ÎCCJ, decizie (scj.ro #81810)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81810) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Acțiune

în

revendicare

întemeiată

pe

dispozițiile

art.

480-481 Cod civil

formulată

împotriva

chiriașilor

cumpărători

,

introdusă

după

intrarea

în

vigoare

a

Legii

nr. 10/2001.

Obligativitatea

parcurgerii

procedurii

administrative

prealabile

prevăzute

de

Legea

nr.

10/2001.

Cuprins

pe

materii

.

Drept

civil.

Drept

de

proprietate

.

Acțiune

în

revendicare

întemeiată

pe

dispozițiile

art.

480-481 Cod civil

formulată

împotriva

chiriașilor

cumpărători

,

introdusă

după

intrarea

în

vigoare

a

Legii

nr. 10/2001.

Obligativitatea

parcurgerii

procedurii

administrative

prealabile

prevăzute

de

Legea

nr.

10/2001.

Index

alfabetic

.

Drept

civil

-

procedură

prealabilă

-

obligativitate

.

Cod civil.

art

. 480-481

Legea

nr.

10/2001

Acțiunea

în

revendicare

promovată

după

intrarea

în

vigoare

a

Legii

nr.10/2001,

deși

admisibilă

în

garantarea

principiului

liberului

acces

la

justiție

,

pentru

recunoașterea

și

valorificarea

pretinsului

drept

de

proprietate

,

trebuie

însă

analizată

pe

fond

și

din

perspectiva

dispozițiilor

Legii

nr.10/2001 ca

lege

specială

derogatorie

sub

anumite

aspecte

(

în

ceea

ce

privește

criteriile

de

comparație

a

titlurilor

aflate

în

conflict) de la

dreptul

comun

.

A

considera

altfel

și

a

aprecia

că

există

posibilitatea

pentru

reclamant

, de a

opta

între

aplicarea

Legii

nr.10/2001

și

aplicarea

dreptului

comun

în

materia

revendicării

,

respectiv

,

Codul

civil,

ar

însemna

încălcarea

principiului

specialia

generalibus

derogant

și

o

judecare

formală

a

cauzei

,

în

care

instanța

să

dea

preferabilitate

titlului

mai

vechi

,

făcând

totală

abstracție

de

efectele

create

prin

aplicarea

legii

speciale

.

Curtea

Europeană

a

Drepturilor

Omului

a

stabilit

că

exigențele

art.1 din

Protocolul

adițional

nr.1

și

principiul

securității

raporturilor

juridice

trebuie

respectate

atât

în

cazul

fostului

proprietar

,

cât

și

în

cel

al

cumpărătorului

de

bună-credință

,

că

prin

restituirea

bunurilor

preluate

de

către

stat

trebuie

să

fie

evitată

insecuritatea

raporturilor

juridice

și

că

în

cazul

în

care

restituirea

în

natură

a

bunului

preluat

abuziv

de

către

stat nu

mai

este

posibilă

,

când

,

spre

exemplu

, cum

este

situația

din

prezenta

cauză

,

titlul

subdobânditorului

nu a

fost

anulat

,

urmează

ca

fostului

proprietar

să-i

fie

plătite

despăgubiri

.

Î.C.C.J,

Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia

nr.

1831 din 2 martie 2011.

Prin

acțiunea înregistrată la data de 24 martie 2006 reclamantul

B.D.-A.-P. a solicitat, în temeiul dispozițiilor art.480, art. 481 C.civ.

art.46 și urm. din Legea nr.10/2001, în contradictoriu cu pârâții

P.V., R.S., R.A. și Primăria Municipiului București prin Primar

General, să se constate nevalabilitatea titlului statului cu privire la

imobilele situate în București, sector 2, să fie obligați

pârâții să-i lase în deplină proprietate și

liniștită posesie apartamentele nr.33 (ambele formând apartamentul

nr.33 C), situate la adresa susmenționată, precum și garajul

aflat în imobil aferent apartamentelor nr.33.

În susținerea acțiunii,

reclamantul a învederat că imobilul de la etajul 5, care purta nr.33 C,

situat în București a aparținut autoarei sale A.E.F. și a fost

trecut în mod abuziv în patrimoniul statului în baza Decretului nr.92/1950,

și, întrucât suprafața acestuia era foarte mare, a fost

împărțit în două apartamente, care au fost ulterior

înstrăinate pârâților prin contractele de vânzare – cumpărare

nr.4721 din 27 februarie 1998 și nr.1396 din 11 decembrie

1996, încheiate în baza Legii nr.112/1995.

