ÎCCJ, decizie (scj.ro #152720)

Contract de prestări servicii. Termen suspensiv stabilit în favoarea debitorului. Momentul de la care curge termenul de prescripție a acțiunii în pretenții

Cuprins pe materii : Drept comercial. Prescripția extinctivă

Index alfabetic : acțiune în pretenții

contract prestări servicii

termen suspensiv în favoarea debitorului

termen de prescripție

C. civ., art. 1546, art. 2524 alin. (1)-(2), art. 2538 alin. (2)

C. proc. civ., art. 13 alin. (3), art. 16, art. 22 alin. (2)

Potrivit dispozițiilor art. 2524 alin. (1) C. civ., dacă prin lege nu se prevede altfel, în cazul obligațiilor contractuale de a da sau de a face prescripția începe să curgă de la data când obligația devine exigibilă și debitorul trebuie astfel s-o execute, iar conform alineatului (2), în cazul în care dreptul este afectat de un termen suspensiv, prescripția începe să curgă de la împlinirea termenului sau, după caz, de la data renunțării la beneficiul termenului stabilit exclusiv în favoarea creditorului.

În cazul în care în contractul de prestări servicii încheiat de părți s-a prevăzut un termen suspensiv în favoarea debitorului, precum și termenul lunar de emitere a facturii fiscale pentru serviciile executate, termenul de prescripție de trei ani a acțiunii în pretenții începe să curgă de la data expirării termenului suspensiv.

Este neîntemeiată susținerea creditorului reclamant că termenul de prescripție a acțiunii în pretenții începe să curgă de la data emiterii facturii fiscale, întrucât, astfel, s-ar ajunge la situația în care partea care nu și-a respectat obligația de a emite factura, potrivit termenului stabilit prin contract, să se poată prevala de propria neexecutare pentru a obține efecte juridice favorabile.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 606 din 1 martie 2019

Prin cererea înregistrată sub nr. x/3/2015 pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a civilă, reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pe pârâta B. IFN SA solicitând instanței obligarea acesteia la plata sumei de 569.775,04 lei, reprezentând rest de plată din valoarea facturilor seria QS nr. 00000064 din data de 25.01.2013 și seria QS nr. 00000133 din data de 06.02.2013, emise pentru plata contravalorii serviciilor de pază prestate de reclamantă în baza contractului de prestări servicii pază obiective nr. 01/01.08.2011, aferente lunilor aprilie, mai, iunie, iulie, august, septembrie, octombrie, noiembrie, decembrie 2012 și ianuarie 2013, cu obligarea pârâtei și la plata penalităților în cuantum de 2.237.745,52 lei, aferente perioadei cuprinse între 01.04 2013 - 30.11.2015, calculate conform art. 14 din contract, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 22.04.2016, Tribunalul București a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la suma de 345.503,68 lei reprezentând servicii de pază aprilie-noiembrie 2012 și în ceea ce privește penalitățile aferente.

Prin sentința civilă nr. 4192 din 06.07.2016, Tribunalul București a admis cererea de îndreptare eroare materială formulată de către pârâta B. IFN și a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în încheierea de ședință din data de 22.04.2016 în sensul că suma totală prescrisă reprezentând servicii de pază aferente lunilor aprilie 2012 - noiembrie 2012 este în cuantum de 408.743,68 lei, nu 345.503,68 lei cum din eroare s-a menționat, respingând, totodată, cererea de chemare în judecată cu privire la suma de 408.743,68 lei reprezentând servicii de pază aprilie - noiembrie 2012 și penalitățile aferente ca prescrisă.

Prin aceeași sentință, Tribunalul a admis în parte cererea de chemare în judecată privind pe reclamanta SC A. SRL și pe pârâta B. IFN SA, obligând pârâta la plata sumei de 157.876,8 lei reprezentând servicii de pază decembrie 2012 - ianuarie 2013, a penalităților de întârziere de 0,5% pe zi calculate de la data de 01.04.2013 la data de 30.11.2015.

