ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 483/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 483/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând asupra

cauzei de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., reține următoarele:

Prin cererea de

chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a

civilă, la data de

28

noiembrie 2007, contestatorii A.G.S., H.N.G., I.G.E.O. au chemat în judecată

Municipiul București, prin Primarul General, solicitând să dispună restituirea

în natură a apartamentelor din imobilul situat în București, str. N.I., sector

1, precum și a terenului în suprafață de 356 m.p. situat la aceeași adresă, și

a dependințelor (garaj), care nu au fost înstrăinate în temeiul Legii nr.

112/1995; obligarea la acordarea de despăgubiri pentru apartamentele din

imobilul situat în București, str. N.I., sector 1, precum și a terenului în

suprafață de 356 m.p., situat la aceeași adresă, și care au fost înstrăinate în

temeiul Legii nr. 112/1995, fără cheltuieli de judecată.

Prin cererea de chemare

în judecată, astfel cum a fost modificată și completată ulterior, s-au solicitat

următoarele: să se dispună, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București reprezentat

prin Primarul General, restituirea în natură a apartamentelor din imobilul situat

în București, str. N.I., sector 1, împreună cu părțile indivize comune a terenului

situat la aceeași adresă, precum și a dependințelor (garaj) care nu au făcut obiectul

înstrăinării în favoarea unor terțe persoane; să se dispună obligarea Statului Român,

prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, să emită o decizie reprezentând

titlu de despăgubire, prin care să stabilească în favoarea reclamanților contravaloarea

pretențiilor de restituire în echivalent; în cazul în care se va considera capătul

2 al cererii de chemare în judecată, ca inadmisibil sau ca prematur introdus, să

se pronunțe o hotărâre judecătorească, prin care să se constate în contradictoriu

cu Municipiul București, prin Primarul General, Statul Român, reprezentată prin

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, reprezentată prin președintele

acesteia și Instituția Prefectului Municipiului București, reprezentată prin Prefectul

Municipiului București, că reclamanții au dreptul la acordarea de despăgubiri pentru

apartamentele de la adresa indicată; în subsidiar, s-a solicitat obligarea Municipiului

București să emită o dispoziție de restituire în natură/acordare de despăgubiri

a apartamentelor, împreună cu părțile indivize comune pentru motivele arătate în

cuprinsul cererii introductive.

Reclamanții au arătat

că înțeleg să nu beneficieze de măsura compensării cu alte bunuri sau servicii,

optând exclusiv pentru acordarea de despăgubiri ce urmează a fi stabilite și valorificate

în condițiile prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind regimul stabilirii

și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, cu modificările

și completările ulterioare.

Introducerea în proces,

alături de pârâtul din cererea introductivă de instanță, a Instituției Prefectului

Municipiului București și a Statului Român, reprezentat prin Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor, se justifică pe considerentul atribuțiilor conferite

acestor entități în procesul de stabilire și acordare a despăgubirilor.

Prin sentința civilă

nr. 632 din 02 aprilie 2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

a fost admisă excepția necompetenței materiale a tribunalului de soluționare a capetelor

2 și 3 ale cererii completatoare, a fost declinată competența de soluționare a acestora

în favoarea Curții de Apel București și s-a disjuns judecata capetelor 1 și 4 ale

cererii.

Cauza a fost înregistrată

pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 12 mai 2008, sub

nr. 17625/3/2008, în vederea continuării judecății capetelor de cerere disjunse.

La data de 27

octombrie 2008, prin Serviciul Registratură și prin raportare la proba cu înscrisuri

administrată, contestatorii au formulat o nouă cerere precizatoare, prin care au

solicitat restituirea în natură a apartamentului nr. 2 al imobilului în suprafață

de 94,21 m.p. situat în str. Z.L.E. (fost N.I.), sector 1, compus din 3 camere,

hol, bucătărie, cămară (două), baie, oficiu (trei) și vestibul - culoar (ce face

obiectul contractelor de închiriere din 05 august 1999, respectiv din 24

septembrie 1999); garaj în suprafață totală de 22 m.p. (ce face obiectul contractului

de închiriere din 11 noiembrie 2004); teren liber de construcții (curte) în proprietate

exclusivă, în suprafață de 206,01 m.p.; o cotă parte de 45,57% din spațiile comune

ale imobilului, precum și din terenul de sub construcție reprezentând 64,96 m.p.

în indiviziune cu ceilalți coproprietari.

Tribunalul București,

secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 1698 din 12 noiembrie 2008 a admis în parte

cererea precizată. A dispus restituirea în natură către reclamanți a următoarelor

spații din imobilul situat în București, str. Z.L.E., sector 1: apartamentul

nr. 2, identificat conform fișelor suprafețelor locative anexe contractelor de închiriere

din 05 august 1999 și din 24 septembrie 1999, compus din cameră în suprafață de

12,80 m.p., cameră în suprafață de 13,20 m.p., hol în suprafață de 23,91 m.p., cameră

în suprafață de 4,77 m.p., baie în suprafață de 5,01 m.p., oficiu în suprafață de

6,00 m.p., bucătărie în suprafață de 8,82 m.p., vestibul în suprafață de 5,10 m.p.

și garaj, identificat conform fișei de calcul a chiriei anexa contractului de închiriere

din 11 noiembrie 2004, în suprafață de 22,00 m.p. A respins restul pretențiilor

ca nefondate.

