ÎCCJ, decizie (scj.ro #120641)

Încheiere de respingere a cererii de recuzare. Nulitatea hotărârii determinată de lipsa motivării cu consecința anulării și a hotărârii dată asupra fondului.

Cuprins pe materii :

Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Hotărârile.

Index alfabetic :

abținere

recuzare

nemotivare

C.proc.civ. din 1865, art. 24, art. 27 pct. 7, art. 106 alin. (1),

art. 261 pct. 5, art. 304 pct. 7

Hotărârea este pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 261 pct. 5 C.proc.civ., în condițiile în care în considerentele încheierii, prin care s-a respins cererea de recuzare, instanța s-a rezumat la a reține că „nu sunt îndeplinite cerințele art. 27 C.proc.civ.”, fără a arăta argumentele de fapt și de drept care au condus-o la această concluzie, prin raportare la motivul concret pe care părțile și-au întemeiat cererea de recuzare.

Simpla afirmație în sensul că nu sunt îndeplinite cerințele art. 27 C.proc.civ., fără o analiză propriu-zisă a motivului pe care părțile și-au întemeiat cererea de recuzare, raportat la situația concretă din speță și la dispozițiile legale invocate, nu corespunde scopului motivării hotărârii judecătorești desprins din dispozițiile art. 261 pct. 5 C.proc.civ., echivalând în fapt cu o nemotivare, ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7 C.proc.civ.  Și cum, în conformitate cu dispozițiile art. 106 alin. (1) C.proc.civ., anularea unui act de procedură atrage și nulitatea actelor următoare, în măsura în care acestea nu pot avea o existență de sine stătătoare, nulitatea încheierii pronunțate asupra cererii de recuzare atrage și nulitatea deciziei pronunțate asupra apelului.

Secția I civilă, decizia nr. 943 din  31 martie 2015

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, la data de 03 ianuarie 2007, Comuniunea X a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să se dispună obligarea pârâtului la restituirea către obștile de moșneni membre fondatoare ale Comuniunii X a veniturilor realizate din exploatarea terenurilor forestiere și a pășunilor, începând cu momentul preluării până la reconstituirea efectivă a dreptului de proprietate ; obligarea pârâtului la plata prejudiciului cauzat prin lipsa de folosință a bunurilor proprietatea obștilor de moșneni membre fondatoare ale Comuniunii X ; obligarea pârâtului la plata de daune morale către obștile de moșneni membre fondatoare ale Comuniunii X pentru prejudiciul cauzat de gravele suferințe la care au fost supuse ca urmare a lipsirii ilegale de proprietate; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâtul a formulat cerere de chemare în garanție a Regiei Naționale P., solicitând ca, în cazul admiterii acțiunii principale, chematele în garanție să fie obligate la plata sumei la care va fi obligat Statul Român.

Prin sentința civilă nr. 4986/2007, Judecătoria Râmnicu Vâlcea a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea, reținând că, în raport de cuantumul pretențiilor solicitate la capătul al treilea din cerere, sunt aplicabile prevederile art. 2 pct. 1 lit. b) C.proc.civ.

Prin sentința civilă nr. 478/2008, Tribunalul Vâlcea, Secția civilă a admis excepția inadmisibilității acțiunii și, în consecință, a respins acțiunea, reținând că scopul urmărit de reclamantă este de a fi despăgubită cu echivalentul prejudiciului cauzat prin lipsa de proprietate, iar acest scop nu putea fi atins decât prin parcurgerea procedurii prevăzute de legea fondului funciar.

Prin decizia civilă nr. 216/A/2008, Curtea de Apel Pitești, Secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței sus-menționate, pe care a desființat-o cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Instanța de apel a reținut că deși acțiunea a fost întemeiată pe prevederile art. 998-999 C.civ., în mod greșit prima instanță a respins-o ca inadmisibilă, în condițiile în care legile de reconstituire a dreptului de proprietate, a căror procedură a fost urmată de obștile fondatoare, reglementează numai o componentă a reparării prejudiciului cauzat foștilor proprietari, respectiv restituirea în natură sau în echivalent a terenului preluat de către stat. S-a dispus ca, în rejudecare, cauza să fie cercetată sub toate aspectele, respectiv și cu privire la cererea de chemare în garanție.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul.

