ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 32/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 32/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând asupra

cauzei dedusă judecății, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a IV-a civilă, sub nr. 8205/3/2008, reclamanții I.F., I.M. și

I.D. au chemat în judecată pe pârâții Primăria sectorului 5 București și

Municipiul București, prin Primarul General, solicitând instanței ca, prin

hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea Primăriei sectorului 5

București la despăgubiri pentru exproprierea pentru cauză de utilitate publică

efectuată fără titlu legal.

La termenul din 10

octombrie 2008, reclamanții au solicitat introducerea în cauză, în calitate de

pârât, a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin sentința civilă

nr. 40 din 15 ianuarie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

s-a admis excepția lipsei capacității de folosință a Primăriei sectorului 5 București

și, pe cale de consecință, s-a respins acțiunea față de această pârâtă, ca fiind

formulată față de o persoană fără capacitate de folosință; s-a respins excepția

lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, reprezentant de Ministerul

Finanțelor Publice, ca nefondată; s-a respins excepția inadmisibilității acțiunii

reclamanților, ca nefondată; s-a admis acțiunea reclamanților I.F., I.M. și I.D.,

în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin Primarul General și Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și au fost obligați pârâții la plata unor

despăgubiri în cuantum de 42.068 euro, respectiv 153.254 RON, pentru terenul în

suprafață de 207,64 m.p., situat în București, sector 5, expropriat, din totalul

de 1751 m.p., situat la adresa sus-menționată. A fost omologat raportul de expertiză

întocmit de expertul ing. B.I.D., care face parte din prezenta hotărâre și au fost

obligați pârâții la plata sumei de 2.500 RON cheltuieli de judecată.

În motivarea sentinței,

s-au reținut următoarele:

Excepția calității

procesuale pasive a Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice,

a fost respinsă, ca nefondată, față de împrejurarea că, neexistând o declarație

de expropriere legal făcută de către Guvernul României, și necunoscându-se dacă

exproprierea va fi de interes public sau local, iar lipsirea reclamanților de către

o porțiune din terenul proprietatea acestora având loc fără titlu legal, potrivit

Legii nr. 213/1998, Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice trebuie

să răspundă pentru bunul preluat fără titlu din patrimoniul reclamanților.

Excepția inadmisibilității

acțiunii reclamanților, invocată de Municipiul București, prin Primarul General,

a fost respinsă, considerându-se că singura cale legală este acțiunea provocatorie

deschisă de către reclamanți, în condițiile în care aceștia sunt lipsiți de o porțiune

din terenul proprietatea lor, fără să existe o bază legală.

S-a reținut că doar instanța

de judecată este în drept să stabilească despăgubirile ce urmează să fie acordate

acestora pentru exproprierea de fapt a terenului, făcută fără un titlu legal, în

condițiile în care reclamanții au făcut demersuri la Municipiul București și Primăria

sectorului 5 pentru soluționarea situației lor.

Pe fond, tribunalul a

admis acțiunea reclamanților, potrivit art. 480-art. 481 C. civ. și Protocolului

1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și art. 21

din Legea nr. 33/1934, cu trimitere expresă la decizia nr. 53/2007 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție.

Împotriva acestei sentințe,

au formulat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și pârâtul

Municipiul București, prin Primar General.

La termenul de judecată

din 24 septembrie 2010, Curtea de Apel București a pus în discuția părților nulitatea

sentinței civile nr. 40 din 15 ianuarie 2010, pronunțată de Tribunalul București,

secția a IV-a civilă, invocată de către apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice.

Prin decizia civilă

nr. 545 din 24 septembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, s-au admis

apelurile declarate de apelantul, pârât Ministerul Finanțelor Publice și de Municipiul

București, prin Primar împotriva sentinței civile nr. 40 din 15 ianuarie 2010, pronunțată

de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost anulată sentința civilă apelată

și a fost reținută cauza spre rejudecare.

În motivarea deciziei,

s-au reținut, în esență, următoarele:

Cu privire la nulitatea

sentinței pentru nerespectarea dispozițiilor legale privind obligativitatea participării

procurorului, în cauzele având ca obiect exproprierea, întemeiate pe dispozițiile

art. 23 din Legea nr. 33/1994, Curtea a reținut ca reclamanții au formulat o cerere

de chemare în judecată, prin care au solicitat obligarea pârâtului Municipiul București,

prin Primar General și a Primăriei sectorului 5 București la plata despăgubirilor

pentru exproprierea pentru cauză de utilitate publică, efectuată fără titlu.