A mai arătat că titlul

statului nu a fost niciodată valabil, iar pârâții dețin

apartamentele în litigiu în baza unor contracte de vânzare – cumpărare

încheiate cu un neproprietar și care sunt, pentru acest motiv, lovite de

nulitate.

A solicitat instanței să

constate că titlul său de proprietate asupra apartamentelor este în

mod evident preferabil titlurilor de proprietate deținute de pârâți,

fiind singurul care provine de la adevăratul proprietar și mult mai

vechi.

Prin sentința civilă

nr.144 din 10 decembrie 2007, pronunțată în dosarul nr.4487/300/2006,

Judecătoria Sectorului 2 București a admis excepția de

necompetență materială invocată de pârâții R.S.

și R.A. și, pe cale de consecință, a dispus declinarea

competenței soluționării cauzei în favoarea Tribunalului

București.

Prin

sentința civilă nr. 555 din 14 aprilie 2009 pronunțată în

dosarul nr.6888/3/2007, Tribunalul București - Secția a V a

civilă a admis excepția lipsei de interes pe capătul de cerere

având ca obiect nevalabilitatea titlului statului, a respins acest capăt

de cerere ca lipsit de interes, a admis excepția lipsei

calității procesuale pasive a Primăriei Municipiului

București pe capătul de cerere având ca obiect revendicarea, a

respins cererea reclamantului privind revendicarea apartamentelor

față de această pârâtă, pentru lipsă calitate

procesuală pasivă, a respins cererea privind revendicarea

față de ceilalți pârâți ca neîntemeiată și a

obligat reclamantul să plătească pârâtei P.V. suma de 500 Ron,

reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a reținut că cererea reclamantului privind

constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului în

litigiu este lipsită de

interes

față de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. a din Legea nr.

247/2005.

Având în vedere faptul că

Primăria Municipiului București a înstrăinat apartamentele

revendicate de reclamant în baza Legii nr.112/1995, instanța a

reținut în continuare lipsa calității procesuale pasive a

acestei pârâte în ceea ce privește revendicarea.

Pe fondul cauzei, analizând cererea

de revendicare formulată de reclamant împotriva pârâților persoane

fizice, instanța de fond a reținut că titlul de proprietate al

pârâților este preferabil celui deținut de către reclamant,

deoarece dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu mai permit aplicarea regulilor

create de literatura de specialitate și de practica judiciară pentru

compararea titlurilor pornind de la prevederile art. 480 Cod civil.

În condițiile în care

reclamantul nu a răsturnat prezumția de bună-credință

a pârâților cumpărători, instanța a considerat că

acesta nu are dreptul la restituirea în natură a imobilului

înstrăinat fostului chiriaș, ci poate beneficia doar de măsuri

reparatorii prin echivalent conform art.18 lit. c din Legea nr.10/2001.

Tribunalul a considerat că prin

această dispoziție legală, pentru asigurarea

stabilității circuitului juridic civil, se statuează

obligativitatea menținerii situației juridice create în mod valabil,

în aplicarea dispozițiilor Legii nr.112/1995 și se instituie indirect

un criteriu de preferință în favoarea persoanelor ce au dobândit

dreptul de proprietate asupra imobilului în temeiul art. 9 din Legea nr.

112/1995.

În sensul soluției

pronunțate, tribunalul a reținut și Decizia nr. 33/2009,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în

recurs în interesul legii, prin care s-a decis că „concursul între legea

specială și generală se rezolvă în favoarea legii speciale,

conform principiului

specialia

generalibus derogant

, chiar dacă acesta nu este prevăzut de legea

specială, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea

specială”.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

În opinia reclamantului,

instanța de fond a greșit atunci când a admis excepția lipsei de

interes pe capătul de cerere privind constatarea nevalabilității

titlului statului, în condițiile în care, din probele administrate a

rezultat modul abuziv în care statul a preluat imobilul, iar constatarea

nevalabilității titlului statului se impunea ca o premisă a restituirii

în natură a imobilului și justifica calitatea Primăriei

Municipiului București de pârâtă.

În ceea ce privește

revendicarea, reclamantul a susținut că instanța de fond nici

măcar nu a procedat la o compararea a titlurilor exhibate de

părți, ci a preferat să acorde preferință totală

dispozițiilor Legii nr. 10/2001, transformând astfel în mod nelegal

dreptul de proprietate al acestuia într-un drept de creanță.