Prin decizia civilă nr. 3777/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția civilă și de proprietate intelectuală a respins, ca nefondat, recursul pârâtului, reținând că, față de obiectul dedus judecății, întemeiat pe prevederile art. 998-999 C.civ., de faptul că instanța de fond a respins acțiunea pe excepția inadmisibilității, se impunea trimiterea cauzei spre rejudecare pentru analizarea cauzei pe fond, raportat la condițiile răspunderii civile delictuale reglementate de dispozițiile art. 998-999 C.civ.; totodată, s-a reținut că personalitatea juridică a reclamantei și respectiv legitimarea sa procesuală urmează a fi examinate de instanța de fond în rejudecare.

În rejudecare, pârâtul a invocat excepția lipsei calității de reprezentant, excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția inadmisibilității acțiunii.

Excepția lipsei calității de reprezentant a fost respinsă prin încheierea din 29 martie 2012, cu

motivarea că potrivit actelor depuse la dosarul de fond rezultă că asociația (comuniune) are dreptul de a acționa în numele și pentru cele cinci obști fondatoare în scopul recuperării uzufructului bănesc realizat de stat de pe proprietățile acestor obști.

Prin  sentința civilă nr. 1017 din 14 iunie 2012, Tribunalul Vâlcea, Secția I civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, pentru capătul de cerere având ca obiect daunele morale; a admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru acest capăt de cerere și, în consecință, a respins acest capăt de cerere, formulat de reclamantele Obștea Moșnenilor P., Obștea Moșnenilor B., Obștea F.M., Obștea Moșnenilor V. și Obștea Moșnenilor R., reprezentate de Comuniunea X, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, ca prescris. A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, pentru pretențiile care formează obiectul primelor două capete de cerere (daune materiale), pe perioada 1948 - ianuarie 1991; a admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru aceste pretenții, pentru perioada menționată și, în consecință, a respins cele două capete de cerere, formulate de aceleași reclamante, prin reprezentant, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, în limitele menționate, ca prescrise. A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, pentru pretențiile care formează obiectul primelor două capete de cerere, pentru perioada cuprinsă între ianuarie 1991 și momentul reconstituirii dreptului de proprietate, astfel cum a fost precizat ulterior, și, în consecință, a respins cele două capete de cerere în limitele menționate, ca fiind formulate împotriva unui subiect de drept fără calitate procesuală pasivă. A respins cererea de chemare în garanție a Regiei Naționale P.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut, în esență, următoarele:

Excepția inadmisibilității nu mai poate forma obiectul prezentei judecăți, față de decizia instanței de apel pronunțată în cauză și ale cărei considerente vizează aspectele care au format obiectul excepției.

În ceea ce privește ordinea de soluționare a celorlalte două excepții invocate în cauză, respectiv excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului și excepția prescripției dreptului la acțiune, se impune analizarea mai întâi a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului și apoi a excepției prescripției.

Astfel, tribunalul a apreciat că pe capătul de cerere având ca obiect obligarea la plata daunelor morale, pârâtul Statul Român are calitate procesuală pasivă, deoarece pretinsul fapt prejudiciabil, respectiv preluarea abuzivă a pădurilor care formau obiectul unui drept de proprietate al membrilor obștilor, s-a realizat ca urmare a Constituției din anul 1948, care la art. 6 alin. (1) prevedea că „bogățiile de orice natură ale subsolului, zăcămintele miniere, pădurile, apele, izvoarele de energie naturală, căile de comunicație ferate, rutiere, pe apă și în aer, poșta, telegraful, telefonul și radio-ul aparțin Statului, ca bunuri comune ale poporului.” Rezultă că fapta a constituit elementul material al unui act de voință al statului, așa încât acesta are calitate procesuală pasivă pe capătul de cerere privind plata daunelor morale.