Cererea inițială a fost

întemeiată pe dispozițiile art. 481 C. civ., pe dispozițiile Legii nr. 33/1994 și

pe dispozițiile art. 4 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, prima instanță

trebuia să aibă în vedere, la soluționarea pe fond a cauzei, dispozițiile Capitolului

IV din Legea nr. 33/1994, care prevede obligativitatea participării procurorului,

precum și normele de procedură privind modalitatea de administrare a expertizei

pentru stabilirea valorii despăgubirilor.

Or, prima instanță, deși

a soluționat cauza pe fond, nu a respectat dispozițiile legale privind participarea

obligatorie a procurorului.

Astfel, s-au constatat

ca fiind întemeiate criticile din cuprinsul motivelor de apel, formulate de către

apelantul-intimat Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, cu privire la

împrejurarea că, la termenul la care instanța a constatat cauza în stare de judecată

și a rămas în pronunțare asupra fondului, reprezentantul Ministerului Public nu

a fost prezent, așa cum impuneau reglementările art. 45 alin. (3) C. proc. civ.,

raportate la art. 23 alin. (1) din Legea nr. 33/1994.

Având în vedere aceste

aspecte, instanța de apel a constatat că lipsa procurorului atrage nulitatea sentinței

pronunțate, în condițiile art. 105 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ.

Prin decizia civilă

nr. 38A din 8 februarie 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, evocând

fondul, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții I.F., I.M. și I.D., în

contradictoriu cu Municipiul București, prin primarul general.

Prin aceeași decizie,

a fost obligat Municipiul București, prin primar general la plata sumei de 20.179

euro, sumă care va fi plătită în echivalent în RON la cursul Băncii Naționale a

României, de la data plății efective, reprezentând despăgubirea stabilită pentru

exproprierea în fapt a suprafeței de teren de 118,7 m.p., situată în București,

sector 5.

A fost respinsă acțiunea

formulată în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

A fost respinsă acțiunea

formulată în contradictoriu cu Primăria sectorului 5 București, ca fiind formulată

față de o persoană lipsită de capacitate de folosință.

În temeiul art. 274 C.

proc. civ., a fost obligat Municipiul București, prin Primarul General la plata

sumei de 6.000 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această

soluție, a constatat următoarele:

Cu privire la excepția

lipsei capacității de folosință a Primăriei sectorului 5 București, instanța de

apel a admis excepția invocată, față de împrejurarea că, potrivit art. 21 și art.

77 din Legea nr. 215/2001, unitatea administrativ-teritorială, reprezentată prin

primar, este persoană juridică și are capacitate juridică deplină, aceasta fiind

și titulara dreptului de proprietate privată, în condițiile în care s-ar dispune

exproprierea pentru cauză de utilitate publică, iar, potrivit art. 7 din Legea

nr. 33/1934, declarația de utilitate publică se face de către Guvern, pentru lucrările

de interes național, și de către consiliile județene și Consiliul Local al Municipiului

București pentru lucrările de interes local.

Cu privire la excepția

lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, instanța de apel a constatat că nu are calitate procesuală pasivă, având

în vedere că măsura lărgirii și sistematizării str. D.F. a fost luată de către autoritățile

administrative publice locale.

Reclamanții sunt proprietarii

imobilului situat în București, sector 5, cu suprafața de 1751 m.p., intabulat în

cartea funciară a sectorului 5 București.

Conform certificatului

de moștenitor din 24 februarie 2005, imobilul în cauza a fost dobândit de reclamanți,

în calitate de moștenitori ai defunctului I.A., comoștenitor al defunctei I.T. Acest

imobil cu suprafața de 1751 m.p. a fost identificat prin nr. cadastral X; atribuit

lotului Y1, în suprafața de 1636,01 m.p. și cotei părți de 63,257% din lotul Y,

drum de acces, căruia i s­-a atribuit nr. cadastral X; Y pentru suprafața indiviză

de 391,76 m.p.