O astfel de modalitate de

soluționare a cauzei echivalează, în opinia apelantului, cu o nouă

expropriere, în sensul constituțional al acestei noțiuni.

Restituirea în natură a

imobilului era unica măsură reparatorie ce se cuvenea a fi

acordată reclamantului, în condițiile în care titlul de proprietate

al acestuia era mai bine caracterizat în raport cu titlurile invocate de

pârâți, iar Decizia nr. 33/2009, pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție prevedea expres că Legea nr.10/2001 nu

exclude în toate situațiile acțiunea în revendicare.

În continuare, reclamantul a invocat

jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului,

susținând că din hotărârile pronunțate de instanța

europeană se observă că aceasta a stabilit faptul că

exigențele art.1 din Protocolul 1, ca și principiul

securității raporturilor juridice, trebuie respectate nu doar în

privința cumpărătorului, chiar de bună-credință,

ci și a fostului proprietar.

Prin decizia civilă nr.51/A din 25

ianuarie 2010 Curtea de Apel București-Secția a III a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie a respins ca nefondat apelul

reclamantului, pe care l-a obligat la plata sumei de 2000 lei cheltuieli de

judecată către intimații P., reținând că, fiind vorba

de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referință

a Legii nr.10/2001, în mod corect instanța de fond a apreciat că sunt

incidente în cauză dispozițiile acestei legi speciale de

reparație, dispoziții ce se aplică prioritar în raport cu

dreptul comun, respectiv cu dispozițiile articolului 480-481 din Codul

civil, invocate de reclamant în acțiune.

A considera altfel și a aprecia că

există posibilitatea pentru apelantul - reclamant să opteze între

aplicarea Legii nr.10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia

revendicării, și anume Codul civil, ar reprezenta o încălcare

gravă a principiului specialia generalibus derogant și o judecare

formală a cauzei, în care instanța să dea preferabilitate

titlului mai vechi, făcând totală abstracție de efectele create

prin aplicarea legii speciale.

Legea

nr.10/2001, ca lege specială de reparație, reglementează clar

situația în care fostul proprietar sau moștenitorii acestuia pot

beneficia de restituirea în natură a imobilului preluat de stat și

înstrăinat apoi chiriașilor, în baza Legii nr.112/1995.

Instanța

de apel a mai constatat că, potrivit art. 18 coroborat cu art. 46 din lege

apelantul - reclamant, aflat într-o astfel de situație, putea beneficia de

restituirea în natură a imobilului doar în ipoteza în care ar fi solicitat

instanței, în termen legal constatarea nulității contractelor de

vânzare - cumpărare ale intimaților - pârâți, iar în urma

admiterii unei astfel de acțiuni imobilul ar fi reintrat în patrimoniul

statului.

Prin

neformularea unei astfel de acțiuni, titlurile intimaților -

pârâți s-au consolidat și îi îndreptățesc pe aceștia

la păstrarea posesiei asupra apartamentelor achiziționate în baza

Legii nr.112/1995 și cu bună - credință, cum în mod corect

a reținut și instanța de fond.

Soluția

este legală, fiind pronunțată atât în aplicarea corectă a

principiilor privind prioritatea legii speciale în concurs cu legea

generală și securitatea raporturilor juridice civile, cât și cu

respectarea Deciziei nr.33/2008, pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție

în

recurs în interesul legii.

Referitor

la modalitatea de soluționare a excepției lipsei de interes în formularea

capătului de cerere având ca obiect constatarea

nevalabilității titlului statului

asupra imobilului revendicat de apelantul - reclamant prin acțiune,

instanța de apel a reținut că, în conformitate cu art. 2 alin. (1)

din Legea nr.10/2001 prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege,

printre altele, imobilele naționalizate prin Decretul nr.92/1950 pentru

naționalizarea unor imobile, cu modificările și

completările ulterioare, prin Legea nr.119/1948 pentru naționalizarea

întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de

transporturi, precum și prin alte acte normative de naționalizare,

reglementare față de care în mod corect instanța de fond a

apreciat că apelantul -

reclamant

nu are interes pentru constatarea pe cale judecătorească a

nevalabilității titlului statului asupra imobilului, cum în mod

corect a reținut și prima instanță.

