ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5577/2010

Asupra recursului civil de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor

cauzei constată următoarele:

Prin

sentința nr. 197 din 11 februarie 2009, Tribunalul Buavești, secția a IV-a civilă,

a admis cererea

restrânsă, formulata de reclamanta G.G.V. în contradictoriu cu pârâții S.M., SC

T. SA, G.A. (fostă S.), A.E. și A.T.

A obligat pârâții să lase reclamantei

în deplină proprie tate și liniștită posesie imobilul situat în București,

sector 3, compus din teren și construcție, astfel cum au fost identificate prin

rapoartele de expertiză.

A luat act de renunțarea reclamantei

la judecata capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a

contractelor de vânzare-cumpărare.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a

reținut că imobilul în litigiu a fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950 de

la autoarea reclamantei.

Preluarea s-a realizat fără titlu,

deoarece Decretul nr. 92/1950 a fost contrar art. 8, 10 și 16 din Constituția

României din 1948, art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și

art. 481 C. civ.

Notificarea formulată de reclamantă în

temeiul Legii nr. 10/2001 nu a fost soluționată nici până în prezent.

Tribunalul a mai constatat că prin

contractul de vânzare-cumpărare din 26 februarie 1997, pârâții S.M. și G.A.

(fostă S.) au dobândit dreptul de proprietate asupra locuinței și terenului de

sub construcție, iar prin sentința civilă nr. 4279 din 12 mai 2005 a

Judecătoriei Sector 3 București, a fost desfăcută căsătoria celor doi.

Prin contractul de vânzare-cumpărare

autentificat în 05 iunie 2007 la BNP B.N., imobilul a fost înstrăinat de

pârâtul S.M. către A.E. și A.T.

Constatând că reclamanta este

proprietara imobilului, iar pârâiții S.M. și G.A. nu îi pot opune un titlu, Tribunalul

a admis acțiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu aceștia.

Procedând la compararea titlurilor

reclamantei și pârâților A.E. și A.T., Tribunalul a constatat că titlul

reclamantei este mai caracterizat și ca nu se poate invoca buna-credință care

nu are relevanță în acțiunea în revendicare, ci doar în acțiunea privind

constatarea nulității unui contract de vânzare-cumpărare.

Tribunalul a mai reținut că Legea nr.

10/2001 este aplicabilă doar în cazul raporturilor dintre persoanele fizice și

stat, nu și în situația raporturilor dintre persoane fizice, iar decizia nr. 33

din 09 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, nu poate

fi luată în considerare, deoarece a fost publicată în M. Of. al României după

pronunțarea soluției în prezenta cauză.

Prin decizia nr. 535 din 02 noiembrie

2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

a respins ca nefondat apelul declarat

de pârâții S.M., A.E. și A.T.

Instanța de apel a constatat că

acțiunea reclamantei s-a întemeiat pe dispozițiile art. 480 și urm. C. civ.,

iar intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu face inadmisibilă acțiunea în

revendicare, ceea ce rezultă și din decizia nr. 33 din 09 iunie 2008,

pronunțată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Instanța de apel a mai reținut că

decizia dată de instanța supremă în interesul legii statuează că trebuie

acordată prioritate Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, iar

potrivit art. 1 din primul Protocol adițional la Converție, reclamanta are un

bun în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, iar vânzarea

imobilului către terți, însoțită de lipsa totală de despăgubiri, reprezintă o

privare de bun.

Faptul că pârâții au încheiat

contracte de vânzare-cumpărare asupra imobilului în litigiu înainte ca dreptul

de proprietate al reclamantei asupra acestui bun să facă obiectul unei

confirmări în justiție, nu poate justifica acordarea preferabilității

contractelor acestora, în condițiile în care statul nu avea un titlu asupra

imobilului.

Chiar dacă pârâții au fost de bună

credință, această împrejurare nu conduce la dobândirea valabilă a unui drept de

proprietate, dreptul de proprietate putând fi dobândit în acest caz doar prin

instituția uzucapiunii.

Împotriva acestei decizii, în termen

legal, au declarat recurs pârâții S.M., A.E. și A.T.

Invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., recurenții au arătat că decizia este nelegală, deoarece și ei au un

„bun”, în sensul art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție, iar

protecția oferită de Convenție se referă la proprietar, indiferent de modul în

care a fost dobândită proprietatea.

Au mai arătat recurenții că instanța

de apel nu a avut în vedere și faptul că prin decizia nr. 33, dată de Înalta

Curte în interesul legii, s-a statuat că prin soluționarea acțiunilor în

revendicare nu trebuie sa se aducă atingere unui alt drept de proprietate ori

securității raporturilor juridice.

Criticile formulate de pârâți permit

încadrarea reeursului în dispozițiile art 304 pct 9 C. proc. civ. și sunt fondate,

pentru cele ce se vor arăta în continuare.

Cererea de chemare în judecată

formulată de reclamantă a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 și urm. C.

civ., aceasta solicitând obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate

și liniștită posesie imobilul situat în București

.

Prin decizia pronunțată în interesul legii

nr. 33 din 09 iunie 2008, publicată în M. Of. al României nr. 108/23.02.2009,

Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că, după intrarea în vigoare a Legii

nr. 10/2001, cu privire la acțunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun,

având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 06 martie

1945-22 decembrie 1989, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă

în favoarea legii speciale, conform principiului „specialia generalibus derogant”,

chiar dacă acesta nu este prevăzut în legea specială.