Pentru a hotărî astfel,

prima instanță a constatat că, prin contractul de vânzare-cumpărare, modificat prin

actul autentificat de Tribunalul Ilfov din 12 noiembrie 1928, S.C. (împreună cu

alte persoane fizice) a cumpărat o suprafață de teren viran de 6.500 m.p. situat

pe str. N.I., iar conform partajului intervenit între cumpărători, a dobândit dreptul

de proprietate asupra unei suprafețe de 354 m.p. teren.

Ulterior, pe acest teren

s-a construit de către S.C. un imobil compus din 4 apartamente, aspect care a rezultat

din adresele din 05 aprilie 1995 și din 08 iunie 2001, acesta figurând, potrivit

adresei din 03 decembrie 2001, ca titular de rol fiscal până în 1950, dată la care

imobilul compus din teren în suprafață de 354 m.p. și construcția edificată

a fost naționalizat de Statul Român prin Decretul nr. 92/1950.

După intrarea în vigoare

a Legii nr. 10/2001, moștenitoarea lui S.C., H.A. (ai cărei moștenitori sunt reclamanții),

a formulat notificare solicitând restituirea în natură a imobilului, rămasă nesoluționată.

Prin raportare la situația

de fapt reținută, tribunalul a constatat, față de prevederile art. 1 alin. (1) și

(2), art. 2 lit. a) și art. 24 din Legea nr. 10/2001, republicată, că imobilul în

litigiu a fost preluat abuziv.

Totodată, în raport de

dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 4 alin. (2) și (4) din legea specială

de reparație, instanța de fond a reținut că reclamanții au calitatea de persoane

îndreptățite, în sensul actului normativ.

A făcut aplicarea deciziei

în interesul legii nr. 20/2007, motivat de faptul că notificarea nu a fost soluționată,

constatând, cu privire la primele două capete ale cererii precizate, că apartamentul

nr. 2 face obiectul contractelor de închiriere din 05 august 1999 și din 24 septembrie

1999, iar garajul face obiectul contractului de închiriere din 11 noiembrie 2004.

În ceea ce privește cererea

de restituire în natură a terenului liber de construcții (curte), în proprietate

exclusivă, în suprafață de 206,01 m.p. și a unei cote părți de 45,57% din spațiile

comune ale imobilului, precum și din terenul de sub construcție reprezentând 64,96

m.p., în indiviziune cu ceilalți coproprietari, tribunalul a apreciat că pentru

identificarea corectă și actuală a terenului liber de construcții este necesară

administrarea probei cu expertiză, calculele propuse de reclamanți prin cererea

precizatoare raportându-se scriptic la înscrisurile de la dosar, însă reclamanții

au învederat că nu mai insistă în administrarea respectivei probe.

Referitor la cererea de

acordare de despăgubiri pentru restul imobilului, înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995,

tribunalul a constatat că există o procedură distinctă, reglementată prin Titlul

VII al Legii nr. 247/2005, care stabilește competența Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor.

Prin decizia nr. 349 din

25 mai 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelul declarat

de pârâtul Municipiul București, prin Primar General, împotriva sentinței tribunalului.

A admis apelul reclamantelor A.G.S. și I.G.E.O., în nume propriu și în calitate

de moștenitoare a reclamantului H.N.G., împotriva aceleași sentințe, pe care a desființat-o

și a trimis cauza spre rejudecarea fondului la aceeași instanță.

S-a reținut de către Curtea

de Apel, referitor la apelul declarat de pârât, că în mod corect s-a dat eficiență

deciziei nr. 20/2007 și că invocarea dispozițiilor art. 23 alin. (1) și (2) din

Legea nr. 10/2001 nu are relevanță juridică în cauză.

În ceea ce privește critica

vizând preluarea cu titlu valabil a imobilului de către stat, s-a constatat că tribunalul

s-a raportat corect la art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.

Cu privire la apelul reclamantelor,

s-a reținut, în raport de prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., că instanța

de fond în mod greșit s-a limitat a lua act de susținerile apărătorului reclamanților,

potrivit cărora administrarea probei cu expertiză tehnică nu este utilă cauzei,

fără a pune în dezbaterea părților împrejurarea că se impunea a fi clarificată situația

actuală a terenului liber de construcții, respectiv a cotei părți din spațiile comune

ale imobilului, precum și a terenului de sub construcție.

A fost constatată, de

asemenea, eronat respinsă și cererea privind obligarea pârâtului să emită o dispoziție

de acordare a despăgubirilor pentru apartamentele înstrăinate unor terțe persoane,

pe considerentul că există o procedură distinctă reglementată prin Titlul VII al

Legii nr. 247/2005.

S-a reținut că, procedând

astfel, tribunalul a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului dreptului

dedus judecății, ceea ce a făcut incidente dispozițiile art. 297 C. proc. civ.

Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin decizia nr. 8 din

11 ianuarie 2010 a admis recursul reclamantelor, a casat decizia atacată și a trimis

cauza spre rejudecarea apelului la aceeași instanță.

S-a reținut că apelul

este devolutiv, potrivit art. 295 C. proc. civ., părțile putând produce în această

fază, probe pe care le-au socotit inutile la prima instanță.

Mai mult, s-a constatat

că în condițiile deciziei nr. 20/2007 și în virtutea dreptului său la plenitudine

de jurisdicție ce i-a fost acordată de lege, instanța de apel putea analiza pe fondul

cauzei greșelile primei instanțe.

Cauza a fost reînregistrată

pe rolul Curții de Apel București sub nr. 1331/2/2011.