Curtea de Apel a apreciat că, un

argument în plus pentru menținerea soluției pronunțată în

primă instanță asupra acestei excepții este dat și de

soluția pronunțată asupra celuilalt capăt de cerere din

acțiune, privind revendicarea imobilului. În condițiile în care

această cerere a fost respinsă este evident că apelantul -

reclamant nu justifică un interes legitim pentru constatarea

nevalabilității titlului statului.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură

civilă reclamantul, formulând următoarele critici:

I. Greșita apreciere asupra

raportului dintre Legea nr.10/2001, ca lege specială și Codul civil,

ca lege generală, precum și asupra raportului dintre legea

internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

probleme ce au fost rezolvate prin Decizia nr.33 în interesul legii din 9 iunie

2008 a

ICCJ, obligatorie pentru instanțe conform art. 329 alin. (3) Cod

procedură civilă.

În acest sens, reclamantul arată

că, pornind de la concluziile deciziei în interesul legii anterior

menționate, respectiv, faptul că legea specială primează

față de legea generală, dar mai ales că dacă sunt

sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția

Europeană, cea din urmă are prioritate, această prioritate poate

fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe

dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt

drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

În speță, atât

instanța de fond cât și cea de apel au interpretat și aplicat

greșit decizia ICCJ arătată, apreciind că în acest caz

solicitarea de a obține bunul preluat de către stat nu reprezintă

nici un bun actual și nici o speranță legitimă, în

condițiile în care, în prezenta cauză legea internă intră

în conflict cu Convenția Europeană deoarece reclamantul deține

un drept patrimonial ce se poate analiza ca fiind un bun în sensul art.1 din

Protocolul nr.1 adițional

la Convenție

, dat fiind că în

hotărârea din 1 decembrie 2005 pronunțată în cauza Păduraru

c. României, Curtea Europeană a apreciat că „bunul” reclamantului

poate consta în interesul de a i se restitui clădirea în natură de

către cumpărători și că acest interes respectă

condițiile necesare pentru a fi considerat o „valoare patrimonială”

de protejat în perspectiva art.1 din Protocolul nr.1

la Convenție

, mai

exact era vorba de un interes patrimonial cu o bază suficientă în

dreptul intern.

Reclamantul invocă dispozițiile

art.2 alin.2 din Legea nr.10/2001 potrivit căruia persoanele proprietare

ale unor imobile pe care statul și le-a însușit fără titlu

valabil își păstrează calitatea de proprietar și arată

că intimații-pârâți P.V., R.A. și R.S. au cumpărat

apartamentele situate la nr.33, sector 2 București în baza Legii

nr.112/1995, deși era inaplicabilă în speță, respectivii

nefiind foști proprietari, iar imobilul în cauză trecând în

proprietatea statului fără titlu valabil.

Legea nr.112/1995 este incidentă

doar în situația imobilelor preluate cu titlu valabil, ceea ce nu este

cazul în speță, astfel încât dobândirea bunurilor s-a făcut cu

încălcarea dispozițiilor acestei legi, situație față

de care intimații-pârâți nu au un „bun” ce trebuie protejat de orice

ingerință și nici „o speranță legitimă”.

Pe de altă parte, Decretul

nr.92/1950 în temeiul căruia a operat preluarea contravenea atât

Constituției din 1948, care prevedea că proprietatea particulară

se bucură de protecție specială, cetățenii sunt egali

în fața legii și exproprierea se realizează numai pentru

cauză de utilitate publică, pe baza unei legi, după o

dreaptă și prealabilă despăgubire, cât și Codului

civil-art.491, potrivit căruia „nimeni nu poate fi silit a ceda

proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică

și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire”,

precum și prevederilor Declarației Universale a Drepturilor Omului,

aspecte din care rezultă că preluarea s-a făcut fără

titlu valabil.

Reclamantul mai arată că

instanța europeană a statuat că exigențele art.1 din

Protocolul nr.1, ca și principiul securității raporturilor

juridice, trebuie respectate nu doar în privința cumpărătorului

de bună-credință, ci și a fostului proprietar și

că literatura juridică a admis faptul că revendicarea este o

acțiune reală, iar acest caracter se conservă atâta timp cât

există și posibilitatea de a se aduce lucrul revendicat în

patrimoniul revendicatorului.