De asemenea, Tribunalul a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 4.986 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 23.376,78 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, compensând cheltuielile de judecată, urmând ca reclamanta să achite pârâtei suma de 18.390,78 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei soluții au formulat apel ambele părți.

Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă, prin  decizia nr. 1706/A din 18 octombrie 2017, a respins excepția inadmisibilității apelului formulat de A. SRL ca neîntemeiată și a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelanta-reclamantă SC A. SRL și de apelanta- pârâta B. IFN SA.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenta-reclamantă SC A. SRL și recurenta-pârâtă B. IFN SA solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei aceleiași instanțe, spre rejudecare.

I.

Recurenta - reclamantă SC A. SRL critică soluția instanței de apel doar în ceea ce privește respingerea apelului formulat de către această parte, în legătură cu modalitatea de soluționare a prescripției extinctive reținută în cauză, vizând cuantumul serviciilor de pază aferente lunilor aprilie, mai, iunie, iulie, august, septembrie, octombrie, noiembrie, decembrie 2012 și plata penalităților contractuale aferente perioadei 01.04.2013 - 31.11.2015, precum și în legătură cu plafonarea nelegală a sumei aferente lunii decembrie 2012.

Recurenta-reclamantă își circumscrie criticile motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. 1 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În susținerea criticilor subsumate art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ. recurenta arată că instanța de apel, în interpretarea art. 2538 alin. 2 teza II C. civ., a apreciat că teza a II-a a textului legal se impune a fi interpretată coroborat cu teza I a aceluiași text de lege, în sensul că recunoașterea de datorie trebuie să rezulte fără echivoc din manifestări care să ateste existența dreptului celui împotriva căruia curge prescripția.

În acest sens, în mod greșit s-a apreciat că actul adițional din data de 31.01.2013 nu cuprinde indicarea unei datorii certe, astfel că nu poate fi considerat lipsit de echivoc pentru a putea produce consecințele unei recunoașteri în sensul art. 2538 alin. 1 teza I C. civ.

Recurenta apreciază criticabilă susținerea instanței de apel considerând că actul adițional prin care părțile au stabilit că urmează să se întâlnească pentru a discuta despre sumele rămase de plată statuează expres asupra existenței unui debit de achitat de către societatea pârâtă, atestând existența dreptului societății A. SRL de a solicita plata unor sume restante.

Consideră recurenta că instanța de apel a extrapolat noțiunile avute în vedere de legiuitor în teza întâi a art. 2538 alin. 2 C. civ. în sensul că teza I în sine nu conduce la concluzia că se impunea să existe o indicare certă a unei datorii sau cuantumul acesteia, ba, dimpotrivă, teza I a art. 2538 alin. 2 aduce în discuție doar faptul că se impune a se atesta existența dreptului, nesolicitându-se a exista o cuantificare expresă, o indicare certă a debitului în sine.

Tot subsumat acestui motiv de recurs, se arată, în ceea ce privește momentul începutului curgerii prescripției, că instanța de apel a apreciat în mod eronat că acest moment se determină în conformitate cu dispozițiile contractuale care consemnează voința părților cu privire la scadența obligației de plată, de la data exigibilității acesteia, conform art. 2524 alin. 1 C. civ.

Apreciază recurenta că, numai cu interpretarea greșită a legii, instanța de apel a reținut că factura fiscală reprezintă un instrument de relevanță pentru înregistrările contabile și că nu există temei juridic pentru a recunoaște unui asemenea înscris efecte cu privire la cursul prescripției.

Se susține că individualizarea debitului în realitatea juridică are loc la data emiterii facturii și că doar din acest moment se naște obligația de plată, respectiv dreptul corelativ la încasare. Înscrierea debitului în contabilitate se realizează în baza facturii, astfel că doar de la data emiterii facturii se poate discuta despre începerea curgerii termenului de prescripție.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta susține că hotărârea instanței de apel conține motive contradictorii sau străine de cauză, atunci când reține faptul că plafonarea sumei a fost corect realizată de către instanța de fond pentru că prețul ar fi unul fix, lunar.