Prin acest capăt de cerere, reclamantele au solicitat obligarea pârâtului la plata daunelor morale pentru prejudiciul cauzat prin suferințele grave la care au fost supuse ca urmare a preluării abuzive a dreptului de proprietate, reclamantele invocând astfel un drept patrimonial, supus prescripției în termenul general de 3 ani, prevăzut de Decretul nr. 167/1958.

Raportat la prevederile acestui decret, termenul de prescripție pentru cererea de acordare a daunelor morale a început să curgă după data de 22 decembrie 1989, întrucât față de aspectele de fapt invocate și de calitatea pârâtului, cursul prescripției a fost suspendat în sensul art. 13 lit. a) din decret, potrivit căruia „cursul prescripției se suspendă cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forță majoră să facă acte de întrerupere.”

Or, în speță, preluarea pădurilor s-a realizat printr-un act de voință al statului, exprimat în cea mai înaltă formă, respectiv Constituția, iar acesta a avut la bază rațiuni de ordin politic, care au subzistat până la data de 22 decembrie 1989.

În plus, dincolo de abolirea dreptului de proprietate privată asupra pădurilor în perioada cuprinsă între 1948-1990, a avut loc și o desființare formală a obștilor, formele de asociere în privința dreptului de proprietate fiind restrictiv reglementate.

Lipsa demersurilor judiciare ale obștilor reclamante în scopul dobândirii personalității juridice și în scopul formulării cererii de chemare în judecată având ca obiect plata unor daune morale în cursul termenului de prescripție astfel stabilit nu pot constitui cauze de întrerupere ori suspendare a termenului de prescripție.

Prin primele două capete ale acțiunii, reclamantele au solicitat obligarea Statului Român la plata despăgubirilor materiale pentru veniturile realizate din exploatarea terenurilor forestiere și a pășunilor și pentru lipsa de folosință a acestora, începând cu data preluării până la data reconstituirii efective a dreptului de proprietate, pe temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, reglementată de art. 998 - 999 C.civ.

De la momentul preluării pădurilor și pășunilor de către stat până la intrarea în vigoare a Legii nr. 15/1990 și în special a H.G. nr. 1335/1990, atributele dreptului de proprietate asupra acestor bunuri au fost exercitate exclusiv de către stat. Prin urmare, pentru perioada cuprinsă între data preluării pădurilor și pășunilor care formau obiectul dreptului de proprietate al membrilor obștilor și luna ianuarie 1991 - data intrării în vigoare a hotărârii de guvern privind înființarea unui nou subiect de drept ale cărui atribuții priveau și exercitarea unor prerogative ale dreptului de proprietate al statului asupra acestor bunuri, statul are calitate procesuală pasivă în privința celor două capete de cerere având ca obiect acordarea de despăgubiri  materiale. După acest moment, întrucât activitățile de exploatare, valorificare ori pază și asigurarea integrității bunurilor au revenit unui subiect de drept distinct – R. RA, având autonomie financiară inclusiv cu privire la veniturile obținute din exploatare, statul nu mai poate fi considerat titular al unei obligații de despăgubiri cu privire la veniturile obținute din exploatare, neavând astfel calitate procesuală pasivă pentru perioada cuprinsă între ianuarie 1991 și perioada reconstituirii efective.

Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru cele două capete de cerere, tribunalul a constatat că se impune a fi analizată numai pentru perioada cuprinsă între preluarea pădurilor și ianuarie 1991, pentru care a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului chemat în judecată.

Analizând excepția prescripției dreptului la acțiune pentru această perioadă, tribunalul a apreciat-o ca fiind întemeiată pentru considerentele reținute la soluționarea excepției prescripției dreptului de a cere daune morale.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantele.

Prin decizia civilă nr. 24 din 04 februarie 2013, Curtea de Apel Pitești, Secția I civilă a respins apelul, ca nefondat, reținând că apelantele au formulat critici care privesc greșita soluționare a excepției prescripției dreptului la acțiune, critici care nu sunt fondate.

Astfel, acțiunea formulată are ca obiect repararea prejudiciului cauzat de către Statul Român ca urmare a preluării abuzive a pădurilor proprietatea reclamantelor, acțiune patrimonială care a fost întemeiată pe dispozițiile art. 998 - 999 C.civ. și care este supusă termenului general de prescripție prevăzut de Decretul nr. 167/1958.