O acțiune în constatarea

nevalabilității titlului statului nu poate fi lipsită de

interes, întrucât constituie premisa restituirii în natură a imobilului

preluat în mod abuziv, față de care autorii reclamantului nu

și-au pierdut niciodată calitatea de proprietari, Decretul nr.92/1950

neproducând nici un efect juridic asupra dreptului de proprietate asupra

imobilelor preluate de stat, fiind, sub acest aspect, un act normativ

neconstituțional. Prin urmare, statul nu putea înstrăina un bun al

cărui proprietar nu a fost niciodată, ceea ce face ca titlul

reclamantului, care provine de la adevărații proprietari, să fie

preferabil titlului pârâților, care provine de la un neproprietar.

II.Greșita soluționare a

acțiunii în revendicare prin înlăturarea procedeului comparării

de titluri și acordarea unei preferințe totale dispozițiilor

Legii nr.10/2001.

Sub acest aspect, arată că,

deși instanța face vorbire de aplicabilitatea art.18 lit.c din Legea

nr.10/2001 cu privire la acordarea unor eventuale măsuri reparatorii prin

echivalent, omite însă să precizeze că această normă

nu poate fi aplicată în raporturile dintre proprietarul deposedat și

cumpărătorul de la stat în cadrul unei acțiuni în revendicare

întemeiată pe dispozițiile art.489 și urm. din Codul civil,

întrucât Legea nr.10/2001 nu reglementează asemenea raporturi.

Legea nr.10/2001 privește doar

situația imobilelor ce se regăsesc în patrimoniul

unităților deținătoare în sensul art.21 din lege și nu

reglementează raporturile cu dobânditorii imobilelor în temeiul Legii

nr.112/1995. De asemenea, Legea nr.10/2001 sau oricare altă

dispoziție legală nu înlătură posibilitatea

apărării dreptului de proprietate pe calea acțiunii în

revendicare de drept comun.

Faptul că nu au fost

desființate contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul

Legii nr.112/1995 nu împiedică compararea titlurilor, ci din contră,

face posibilă apelarea la acest mijloc juridic de rezolvare a conflictului

ivit între existența a două titluri de proprietate cu privire la

același imobil, situație în care titlul reclamantului este preferabil

întrucât este anterior titlului pârâților și provine de la

adevăratul proprietar.

Recursul este nefondat pentru

următoarele motive:

Prin cererea introductivă de

instanță, reclamantul a solicitat constatarea

nevalabilității titlului statului asupra imobilului situat în

București, sector 2 și obligarea pârâților să-i lase în

deplină proprietate și liniștită posesie

acest imobil.

În condițiile în care însă

reclamantul nu a uzat de procedura prevăzută de legea specială

de reparație, solicitarea privind constatarea nevalabilității

titlului statului apare, într-adevăr, ca lipsită de interes, astfel

cum au apreciat instanțele fondului, neputând fi valorificată în

cadrul unei proceduri judiciare de drept comun, căci s-ar ajunge în acest

mod la eludarea prevederilor legii speciale.

Soluționarea unei cereri de

constatare a nevalabilității titlului statului în cadrul unei

acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun ar crea astfel

posibilitatea, pentru părțile litigante care nu au uzat de

dispozițiile Legii nr.10/2001, de a obține, în afara cadrului legal

stabilit prin actul normativ arătat, satisfacerea pretențiilor lor

legate de imobile și situații ce cad sub incidența acestei legi,

situație de natură să încalce atât principiul

securității raporturilor juridice, cât și principiul

prevalenței legii speciale față de legea generală.

În ceea ce privește critica

greșitei soluționări a acțiunii în revendicare, prin

acordarea priorității Legii nr.10/2001 în raport cu dispozițiile

dreptului comun în materie,

din probele

administrate în cauză a rezultat că imobilul revendicat a fost

proprietatea numitei A.M.F., fiind dobândit de aceasta prin actul de

vânzare-cumpărare, fiind trecut ulterior în proprietatea statului prin

naționalizare în baza Decretului nr.92/1950.

Fiind vorba de un imobil trecut în

patrimoniul statului în perioada de referință a Legii nr.10/2001, în

mod corect instanțele au apreciat că sunt incidente în cauză

dispozițiile acestei legi speciale de reparație, dispoziții ce

se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv, cu dispozițiile

art.480-481 Cod civil, invocate de reclamant în acțiune.

