ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 597/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 597/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamanta

S.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul S.R., reprezentat prin M.F.P.,

obligarea acestuia la plata sumei de 200.000 euro, cu titlu de despăgubiri

bănești pentru imobilul situat în municipiul București, str. Păcii.

Prin sentința civilă nr.

1049 din 28 mai 2012, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis

excepția lipsei calității procesuale pasive și, pe acest temei, a respins

acțiunea reclamantei.

Prin decizia civilă nr.

339/ A din 04 octombrie 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul, a desființat sentința

și a trimis cauza spre rejudecare la prima instanță.

Prin sentința civilă nr.

945 din 24 iunie 2014, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins

acțiunea reclamantei, ca inadmisibilă.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța a reținut, în esență, următoarele; prin contractul

de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 6532 din 12 decembrie 1957, B.V. și B.Șt.

au dobândit în proprietate imobilul în litigiu; prin notificarea depusă în anul

2001 la P.M. București, succesorul B.A. a solicitat restituirea în natură a

imobilului; după decesul acestuia, succesorii săi au cesionat, reclamantei,

drepturile referitoare la imobil, prin contractul de cesiune autentificat sub nr.

3465/2006; prin sentința civilă nr. 1351 din 17 noiembrie 2009, Tribunalul

București a admis în parte acțiunea reclamantei și a obligat pârâta P.M. București

să emită dispoziție motivată, cu propunere de acordare de măsuri reparatorii

sub formă de despăgubiri pentru terenul în suprafață de 519 m.p, ulterior fiind emisă și dispoziția nr. 12782 din 04 august 2010 prin care s-a propus

acordarea de măsuri reparatorii în echivalent; dosarul, împreună cu dispoziția

primarului, a fost înaintat către A.N.R.P., fără ca reclamanta să primească

până la momentul introducerii acțiunii, despăgubirile.

S-a reținut totodată

că Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii nu este contrară

dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol adițional la C.A.D.O.L.F. Instanța a

avut în vedere și caracterul obligatoriu al dezlegării date unei probleme de

drept prin pronunțarea deciziei suscitate de către Înalta Curte de Casație și

Justiție.

Prin decizia civilă nr.

443/ A din 10 noiembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

respins, ca nefondat, apelul reclamantei.

În drept, au fost

avute în vedere dispozițiile art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.,

corelativ faptului că decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost publicată în M. Of. nr. 120 din 17 februarie 2012.

S-a reținut, totodată,

că motivarea primei instanței care face trimitere la această decizie în

interesul legii este conformă dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

S-au avut în vedere

dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, conform cărora deciziile

Curții Constituționale se publică în M. Of. al României, de la data publicării

lor, acestea fiind general obligatorii, având putere numai pentru viitor.

Prin decizia nr. 202

din 18 aprilie 2013 (M. Of. nr. 365/19.06.2013), Curtea Constituțională a

respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

titlului VII - Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv cuprins în Legea nr. 247/2005 privind reforma în

domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, astfel

cum aplicarea acestora a fost stabilită prin Decizia Înaltei Curți de Casație

și Justiție nr. 27 din 14 noiembrie 2011.

Prin decizia nr. 27

din 14 noiembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, în exercitarea

competenței sale specifice de soluționare a recursurilor în interesul legii, a

dat dezlegare unei probleme de drept care nu se circumscrie unei veritabile

operațiuni de interpretare a conținutului normativ al titlului VII din Legea nr.

247/2005.

Curtea

Constituțională a constatat că decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 nu

realizează o interpretare stricto sensu a textelor de lege cuprinse în titlul

VII al Legii nr. 247/2005, ci constituie o soluție jurisprudențială obligatorie

pentru instanțele judecătorești care face aplicarea legii speciale, în virtutea

principiului specialia generalibus derogant. Așadar, această decizie a fost

dată pentru a dezlega problema aplicării prevederilor titlului VII din legea

criticată, lege derogatorie de la dreptul comun. Chiar în motivarea deciziei

Curții Constituționale s-a reținut că Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011

constituie o soluție jurisprudențială obligatorie pentru instanțele

judecătorești.