Așa fiind, în mod corect instanța de fond a reținut că dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul general de prescripție stabilit în lege care, potrivit art. 3 din Decretul nr. 167/1958, este de 3 ani. În raport cu instaurarea după anul 1989 a unui regim democratic, reclamantele cunoșteau și paguba și pe cel responsabil de ea, respectiv statul caracterizat printr-un regim totalitar și aveau în mod real posibilitatea promovării unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun, pentru repararea  prejudiciului moral sau material suferit.

S-a mai reținut că reclamantele au dobândit personalitate juridică în anii 1992, respectiv 2000, iar lipsa demersurilor judiciare pentru recuperarea prejudiciilor suferite în cursul termenelor de prescripție edictate de normele legale în vigoare nu pot constitui cauze de întrerupere sau suspendare a termenului de prescripție. Cu atât mai mult, nu a operat suspendarea în perioada 1990-2007 (data formulării cererii), întrucât nu au intervenit evenimente exterioare și piedici insurmontabile, cu caracter extraordinar, imprevizibile și inevitabile, care să fi pus reclamantele în situația de a nu putea face un act întrerupător de prescripție.

Raportat la natura patrimonială a dreptului valorificat de reclamante în prezenta cauză și la dispozițiile privind prescripția extinctivă aplicabile drepturilor patrimoniale, în mod legal tribunalul a respins acțiunea ca fiind prescrisă,  criticile formulate pe acest aspect nefiind fondate.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele.

Prin decizia nr. 4904 din 30 octombrie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I civilă a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel, reținând că instanța de apel a omis să cerceteze criticile prin care apelantele au arătat că în mod greșit a fost admisă, de către prima instanță, excepției lipsei calității procesuale a Statului Român pentru perioada 22 decembrie 1989 și până la retrocedarea efectivă, pe vechile amplasamente, a proprietăților codevălmașe a obștilor reclamante, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului, corespunzător fazei procesuale a apelului; a mai reținut instanța de recurs că întrucât fondul cererii de apel nu a fost cercetat în întregime, iar excepția lipsei calității procesuale pasive se impune a fi examinată cu prioritate, în raport de excepția prescripției dreptului la acțiune, nu se impune examinarea celorlalte critici.

În rejudecare, prin încheierea din camera de consiliu din 17 februarie 2014 s-a respins cererea de abținere formulată de judecătorii A. și B., iar prin încheierea din camera de consiliu din 31 martie 2014 s-a respins cererea de recuzare a acelorași judecători, formulată de apelantele-reclamante.

Prin decizia civilă nr. 1300 din 15 decembrie 2014, Curtea de Apel Pitești, Secția I civilă a respins apelul reclamantelor, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

În apărarea sa, Statul Român a invocat lipsa calității procesuale pasive, pe care instanța de fond a respins-o în mod greșit și a analizat cauza numai pe excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Statul Român nu are calitate procesual pasivă în acțiunile având ca obiect plata de despăgubiri formulate împotriva sa pentru imobilele preluate în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, de la data trecerii bunurilor în proprietatea sa și până la restituirea efectivă.

Calitatea procesuală pasivă a statului în acțiunile formulate în mod direct de către titularii drepturilor de proprietate a fost analizată de către Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 27/2011, prin care a dezlegat în drept că statul nu poate avea calitate procesuală pasivă în acțiunile având ca obiect plata de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

De asemenea, prin Decizia nr. 33/2008, pronunțată de către aceeași instanță în recurs în interesul legii, a fost analizată admisibilitatea acțiunilor în revendicare, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, a imobilelor preluate abuziv în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În ambele decizii, instanța supremă a argumentat că analiza posibilității de a solicita pe calea dreptului comun plata de despăgubiri în alte condiții și în baza altor temeiuri de drept decât acelea deschise de legea specială, primează analiza calității procesuale a statului sau a altei entități juridice în astfel de acțiuni.

