ÎCCJ, decizie (scj.ro #81825)

Hotărâre

judecătorească nemotivată. Nulitate.

Cuprins

pe materii :

Drept procesual  civil. Hotărâre judecătorească.

Index

alfabetic :

hotărâre judecătorească

- considerente

Cod procedură civilă, art. 261

Motivarea

hotărârii judecătorești, care trebuie realizată într-o

manieră clară și coerentă, este indispensabilă pentru

controlul exercitat de jurisdicția ierarhic superioară și

constituie, printre altele, o garanție împotriva arbitrarului pentru

părțile litigante, întrucât le furnizează dovada că

cererile și mijloacele lor de apărare au fost serios examinate de

judecător.

În cazul în care motivarea lipsește cu desăvârșire,

adică atunci când nu se arată care sunt considerentele pentru care

cererile și mijloacele de apărare invocate de parte prin apelul dedus

judecății au fost înlăturate, hotărârea este nulă

și se impune casarea sa, cu reluarea judecății.

Astfel, atunci când o parte a criticat hotărârea pentru omisiunea primei

instanțe de a fi analizat apărările invocate și pentru

greșita apreciere a înscrisurilor administrate în dovedirea

pretențiilor deduse judecății, cu consecința

săvârșirii unei greșeli în stabilirea situației de fapt,

instanța de apel trebuie să analizeze și să

răspundă motivat criticilor formulate, care nu își găseau

răspuns în hotărârea primei instanțe și, totodată,

să argumenteze motivele pentru care își însușește, în tot

sau în parte, considerentele de fapt ori de drept reținute de prima

instanță.

Așa

fiind, cât timp instanța de apel s-a rezumat să afirme doar

caracterul clar al considerentelor hotărârii primei instanțe cu

privire la întinderea dreptului de proprietate al autorilor reclamantului,

trimițând inexact, la concluziile raportului de expertiză întocmit în

cauză, motivarea hotărârii recurate nu este de natură să

furnizeze reclamantului dovada că cererile și mijloacele de

apărare formulate prin apel au fost serios examinate, iar instanța de

recurs este în imposibilitate de a exercita controlul judiciar.

ICCJ, Secția

civilă și de proprietate intelectuală, decizia civilă nr. 3868

din 11 mai 2011

Prin

notificarea nr.2329/2001, L.Ș., L.I. și G.F. au solicitat acordarea

de despăgubiri pentru terenul în suprafață de 975 mp situat în

municipiul București.

Prin

cererea înregistrată la data de 28 august 2008, reclamanții

L.Ș., L.I. și G.F. au chemat în judecată pe pârâta Primăria

Municipiului București, solicitând să fie obligată la

restituirea în natură a terenului sau după caz, să le acorde măsuri

reparatorii în echivalent.

Prin

cererea precizatoare formulată la data de 22 octombrie 2009, numitul

B.R.C. a învederat instanței că L.Ș. și L.I., indicați

ca reclamanți în cererea de chemare în judecată, au decedat și

că aceștia au ca moștenitori pe L.I.G. și L.E., conform

mențiunilor certificatului de calitate nr.47/2005 și respectiv, pe

L.I. și L.E., conform mențiunilor certificatului de moștenitor

suplimentar nr.78/1999, sens se impune ca moștenitorii să fie

chemați în proces în calitate de reclamanți.

Prin

aceeași cerere, numitul B.R.C. a solicitat să se ia act că prin

contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase, autentificat sub

nr.1463/2008, numiții L.I.G., L.E., L.I. și L.E. i-au vândut

drepturile litigioase ce fac obiectul dosarului nr.32163/3/2008 al Tribunalului

București Secția a IV-a civilă, sens în care solicită

să fie chemat în proces în calitate de reclamant.

Prin

încheierea de ședință din 28 ianuarie 2009, Tribunalul a dispus

introducerea în proces în calitate de reclamant a numitului B.R.C.

Prin

sentința civilă nr.876 din 10 iunie 2009, Tribunalul București –

Secția a IV-a civilă a admis în parte cererea și a constatat

că este persoană îndreptățită la măsuri

reparatorii în echivalent, în condițiile legii speciale, pentru imobilul

situat în municipiul București, sector 4, compus din teren în

suprafață de 667 mp.

Împotriva

acestei sentințe au declarat apel reclamantul și pârâtul.

În

motivarea apelului, reclamantul a solicitat să se constate că terenul

expropriat din patrimoniul autorului său măsura 975 mp și nu 667

mp, cum eronat a stabilit prima instanță, cu ignorarea înscrisurilor

probatorii administrate referitoare la acest aspect, și afirmă

că atâta timp cât terenul nu este ocupat cu construcții și nu

este afectat de amenajări supraterane ori subterane, se impunea concluzia

că este un teren liber în înțelesul legii de reparație, cu

consecința restituirii în natură.

În

motivarea apelului, pârâtul a susținut că termenul de 60 de zile în

care trebuie soluționată notificarea este un termen de recomandare

și că nerespectarea culpabilă a acestui termen poate fi

sancționată cu obligarea entității la despăgubiri,

culpă care însă, în prezenta cauză nu a fost dovedită.

Prin

decizia nr.373 A din 17 iunie 2010, Curte de Apel București, Secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins

apelurile ca nefondate.

Referitor

la apelul declarat de reclamant, instanța a reținut că terenul a

fost

identificat prin

raportul de expertiză  și este de 664 mp și nu 975 mp, cum

susține în apel, motivarea primei instanțe fiind clară.