În argumentarea acestui motiv de recurs recurenta reclamantă arată că, dacă instanța de apel ar fi analizat art. 3 lit. b din contract, centralizatoarele pentru lunile noiembrie și decembrie, pontajele, precum și celelalte acte depuse la dosar, putea constata că apar diferențe datorită faptului că lunile au 30 de zile, respectiv 31 de zile, astfel că în privința lunii decembrie 2012 în mod greșit a menținut soluția primei instanțe de plafonare a sumei.

În drept, recurenta reclamantă a invocat dispozițiile art. 483 și urm. C. proc. civ., art. 2526, art. 2537 pct. 1, art. 2538 alin. 1 și 2 C. civ.

II.

Recurenta-pârâtă B. IFN SA critică și ea soluția instanței de apel, dar numai în ceea ce privește respingerea propriului apel.

În motivare, după expunerea situației de fapt, subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ., recurenta pârâtă consideră nelegale statuările instanței de apel cu privire la stabilirea limitelor mandatelor acordate mandatarilor săi, apreciind că acestea nu respectă dispozițiile art. 13 alin. 3, art. 16 și art. 22 alin. 2 C. proc. civ., care reglementează dreptul la apărare, principiul nemijlocirii și, respectiv, rolul activ al judecătorului.

În raport cu aceste dispoziții legale, ignorarea de către instanța de apel a probelor depuse de către recurentă în susținerea argumentelor sale echivalează cu încălcarea dreptului la apărare. Instanța de apel nu și-a exercitat rolul activ și nu a condus desfășurarea procesului în vederea lămuririi situației de fapt și a aflării adevărului, astfel fiind încălcat dreptul la apărare, principiul nemijlocirii administrării probelor, precum și rolul activ al instanței.

În raport de motivul de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ., recurenta pârâtă arată, sub un prim aspect, că instanța de apel nu a răspuns criticii sale cu privire la caracterul special al mandatului acordat lui C., motivele astfel invocate nefiind avute în vedere de instanță.

Sub un al doilea aspect, recurenta pârâtă arată că, în ceea ce privește argumentele pe care le-a formulat în privința inopozabilității contractului de pază și, respectiv, excepției de neexecutare a contractului, instanța de apel a preluat direct apărările formulate de intimata reclamantă, lipsind decizia pronunțată de o motivare proprie, care să răspundă tuturor motivelor de apel invocate de către recurentă, hotărârea recurată fiind astfel nemotivată.

Sub un al treilea aspect, se arată că decizia recurată este nemotivată și din perspectiva probelor depuse de recurentă, care nu au fost avute în vedere de către instanța de apel în soluționarea apelului promovat.

Recurenta pârâtă concluzionează în sensul că, prin pronunțarea deciziei atacate, instanța de apel nu a respectat prevederile art. 425 alin. 1 lit. b și pe cele ale art. 264 alin. 1 C. proc. civ., făcând trimitere și la jurisprudența pe care o consideră relevantă.

Din perspectiva art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ. recurenta pârâtă arată că, la fel ca și prima instanță, instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 395 C. com. și art. 1546 C. civ.

Susține recurenta că faptul că mandatarul societății a depășit limitele mandatului ce i-a fost acordat a fost cunoscut de A. la momentul încheierii contractului. Astfel, contractul de pază  a fost încheiat cu C., în calitate de reprezentant al B. IFN SA, aspect în raport de care A. cunoștea implicit și limitele în care acesta a fost mandatat, precum și faptul că mandatarul a depășit limitele mandatului prin încheierea contractului, astfel că încheierea contractului de pază nu este opozabilă recurentei.

Se mai susține și ignorarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1546 C. civ., față de faptul că actele îndeplinite de mandatar în limitele împuternicirii primite îl obligă pe mandant ca și când ar fi încheiat personal acele acte; în schimb, actele îndeplinite de mandatar în afara mandatului primit nu generează obligații în sarcina mandantului, întrucât reprezintă pentru acesta

res inter alios acta

.

