ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4440/2011

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

sub nr. 7516/3/2008, pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamantul

C.A.G. a chemat în judecată pârâta Primăria Municipiului București, prin Primarul

General, pentru ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtei

la restituirea în natură a imobilului teren intravilan, fără construcții, în suprafață

de 705,65 m.p., situat în București, sector 1, precum și obligarea la plata cheltuielilor

de judecată.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că imobilul în litigiu a aparținut autorului său, C.G., care

l-a dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare din 26 februarie 1937.

A mai arătat că imobilul

în litigiu a fost preluat abuziv de către stat prin decizia nr. 473 din 18 martie

1955 a Secțiunii Financiare a Capitalei și dat în folosința fostului Sfat Popular

al raionului I.V. Stalin.

Autorul reclamantului

a decedat la 26 iulie 1986, reclamantul fiind unicul moștenitor al acestuia, în

calitate de nepot de frate, conform certificatului de moștenitor din 13 mai 2003.

Prin folosirea unor manopere

frauduloase, numita S.A. a obținut restituirea în natură a imobilului în litigiu,

prin sentința civilă nr. 213 din 08 ianuarie 1999 a Judecătoriei Sectorului 1 București,

sentință schimbată în tot prin decizia civilă nr. 396 A/2002 a Tribunalului București,

secția a IV-a civilă, și a deciziei civile nr. 527/2003 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

Ca o consecință legală,

dispoziția Primarului General al Municipiului București nr. 433/1999 a fost revocată

prin dispoziția nr. 1081 din 04 august 2003, restabilindu-se situația anterioară,

în sensul că terenul a reintrat în posesia Statului.

Prin notificarea nr. 293/2002,

reclamantul a solicitat restituirea în natură a terenului, notificare nesoluționată

până la data introducerii prezentei acțiuni.

Prin sentința civilă

nr. 526 din 08 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă,

a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul C.A.G., reținându-se

în considerentele hotărârii următoarele:

Din înscrisurile aflate

la dosar rezultă că terenul în litigiu a fost înstrăinat succesiv prin mai multe

contracte de vânzare-cumpărare autentificate, respectiv contractul din 24 iunie

1999 și din 17 august 2001 nefiind depuse alte înscrisuri referitoare la anularea

respectivelor contracte.

Constatând că pârâta,

învestită cu soluționarea notificării, nu a respectat obligația instituită prin

art. 25 și art. 26 din Legea nr. 10/2001 și, văzând dispozițiile deciziei nr. 20

din 19 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul

în interesul legii, se impune ca instanța de judecată să evoce fondul cauzei și

să constate temeinicia sau netemeinicia hotărârii.

Pe fondul cauzei, prima

instanță a reținut că imobilul în litigiu a fost preluat abuziv de Statul Român,

reclamantul în calitate de persoană îndreptățită având dreptul la măsuri reparatorii

în condițiile Legii nr. 10/2001.

Având în vedere că terenul

face parte din domeniul public al statului, conform relațiilor comunicate de către

pârâtă, fiind afectat unei utilități publice, instanța de fond a apreciat că restituirea

în natură nu este posibilă, persoana îndreptățită putând opta pentru măsuri reparatorii

prin echivalent (art. 7 din Legea nr. 10/2001).

Cum, prin cererea de chemare

în judecată reclamantul a solicitat numai restituirea în natură a terenului și având

în vedere principiul disponibilității care guvernează procesul civil în conținutul

căruia intră și dreptul de a determina limitele cererii de chemare în judecată,

Tribunalul a respins cererea.

Împotriva acestei decizii

a declarat apel reclamantul C.A.G., criticând-o ca nelegală și netemeinică pentru

următoarele motive:

Teza reținută de prima

instanță potrivit căreia „terenul în litigiu ar face parte din domeniul public al

statului” și afirmația că „terenul este afectat de utilități publice”, este total

greșită, întrucât terenul în litigiu este loc viran așa cum rezultă din actele aflate

la dosar și din expertizele tehnice efectuate în cauză.

A mai susținut că tot

greșit reține prima instanță că înainte de promovarea prezentei acțiuni terenul

în litigiu a fost restituit numitei S.A., care prin manopere frauduloase, și împreună

cu alte persoane oficiale din justiție a obținut restituirea în natură a imobilului

în litigiu prin sentința civilă nr. 213 din 8 ianuarie 1999 a Judecătoriei Sectorului

1 București schimbată în tot prin deciziile instanțelor de control judiciar.

Apelantul-reclamant a

mai arătat că, imediat după punerea în executare a sentinței civile mai sus menționată,

S.A. a înstrăinat terenul unui terț și mai apoi a fost vândut în lanț, succesiv

și nelegal la alte trei părți.