Dezlegând în drept problema supusă dezbaterii pentru asigurarea unei practici judiciare unitare, s-a făcut aplicarea principiului

specialia generalibus derogant,

în sensul că existența concursului de legi trebuie să fie rezolvat în favoarea normei juridice speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în această normă.

De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa constantă a adoptat soluția potrivit cu care statele semnatare ale Convenției pot să aprecieze în mod suveran asupra măsurilor legislative pe care le apreciază ca fiind cele mai eficiente pentru restituirea proprietăților preluate sau pentru acordarea de despăgubiri.

În acest sens, statul a adoptat măsuri legislative speciale de restituire în natură și de acordare a măsurilor reparatorii în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005, acte normative în care se prevăd condițiile ce trebuie a fi îndeplinite pentru restituirea proprietății în natură ori prin echivalent.

Existența actelor normative speciale cu caracter reparatoriu determină inadmisibilitatea acțiunilor de drept comun pentru valorificarea unor astfel de  drepturi, întrucât dreptului la acțiune îi lipsește un element constitutiv privitor la calitatea procesuală a pârâtului, în speță a Statului Român.

Înalta Curte de Casație și Justiție atunci când a analizat calitatea procesuală pasivă a statului în acțiunile directe de drept comun întemeiate pe dispozițiile art. 480 și urm. C.civ. a avut în vedere dispozițiile Legii nr. 10/2001, precum și dispozițiile Legii nr. 247/2005, însă raționamentul instanței supreme este identic și atunci când s-ar analiza calitatea procesuală pasivă a statului în raport cu imobilele terenuri care fac obiectul legii fondului funciar, potrivit pretențiilor reclamantelor.

Fiind evidentă similitudinea problemei de drept, s-a apreciat că Statul Român nu poate să fie chemat în judecată pentru plata de despăgubiri reprezentând lipsa de folosință a suprafețelor de teren restituite reclamantelor de la data preluării și până la punerea efectivă în posesie în temeiul Legii nr. 18/1991, întrucât dreptul s-a realizat în mod efectiv în procedura specială a acestui act normativ, potrivit dezlegărilor cu valoare obligatorie date de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin deciziile pronunțate în recurs în interesul legii evocate.

Față de toate aceste argumente, s-a păstrat soluția primei instanțe cu mențiunea respingerii cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă pentru lipsa calității procesuale pasive a Statului Român, argumentele expuse substituind motivarea primei instanțe.

Reclamantele au formulat recurs împotriva încheierii din 31 martie 2014 și a deciziei nr. 1300/2014 ale Curții de Apel Pitești, solicitând casarea acestora și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, pentru următoarele motive:

Astfel, dosarul  s-a aflat la a doua rejudecare la Curtea de Apel Pitești.

Completul de judecată, la rejudecare, a fost format din magistrații A și B. Același complet, înainte de rejudecare, a pronunțat decizia civilă nr. 24/2013, prin care a fost soluționat fondul cauzei.

Pentru acest motiv, magistrații au formulat cerere de abținere, raportată la prevederile art. 27 și urm. C.proc.civ., cerere care a fost respinsă prin încheierea din 17 februarie 2014 a Curții de Apel Pitești (fără motivare).

Observând această soluție, reclamantele au formulat cerere de recuzare a magistraților, motivat de faptul că au soluționat, pe fond, cererea de apel, prin pronunțarea deciziei civile nr. 24/2013, raportat la prevederile art. 24 C.proc.civ., potrivit cărora „judecătorul care a pronunțat o hotărâre într-o pricină nu poate lua parte la judecata aceleiași pricini în apel sau în recurs și

nici în caz de rejudecare după casare

”. Cererea de recuzare a fost respinsă prin încheierea din 31 martie 2014 a Curții de Apel Pitești (fără motivare).

În cele din urmă, cei doi magistrați au soluționat cauza pe fond, pronunțând decizia civilă nr. 1300/2014, deși erau incompatibili în sensul art. 24 C.proc.civ.

Încheierea din 17 februarie 2014 nu este motivată, nefiind consemnat niciun motiv pentru care cererea de abținere a fost respinsă. De asemenea, încheierea din 31 martie 2014 nu este motivată, instanța neargumentând de ce a fost respinsă cererea de recuzare.