Precizează recurenta că un alt aspect ignorat de către instanța de apel este că, după comunicarea de către A. a adreselor și notificărilor către recurentă referitoare la pretinsa obligație de plată ce i-ar fi revenit, aceasta a procedat la somarea și, respectiv, notificarea mandatarilor săi, dar și a intimatei reclamante cu privire la actele încheiate și întinderea mandatelor acordate.

Susține recurenta că, având în vedere notificările comunicate atât mandatarului, cât și A., privind depășirea limitelor mandatului de către C. și inopozabilitatea contractului de pază, cu atât mai mult nu se poate reține că recurenta ar fi ratificat contractul, neputând fi vorba nici de o ratificare tacită. Or, ratificarea poate opera doar dacă din atitudinea și comportamentul mandantului s-ar demonstra că acesta a ratificat efectiv actele făcute prin mandatarul său, ceea ce nu poate fi reținut în cauză, sens în care recurenta face trimitere la doctrina pe care o consideră relevantă.

Următoarea critică, subsumată aceluiași motiv de casare, vizează faptul că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit instituția excepției de neexecutare a contractului.

Precizează recurenta că, în opinia sa, considerentele pentru care instanța de apel a apreciat că nu este incidentă excepția de neexecutare a contractului nu pot fi reținute, având în vedere că, deși parțială, neexecutarea de către A. a obligațiilor rezultate din contractul de pază este una substanțială, fiind total contrară conduitei contractuale și a profesionalismului de care ar trebui să dea dovadă un prestator de servicii din domeniul respectiv; în atare condiții, chiar și în ipoteza unei neexecutări parțiale a obligațiilor contractuale, co-contractantul este pe deplin îndreptățit să invoce excepția de neexecutare a contractului.

În continuare recurenta face precizări  privind  condițiile de  invocare  a  excepției  de  neexecutare  a contractului și concluzionează în sensul că în speță sunt îndeplinite toate condițiile necesare de invocare a excepției de neexecutare a contractului, contrar susținerilor instanței de apel.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului recurentei-reclamante, ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare și, la rândul său, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului recurentei pârâte, ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. 2 C. proc. civ.

Prin încheierea din 27 aprilie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. 4 C. proc. civ.

Prin încheierea din 5 octombrie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă s-a admis în principiu recursul, fiind stabilit termen de judecată conform art. 493 alin. 7 C. proc. civ.

Analizând decizia atacată prin raportare la criticile formulate și la temeiurile de drept invocate, Înalta Curte a constatat că recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce succed:

În privința recursului formulat de recurenta reclamantă A. SRL, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., vor fi analizate criticile formulate referitor la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2538 alin. 2 și art. 2524 alin. 1 C. civ., fără a proceda la examinarea criticilor referitoare la situația de fapt stabilită de instanța de apel, având în vedere că situația de fapt stabilită de instanțele de fond constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuție în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului.

Potrivit dispozițiilor art. 2538 alin. 2 C. civ., când recunoașterea este tacită, ea trebuie să rezulte fără echivoc din manifestări care să ateste existența dreptului celui împotriva căruia curge prescripția. Constituie acte de recunoaștere tacită plata parțială a datoriei, achitarea, în tot sau în parte, a dobânzilor sau penalităților, solicitarea unui termen de plată și altele asemenea.

Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel nu a extrapolat noțiunile avute în vedere de legiuitor în teza întâi a art. 2538 alin. 2, ci a constatat, în mod corect, că teza a doua a textului menționat nu trebuie interpretată în mod izolat, ci împreună cu teza întâi, esențial fiind ca recunoașterea să rezulte fără echivoc din manifestări ale celui în favoarea căruia curge prescripția și care să ateste existența dreptului celui împotriva căruia curge prescripția. În acest context s-a concluzionat că mențiunile cuprinse în art. 2 din actul adițional din data de 31.01.2013, de care încearcă să se prevaleze recurenta, nu pot fi considerate lipsite de echivoc, în sensul avut în vedere de legiuitor, pentru a se putea deduce o recunoaștere, fiind prea generice și imprecise.