Prin decizia civilă

nr. 697/A din 08 septembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a IV-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul pârât Municipiul

București, prin Primarul General, împotriva sentinței civile nr. 1698 din 12

noiembrie 2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul

nr. 17625/3/2008, s-a admis apelul declarat de contestatoarele A.G.S. și I.G.E.O.

împotriva aceleiași sentințe, a fost schimbată în parte sentința apelată. A fost

admisă în tot cererea formulată de către contestatoare, astfel cum a fost precizată.

S-a dispus restituirea în natură inclusiv a terenului liber de construcție, în suprafață

de 203,02 m.p., a terenului situat sub magazie, în suprafață de 11,02 m.p.; a terenului

de sub construcție în suprafață de 61,96 m.p.; a cotei părți de 45,56% din spațiile

comune ale imobilului situat în str. N.I., sector 1, astfel cum au fost individualizate

prin raportul de expertiză întocmit de expertul tehnic inginer I.I.D. A fost obligat

pârâtul să emită dispoziție cu propunere de acordare a despăgubirilor în condițiile

Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru imobilele înstrăinate prin efectul Legii

nr. 112/1995, și anume pentru: apartamentul nr. 1 în suprafață de 34,70 m.p. situat

la parter; apartamentul fără număr situat la subsolul clădirii în suprafață de 9,29

m.p.; apartamentul nr. 4 situat la mansarda construcției în suprafață de 33,61 m.p.;

pentru cota de 54,44% din spațiile comune vândute, situate în str. N.I., sector

1; pentru suprafața de teren de 77,60 m.p., de sub locuință, vândută așa cum au

fost individualizate prin raportul de expertiză întocmit de expert I.I.D. Au fost

păstrate dispozițiile sentinței cu privire la restituirea în natură a apartamentului

nr. 2 și a garajului și a fost obligat pârâtul la 2.200 RON cheltuieli de judecată

către reclamanții apelanți.

Pentru a se pronunța astfel,

au fost avute în vedere următoarele considerente:

În ceea ce privește apelul

declarat de către pârâta Primăria Municipiului București, prin Primar General, Curtea

de Apel a constatat că acesta este nefondat și l-a respins ca atare.

Conform deciziei nr. 20/2007

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, admițându-se recursul în interesul legii

s-a statuat că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond acțiunea

persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al unității deținătoare de

a răspunde la notificare.

În speța dedusă judecății

contestatorii au înregistrat o notificare în mai 2001, care a rămas nesoluționată

vreme de 8 ani, până la formularea cererii de chemare în judecată. Față de acest

aspect, apare lipsit de importanță conținutul dispozițiilor art. 23 din Legea

nr. 10/2001, referitor la termenul de 60 de zile de soluționare a cererii și la

faptul că depășirea acestuia nu poate fi sancționată decât cel mult cu despăgubiri

în anumite condiții.

Contestatorii au depus

la dosar înscrisuri, prin care au dovedit atât dreptul de proprietate, cât și calitatea

de moștenitori, motiv pentru care unitatea deținătoare era obligată a se pronunța

cu privire la notificarea înregistrată.

S-a făcut dovada că imobilul

în litigiu a fost preluat fără titlu valabil de către stat prin Decretul nr. 92/1950,

însuși art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, republicată, statuând că

imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950, pentru naționalizarea unor imobile,

sunt considerate a fi preluate în mod abuziv de către Statul Român.

S-a făcut, de asemenea,

dovada că petenții au calitate de persoane îndreptățite în sensul dispus de Legea

nr. 10/2001 republicată, autorul acestora figurând cu 4 apartamente naționalizate

și un teren de 354 m.p. în București, str. N.I., sector 1.

De altfel, Municipiul

București nici nu a declarat recurs împotriva deciziei Curții de Apel București

nr. 349/2009 prin care i s-a respins apelul, iar urmare a admiterii recursului reclamanților,

cauza s-a trimis spre rejudecare aceleiași instanțe.

În ceea ce privește apelul

declarat de către contestatori, Curtea de Apel a reținut următoarele:

Urmare a deciziei de casare,

prin administrarea probei cu expertiza tehnică imobiliară s-a clarificat situația

imobilului în litigiu, stabilindu-se atât terenul liber de construcții, cota parte

din spațiile comune ale imobilului, cât și terenul de sub construcție.

Având în vedere faptul

că petenții au fost, în mod corect, considerați persoane îndreptățite în condițiile

Legii nr. 10/2001 și, cât timp s-a stabilit restul suprafețelor care pot fi restituite,

Curtea de Apel, admițând apelul petentelor și schimbând în parte sentința apelată,

a admis în tot cererea acestora așa cum a fost precizată, a dispus restituirea în

natură a terenului liber de construcție în suprafață de 203,02 m.p., a terenului

situat sub magazie în suprafață de 11,02 m.p., a terenului de sub construcție în

suprafață de 61,96 m.p., suprafață aferentă spațiilor nevândute, cât și a cotei

părți de 45,56% din spațiile comune ale imobilului situat în str. N.I., sector 1,

așa cum a fost individualizat prin raportul de expertiză întocmit de expertul tehnic

inginer I.I.D.