Argumentele

apelantei-reclamante prin care aceasta a criticat concluzia la care a ajuns

Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, nu

pot fi reținute, față de prevederile art. 330

7

alin. (4) C. proc.

civ., care consacră obligativitatea dezlegării date problemelor de drept

judecate într-un recurs în interesul legii.

Nu este admisibil ca,

ulterior pronunțării unei decizii în interesul legii, soluția jurisprudențială

să fie contrazisă de instanțe în cadrul proceselor pe care le judecă, un astfel

de procedeu fiind contrar nu numai prevederilor art. 330

7

alin. (4)

C. proc. civ., ci și principiilor rezultând din art. 6 al Convenției europene,

care se aplică cu prioritate în temeiul art. 20 din Constituție.

Previzibilitatea modului în care o lege este aplicată este una din componentele

dreptului la un proces echitabil și, pe plan intern, ea este asigurată prin

mecanismul recursului în interesul legii.

În ce privește

procedura specială de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate în

mod abuziv, Curtea Constituțională a statuat, prin deciziile nr. 5 din 08

ianuarie 2009 și nr. 1.241 din 06 octombrie 2009, în sensul că este opțiunea

exclusivă a legiuitorului de a decide asupra modului de reparare a

injustițiilor și abuzurilor din legislația trecută, prevederile criticate

cuprinse în titlul VII al Legii nr. 247/2005 fiind în acord cu dispozițiile

constituționale ale art. 44 alin. (1) teza a doua, potrivit cărora conținutul

și limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege.

Aceasta deoarece

prevederile art. 1 cuprinse în Primul Protocol adițional la Convenție,

reglementând dreptul persoanelor fizice și juridice la respectarea bunurilor,

lasă în competența statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor

legislative concrete și a procedurii de urmat, necesare în vederea restituirii

în natură a bunurilor preluate de stat sau acordării de despăgubiri.

Soluția tribunalului,

de respingere, ca inadmisibilă, a acțiunii reclamantei, prin care aceasta a

solicitat obligarea Statului român la plata despăgubirilor pentru imobilul

preluat abuziv, în temeiul art. 6 și art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la

Convenția europeana este corectă.

Prin Decizia nr. 27

din 14 noiembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că

acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv,

imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii

prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului

român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul

Protocol adițional la C.A.D.O.L.F., sunt inadmisibile.

Înalta Curte de

Casație și Justiție a stabilit că, întrucât pentru imobilele preluate abuziv de

stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială,

care prevede în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri

reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susține, fără

a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar

aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.

În ce privește

concordanța dintre legea specială și Convenție, Înalta Curte de Casație și

Justiție a constatat că jurisprudența C.E.D.O. lasă la latitudinea statelor

semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de

cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de

despăgubiri. Or, în această materie statul a decis că restituirea în natură și

acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001

și de Legea nr. 247/2005. În ce privește cuantumul despăgubirilor acordate,

acesta poate face obiectul de analiză al instanței de contencios administrativ

doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de C.C.S.D.

Parcurgerea unei

proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de

C.E.D.O. ale dreptului de acces la o instanță, aspect reamintit în

hotărârea-pilot pronunțată în recenta cauză M.A. și alții împotriva României.

În decizia în

interesul legii s-a stabilit că exigențele coerenței și certitudinii statuate

de C.E.D.O. în jurisprudența sa în ce privește adoptarea măsurilor reparatorii

pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv

celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru

restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.

Conform art. 13 din C.A.D.O.L.F.,

„orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta

convenție au fost încălcate are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe

naționale chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au

acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale”.

Înalta Curte de

Casație și Justiție a constatat că art. 13, astfel cum a fost interpretat de

organele cu atribuții jurisdicționale ale Convenției, nu deschide calea unui

recurs național în convenționalitate, care ar putea avea ca obiect încălcarea

de către o lege națională, oricare ar fi ea, a unui drept ocrotit de Convenție

sau de protocoalele sale adiționale, ci garantează o cale de atac care să pună

în discuție modul de aplicare a legii interne în conformitate cu exigențele

Convenției. În baza acestui articol, judecătorul național nu poate înlătura o

lege sub pretextul că nu corespunde Convenției, ci este obligat să aplice legea

existentă în lumina principiilor degajate din blocul de convenționalitate.

