ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5577/2010

Asupra recursului civil de față; Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei constată următoarele: Prin sentința nr. 197 din 11 februarie 2009, Tribunalul Buavești, secția a IV-a civilă, a admis cererea restrânsă, formulata de reclamanta G.G.V. în contradictoriu cu pârâții S.M., SC T. SA, G.A. (fostă S.), A.E. și A.T. A obligat pârâții să lase reclamantei în deplină proprie tate și liniștită posesie imobilul situat în București, sector 3, compus din teren și construcție, astfel cum au fost identificate prin rapoartele de expertiză. A luat act de renunțarea reclamantei la judecata capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare. Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut că imobilul în litigiu a fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950 de la autoarea reclamantei.

Preluarea s-a realizat fără titlu, deoarece Decretul nr. 92/1950 a fost contrar art. 8, 10 și 16 din Constituția României din 1948, art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și art. 481 C. civ. Notificarea formulată de reclamantă în temeiul Legii nr. 10/2001 nu a fost soluționată nici până în prezent. Tribunalul a mai constatat că prin contractul de vânzare-cumpărare din 26 februarie 1997, pârâții S.M. și G.A. (fostă S.) au dobândit dreptul de proprietate asupra locuinței și terenului de sub construcție, iar prin sentința civilă nr. 4279 din 12 mai 2005 a Judecătoriei Sector 3 București, a fost desfăcută căsătoria celor doi. Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat în 05 iunie 2007 la BNP B.N., imobilul a fost înstrăinat de pârâtul S.M.

către A.E. și A.T. Constatând că reclamanta este proprietara imobilului, iar pârâiții S.M. și G.A. nu îi pot opune un titlu, Tribunalul a admis acțiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu aceștia. Procedând la compararea titlurilor reclamantei și pârâților A.E. și A.T., Tribunalul a constatat că titlul reclamantei este mai caracterizat și ca nu se poate invoca buna-credință care nu are relevanță în acțiunea în revendicare, ci doar în acțiunea privind constatarea nulității unui contract de vânzare-cumpărare. Tribunalul a mai reținut că Legea nr. 10/2001 este aplicabilă doar în cazul raporturilor dintre persoanele fizice și stat, nu și în situația raporturilor dintre persoane fizice, iar decizia nr. 33 din 09 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, nu poate fi luată în considerare, deoarece a fost publicată în M. Of.

al României după pronunțarea soluției în prezenta cauză. Prin decizia nr. 535 din 02 noiembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâții S.M., A.E. și A.T. Instanța de apel a constatat că acțiunea reclamantei s-a întemeiat pe dispozițiile art. 480 și urm. C. civ., iar intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu face inadmisibilă acțiunea în revendicare, ceea ce rezultă și din decizia nr. 33 din 09 iunie 2008, pronunțată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Instanța de apel a mai reținut că decizia dată de instanța supremă în interesul legii statuează că trebuie acordată prioritate Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, iar potrivit art. 1 din primul Protocol adițional la Converție, reclamanta are un bun în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, iar vânzarea imobilului către terți, însoțită de lipsa totală de despăgubiri, reprezintă o privare de bun. Faptul că pârâții au încheiat contracte de vânzare-cumpărare asupra imobilului în litigiu înainte ca dreptul de proprietate al reclamantei asupra acestui bun să facă obiectul unei confirmări în justiție, nu poate justifica acordarea preferabilității contractelor acestora, în condițiile în care statul nu avea un titlu asupra imobilului.

Chiar dacă pârâții au fost de bună credință, această împrejurare nu conduce la dobândirea valabilă a unui drept de proprietate, dreptul de proprietate putând fi dobândit în acest caz doar prin instituția uzucapiunii. Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs pârâții S.M., A.E. și A.T. Invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții au arătat că decizia este nelegală, deoarece și ei au un „bun”, în sensul art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție, iar protecția oferită de Convenție se referă la proprietar, indiferent de modul în care a fost dobândită proprietatea. Au mai arătat recurenții că instanța de apel nu a avut în vedere și faptul că prin decizia nr. 33, dată de Înalta Curte în interesul legii, s-a statuat că prin soluționarea acțiunilor în revendicare nu trebuie sa se aducă atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Criticile formulate de pârâți permit încadrarea reeursului în dispozițiile art 304 pct 9 C. proc. civ. și sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare. Cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 și urm. C. civ., aceasta solicitând obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București . Prin decizia pronunțată în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008, publicată în M. Of.

al României nr. 108/23.02.2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu privire la acțunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului „specialia generalibus derogant”, chiar dacă acesta nu este prevăzut în legea specială. Instanța supremă a mai statuat că în cazul în care sunt seszate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiate pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Decizia dată de instanța supremă în interesul legii este pe deplin aplicabilă în cauză, deoarece analizează și situația acțiunilor în revendicare prin comparare de titlu, în raporturile juridice create între foștii proprietari și foștii chiriași, cumpărători ai imobilelor deținute în baza unui contract de închiriere. Astfel, Înalta Curte a reținut că este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ocrotit, de asemenea, de Convenție sau principiului securității juridice.