În acest context, al nemotivării nici măcar sumar a soluției date asupra cererilor de abținere și recuzare, nu se poate exercita controlul judiciar asupra măsurilor dispuse din instanță, argumentele curții de apel devenind secrete și neconsemnate într-un act procedural.

Prin omisiunea instanței de apel de a argumenta respingerea cererilor de abținere, respective a cererii de recuzare, a fost încălcat dreptul reclamanților la un proces echitabil, cauzându-li-se astfel o vătămare procesuală ce nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, pentru a se asigura părților accesul la un grad de jurisdicție, ca garanție a legalității și temeiniciei hotărârii judecătorești ce va fi dată în cauză.

Curtea de apel, la termenul din 8 decembrie 2014, a dat cuvântul părților pe o excepție invocată din oficiu - lipsa calității procesuale pasive a Statului Român, rămânând în pronunțare doar pe această excepție, fără să o unească cu fondul cauzei. Cu toate acestea, a respins apelul ca nefondat, așadar pe fondul cauzei, deși fondul procesului nu a fost pus în discuția părților la dezbateri. Procedând de o asemenea manieră, instanța a încălcat principiile contradictorialității și dreptului la apărare.

Prin decizia recurată, s-a respins apelul și s-a păstrat soluția primei instanțe „cu mențiunea respingerii cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă pentru lipsa calității procesuale pasive a Statului Român.”

Hotărând că acțiunea dedusă judecății este inadmisibilă, curtea de apel a încălcat dispozițiile art. 315 alin. 1 C.proc.civ., ignorând că în primul ciclu procesual al cauzei, prin decizia civilă nr. 216/A/2008 a Curții de Apel Pitești, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 3777/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a dezlegat problema de drept a admisibilității acțiunii, stabilindu-se că acțiunea îndreptată de reclamanți împotriva Statului Român este admisibilă.

Curtea de apel a înțeles să invoce din oficiu excepția lipsei calității procesule pasive a Statului Român, prin raportare la Decizia în interesul legii nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Motivarea soluției adoptată de instanța de apel se fundamentează însă pe Decizia în interesul legii nr. 33/2008, fără ca relevanța sau aplicarea acestei decizii să fi fost pusă în discuția părților. Chiar dacă cele două decizii nu au legătură cu speța, care are pronunțate dezlegări de drept anterioare, respectarea principiilor contradictorialității și dreptului la apărare impunea ca instanța de apel să pună în discuția părților excepția și prin raportare la Decizia nr. 33/2008 a ÎCCJ.

Prima instanță, prin sentința civilă nr. 1017/2012 a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român pe capătul de cerere având ca obiect daune morale, precum pentru pretențiile care formează obiectul primelor două capete de cerere (daune materiale), pentru perioada 1948 - ianuarie 1991. Numai reclamantele au declarat apel împotriva acestei sentințe, astfel că problema calității procesuale pasive a Statului Român, în limitele respinse de prima instanță, a intrat în puterea lucrului judecat. Cu toate acestea, curtea de apel a respins cererea de chemare în judecată „pentru lipsa calității procesuale pasive a Statului Român”, încălcând principiul neagravării situației părților în propria cale de atac, astfel cum este reglementat de art. 296 C.proc.civ.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, în ordinea în care desfășurarea judecății o impune, Înalta Curte reține următoarele:

Criticile aduse încheierii din 17 februarie 2014 a Curții de Apel Pitești, prin care s-a soluționat cererea de abținere formulată de judecătorii cauzei, nu pot fi analizate, fiind inadmisibile, raportat la dispozițiile art. 34 alin. (1) C.proc.civ., potrivit cărora încheierea prin care s-a încuviințat sau respins abținerea nu este supusă la nicio cale de atac.

Criticile aduse încheierii din 31 martie 2014 a Curții de Apel Pitești, prin care s-a respins cererea de recuzare a judecătorilor cauzei, vizează nemotivarea încheierii.