Prin planul urbanistic

de detaliu, aprobat prin hotărârea Consiliului Local sector 5 din 15 decembrie 2004,

s-a stabilit o lățime a str. D.F. de 7 m., urmând ca, la viitoarea sistematizare

a străzii, limitele proprietăților, de o parte și de alta a străzii, să fie retrase

cu 4 m., așa cum rezultă din adresa din 19 iulie 2006, emisă de către Primăria sectorului

5.

Conform adresei din

14 august 2006 a Primăriei Municipiului București, Direcția Inspecție și Control

General, s-a solicitat reclamantei să respecte condițiile de executare a locuinței

și a împrejmuirii stabilite în autorizația de construire, emisă de Primăria sectorului

5 și să retragă aliniamentul gardului cu 3 m. Conform aceleiași autorizații, Primăria

sectorului 5 a precizat că amplasamentul construcției P+1 este la 4 m., retras de

la noua limită de proprietate a imobilului din str. D.F. (8 m. retragere de la limita

existentă la data emiterii autorizației) și de 4 m. de la limita din partea dreaptă

a proprietății (de la actuala limită dreapta).

Din documentația cadastrală

a imobilului, rezultă configurația parcelei, amplasamentul, suprafața, laturile

și vecinătățile lotului în cauză, inclusiv a drumului de acces la str. D.F., suprafața

reconstituită conform titlului de proprietate din 21 noiembrie 1994 și partajată

în două parcele.

Din hotărârea Consiliul

Local din 15 decembrie 2004, coroborată cu avizul de urbanism din 3 august 2004,

rezultă că s-a hotărât retragerea cu 4 m a limitelor proprietăților aflate pe

str. D.F., în vederea realizării lărgirii străzii.

Din raportul de expertiză

efectuat în cauză de către comisia de experți, coroborat cu răspunsul la obiecțiuni,

a rezultat că s-a produs sistematizarea și lărgirea str. D.F., astfel încât terenul

reclamanților în suprafață de 118,7 m.p. este ocupat, în prezent, de către trotuarul

și carosabilul străzii.

Astfel, s-a constatat,

din probele administrate,

că apelanții-reclamanți nu mai pot exercita prerogativele dreptului de proprietate

asupra unei suprafețe de teren de 118,7 m.p., deoarece aceasta este ocupată de trotuarul

și carosabilul străzii.

Imposibilitatea exercitării

dreptului de proprietate asupra suprafeței de teren menționate reprezintă o expropriere

în fapt, care s-a realizat în mod efectiv, în scopul lărgirii str. D.F., ca urmare

a hotărârilor adoptate de către autoritățile administrative publice locale.

Având în vedere faptul

că suprafața de teren menționată nu mai poate fi folosită în mod efectiv de către

apelanții-reclamanți, instanța de apel a constatat că s-a produs o expropriere în

fapt.

În conformitate cu

art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, coroborat

cu dispozițiile art. 480 C. civ. din 1864 și cu aplicarea art. 44 și art. 11 din

Constituție, instanța de apel a constatat că apelanții-reclamanți au dreptul la

o despăgubire echitabilă și dreaptă.

În ceea ce privește valoarea

despăgubirilor, ca urmare a exproprierii în fapt a suprafeței de teren de 118,7

m.p., instanța de apel a învederat că s-au avut în vedere

valorile cuprinse în „Ghidul

privind valorile orientative ale proprietăților imobiliare ale Municipiului București”,

datorită faptului că nu au fost comunicate acte de tranzacționare, din care să rezulte

valorile de vânzare ale imobilelor de același fel. În acest sens, au fost depuse

la dosar negații cu privire la existența actelor de tranzacționare de la Oficiul

de Cadastru și Publicitate Imobiliară și de la Direcția de Impozite și Taxe Locale.

Astfel, având în vedere

valoarea de 170 euro/m.p., indicată în răspunsul la obiecțiunea privind evaluarea

terenului, instanța de apel a constatat că valoarea totală a despăgubirii pentru

suprafața de teren de 118,7 m.p. este în cuantum de 20.179 euro, sumă care va fi

plătită în echivalent în RON, la cursul Băncii Naționale a României, de la data

plății efective.

La stabilirea cuantumului

cheltuielilor de judecată, au fost avute în vedere onorariul de expert din fața

primei instanțe, 1.000 RON, onorariul de expert de 2.000 RON pentru raportul de

expertiză efectuat în fața instanței de apel și onorariul de avocat de 3.000 RON,

care a fost redus la jumătate, în conformitate cu art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii,

au declarat recurs, în termen legal, reclamanții I.F., I.M. și I.D. și pârâtul Municipiul

București, prin Primar General.