În ceea ce privește cererea

de obligare a pârâtului să emită dispoziție cu propunere de acordare a despăgubirilor,

pentru imobilele înstrăinate prin efectul Legii nr. 112/1995, această cerere este,

de asemenea, întemeiată, ea vizând apartamentul nr. 1 în suprafață de 34,70 m.p.

situat la parter, apartamentul fără număr situat la mansarda construcției în suprafață

de 33,61 m.p, cât și cota de 54,44% din spațiile comune vândute și pentru suprafața

de teren de 77,60 m.p. de sub locuință, aferentă spațiilor vândute, ce nu pot fi

restituite în natură, în conformitate cu Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Curtea de Apel București

a păstrat, de asemenea, dispozițiile sentinței cu privire la restituirea în natură

a apartamentului nr. 2 și a garajului din imobilul în cauză.

Conform art. 274 C.

proc. civ., intimatul Municipiul București a fost obligat la cheltuieli de judecată

în sumă de 2.200 RON către reclamanții apelanți, având în vedere că au căzut în

pretenții și au făcut dovada efectuării acestor cheltuieli, reprezentând onorarii

de expert.

Față de aceste considerente,

Curtea de Apel București, conform art. 296 C. proc. civ., a respins ca nefondat

apelul Municipiului București, prin Primarul General, și a admis apelul contestatoarelor

pentru motivele mai sus arătate.

Prin decizia nr. 5435

din 19 septembrie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

I civilă, a fost admis recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primar

General, împotriva deciziei nr. 697/A din 08 septembrie 2011 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă, a fost casată decizia atacată și trimisă cauza spre rejudecare

la aceeași instanță de apel.

Recursul a fost declarat

fondat în ceea ce privește criticile referitoare la restituirea în natură a terenului

în suprafață de 203,02 m.p., reprezentând curtea imobilului litigios.

Astfel, cu privire la

respectiva suprafață de teren, instanța de apel a plecat de la concluziile raportului

de expertiză pe care le-a preluat integral și, ca atare, a apreciat că aceasta poate

fi restituită în natură, atâta timp cât este liberă de construcție și a fost individualizată

prin proba administrată în cauză.

Procedând în acest mod,

Curtea de Apel, în mod eronat, s-a rezumat la preluarea necritică a concluziilor

expertizei, ignorând celelalte elemente din dosar, într-o determinare insuficientă

a stării de fapt.

Prin raportul de expertiză

tehnică întocmit de expert P., în concluziile referitoare la determinarea terenului

aferent unităților locative restituite în natură prin sentința apelată și determinarea

suprafeței de teren care nu a făcut obiectul înstrăinării în favoarea unor terțe

persoane, a reieșit că nu au făcut obiectul înstrăinării suprafețele de teren de

sub construcție de 65 m.p. și teren curte de 206 m.p.

Aceste dimensiuni au rezultat

pe bază de calcul, prin scăderea inclusiv a suprafețelor aferente unităților locative

din imobil înstrăinate prin contractele de vânzare-cumpărare încheiate potrivit

Legii nr. 112/1995, care au fost determinate având în vedere terenul aflat sub construcție

și cotele din părțile de folosință comună.

Ulterior, potrivit raportului

de expertiză tehnică topografică întocmit de I.I.D. prin deplasarea și măsurarea

efectivă a imobilului, terenul liber de construcții (nevândut) a fost determinat

ca având suprafața de 203,03 m.p.

S-a constatat, însă, că

instanța nu a determinat ce înseamnă, în speță, sintagma de „teren aferent”.

În legătură cu această

noțiune, deși nu există o definiție legală, s-a reținut că sensul respectivei instituții

juridice se regăsește în Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001,

aprobate prin H.G. nr. 923/2010 (de modificare și completare a Normelor aprobate

prin H.G. nr. 250/2007).

Astfel, potrivit art.

7.3 alin. (2), „prin noțiunea teren aferent imobilelor înstrăinate în temeiul Legii

nr. 112/1995 se înțelege terenul pe care este amplasată construcția, respectiv amprenta

construcției, cât și terenul din împrejurimile construcției necesar bunei utilizări

a acesteia indiferent de categoria de folosință. Stabilirea suprafeței de teren

necesare bunei utilizări a construcției se face motivat (…)”.

Prin urmare, instanța

de apel ar fi trebuit să pornească de la premisa că acesta presupune asigurarea

unei bune utilizări, exploatări normale a locuinței, fără a reduce noțiunea la terenul

efectiv ocupat de construcție, ceea ce nu poate fi apt asigurării exploatării normale,

nici măcar asigurării accesului la locuință.

Cum aceste elemente de

fapt nu au fost lămurite, în baza art. 314 C. proc. civ., a fost casată decizia

și a fost trimisă cauza spre rejudecare sub aspectul determinării terenului aferent

și, în mod corespunzător, a terenului liber - care nu poate fi înțeles în sensul

de teren liber de construcții, ci liber din punct de vedere juridic, pentru a-l

face apt restituirii în natură.

La reluarea judecății,

au fost administrate probele necesare pentru determinarea terenului aferent care,

în sensul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 112/1995, trebuie considerat ca înstrăinat

odată cu înstrăinarea construcției, ținându-se seama de accepțiunea dată acestuia,

ca reprezentând terenul necesar bunei exploatări a construcției, potrivit art. 7.3

din H.G. nr. 923/2010.

Referitor la motivele

de recurs privind incidența dispozițiilor art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, s-a

reținut că acestea nu pot fi primite, nefiind relevante cauzei.

Nu au fost primite nici

criticile privitoare la cheltuielile de judecată, în raport de dispozițiile

art. 274 C. proc. civ., constatându-se faptul că instanța de apel a specificat în

considerentele deciziei atacate, contrar susținerii recurentului, că acestea reprezintă

onorarii expert.