Totodată, în raport cu obiectul contractului, servicii de pază ce se prestează pe măsura curgerii timpului, fiind vorba deci de un contract cu executare succesivă, este evident că prestațiile executate în baza acestuia nu pot fi privite ca un tot unitar, astfel încât în speță nu se pune problema ca termenul de prescripție să înceapă să curgă doar de la data la care ultima prestație a devenit exigibilă.

Nu va fi reținută nici critica referitoare la greșita aplicare a dispozițiilor art. 2524 alin. 1 C. civ.

Astfel, în conformitate cu aceste dispoziții legale, dacă prin lege nu se prevede altfel, în cazul obligațiilor contractuale de a da sau de a face prescripția începe să curgă de la data când obligația devine exigibilă și debitorul trebuia astfel s-o execute.

În cauză, instanțele de fond au reținut că în contractul încheiat între părți se prevede un termen suspensiv în favoarea debitorului, care se împlinește la data de 15 a fiecărei luni, astfel că, în aplicarea art. 2524 alin. 2 C. civ., termenul de prescripție de trei ani începe să curgă de la data expirării termenului.

Totodată, s-a mai reținut și că prin contract s-a prevăzut și termenul de emitere a facturii, respectiv data de 30 a lunii în curs.

Având în vedere dispozițiile legale evocate, și situația de fapt, așa cum a fost reținută de instanțele de fond prin raportare la prevederile contractuale, este neîntemeiată susținerea recurentei în sensul că doar de la data emiterii facturii se poate discuta despre începerea curgerii termenului de prescripție.

În interpretarea propusă de recurentă, s-ar ajunge la situația în care partea care nu și-a respectat obligația de a emite factura potrivi termenului stabilit prin contract, să se poată prevala de propria neexecutare pentru a obține efecte juridice favorabile.

În consecință, în mod corect s-au raportat instanțele de fond la prevederile contractuale în stabilirea exigibilității obligației neexecutate și respectiv a momentului de la care începe să curgă prescripția între părți.

Nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi primit.

Deși invocat în mod formal, din dezvoltarea argumentelor părții nu rezultă incidența niciuneia din tezele reglementate de lege, respectiv existența unor motive contradictorii sau străine de cauză, ci doar nemulțumirea recurentei reclamante în raport cu dezlegarea dată de judecătorii din apel criticilor formulate în calea de atac.

Cu alte cuvinte, deși s-a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., în realitate, recurenta tinde la reanalizarea situației de fapt stabilite de instanța de apel în baza înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, ceea ce nu se poate face în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, iar argumentele dezvoltate de reclamantă nu relevă nicio încălcare a dispozițiilor legale de natură să impună modificarea soluției adoptate.

Față de toate aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. 1 C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul ca nefondat.

Referitor la recursul recurentei pârâte, cu titlu prealabil, se impune observația că, în ierarhia căilor de atac, recursul este o cale de atac extraordinară și are ca obiect decizia prin care s-a soluționat calea de atac a apelului împotriva sentinței instanței de fond și că recursul, spre deosebire de apel, care este o cale de atac ordinară și devolutivă, este limitat numai la motivele de nelegalitate ale deciziei instanței de apel enumerate de art. 488 C. proc. civ., sub sancțiunea nulității prevăzute de art. 489 alin. 2 din același cod. În consecință, Curtea a reținut spre examinare numai acele critici ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 C. proc. civ. și care se referă la aspecte de nelegalitate.

În privința criticii referitoare la pretinsa încălcare a prevederilor art. 13 alin. 3, art. 16 și art. 22 alin. 2 C. proc. civ., care reglementează dreptul la apărare, principiul nemijlocirii și, respectiv, rolul activ al judecătorului, subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenta pârâtă a formulat exclusiv critici asupra unor elemente ce țin de modul de interpretare și apreciere a probelor și, respectiv, de stabilirea situației de fapt, aspecte ce nu pot forma însă obiectul motivului de nelegalitate evocat.