În dezvoltarea motivelor

de recurs, reclamanții I.F., I.M. și I.D. au criticat reducerea cheltuielilor de

judecată pretinse în cauză.

Astfel, s-a invocat că,

la stabilirea cuantumului cheltuielilor de judecată, nu au fost reținute cheltuielile

efectuate de reclamanți și durata procesului, care nu poate fi imputată acestora.

Deși pe fondul cauzei

în apel, s-a solicitat onorariu pentru avocat și onorariu expert, în mod nejustificat,

instanța a acordat doar onorariu expert. În același sens, deși au fost prejudiciați

cu termenele lungi de soluționare a dosarului, instanța a redus cheltuielile de

judecată la jumătate.

Recurenții au considerat

că, în mod eronat, instanța de judecată a aplicat prevederile art. 274 alin.

(3) C. proc. civ., deoarece dosarul de expropriere a avut „destul de multe probleme

și o durată mare”.

În dezvoltarea motivelor

de recurs, pârâtul Municipiul București, prin Primar General a reiterat excepția

lipsei calități procesuale active a reclamanților, pentru următoarele motive:

Pentru a-și justifica

legitimarea procesuală activă, este necesar ea reclamanții să facă dovada faptului

că imobilul proprietatea lor a fost supus exproprierii pentru cauză de utilitate

publică.

Potrivit art. 21

alin. (2) din Legea nr. 33/1994, tribunalul va fi sesizat de expropriator pentru

a se pronunța cu privire la expropriere, în cazul în care nu s-a făcut întâmpinare

împotriva propunerii de expropriere sau dacă această cale de atac a fost respinsă

în condițiile art. 18-art. 20. Art. 23 alin. (2) din aceeași lege stipulează că:

instanța va verifica dacă sunt întrunite toate condițiile cerute de lege pentru

expropriere și va stabili cuantumul despăgubirilor și suma cuvenită fiecărei părți

dintre cele menționate la art. 22.

Or, până la acest moment,

nu a fost demarată procedura exproprierii, astfel că nu a operat încă o expropriere,

prin urmare, nu se poate dispune acordarea despăgubirilor, proporțional cu imobilul

ce a fost scos din patrimoniul intimaților.

Un alt aspect pe care

recurentul-pârât l-a contestat este și acela privind stabilirea prețului, respectiv

despăgubirea pe care a acordat-o instanța de apel, având în vedere că Primăria Municipiului

București și Consiliul General al Municipiului București nu au ofertat reclamanții

cu nicio sumă de bani, deoarece nu au în derulare proiecte în zonă care să necesite

acțiuni de expropriere pentru cauză de utilitate publică.

Instanța de judecată a

constatat că terenul reclamanților este ocupat în fapt de trotuarul și carosabilul

străzii și a considerat, în mod greșit, că se află în fața unei exproprieri de fapt,

proprietarul fiind pus în imposibilitate de a-și folosi bunul și fără a i se stabili

sau acorda o dreaptă sau prealabilă despăgubire.

Însă, pentru a se expropria

un teren, trebuie parcursă procedura exproprierii care presupune parcurgerea mai

multor etape pentru stabilirea despăgubirilor cuvenite proprietarilor și care reprezintă

o procedură specială.

Legea nr. 198/2004 privind

unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție de autostrăzi și drumuri naționale

constituie un act normativ special, chiar și față de legea cadru privind exproprierea

și se aplică prioritar față de prevederile C. civ.

Cu privire la cheltuielile

de judecată, recurentul a considerat că instanța, în mod greșit, a obligat Municipiul

București la plata acestora, întrucât nu se află în culpă procesuală, iar atitudinea

sa procesuală nu poate declanșa o răspundere civilă constând în obligarea acestuia

la plata cheltuielilor de judecată.

Analizând recursurile,

în raport de criticile menționate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al

acestora, pentru considerentele ce vor succede:

Asupra recursului reclamanților

I.F., I.M. și I.D.:

Singurul motiv de recurs

invocat de acești recurenți s-a raportat la reducerea cuantumului cheltuielilor

de judecată ocazionate de acest proces, de către instanța de apel, astfel încât

analiza recursului se va circumscrie exclusiv acestei critici.