Esențial este faptul că

terenul în litigiu nu are regim de domeniu public – parc și poate fi restituit în

natură, conform dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Prin decizia civilă

nr. 170 A din 19 iunie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a

civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a fost respins apelul

formulat de reclamantul C.A.G.

Pentru a decide astfel

curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

În ceea ce privește preluarea

abuzivă a imobilului în litigiu, curtea a constatat că această susținere a fost

confirmată de prima instanță, imobilul fiind supus regimului juridic prevăzut de

Legea nr. 10/2001.

A constatat ca fiind întemeiată

critica apelantului-reclamant referitoare la greșita reținere de către instanța

de fond a faptului că imobilul se află în domeniul public, având în vedere că din

nicio probă nu rezultă acest lucru.

Pe de altă parte, toate

instituțiile cu atribuții în administrarea parcurilor și spațiilor verzi, de la

care s-a încercat obținerea unui răspuns nu au confirmat această teorie.

Curtea a constatat că

există un alt impediment la restituire dat de faptul că nu s-a făcut dovada că imobilul

s-ar afla în posesia Municipiului București, având în vedere că, terenul a fost

înstrăinat succesiv după emiterea dispozițiilor nr. 433/1999 și 687/1999, ulterior

revocată prin dispoziția nr. 1081/2003, prin mai multe contracte de vânzare-cumpărare

autentificate, respectiv contractul din 24 iunie 1999 și din 17 august 2001, nefiind

depuse alte înscrisuri.

Deși în dispoziția

nr. 1081/2003 a Primăriei Municipiului București se dispune că A.F.I. să reînscrie

dreptul de proprietate al Municipiului București, în Registrul de Carte Funciară

acest lucru nu s-a putut întâmpla cât timp nu s-a făcut dovada anulării contractelor

subsecvente.

Împotriva acestei din

urmă decizii a declarat recurs reclamantul C.A.G. invocând cazurile de modificare

prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora a susținut

următoarele critici de nelegalitate:

Instanța de apel, după

punerea concluziilor în fond și rămânerea în pronunțare, precum și după trei amânări

de pronunțare succesive, a câte o săptămână, a repus cauza pe rol și, fără să pună

în discuția părților necesitatea unor relații suplimentare a dispus fără a informa

părțile, din oficiu, o adresă către Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliare,

spre a comunica un extras de carte funciară pentru imobilul în litigiu.

Pe baza răspunsului primit,

incomplet și nelegal, instanța de apel a procedat în mod superficial și a interpretat

în mod greșit actul juridic primit de la Oficiul de Cadastru, schimbând înțelesul

lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Impedimentul la restituire,

dat de faptul că nu s-a făcut dovada că imobilul s-ar afla în posesia Municipiului

București, terenul în litigiu fiind înstrăinat succesiv după emiterea dispozițiilor

nr. 433/1999 și nr. 687/1999, care ulterior au fost revocate prin dispoziția

nr. 1081/2003, prin mai multe contracte de vânzare, nu a fost pus în discuția părților,

și, în acest fel, susține recurentul, s-a încălcat dreptul la apărare.

A mai susținut că despre

acest impediment a luat la cunoștință după redactarea deciziei instanței de apel.

Tot în legătură cu această

critică, recurentul a expus considerentele pentru care s-a dispus revocarea dispozițiilor

nr. 433/1999 și nr. 487/1999 prin dispoziția nr. 1081/2003 emisă de Primarul General

al Municipiului București, că Administrația Fondului Imobiliar s-a conformat, operând

anularea dispozițiilor nelegale.

Cu toate acestea, prin

adresa solicitată ulterior, la cererea instanței, la pct. 9 din extrasul de carte

funciară scris cu pixul și ștampilată de cei în drept, se precizează „Sub nr. 367

din 20 august 2003, s-a notat în R.T.I., anularea dispoziției Primăriei Municipiului

București pentru terenul de 763,5 m.p.”