Prin decizia amintită, Înalta Curte a observat că în cadrul unei acțiuni în revendicare este posibil ca ambele părți să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție, instanțele fiind puse în postura de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu observarea principiului securității raporturilor juridice. Se observă, așadar, că instanța de apel nu a făcut aplicarea principiilor statuate de Înalta Curte prin decizia dată în interesul legii, ea limitându-se să amintească prin această decizie instanța supremă a stabilit că în cadrul conflictului dintre le specială și Convenția Europeană are prioritate Convenția Europeană. Or, această problemă de drept tranșată prin decizia interesul legii nu este aplicabilă în cauză, deoarece speța nu ridică problema preferabilității reglementării internaționale în fața legii interne speciale.

În cauză, așa cum s-a arătat, reclamanta a promovat acțiune civilă, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, prin care a solicitat, pe calea comparării titlurilor, constatarea faptului că titlul său de proprietate este mai caracterizat. Această ipoteză nu a fost analizată de instanța de apel în lumina deciziei date de instanța supremă în recursul în interes legii. Pentru aceasta, instanța ar fi trebuit să analizeze dacă ce două părți ale raportului juridic exhiba un titlu de proprietate, conform dreptului intern și dacă, potrivit principiilor stabilite prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, părțile au un bun în sensul Convenției. Curtea de apel face, într-adevăr, o analiză a noțiunii ce bun, în sensul art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție, dar această analiză este superficială, incompletă, contradictorie și o vizează doar pe reclamantă.

Astfel, în ceea ce privește noțiunea de „bun”, Curtea Europeană a decis că poate cuprinde atât „bunurile existente”, cât și valori patrimoniale, respectiv creanțe, cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă” de a le vedea concretizate. Conform principiilor ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului prezentată, bunul actual presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens cauza Străin și alții împotriva României, hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 30 iunie 2005, cauza Sebastian Taub împotriva României, cauza Athanasiu Marshall împotriva României, hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 23 iunie 2009, parag.

23, etc). În schimb, Curtea Europeană a statuat că nu vor fi considerate „bunuri”, în sensul art. menționat speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp, ori o creanță condițională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției (cauza Penția și Penția împotriva României, hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 23 martie 2006; cauza Malhous contra Republicii Cehe, hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 13 decembrie 2000, cauza Lindner și Hammermeyer împotriva României, hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 03 decembrie 2002, cauza Ionescu și Mihăilă împotriva României, hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 14 decembrie 2006, parag.

29, etc.). Jurisprudența Curții Europene este extrem de nuanțată și a cunoscut evoluții cu fiecare cauză pronunțată, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz, iar în recenta cauză Maria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea a afirmat în mod ritos că o hotărâre prin care s-a constatat nelegalitatea raționalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea iinui imobil (hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 12 octombrie 2010, parag. 143). Prin urmare, se constată că instanța de apel nu a stabilit pe deplin circumstanțele cauzei și nu a făcut o analiză a fondului dreptului dedus judecății prin raportare la decizia dată de Înalta Curte în recursul în interesul legii și la jurisprudența Curții Europene în materie, ceea ce impune admiterea recursului declarat de reclamant, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

La rejudecare se vor respecta indicațiile date prin prezenta decizie, se va avea în vedere decizia nr. 33 din 28 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii în ceea ce privește principiile ce vor fi avute în vedere la soluționarea acțiunii în revendicare prin comparare de titluri și se va determina existența unui bun în patrimoniul părților în funcție de jurisprudența Curții Europene, inclusiv a cauzei pilot Maria Atanasiu și alții împotriva României, pentru a se da, în final, preferabilitate unuia dintre titlurile exhibate de părți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâții S.M., A.E. și A.T. împotriva deciziei nr. 535 din 02 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 octombrie 2010.