În drept, în conformitate

cu art. 274 alin. (3) C. proc. civ., judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze

onorariile avocaților, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit

de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

În interpretarea și

aplicarea acestor dispoziții legale, instanța de apel a pronunțat

soluția reducerii cheltuielilor de judecată pretinse de reclamanți, respectiv

a onorariului apărătorului ales, reținând că suma de 6.000 RON este rezonabilă,

pentru a fi acordată cu titlu de cheltuieli de judecată.

Astfel, raportându-se

la criteriile legale, instanța de apel nu a dispus o măsură arbitrară, care

să contravină dispozițiilor legale enunțate, ci, în exercitarea prerogativei

sale de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul acestora,

a stabilit, prin prisma proporționalității, în raport cu complexitatea

activității depuse de avocat, corelată cu complexitatea cauzei și importanța

litigiului pentru reclamanți, un cuantum rezonabil, ce urmează a fi suportat

de partea care a căzut în pretenții.

Tot astfel, durata procesului,

invocată de recurenții reclamanți, în susținerea acestui motiv de

recurs, nu poate constitui un argument în acordarea onorariului avocațial pretins

de parte, în integralitatea sa, ci acest criteriu trebuie corelat cu celelalte criterii

legale deja expuse.

În sensul celor arătate

este și jurisprudența C.E.D.O., care, învestită fiind cu soluționarea

pretențiilor având ca obiect rambursarea cheltuielilor de judecată, în care

sunt cuprinse și onorariile avocațiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate

numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare, care au fost în mod real

făcute, și în limita unui cuantum rezonabil.

În ceea ce privește

cuantumul până la care au fost reduse aceste cheltuieli, respectiv reducerea onorariului

avocațial în cuantum de 6.000 RON la jumătate, aceasta reprezintă o chestiune

de apreciere, iar nu de legalitate, care, astfel, nu poate fi cenzurată prin intermediul

recursului, nefiind circumscrisă motivului de nelegalitate reglementat de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., invocat în cauză.

În acest context, trebuie

precizat că instanța de apel, prin cenzurarea cheltuielilor de judecată, respectiv

a onorariului avocațial, nu a intervenit în raporturile juridice dintre apărătorul

ales și clienții săi, cum, în mod nelegal, susțin recurenții

în concluziile lor orale, ci a stabilit, în mod corespunzător, în cadrul raportului

juridic procesual civil, cuantumul acestor cheltuieli, atribut ce îi revine în virtutea

legii.

Pentru considerentele

expuse, constatând că nu este operant motivul de recurs reglementat de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

va respinge, ca nefondat, recursurile declarate de reclamanții I.F., I.M. și I.D.

Asupra recursului intimatului

pârât Municipiul București, prin Primar General:

Reclamanții au sesizat

instanțele judecătorești cu pretenția de a fi despăgubiți pentru deposedarea,

printr-o expropriere de fapt, de suprafața de 207,64 m.p., reprezentând o parte

din terenul în suprafață de 1751 m.p. situat în București, str. D.F. sector 5, proprietatea

lor, căruia intimatele, autorități ale statului, i-au dat o destinație de utilitate

publică, ca urmare a unor operațiuni de sistematizare efectuate în zonă (lărgirea

str. D.F.), fără respectarea procedurii de expropriere prescrise de dispozițiile

Legii nr. 33/1994 și în absența unei juste și echitabile despăgubiri.

Cererea a fost încadrată

în drept, astfel cum ulterior s-a precizat, pe dispozițiile art. 480-art. 481 C.

civ., art. 44 din Constituția României, prevederile Legii nr. 33/1994 și dispozițiile

Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Necontestând realitatea

susținerilor reclamanților, în ceea ce privește calitatea lor de proprietari

ai bunului indicat a fi fost afectat unei utilități publice, pârâtul Municipiul

București, prin Primarul General, a invocat impropriu, în cuprinsul motivelor de

recurs, excepția lipsei calității procesuale active a acestora, prin raportare

la existența unei proceduri speciale de expropriere, ale cărei etape nu au

fost parcurse.

În acest sens, înlăturând

corect apărările invocate de acest pârât, prima instanță și, consecutiv, curtea

de apel a considerat că suntem în ipoteza unei exproprieri de fapt, care trebuie

să aibă consecințe juridice.