Acțiunea în revendicare

promovată după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, deși

admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiție,

pentru recunoașterea și valorificarea pretinsului drept de

proprietate, trebuie însă analizată pe fond și din perspectiva

dispozițiilor Legii nr.10/2001 ca lege specială derogatorie sub

anumite aspecte(în ceea ce privește criteriile de comparație a

titlurilor aflate în conflict) de la dreptul comun.

A considera altfel și a aprecia

că există posibilitatea pentru reclamant, de a opta între aplicarea

Legii nr.10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia

revendicării, respectiv, Codul civil, ar însemna încălcarea principiului

specialia generalibus derogant și o judecare formală a cauzei, în

care instanța să dea preferabilitate titlului mai vechi, făcând

totală abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale.

Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a stabilit că exigențele art.1 din Protocolul adițional

nr.1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie

respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al

cumpărătorului de bună-credință, că prin

restituirea bunurilor preluate de către stat trebuie să fie

evitată insecuritatea raporturilor juridice și că în cazul în

care restituirea în natură a bunului preluat abuziv de către stat nu

mai este posibilă, când, spre exemplu, cum este situația din prezenta

cauză, titlul subdobânditorului nu a fost anulat, urmează ca fostului

proprietar să-i fie plătite despăgubiri.

Ideea reținută în

jurisprudența instanței de contencios european,

jurisprudență la care reclamantul face ample referiri în dezvoltarea

motivelor de recurs, este aceea că încercarea instanțelor de

atenuare a consecințelor anumitor

încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de fostul regim

comunist nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporționate, iar

persoanele care și-au dobândit cu bună-credință bunurile nu

trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea

responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri(

a se vedea cauza Pincova și Pinc contra Republicii Cehe, cauza Raicu c.

României).

Decizia nr.33/2008 dată de ICCJ

în interesul legii a fost interpretată și aplicată corect la

circumstanțele cauzei de către instanțele anterioare, în sensul

că, în ipoteza concursului între legea specială și cea

generală, acest act normativ consacră prioritatea acțiunii în

revendicare de drept comun numai în măsura în care nu se aduce atingere

unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice,

situație care însă nu se regăsește în speță.

Astfel, prin legea nouă sunt

reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada

6 martie 1945-22 decembrie 1989, ce intră sub incidența acestui act

normativ indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau

fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor

imobile a căror situație juridică și-ar fi putut găsi

dezlegarea până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art.480

și 481 Cod civil.

Obiectul de reglementare al Legii

nr.10/2001 face din acest act normativ o lege specială față de

Codul civil, care constituie dreptul comun al acțiunii în revendicare,

singurul aspect

care interesează în

aplicarea principiului specialia generalibus derogant fiind existența unei

norme speciale și a unei norme generale cu același domeniu de

reglementare, situație în care aplicarea normei speciale este obligatorie,

indiferent de rezultatul pe care aceasta îl determină.

Legea nr.10/2001 a suprimat, practic,

posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității

actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără

să diminueze accesul la justiție, a perfecționat sistemul reparator,

subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de

procedură cu caracter special.

Numai persoanele exceptate de la

procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive

independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această

procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în

revendicarea bunului litigios, afară de cazul când acesta a fost

cumpărat cu bună-credință și cu respectarea

dispozițiilor Legii nr.112/1995 de către chiriași.

Or, în speță, reclamantul

nu se găsește în niciuna din situațiile de excepție ce ar

justifica posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, neavând

un „bun” în sensul Convenției, iar accesul la justiție îi este

asigurat prin contestația reglementată de legea specială, în

condițiile în care a susținut că a formulat și notificare.

Soluția se impune justificat

și de faptul că referitor la exercițiul aceluiași drept nu

se poate accepta existența unui tratament juridic discriminatoriu și

inegal cu privire la aceeași categorie de persoane care se adresează

justiției și care invocă împrejurări de fapt și de

drept similare, urmărind același scop, respectiv, retrocedarea unor

bunuri.

Cu alte cuvinte, nu este de admis ca

în cadrul aceleiași categorii de persoane, anume aceea a proprietarilor

deposedați abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989,

unii să își poată valorifica drepturile numai în cadrul legii

speciale de reparație, iar alții să poată acționa în

justiție pe cale separată, nelimitat și în același scop, de

a obține retrocedarea bunului, fapt contrar principiului

stabilității și securității raporturilor juridice.