Instanța supremă a mai statuat că în cazul

în care sunt seszate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi

dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiate pe dreptul comun, în măsura

în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității

raporturilor juridice.

Decizia dată de instanța supremă în interesul

legii este pe deplin aplicabilă în cauză, deoarece analizează și situația acțiunilor

în revendicare prin comparare de titlu, în raporturile juridice create între foștii

proprietari și foștii chiriași, cumpărători ai imobilelor deținute în baza unui

contract de închiriere.

Astfel, Înalta Curte a reținut că este

necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură

legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană și dacă admiterea acțiunii

în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ocrotit, de asemenea,

de Convenție sau principiului securității juridice.

Prin decizia amintită, Înalta Curte a observat

că în cadrul unei acțiuni în revendicare este posibil ca ambele părți să se prevaleze

de un bun în sensul art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție, instanțele

fiind puse în postura de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt,

cu observarea principiului securității raporturilor juridice.

Se observă, așadar, că instanța de apel

nu a făcut aplicarea principiilor statuate de Înalta Curte prin decizia dată în

interesul legii, ea limitându-se să amintească prin această decizie instanța supremă

a stabilit că în cadrul conflictului dintre le specială și Convenția Europeană are

prioritate Convenția Europeană.

Or, această problemă de drept tranșată

prin decizia interesul legii nu este aplicabilă în cauză, deoarece speța nu ridică

problema preferabilității reglementării internaționale în fața legii interne speciale.

În

cauză, așa cum s-a arătat, reclamanta a promovat acțiune civilă,

întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, prin care a solicitat, pe calea comparării

titlurilor, constatarea faptului că titlul său de proprietate este mai caracterizat.

Această ipoteză nu a fost analizată de

instanța de apel în lumina deciziei date de instanța supremă în recursul în interes

legii.

Pentru aceasta, instanța ar fi trebuit

să analizeze dacă ce două părți ale raportului juridic exhiba un titlu de proprietate,

conform dreptului intern și dacă, potrivit principiilor stabilite prin jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului, părțile au un bun în sensul Convenției.

Curtea de apel face, într-adevăr, o analiză

a noțiunii ce bun, în sensul art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție,

dar această analiză este superficială, incompletă, contradictorie și o vizează doar

pe reclamantă.

Astfel, în ceea ce privește noțiunea de

„bun”, Curtea Europeană a decis că poate cuprinde atât „bunurile existente”, cât

și valori patrimoniale, respectiv creanțe, cu privire la care reclamantul poate

pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă” de a le vedea concretizate.

Conform principiilor ce se degajă din jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului prezentată, bunul actual presupune existența

unei decizii administrative sau judecătorești definitive, prin care să se recunoască

direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens cauza Străin

și alții împotriva României, hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din

30 iunie 2005, cauza Sebastian Taub împotriva României, cauza Athanasiu Marshall

împotriva României, hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 23 iunie

2009, parag. 23, etc).

În

schimb, Curtea Europeană a statuat că nu vor fi considerate

„bunuri”, în sensul art. menționat speranța de a redobândi un drept de proprietate

care s-a stins de mult timp, ori o creanță condițională, care a devenit caducă prin

neîndeplinirea condiției (cauza Penția și Penția împotriva României, hotărârea Curții

Europene a Drepturilor Omului din 23 martie 2006; cauza Malhous contra Republicii

Cehe, hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 13 decembrie 2000, cauza

Lindner și Hammermeyer împotriva României, hotărârea Curții Europene a

Drepturilor Omului din 03 decembrie 2002, cauza Ionescu și Mihăilă împotriva României,

hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 14 decembrie 2006, parag. 29,

etc.).

Jurisprudența Curții Europene este extrem

de nuanțată și a cunoscut evoluții cu fiecare cauză pronunțată, în funcție de circumstanțele

concrete ale fiecărui caz, iar în recenta cauză Maria Atanasiu și alții împotriva

României, Curtea a afirmat în mod ritos că o hotărâre prin care s-a constatat nelegalitatea

raționalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea iinui imobil (hotărârea

Curții Europene a Drepturilor Omului din 12 octombrie 2010, parag. 143).

Prin urmare, se constată că instanța de

apel nu a stabilit pe deplin circumstanțele cauzei și nu a făcut o analiză a fondului

dreptului dedus judecății prin raportare la decizia dată de Înalta Curte în recursul

în interesul legii și la jurisprudența Curții Europene în materie, ceea ce impune

admiterea recursului declarat de reclamant, casarea deciziei atacate și trimiterea

cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

La rejudecare se vor respecta indicațiile

date prin prezenta decizie, se va avea în vedere decizia nr. 33 din 28 iunie 2008,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii în ceea ce

privește principiile ce vor fi avute în vedere la soluționarea acțiunii în revendicare

prin comparare de titluri și se va determina existența unui bun în patrimoniul părților

în funcție de jurisprudența Curții Europene, inclusiv a cauzei pilot Maria Atanasiu

și alții împotriva României, pentru a se da, în final, preferabilitate unuia dintre

titlurile exhibate de părți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâții S.M.,

A.E. și A.T. împotriva deciziei nr. 535 din 02 noiembrie 2009 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza

spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

27 octombrie 2010.