Dosarul a fost reînregistrat

pe rolul Curții de Apel București sub nr. 1331/2/2011*.

Prin decizia civilă

nr.

143/A

din 19 aprilie 2013, Curtea de Apel București, secția IV-a civilă, a

respins, ca nefondat

apelul declarat de apelantul Municipiul București, prin Primarul General, împotriva

sentinței civile nr. 1698 din 12 noiembrie 2008, pronunțată de Tribunalul București,

secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 17625/3/2008.

A admis apelul declarat

de către contestatoarele A.G.S. și I.G.E.O.

A schimbat în parte sentința

apelată.

A constatat că au intrat

sub puterea lucrului judecat, prin nerecurarea deciziei civile nr. 679/A/2011 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, următoarele:

Dispune restituirea în

natură a:

- terenului situat sub

magazie, în suprafață de 11,02 m.p.;

- terenului de sub construcție

în suprafață de 61,96 m.p.;

- cotei părți de 45,56

% din spațiile comune ale imobilului situat în str. N.I., sector 1, astfel cum au

fost individualizate prin raportul de expertiză întocmit de expertul tehnic inginer

I.I.D.

A obligat pe pârât să

emită dispoziție cu propunere de acordare a despăgubirilor în condițiile Titlului

VII din Legea nr. 247/2005 pentru imobilele înstrăinate prin efectul Legii nr. 112/1995,

și anume pentru:

- apartamentul nr. 1,

cu terenul aferent aflat sub construcție în suprafață de 34,70 m.p., situat la parter;

- apartamentul fără număr,

cu terenul aferent aflat sub construcție în suprafață de 9,29 m.p., situat la subsolul

clădirii;

- apartamentul nr. 4,

cu terenul aferent aflat sub construcție în suprafață de 33,61 m.p., situat la mansarda

construcției;

- pentru cota de 54,44

% din spațiile comune vândute, situate în str. N.I., sector 1;

- pentru suprafața de

teren de 77,60 m.p. de sub locuință, vândută așa cum au fost individualizate prin

raportul de expertiză întocmit de expert I.I.D.

Au fost păstrate dispozițiile

sentinței cu privire la restituirea în natură a apartamentului nr. 2 și a garajului.

În rejudecare, s-a dispus

restituirea în natură a suprafeței de 160,37 m.p., reprezentând teren liber curte,

conform suplimentului la raportul de expertiză efectuat de către I.I.D., conform

variantei 2 la raportul de expertiză.

A fost omologat suplimentul

la raportul de expertiză cu anexa 2.

A obligat pârâtul să emită

dispoziție prin care să propună acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent,

în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru suprafața de teren de 42,65

m.p. - curte, imposibil de restituit în natură.

A obligat pârâtul la 3.200

RON cheltuieli de judecată către reclamanții apelanți.

Cu privire la apelul declarat

de către reclamantele A.G.S. și I.G.E.O., s-a constatat că au intrat sub puterea

lucrului judecat o serie de dispoziții ale deciziei civile nr. 679/A/2011 a Curții

de Apel București, secția a IV-a civilă.

Împotriva acestei hotărâri

a fost exercitat recursul de către Municipiul București numai sub aspectul nerespectării

dispozițiilor art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, sub aspectul restituirii în natură

a terenului liber de construcție-curte, în suprafață de 203,02 m.p., și cu privire

la cheltuielile de judecată.

Celelalte dispoziții privind

restituirea în natură a magaziei, a terenului de sub construcție, a cotei de 45,56%

din spațiile comune, dar și restituirea în natură a apartamentului nr. 2 și a garajului

(dispuse prin sentința primei instanțe), precum și dispozițiile privind acordarea

de măsuri reparatorii pentru apartamentul nr. 1, apartamentul fără număr de la subsol,

apartamentul nr. 4 de la mansardă, pentru cota de 54,44% din spațiile comune vândute,

pentru suprafața de teren de 77,60 m.p. de sub locuință vândută, nu au fost recurate

de către Municipiul București, prin Primarul General.

Pe cale de consecință,

prin neexercitarea căii de atac a recursului, aceste dispoziții au intrat în puterea

lucrului judecat, iar instanța de apel, în rejudecare, are obligația de a ține cont

de aceste împrejurări.

Prin exercitarea căii

de atac a recursului numai sub aspectul nerespectării dispozițiilor art. 21-23 din

Legea nr. 10/2001, pe aspectul restituirii în natură a terenului liber de construcție-curte,

în suprafață de 203,02 m.p. și cu privire la cheltuielile de judecată, Înalta Curte

de Casație și Justiție a fost sesizată să se pronunțe în limitele motivelor de recurs

declarate.

Astfel, chiar dacă prin

decizia civilă nr. 5435 din 19 septembrie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția I civilă, s-a dispus casarea deciziei civile atacate și trimiterea

cauzei spre rejudecare, și nu casarea parțială a deciziei recurate, Curtea de Apel

a avut în vedere, în rejudecare, decizia de casare prin raportare la considerentele

acesteia, care lămuresc soluția pronunțată și la limitele recursului declarat.

Pe cale de consecință,

casarea vizează numai posibilitatea restituirii în natură a terenului liber de construcție-curte,

în suprafață de 203,02 m.p., în raport de dispozițiile art. 7.3. din H.G. nr. 913/2010.

În cadrul celei de-a treia

rejudecări, s-a efectuat un supliment la raportul de expertiză topografică, prin

care i s-a pus în vedere expertului să identifice suprafața de teren-curte aferent

imobilelor înstrăinate, în temeiul Legii nr. 112/1995, în accepțiunea art. 7.3.

din H.G. nr. 913/2010.