În drept, Legea nr. 33/1994

privind exproprierea pentru utilitate publică, intrată în vigoare la data de 2 iunie

1994, a reiterat principiul stabilit de art. 41 alin. (3) din Constituția României,

potrivit căruia exproprierea nu poate interveni decât pentru o cauză de utilitate

publică, cu despăgubire prealabilă, în baza unei hotărâri a instanțelor.

Art. 4 din Legea nr. 33/1994

statuează că, dacă sunt respectate condițiile de fond și de formă, părțile în cauză

pot conveni modalitatea de transfer al dreptului de proprietate și a sumei despăgubirilor,

fără a urma procedura prevăzută de lege, în caz contrar, ca și pentru evaluarea

despăgubirilor, putând fi sesizat tribunalul competent.

Art. 480 și art. 481

C. civ., de asemenea invocate de reclamanți, prevăd că proprietatea este dreptul

unui individ de a dispune și de a se bucura de un bun, în mod exclusiv și absolut,

în limitele stabilite de lege, și că orice lipsire de proprietate trebuie să urmărească

un scop de utilitate publică și să fie însoțită de o despăgubire justă prealabilă.

Reclamanții din prezenta

cauză au susținut că au suferit o prejudiciere a dreptului la respectarea bunului

lor, justificat de faptul că autoritățile i-au deposedat nelegal de terenul proprietatea

lor, fără să fi existat un acord asupra condițiilor transferului de proprietate,

în special asupra prețului sau despăgubirii ce li se cuvine.

Or, ingerința produsă

reclamanților în exercitarea prerogativelor dreptului lor de proprietate, necontestat

în cauză, prin afectarea bunului lor unei utilități publice (sistematizare și

lărgire stradă) impune indemnizarea corespunzătoare pentru pierderea suferită.

Dreptul la indemnizare

își găsește corespondent atât în normele legale interne evocate, dar și în dispozițiile

convenționale, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, potrivit cărora: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea

bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză

de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale

ale dreptului internațional”.

Norma evocată presupune

ca o ingerință a autorității publice în exercițiul dreptului la respectarea bunurilor

să fie legală și nu se acceptă autorizarea privării de proprietate sau reglementarea

folosinței bunurilor decât în „condițiile prevăzute de lege”.

În același timp, principiul

legalității implică existența unor norme de drept intern suficient de accesibile

și previzibile, Curtea statuând constant, în jurisprudența sa, că: „necesitatea

de a se analiza dacă s-a păstrat un echilibru just între cerințele de interes general

ale comunității și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale individului

nu poate avea loc decât dacă se dovedește că ingerința litigioasă a respectat principiul

legalității și nu era arbitrară” (Iatridis contra Greciei).

Or, în speță, se constată

că reclamanții au pierdut dispoziția asupra terenului proprietatea lor, în

suprafață de 118,7 m.p., conform expertizei efectuate în cauză, teren care

a fost transformat ireversibil de lucrările efectuate de intimat, fiind ocupat de

trotuar și carosabil.

În același timp, se constată

că nu a existat niciun transfer de proprietate amiabil, în virtutea art. 4 din Legea

nr. 33/1994, deși, potrivit aceleiași probațiuni, reclamanții au încercat,

fără succes, să legalizeze operațiunea de preluare a bunului lor.

În acest context și în

absența unui act formal de expropriere, situația reclamanților nu poate fi

considerată ca „previzibilă” și corespunzătoare cerinței „principiului securității

juridice”. Situația în cauză a permis autorităților să tragă foloase din ocuparea

terenului în cauză, cu neglijarea regulilor ce guvernează exproprierea (Constituția

din anul 1991 și, în special, Legea nr. 33/1994), fără a pune, în prealabil, la

îndemâna reclamanților, o indemnizație proporțională (a se vedea mutatis

mutandis, Burghelea împotriva României).

Din perspectiva acestor

considerente, se constată că ingerința litigioasă nu este compatibilă cu principiul

legalității, reclamanților fiindu-le încălcat dreptul la respectarea bunurilor

lor, consacrat atât de normele legale interne invocate, cât și de cele convenționale,

încălcare ce impune acordarea unei reparații (în una dintre modalitățile pretinse

de părți, în condițiile prevăzute de lege) de natură să respecte principiul

proporționalității.

