorilor săi, precum și dovada calității de moștenitor. Tot astfel, se arată, termenul de 60 de zile reglementat prin dispozițiile art. 25 al Legii nr. 10/2001, are două date de referință, și poate fi prorogat cu acordul (expres sau tacit) persoanei îndreptățite, dar numai dacă unitatea deținătoare comunică notificatorului, în intervalul de 60 de zile de la înregistrarea notificării, faptul că documentația este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire.

Or, conchide instanța de trimitere, intimatul a depus toate actele doveditoare solicitate de către autoritatea publică. Împotriva acestei ultime hotărâri, a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Municipiul București, prin Primar General care, invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică decizia dată în apel, după cum urmează: - conform art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, republicată sunt îndreptățite la măsuri reparatorii doar persoanele fizice, proprietari ai imobilului la data preluării abuzive, precum și moștenitorii legali ori testamentari ai acestora. Or, reclamantul cesionar de drepturi litigioase, prin contracte încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ce nu puteau transmite drepturi derivate din acest act normativ, nu și-a justificat calitatea de persoană îndreptățită.

- potrivit art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, notificarea formulată înlăuntrul termenului legal de persoana ce se consideră îndreptățită trebuie însoțită de actele doveditoare privind calitatea de proprietar ori de moștenitor a acestei persoane, ceea ce în cauză nu s-a realizat, instanța reținând greșit calitatea reclamantului de persoană îndreptățită. Recursul se privește ca nefondat, urmând a fi respins în considerarea argumentelor ce succed. Potrivit dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, în redactarea ulterioară modificărilor operate prin Legea nr. 247/2005, actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calității de asociat sau acționar al persoanei juridice, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate (...) și orice alte înscrisuri necesare pretențiilor de restituire, decurgând din acest act normativ, pot fi depuse până la data soluționării notificării.

În interpretarea acestui text, practica judiciară a reținut constant că sintagma folosită de legiuitor vizează doar procedura derulată ulterior notificării, de către entitatea investită cu soluționarea cererii privind acordarea măsurilor reparatorii, nu și etapa contencioasă a atacării deciziei sau dispoziției, în fața instanței judecătorești. În adevăr, din nicio dispoziție a legii nu rezultă că persoana îndreptățită, în combaterea deciziei de respingere a notificării, nu ar putea depune acte noi în instanță, din care să rezulte calitatea sa de proprietar sau de moștenitor al fostului proprietar al imobilului ce face obiectul cererii de restituire.

Cât privește termenul de 60 de zile, reglementat prin dispozițiile art. 25 al Legii nr. 10/2001, în care entitatea investită cu soluționarea notificării trebuie să se pronunțe asupra cererii de restituire în natură sau de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, instanța de apel a reținut corect că acesta poate fi prorogat doar cu acordul (tacit sau expres) al persoanei îndreptățite, în situația în care acesteia i se comunică în scris, în intervalul de 60 de zile de la înregistrarea notificării, faptul că documentația depusă este insuficientă pentru fundamentarea solicitării de a se acorda una din măsurile reparatorii prevăzute de lege. Or, cum în cauză nu s-a făcut dovada existenței unei corespondențe care să ateste solicitarea pârâtului vizând completarea dosarului administrativ, iar din examinarea acestuia a rezultat că intimatul-reclamant a depus toate actele doveditoare ale calității sale de persoană îndreptățită, critica nu poate fi reținută.

Cât privește cel de-al doilea motiv de recurs, vizând reținerea greșită de către instanțe a calității reclamantului de persoană îndreptățită la restituire, în condițiile Legii nr. 10/2001, pe considerentul că acesta este doar un cesionar de drepturi litigioase iar cedenta (fosta proprietară, B.F.) nu a formulat notificare în termenul prevăzut de lege, se constată că această critică a fost formulată omisso medio, direct în recurs. Astfel, exercitarea căilor de atac are ca efect declanșarea mecanismelor vizând controlul judiciar, îndeplinit de instanțele superioare asupra hotărârilor instanțelor inferioare și este guvernată de principiul legalității căilor de atac, prevăzut de art. 129 din legea fundamentată.

Cum, cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale, care trebuie să îmbrace una din formele prevăzute de art. 304 din vechiul C. proc. civ. (în vigoare la data inițierii demersului judiciar de față) recursul nu putea fi exercitat decât pentru motive ce au făcut analiza instanței anterioare și care, implicit, au fost cuprinse în motivele de apel, în situația în care atât apelul cât și recursul sunt exercitate de aceeași parte iar soluția primei instanțe a fost menținută în apel. Aceasta este una din aplicațiile principiului legalității căilor de atac și se explică prin aceea că efectul devolutiv al apelului se limitează la ceea ce a fost apelat (tantum devolutum, quantum appellatum), în recurs putând fi invocate doar critici care au fost aduse și în apel.

Doctrina, cât și practica judiciară, au statuat că numai astfel se respectă principiul dublului grad de jurisdicție, întrucât în ipoteza contrară s-ar ajunge la situația ca anumite apărări și susțineri ale părților să fie analizate pentru prima oară de instanța investită cu soluționarea căii extraordinare de atac a recursului. Așa fiind, față de cele ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Municipiul București prin Primarul General împotriva deciziei nr. 36 A din 8 februarie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 octombrie 2013.