Din această perspectivă, instanța de recurs a constatat că recurenta nu reclamă nicio încălcare a drepturilor sale procesuale, singurele critici fiind referitoare la modul concret în care instanța de apel a făcut analiza probelor. Împrejurarea că recurenta nu este de acord cu motivele pentru care instanța a dat prevalență unor probe în detrimentul altora, sau a considerat lipsite de relevanță anumite împrejurări de fapt, nu este de natură să ducă la concluzia că în speță ar fi fost încălcat dreptul recurentei la apărare, principiul nemijlocirii și rolul activ al judecătorului, mai ales în condițiile în care înlăturarea apărărilor recurentei pârâte nu a fost arbitrară, ci motivată.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei) nu poate fi primit.

Ca și în cazul recursului anterior analizat, și în cazul acestui recurs, deși invocat în mod formal, din dezvoltarea argumentelor părții nu rezultă incidența niciuneia din tezele reglementate de lege (inexistența motivării, insuficiența considerentelor sau caracterul contradictoriu al acestora), ci doar nemulțumirea recurentei pârâte în raport cu dezlegarea dată de judecătorii din apel criticilor formulate în calea de atac.

Contrar celor susținute de recurentă, instanța de apel, cu respectarea prevederilor art. 479 alin. 1 C. proc. civ., a verificat, în limita cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Considerentele deciziei recurate relevă analiza tuturor motivelor de apel invocate de pârâtă, fiind permisă gruparea argumentelor părții și analiza acestora printr-un considerent comun.

De altfel, nu se poate subscrie criticii de nemotivare a hotărârii faptul că dezlegarea dată de instanța de prim control judiciar nu corespunde opiniei părții. Așa fiind, Curtea a constatat că decizia recurată răspunde exigențelor dispozițiilor art. 425 alin. 1 lit. b) C. proc. civ., motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 din același cod neputând fi reținut.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta pârâtă critică aplicarea greșită a dispozițiilor art. 395 C. com. și ale art. 1546 C. civ.

În argumentarea acestei critici, însă, recurenta pârâtă face o analiză proprie a actelor încheiate între părți, pentru a ajunge la concluzia că „instanța de apel a considerat, în mod total greșit, că intimata reclamantă nu ar fi avut cunoștință, nici la momentul încheierii Contractului de pază și nici ulterior, de faptul că C. a acționat în afara limitelor mandatului său.”

Așa cum s-a arătat deja, situația de fapt stabilită de instanțele de fond constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuție în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, iar împrejurarea cunoașterii sau nu a limitelor mandatului de către terțul cocontractant este o chestiune ce ține de situația de fapt.

În consecință, analiza aplicării normelor de drept material de către instanța de apel se va face prin raportare la situația de fapt stabilită de instanța de fond.

Din această perspectivă, Curtea a constatat, pe de-o parte, că recurenta nu arată în concret de ce în speță nu ar fi incidente dispozițiile art. 395 C. com., iar, pe de altă parte, dispozițiile art. 1546 C. civ. au fost corect aplicate față de conținutul actului adițional din data de 31.01.2013 avut în vedere de instanțe.

Nu vor fi reținute nici criticile referitoare la greșita nereținere a excepției de neexecutare invocate de recurenta pârâtă. Astfel, așa cum în mod corect a reținut și instanța de apel, și o neexecutare parțială a unei obligații contractuale poate fi invocată pentru a justifica neîndeplinirea obligației corelative, însă neexecutarea invocată de partea interesată trebuie să fie suficient de importantă. În speță, însă, împrejurarea invocată de recurenta pârâtă nu este de natură a justifica neplata integrală a serviciilor de pază prestate de intimata reclamantă.

Pentru toate argumentele ce preced, în aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. 1 C. proc. civ., Înalta Curte a respins ca nefondate ambele recursuri declarate împotriva deciziei civile nr. 1706 din 18 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă.

În temeiul art. 451 C. proc. civ., față de soluția de respingere a recursului formulat de recurenta-pârâtă B. SA, instanța a respins și cererea acesteia de obligare a pății adverse la plata cheltuielilor de judecată.