A impune unei persoane

private să suporte costul unei utilități publice de interes local sau general contravine

tuturor prevederilor legale în materia protecției oferite dreptului de proprietate.

Chiar dacă, astfel cum

însăși părțile au indicat, preluarea bunului lor se constituie, în raport de

datele speței sus analizate, într-o „expropriere de fapt”, noțiune neconsacrată

în dreptul intern, cadrul legal evocat de părți și normele convenționale ce

impun exigența legalității unei asemenea măsuri și a proporționalității sale, necesită

acordarea unei despăgubiri financiare ori compensatorii, proprietarilor bunului.

În acest sens, C.E.D.O.

a considerat că atunci când un bun este afectat unei utilități publice, prin natura

sa, statul are obligația de a expropria bunul, prin oferirea unei despăgubiri proprietarului

său. Altfel, ar însemna ca statul să își atingă anumite obiective de politică socială,

pe seama unei persoane private (fizică sau juridică), ceea ce nu este acceptabil,

întrucât costurile de politică socială trebuie suportate de întreaga colectivitate,

nu doar de o anume persoană (cauza Bugajny și alții contra Poloniei, hotărârea

din 6 noiembrie 2007).

Astfel, nu-i

poate fi impusă părții deposedate obligația de a urma diverse proceduri (neindicate

și de natură a temporiza realizarea dreptului), în scopul acoperirii prejudiciului

determinat de acțiunea statului, prin autoritățile sale, ci acestora din urmă trebuie

să le fie impusă obligația ca preluarea unui bun sau reglementarea folosinței

bunului, proprietatea unei persoane private, să urmeze, anterior adoptării acestei

măsuri, procedurile prescrise de lege, pentru a asigura legalitatea măsurii, care,

numai într-o asemenea ipoteză, își găsește justificarea în normele interne și convenționale

în materie, ce fac parte din ordinea de drept internă.

Privarea de

proprietate a reclamanților, în lipsa oricărei despăgubiri ar fi lipsită de

proporționalitate, ce ar putea atrage încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, încălcare

ce trebuie evitată de instanțele interne, primele chemate să aplice dispozițiile

convenționale.

Astfel, ocuparea

terenului reclamanților și demararea lucrărilor de expropriere, în absența

declanșării procedurii prevăzute de lege, reprezintă o încălcare a dreptului de

proprietate, manifestată prin împiedicarea de a exercita atributele esențiale ale

acestui drept, precum posesia și folosința.

Această situație

a fost, așadar, una prejudiciabilă pentru reclamanți și, în mod, corelativ, imputabilă

recurentului-pârât, în calitate de autoritate implicată în procesul de lărgire și

sistematizare a str. D.F., sector 5 București, astfel încât acordarea despăgubirilor

este pe deplin justificată.

Prejudiciul

creat constă în lipsirea reclamanților de exercițiul concret al dreptului de folosință

pentru terenul în litigiu, astfel încât aceștia sunt îndreptățiți la despăgubiri

constând în valoarea de circulație a terenului.

Legătura de

cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul creat este evidentă, fiind reprezentată

de ocuparea fără drept a terenului în discuție, de către recurentul-pârât, și lipsa

de preocupare pentru clarificarea situației juridice a acestuia.

În acest context,

în mod legal, au apreciat instanțele de fond că reclamanții au fost plasați

în ipoteza unei exproprieri de fapt și că acestora li se cuvin despăgubiri,

care nu au fost stabilite în mod arbitrar de către instanța de judecată, ci

în baza unei expertize judiciare, administrată în condiții de contradictorialitate

și cu respectarea dreptului la apărare al tuturor părților.

Nu poate fi

primit nici motivul de recurs prin care se critică acordarea cheltuielilor de judecată,

câtă vreme intimatul pârât a pierdut procesul și este în culpă procesuală,

fiind pe deplin aplicabile dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

În considerarea

argumentelor expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin

Primar General împotriva deciziei nr. 38A din 8 februarie 2013 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate,

recursurile declarate de reclamanții I.F., I.M. și I.D. și de pârâtul Municipiul

București, prin Primar General împotriva deciziei nr. 38A din 8 februarie 2013 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 15 ianuarie 2014.