Recurentul-reclamant a

mai arătat că terții subdobânditori, indiferent dacă s-au înscris sau nu în cartea

funciară, nu au niciun drept, de nicio natură, Legea nr. 7/1996 nefiind creditoare

de drepturi, iar instanța de apel ignoră voit caracterul cărții funciare indiferent

de rubrici, atât timp cât prin dispoziția nr. 1081 din 04 august 2003 emisă de Primarul

Municipiului București s-a dispus ca Administrația Fondului Imobiliar să reînscrie

dreptul de proprietate al Municipiului București.

Față de cele expuse recurentul-reclamant

a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate și a hotărârii primei

instanțe în sensul admiterii acțiunii și retrocedării în natură a terenului în litigiu.

Examinând decizia atacată

prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul

C.A.G. este întemeiat, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare:

Din considerentele deciziei

instanței de apel, rezultă, fără putință de tăgadă, că imobilul în litigiu a fost

preluat în mod abuziv de către Statul Român, și că recurentul-reclamant este persoană

îndreptățită la restituire, însă singurul impediment la restituire este dat de faptul

că nu s-a făcut dovada că imobilul s-ar afla în posesia Municipiului București,

având în vedere că terenul în litigiu a fost înstrăinat succesiv după emiterea dispozițiilor

nr. 433/1999 și 687/2003 emise de Primarul Municipiului București.

Prin această ultimă dispoziție

s-a dispus ca Administrația Fondului Imobiliar să reînscrie dreptul de proprietate

al Municipiului București în Registrul de Carte Funciară al Judecătoriei Sectorului

1 București.

Din adresa din 03 martie

2010 emisă de Primăria Sectorului 1 București rezultă că terenul în suprafață de

705,65 m.p., are destinația de spațiu verde, conform art. 4 lit. b) din Legea

nr. 24/2007.

În cauză, din raportul

de expertiză tehnică (Dosar nr. 7516/3/2008) rezultă că terenul în litigiu, situat

în sector 1, București, este teren viran și este liber de orice construcții sau

rețele edilitare de interes public sau privat, și poate fi restituit în natură integral.

Din adresa din 05 decembrie

2009 eliberată de Direcția de Urbanism și Amenajarea Teritoriului rezultă că terenul

din București, conform Planului Urbanistic Zonal aprobat prin hotărârea

Consiliului General al Municipiului București nr. 279/2000, se află în zonă protejată

și este marcat ca fiind spațiu verde amenajat.

Din adresa nr. 7516/3/2008

emisă de Consiliul General al Municipiului București rezultă că terenul în litigiu

nu se află în administrația A.L.P.A. București.

Din extrasul de carte

funciară, la poziția 9 s-a consemnat cu pixul „Sub nr. 367 din 20 august 2003 s-a

notat în R.T.I. anularea dispoziției Primăriei Municipiului București pentru 763,5

m.p. teren”.

În raport cu cele expuse

rezultă că nici prima instanță și nici instanța de apel nu au stăruit prin toate

mijloacele legale pentru aflarea adevărului cu privire la regimul juridic al terenului

în litigiu.

Instanța de apel avea

îndatorirea să ordone completarea probelor cu acte pentru a stabili dacă în urma

revocării dispozițiilor nr. 433/1999 și 687/1999 emisă de Primarul General al Municipiului

București, dreptul de proprietate al Municipiului București asupra terenului în

litigiu a fost înscris în cartea funciară.

Pentru identificarea terenului,

instanța de apel putea să dispună o expertiză tehnică care să stabilească dacă acesta

este liber de construcții sau afectat de utilități publice și dacă poate sau nu

fi restituit în natură.

În fine, trebuia verificată

și apărarea formulată insistent de reclamant, de a fi atașate la dosar eventualele

acte de înstrăinare a terenului în litigiu, după ce prin dispoziția nr. 1081/2003

emisă de Primarul General al Municipiului București s-a dispus reînscrierea dreptului

de proprietate asupra terenului în litigiu în favoarea Municipiului București.

După completarea probelor

și apoi după examinarea prin coroborare a tuturor probelor administrate, instanța

va fi în măsură să hotărască asupra apelului declarat de reclamant, stabilind o

situație de fapt și de drept corectă.

În consecință, în temeiul

art. 304 pct. 9 coroborat cu art. 313 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul

declarat de reclamant, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare

la aceeași instanță de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de reclamantul C.A.G. împotriva deciziei civile nr. 170 A din 29 iunie 2010 a Curții

de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Casează decizia atacată

și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 mai 2011.