Aceste critici sunt fondate și în raport de ele recursul va fi admis pe temeiul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C.proc.civ. (art. 304 pct. 5 C.proc.civ. fiind indicat greșit de către recurente cu referire la nemotivarea încheierii recurate), potrivit celor ce se vor arăta în continuare:

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C.proc.civ. se referă la situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Fundamentul acestui motiv de nelegalitate rezidă în nerespectarea prevederilor art. 261 pct. 5 C.proc.civ., potrivit cărora hotărârea judecătorească [prin hotărâre, în sensul art. 255 alin. (2) C.proc.civ., înțelegând și încheierile] trebuie să cuprindă „motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”.

În accepțiunea art. 261 pct. 5 C.proc.civ., motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară, precisă, să răspundă în fapt și în drept la pretențiile formulate de părți, să conducă în mod logic și convingător la soluția din dispozitiv, numai o astfel de motivare constituind pentru părți o garanție împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanțele superioare un element necesar în exercitarea controlului declanșat prin căile de atac.

În speță, este de observat că încheierea din 31 martie 2014 a Curții de Apel Pitești, prin care s-a respins cererea de recuzare a judecătorilor cauzei, formulată de către reclamantele-apelante, nu întrunește exigențele art. 261 pct. 5 C.proc.civ.

Astfel, ca motiv de recuzare a judecătorilor, reclamantele-apelante au invocat faptul că aceștia au soluționat pe fond cererea de apel, prin decizia civilă nr. 24/2013, așa încât nu pot participa la rejudecarea apelului după casare, regăsindu-se în situația de incompatibilitate prevăzută de art. 24 C.proc.civ., potrivit căreia judecătorul care a pronunțat o hotărâre într-o pricină nu poate lua parte la judecata aceleiași pricini în caz de rejudecare după casare; în drept, cererea de recuzare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 24 și art. 27 pct. 7 C.proc.civ.

Or, în considerentele încheierii din 31 martie 2014, prin care s-a respins cererea de recuzare, instanța s-a rezumat la a reține că „nu sunt îndeplinite cerințele art. 27 C.proc.civ.”, fără a arăta, însă, argumentele de fapt și de drept care au condus-o la această concluzie, prin raportare la motivul concret pe care părțile și-au întemeiat cererea de recuzare, redat mai sus, lăsând practic necercetat acest motiv.

Simpla afirmație în sensul că nu sunt îndeplinite cerințele art. 27 C.proc.civ., fără o analiză propriu-zisă a motivului pe care părțile și-au întemeiat cererea de recuzare, raportat la situația concretă din speță și la dispozițiile legale invocate, nu corespunde scopului motivării hotărârii judecătorești desprins din dispozițiile art. 261 pct. 5 C.proc.civ., echivalând în fapt cu o nemotivare.

În consecință, curtea de apel a pronunțat încheierea din 31 martie 2014 cu încălcarea dispozițiilor art. 261 pct. 5 C.proc.civ., ceea ce face operant cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C.proc.civ.

Cum absența motivelor avute în vedere de instanță la pronunțarea soluției de respingere a cererii de recuzare face practic imposibilă analiza, în cadrul recursului, a legalității acestei soluții, nemotivarea încheierii recurate echivalând în fapt cu o necercetare a fondului cererii de recuzare, se impune soluția casării cu trimitere, potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (5) C.proc.civ.

Nulitatea încheierii pronunțate asupra cererii de recuzare atrage și nulitatea deciziei pronunțate asupra apelului, raportat la dispozițiile art. 106 alin. (1) C.proc.civ., în conformitate cu care anularea unui act de procedură atrage și nulitatea actelor următoare, în măsura în care acestea nu pot avea o existență de sine stătătoare.

În aceste condiții, criticile formulate de recurente cu privire la decizia dată asupra apelului nu au mai fost analizate.

În concluzie, reținând caracterul fondat al recursului în raport de criticile care vizează nemotivarea încheierii asupra recuzării, Înalta Curte, făcând aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) și 5 cu referire la art. 304 pct. 7 C.proc.civ., a admis recursul, a casat încheierea din 31 martie 2014 și decizia dată asupra apelului  și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.