Dealtfel chiar reclamantul, în

susținerea motivelor de recurs, face referiri când la dreptul comun în

materie, când la dispozițiile Legii nr.10/2001, în baza căreia a

arătat, pe parcursul judecării cauzei, că a formulat și

notificare.

În cadrul acțiunii în revendicare deduse

judecății, toate părțile au exhibat câte un titlu:

reclamantul a invocat titlul de proprietate al autoarei sale, în raport de care

nu deține însă o hotărâre judecătorească de recunoaștere

a dreptului de proprietate ori o „speranță legitimă”, iar

pârâții contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii

nr.112/1995, a căror valabilitate nu a fost contestată de reclamant

în instanță.

În lipsa unei hotărâri care

să constate nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în

baza Legii nr.112/1995, titlurile pârâților s-au consolidat,

îndreptățindu-i pe aceștia la păstrarea posesiei asupra

apartamentelor achiziționate în baza acestei legi și cu

bună-credință, astfel cum în mod corect a constatat atât

instanța de fond cât și cea de apel, determinând ca titlul de care se

prevalează aceștia să fie mai caracterizat.

Referindu-se la prioritatea

Convenției Europene a Drepturilor Omului, recurentul-reclamant a invocat

încălcarea dispozițiilor art.6, precum și art.1 din Protocolul

nr.1 adițional la convenție, critică care însă nu poate fi

primită.

Art.6 din

Convenție

garantează

fiecărei

persoane

„

dreptul

la un

tribunal”,

adică

dreptul

ca o

instanță

judiciară

să

soluționeze

orice

contestație

privitoare

la

drepturile

și

obligațiile

sale,

însă

Curtea

Europeană

a

Drepturilor

Omului

a

admis

că

acest

drept

nu

este

absolut

,

că

este

compatibil

cu

limitări

implicite

și

că

statele

dispun

în

această

materie

de o

anumită

marjă

de

apreciere

.

În

același

timp

,

instanța

de

contencios

european

a

statuat

că

această

problemă

trebuie

examinată

într

-un context

mai

larg

,

și

anume

acela

al

obstacolelor

sau

impedimentelor

de

drept

ori

de

fapt

care

ar

fi

de

natură

să

altereze

dreptul

la un tribunal

chiar

în

substanța

sa

.

Legea

nr.10/2001

prevede

obligativitatea

parcurgerii

procedurii

administrative

prealabile

pe

care o

reglementează

,

ceea

ce

nu conduce la

privarea

de

dreptul

la un

tribunal,

pentru

că

împotriva

deciziei/dispoziției

emise

în

procedura

administrativă

legea

prevede

calea

contestației

la

instanță

,

căreia

i

se

oferă

o

jurisdicție

deplină

,

după

cum

există

posibilitatea

de a

supune

controlului

judecătoresc

toate

deciziile

care se

iau

în

cadrul

procedurii

Legii

nr.10/2001,

inclusiv

refuzul

persoanei

juridice

de a

emite

decizia

de

soluționare

a

notificării

,

astfel

încât

este

pe

deplin

asigurat

accesul

la

justiție

.

Existența

Legii

nr.10/2001,

derogatorie

de la

dreptul

comun

, cu

consecința

imposibilității

utilizării

unei

reglementări

anterioare

, nu

încalcă

art.6

din

Convenție

în

situația

în

care

calea

oferită

de

legea

specială

pentru

valorificarea

dreptului

pretins

este

una

efectivă

.

Prin

imposibilitatea

de

a

recurge

la

acțiunea

în

revendicare

de

drept

comun

ulterior

apariției

Legii

nr.10/2001

nu se

aduce

atingere

nici

art.1 din

Protocolul

adițional

nr.1

la

Convenție

,

norma

arătată

garantând

protecția

unui

bun actual

aflat

în

patrimoniul

persoanei

interesate

sau

a

unei

speranțe

legitime

cu

privire

la

valoarea

patrimonială

respectivă

.

Curtea

Europeană

a

apreciat

însă

,

că

simpla

solicitare

de a

obține

un bun

preluat

de

stat nu

reprezintă

nici

un bun actual

și

nici

o

speranță

legitimă

,

situație

în

care se

constată

că

nici

această

critică

nu

subzistă

.

Pentru

aceste

considerente

,

în

temeiul

dispozițiilor

art.312

alin.1 Cod

procedură

civilă

,

recursul

a

fost

respins

ca

nefondat

.