Referitor

la apelul declarat de pârât, instanța de apel a reținut că

termenul de 60 de zile, prevăzut de lege pentru soluționarea

notificării, nu este un termen de recomandare, cum eronat invocă

pârâtul, că acestuia îi incumba obligația de a soluționa notificarea

în raport de înscrisurile doveditoare depuse de persoana

îndreptățită.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs reclamantul, invocând incidența

motivelor prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 5, pct.7, pct.8

și pct.9, precum și ale art. 312 alin. 5 C.proc.civ.

În

motivarea recursului, reclamantul susține că hotărârea

instanței de apel este lovită de nulitate absolută, în

condițiile art. 105 alin. 2 C.proc.civ., fiind dată cu

încălcarea principiilor disponibilității și rolului activ

al judecătorului, a dispozițiilor art. 261 alin. 5 C.proc.civ. și ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Reclamantul

afirmă că instanța de apel a transformat cele două motive

de apel pe care le-a formulat într-un singur motiv, a refuzat administrarea

probatoriilor propuse în scopul dovedirii  temeiniciei acestor motive și

că, prin hotărârea pronunțată, nu a răspuns niciunui

motiv de apel, rezumându-se să facă trimitere la  considerentele

reținute de prima instanță, criticate însă prin apel,

și la concluziile raportului de expertiză întocmit în aceeași

fază procesuală, pe care însă le redă eronat.

Reclamantul

reiterează criticile dezvoltate prin apel, prin care invocă

aprecierea eronată a probatoriilor administrate la judecata în primă

instanță, relative la întinderea dreptului de proprietate al

autorilor săi.

Analizând

recursul, Înalta Curte constată că este fondat pentru

următoarele considerente:

În drept, potrivit art. 261 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă „motivele de

fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și

cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”.

Motivarea

hotărârii judecătorești, care trebuie realizată într-o

manieră clară și coerentă, este indispensabilă pentru

controlul exercitat de jurisdicția ierarhic superioară și

constituie, printre altele, o garanție împotriva arbitrarului pentru

părțile litigante, întrucât le furnizează dovada că

cererile și mijloacele lor de apărare au fost serios examinate de

judecător.

În cazul în care motivarea lipsește cu desăvârșire,

adică atunci când nu se arată care sunt considerentele pentru care

cererile și mijloacele de apărare invocate de parte prin apelul dedus

judecății au fost înlăturate, hotărârea este nulă

și se impune casarea sa, cu reluarea judecății.

Este de

menționat că, în principiu, în sistemul nostru procedural, este

permis ca a doua instanță, cercetând cauza și constatând că

toate chestiunile de fapt și toate problemele de drept care i-au fost

supuse sunt aceleași ca și cele discutate în primă

instanță, să se refere la motivele acesteia din urmă,

adoptându-le în mod explicit.

Adoptarea

motivelor hotărârii primei instanțe presupune însă

arătarea, într-o manieră clară și explicită a acestui

fapt, nefiind suficient, pentru a satisface cerința referitoare la

motivarea unei hotărâri, prevăzută de dispozițiile art. 261

pct. 5 C.proc.civ., indicarea numărului de pagină al hotărârii

apelate în cuprinsul căreia s-ar

afla răspunsul la

critica analizată.

Totodată,

această modalitate de motivare poate fi adoptată atunci când

chestiunile de fapt și problemele de drept care au fost supuse

judecății prin motivele de apel sunt identice cu cele discutate la

judecata în primă instanță, iar prin hotărârea pronunțată

prima instanță le-a analizat în mod efectiv, nu și în cazul în

care apelul se sprijină pe apărări noi sau cuprinde critici

privind omisiunea primei instanțe de a analiza, în cuprinsul

hotărârii pronunțate, apărările invocate la judecata în primă

instanță.

În

cauza dedusă judecății, prin apelul declarat, reclamantul a

criticat hotărârea pentru omisiunea primei instanțe de a fi analizat

apărările invocate și pentru greșita apreciere a

înscrisurilor administrate în dovedirea pretențiilor deduse judecății,

cu consecința săvârșirii unei greșeli în stabilirea

situației de fapt, formulând, totodată, cerere de completare a

probatoriilor.

În

atare condiții, instanța de apel avea a analiza și a

răspunde motivat criticilor formulate de reclamant care nu își

găseau răspuns în hotărârea primei instanțe și,

totodată, a argumenta motivele pentru care își însușește,

în tot sau în parte, considerentele de fapt ori de drept reținute de prima

instanță.

Cât

timp instanța de apel s-a rezumat să afirme doar caracterul clar al

considerentelor hotărârii primei instanțe cu privire la întinderea

dreptului de proprietate al autorilor reclamantului, trimițând inexact, la

concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, motivarea

hotărârii nu este de natură să furnizeze reclamantului dovada

că cererile și mijloacele de apărare formulate prin apel au fost

serios examinate, iar instanța de recurs este în imposibilitate de a

exercita controlul judiciar.

Așa fiind, pentru considerentele arătate,

reținând și că vătămarea cauzată reclamantului nu

poate fi înlăturată altfel, Înalta Curte, în baza art. 304 pct. 5

coroborat cu art. 315 C.proc.civ., a admis recursul și a casat decizia

recurată, cu trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului declarat de

reclamant.