Conform suplimentului

la raportul de expertiză topografică, pentru identificarea terenului necesar utilizării

normale a apartamentelor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, s-a avut în

vedere suprafața de teren necesară reparării zidurilor construcției, suprafața de

teren necesară intervenției asupra conductelor de canalizare, de alimentare cu apă,

precum și suprafața de teren necesară accesului spre calea publică a locatarilor.

În raport de aceste criterii,

prin raportul de expertiză au fost propuse 3 variante.

Curtea, în raport de variantele

propuse de către expert, a apreciat că varianta 2 a suplimentului la raportul de

expertiză topografică reprezintă cea mai bună variantă, ținându-se cont de accepțiunea

noțiunii de teren, aferent imobilelor înstrăinate, în temeiul Legii nr. 112/1995,

în accepțiunea art. 7.3. din H.G. nr. 913/2010.

Astfel, s-a constatat

că suprafața de teren totală curte liberă de construcții este de 203,02 m.p., așa

cum s-a reținut de către experți în cele două cicluri procesuale.

Având în vedere că apartamentul

nr. 1, apartamentul fără număr de la subsol, apartamentul nr. 4 de la mansardă au

fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995 și s-a dispus acordarea de măsuri

reparatorii prin decizia civilă nr. 679/A/2011 a Curții de Apel București, secția

a IV-a, intrată în puterea lucrului judecat pe acest aspect, instanța de apel, în

conformitate cu îndrumările Înaltei Curți de Casație și Justiție a trebuit să stabilească

care este terenul aferent imobilelor menționate.

Potrivit art. 7.3. din

H.G. nr. 913/2010 „Sunt exceptate de la restituirea în natură terenurile aferente

imobilelor, care au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare. Pentru aceste terenuri foștii proprietari beneficiază de măsuri reparatorii

în echivalent acordate în condițiile legii. Prin noțiunea «teren aferent imobilelor

înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995» se înțelege terenul pe care este amplasată

construcția, respectiv amprenta construcției, cât și terenul din împrejurimile construcției

necesar bunei utilizări a acesteia indiferent de categoria de folosință. Stabilirea

suprafeței de teren necesare bunei utilizări a construcției se face motivat de către

entitatea învestită cu soluționarea notificărilor”.

În raport de dispozițiile

legale menționate, expertul a apreciat că terenul aferent construcțiilor este reprezentat

de o fâșie împrejmuitoare în jurul construcției utilă pentru montarea unei schele

în vederea realizării de zugrăveli, reparații, etc. în suprafață totală de 41,05

m.p. și suprafața aleii de acces pentru calea publică de 1,60 m.p.

Pe cale de consecință,

din suprafața totală a curții de 203,02 m.p. se scade 41,05 m.p. și 1,60 m.p., rămânând

suprafața de 160,37 m.p., care poate fi restituită în natură către A.G.S. și I.G.E.O.

Curtea a reținut că, pentru

suprafața de teren de 77,60 m.p., de sub apartamentele vândute în temeiul Legii

nr. 112/1995, au fost acordate măsuri reparatorii prin decizia civilă nr. 679/A/2011

a Curții de Apel București, secția a IV-a, nerecurată pe acest aspect și intrată

în puterea lucrului judecat.

Instanța de apel nu a

avut în vedere varianta 3 propusă de expert, din care se scădea și suprafața de

13,33 m.p., pe lângă suprafața de 41,05 m.p. necesară zugrăvelilor și suprafața

de 1,60 m.p. calea de acces, deoarece a apreciat că varianta 2 corespunde accepțiunii

de teren aferent construcțiilor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, conform

art. 7.3. din H.G. nr. 913/2010.

Curtea a reținut, totodată,

că Municipiul București, prin Primar General, nu a formulat obiecțiuni la suplimentul

la raportul de expertiză.

Pe cale de consecință,

s-a constatat că este întemeiat apelul declarat de către A.G.S. și I.G.E.O. și,

în rejudecare, a dispus restituirea în natură a suprafeței de 160,37 m.p., reprezentând

teren liber curte, conform suplimentului la raportul de expertiză efectuat de către

I.I.D., conform variantei 2 la raport; a omologat suplimentul la raportul de expertiză

cu anexa 2 și a obligat pe pârât să emită dispoziție prin care să propună acordarea

măsurilor reparatorii prin echivalent, în condițiile Titlului VII din Legea nr.

247/2005 pentru suprafața de teren de 42,65 m.p. - curte, imposibil de restituit

în natură.

În ceea ce privește celelalte

critici din apelul declarat, referitoare la faptul că prima instanță nu a dispus

acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul vândut, în temeiul

Legii nr. 112/1995 și nerestituit în natură, Curtea a reținut că dispozițiile deciziei

civile nr. 679/A/2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a, prin care s-au

acordat măsuri reparatorii pentru: apartamentul nr. 1 în suprafață de 34,70 m.p.,

situat la parter; apartamentul fără număr situat la subsolul clădirii, în suprafață

de 9,29 m.p; apartamentul nr. 4 situat la mansarda construcției, în suprafață de

33,61 m.p; pentru cota de 54,44% din spațiile comune vândute, situate în str.

N.I., sector 1 și pentru suprafața de teren de 77,60 m.p. de sub locuință, vândută,

au intrat sub puterea lucrului judecat, prin nerecurare.

Apelul declarat de către

Municipiul București, prin Primar General, este nefondat, având în vedere că, prin

decizia civilă nr. 5435 din 19 septembrie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția I civilă, s-a statuat că „motivele de recurs privind incidența

dispozițiilor art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, nu pot fi primite, nefiind relevante

cauzei. De asemenea, nu pot fi primite nici criticile privitoare la cheltuielile

de judecată, în raport de dispozițiile art. 274 C. proc. civ., constatându-se și

faptul că instanța de apel a specificat în considerentele deciziei atacate, contrar

susținerii recurentului, că acestea reprezintă onorarii expert”.

Având în vedere că instanța

de control judiciar s-a pronunțat pe aspectele menționate, instanța de apel, în

rejudecare, a acordat relevanță juridică considerentelor instanței de control judiciar.

În ceea ce privește obligarea

la plata la cheltuielilor de judecată a apelantului-intimat, Curtea, în conformitate

cu art. 274 C. proc. civ., având în vedere că se află în culpă procesuală, a dispus

obligarea Municipiul București, prin Primar General, la plata sumei de 3.200 RON

cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariile de expert din cel de-al

doilea ciclu procesual, respectiv 2.200 RON, stabilit prin decizia civilă nr. 679/A/2011

a Curții de Apel București, secția a IV-a, la care se adaugă onorariul de expert

de 1.000 RON, aferent expertizei efectuate în cea de-a treia rejudecare.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs

pârâtul Municipiul București, prin Primar General, criticând-o din perspectiva dispozițiilor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prima critică vizează

soluția de restituire în natură a suprafeței de 160 m.p., măsură cu privire la care

se susține că a fost dispusă cu încălcarea legii. Terenul liber de construcții reprezintă

curtea imobilului, iar în acest sens H.G. nr. 923/2010 pentru modificarea și completarea

Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic

al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989,

aprobate prin H.G. nr. 250/2007, dispune că nu se restituie în natură terenurile

aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul dispozițiilor Legii nr.

112/1995, cu modificările ulterioare.

După pct. 7.2. din Normele

metodologice s-a introdus un nou punct, pct. 7.3., cu următorul cuprins:

„7.3. Sunt exceptate de

la restituirea în natură terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate

în temeiul Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Pentru aceste terenuri

foștii proprietari beneficiază de măsuri reparatorii în echivalent acordate în condițiile

legii. Prin noțiunea «teren aferent imobilelor înstrăinate în temeiul Legii nr.

112/1995» se înțelege terenul pe care este amplasată construcția, respectiv amprenta

construcției, cât și terenul din împrejurimile construcției necesar bunei utilizări

a acesteia indiferent de categoria de folosință. Stabilirea suprafeței de teren

necesare bunei utilizări a construcției se face, motivat, de către entitatea învestită

cu soluționarea notificării”.

Ori, terenul a cărui restituire

în natură s-a solicitat reprezintă în fapt curtea aferentă apartamentelor înstrăinate

în baza Legii nr. 112/1995 și constituie un impediment la restituirea în natură,

astfel încât, în raport de dispozițiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001,

nu se poate dispune decât acordarea de despăgubiri.

Un alt impediment concret

la restituirea în natură în raport de dispozițiile H.G. nr. 923/2010 îl constituie,

inclusiv, mențiunile din varianta 2 a raportului de expertiză efectuat de expert

I.I.D., variantă aleasă de către instanță atunci când a dispus restituirea în natură.

Această variantă presupune angajamentul beneficiarilor restituirii terenului liber

de a permite în mod necondiționat, intervenția la conductele subterane de canalizare

și apă din curte, în cazul deteriorării acestora.

O altă critică vizează

cheltuielile de judecată, cu privire la care se susține că Municipiul București

nu se află în culpă, iar atitudinea sa procesuală nu poate declanșa o răspundere

civilă constând în obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

Totodată se solicită aplicarea

art. 274 alin. (3) C. proc. civ., respectiv micșorarea cheltuielilor de judecată,

sens în care se invocă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care prevede

că partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli,

decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil.

În cazul onorariului de

avocat nepotrivit de mare sancțiunea este reglementată de dispozițiile art. 274

alin. (3) C. proc. civ. și constă în dreptul suveran al instanței de judecată de

a micșora onorariul, dacă este nepotrivit de mare în raport de valoarea pricinii

sau de munca îndeplinită de avocat.

Examinând recursul prin

prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că nu este fondat, urmând să

îl respingă, pentru considerentele ce succed:

Prima critică de nelegalitate

formulată de recurentul pârât vizează încălcarea legii de către instanța de apel

atunci când a dispus

restituirea în natură a terenului în suprafață de 160 m.p., pe care l-a considerat

ca fiind teren liber din punct de vedere juridic, apt de a fi restituit în natură.

Înalta Curte constată

că instanța de apel a rejudecat cauza, în cel de-al treilea ciclu procesual, exclusiv

în limitele casării dispuse de instanța de control judiciar prin decizia nr.

5435 din 19 septembrie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

I civilă, casare care a vizat, în concret, determinarea terenului aferent imobilelor

înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995 și, în mod corespunzător, a terenului

liber din punct de vedere juridic, apt de a fi restituit în natură, în raport de

dispozițiile art. 7.3. din H.G. nr. 913/2010.

Potrivit art. 7.3. din

H.G. nr. 913/2010 „Sunt exceptate de la restituirea în natură terenurile aferente

imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare. Pentru aceste terenuri foștii proprietari beneficiază de măsuri reparatorii

în echivalent acordate în condițiile legii. Prin noțiunea «teren aferent imobilelor

înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995» se înțelege terenul pe care este amplasată

construcția, respectiv amprenta construcției, cât și terenul din împrejurimile construcției

necesar bunei utilizări a acesteia indiferent de categoria de folosință. Stabilirea

suprafeței de teren necesare bunei utilizări a construcției se face, motivat, de

către entitatea învestită cu soluționarea notificărilor”.

În rejudecare s-a efectuat

un supliment la raportul de expertiză topografică, prin care s-a pus în vedere expertului

să identifice suprafața de teren-curte aferent imobilelor înstrăinate, în temeiul

Legii nr. 112/1995, în accepțiunea art. 7.3. din H.G. nr. 913/2010.

Curtea de Apel a confirmat

varianta 2 a suplimentului la raportul de expertiză topografică, ca fiind cea mai

bună variantă, în care s-a apreciat că terenul aferent construcțiilor este reprezentat

de o fâșie împrejmuitoare în jurul construcției utilă pentru montarea unei schele

în vederea realizării de zugrăveli, reparații, etc. în suprafață totală de 41,05

m.p. și suprafața aleii de acces pentru calea publică de 1,60 m.p.

Pe cale de consecință,

din suprafața totală a curții de 203,02 m.p. s-au scăzut 41,05 m.p. și 1,60 m.p.,

rămânând suprafața de 160,37 m.p., teren liber care poate fi restituit în natură

către reclamanții A.G.S. și I.G.E.O.

Curtea de Apel a reținut,

totodată, că Municipiul București, prin Primar General, nu a formulat obiecțiuni

la suplimentul la raportul de expertiză.

Stabilindu-se astfel situația

de fapt a terenului în litigiu, Înalta Curte constată că în mod judicios, cu respectarea

deciziei de casare, instanța de rejudecare a determinat ce înseamnă, la speță, sintagma

„teren aferent imobilelor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995” (amprenta construcției

și terenul din împrejurimi necesar bunei utilizări a acesteia indiferent de categoria

de folosință) și aceea de teren liber, apt restituirii în natură.

Susținerea recurentului

pârât în sensul că terenul a cărui restituire în natură s-a solicitat reprezintă

în fapt curtea aferentă apartamentelor înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 și

în raport de dispozițiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nu se poate dispune

decât acordarea de despăgubiri pentru acesta, nu este fondată, fiind infirmată de

dispozițiile art. 7.3. alin. (2) din H.G. nr. 913/2010 care distinge între noțiunea

de teren aferent și cea de teren liber din punct de vedere juridic (nevândut), apt

de a fi restituit în natură.

Recurentul pârât susține,

de asemenea, că un alt impediment la restituirea în natură în raport de dispozițiile

H.G. nr. 923/2010 îl constituie inclusiv mențiunile din varianta 2 a suplimentului

la raportul de expertiză efectuat de expert I.I.D., care presupune angajamentul

beneficiarilor restituirii terenului liber de a permite în mod necondiționat, intervenția

la conductele subterane de canalizare și apă din curte, în cazul deteriorării acestora.

Înalta Curte constată,

pe de o parte, că această susținere nu este o veritabilă critică formulată în sensul

existenței de utilități pe terenul restituit, ca impediment la restituire, iar pe

de altă parte, în varianta 3 a suplimentului la raportul de expertiză efectuat de

expert I.I.D., terenul litigios nu este foarte bine delimitat în sensul îndrumărilor

deciziei de casare.

O altă critică vizează

cheltuielile de judecată, sens în care se susține că Municipiul București nu se

află în culpă, iar atitudinea sa procesuală nu poate declanșa o răspundere civilă

constând în obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

Totodată se solicită aplicarea

art. 274 alin. (3) C. proc. civ., respectiv micșorarea cheltuielilor de judecată,

sens în care se invocă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și

art. 274 alin. (3) C. proc. civ. care reglementează dreptul suveran al instanței

de judecată de a micșora onorariul de avocat, dacă este nepotrivit de mare în raport

de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită de avocat.

Critica este nefondată,

deoarece obligarea la plata la cheltuielilor de judecată a apelantului-intimat

Municipiul București,

prin Primar General, s-a făcut în conformitate cu

art. 274 C. proc. civ. Având în vedere

că apelul declarat de această parte a fost respins ca nefondat,

Municipiul București este

partea care a căzut în

pretenții, fiind în culpă procesuală în cauză.

În ceea ce privește natura

cheltuielilor de judecată și cuantumul acestora, plata sumei de 3.200 RON a reprezentat

onorariile de expert din cel de-al doilea ciclu procesual, respectiv 2.200 RON,

stabilit prin decizia civilă nr. 679/A/2011 a Curții de Apel București, secția a

IV-a, la care se adaugă onorariul de expert de 1.000 RON, aferent expertizei efectuate

în cea de-a treia rejudecare, și nu onorarii de avocat, astfel cum în mod eronat

susține recurentul pârât.

Conform art. 274

alin. (2) C. proc. civ., judecătorii nu pot micșora plata experților, astfel încât

nu își găsesc aplicarea dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., care vizează

exclusiv onorariile avocaților.

Față

de cele ce preced,

constatându-se că nu sunt incidente în recurs motive de modificare sau casare a

hotărârii atacate, Înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., va respinge ca nefondat, recursul declarat de pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, împotriva deciziei

civile nr. 143/A din 19 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 februarie 2014.