Astfel, Înalta Curte

de Casație și Justiție a concluzionat că nu se poate accepta ideea că

deschiderea unei căi paralele legii speciale deja existente, fără nicio

garanție a oferirii remediului celui mai adecvat, ar reprezenta o soluție

compatibilă cu exigențele art. 13 din Convenție.

Controlul de convenționalitate

al sistemului național existent de acordare a măsurilor reparatorii prin

echivalent a fost deja realizat de C.E.D.O. în hotărârea-pilot pronunțată în cauza

M.A. și alții împotriva României, care a stabilit în sarcina statului român

obligația de a pune la punct, într-un termen determinat, un mecanism care să

garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 paragraful 1 din

Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, conform

principiilor consacrate de Convenție.

Împotriva deciziei

civile nr. 443/ A din 10 noiembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a

IV-a civilă, a formulat cerere de recurs,

reclamanta S.I., prin care a criticat-o

pentru pretinsă nelegalitate, sub următoarele aspecte:

Hotărârea instanței

de apel este nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale,

s-au invocat două argumente în combaterea excepției inadmisibilității acțiunii:

Titlului VII din Legea nr. 247/2005, motiv pentru care „dezlegarea dată

problemelor de drept judecate” nu este obligatorie, argument întemeiat pe

deciziile Curții Constituționale nr. 202/2013, nr. 212/2013, nr. 466/2013,

coroborate cu decizia Curții Constituționale nr. 206/2013; 2. decizia nr. 27

din 14 noiembrie 2011 contravine C.A.D.O.L.F., interpretată în lumina

jurisprudenței Curții Europene în cauzele M.A. și alții c. România și V. c.

Belgia, transformându-se într-o formă de control a hotărârilor Curții Europene.

Recurenta-reclamantă

a solicitat astfel instanței să înlăture aplicarea Deciziei nr. 27 din 14

noiembrie 2011 și să analizeze, în funcție de circumstanțele concrete ale

cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția.

Instanța

de apel a reținut că decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 ar fi obligatorie,

invocând argumentul că aceasta „constituie o soluție jurisprudențială

obligatorie pentru instanțele judecătorești”, însă reținând prevederile art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., care „consacră obligativitatea dezlegării date

problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii”. Aceste argumente

sunt contradictorii, de vreme ce există evidente diferențe de regim juridic

între soluțiile jurisprudențiale și hotărârile date în recursurile în interesul

legii.

Curtea

Constituțională însăși reține că decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 nu a

realizat o interpretare a conținutului normativ al Titlului VII din Legea nr. 247/2005,

iar sintagma „dezlegarea dată problemelor de drept judecate” la care trimit textele

în materia recursului în interesul legii nu pot privi decât interpretarea și

aplicarea unitară a conținutului dispozițiilor legale, cu sensul de acte

normative, numai în aceste condiții „dezlegarea dată problemelor de drept

judecate” este obligatorie.

S-a susținut și că,

în sistemul de drept românesc, precedentul judiciar nu reprezintă izvor de

drept, iar textele legale care privesc hotărârile date în recursul în interesul

legii nu-și pot extinde aplicarea și la simplele „soluții jurisprudențiale”.

Neurmărind

interpretarea și aplicarea unitară a conținutului dispozițiilor legale, decizia

nr. 27 din 14 noiembrie 2011 poate fi supusă criticilor, în special celor

întemeiate pe dispoziții din tratatele internaționale în materia drepturilor

omului la care Statul român este parte, care au, conform art. 11 și art. 20 din

Constituție, forță supra-legislativă, fiind evident că nicio „soluție

jurisprudențială” nu poate deroga sau contraveni de la asemenea dispoziții

obligatorii.

Prin urmare, întrucât

sintagma „dezlegarea dată problemelor de drept judecate” nu poate privi decât

interpretarea și aplicarea unitară a conținutului dispozițiilor legale, cu

sensul de acte normative, și numai în aceste condiții poate fi obligatorie,

aspect statuat explicit prin decizia nr. 206/2013, iar prin decizia nr. 27 din 14

noiembrie 2011 nu s-a intervenit asupra dispozițiilor cuprinse în titlul VII

din Legea nr. 247/2005 „în vederea interpretării și stabilirii, în concret, a

unui anumit sens în funcție de situații și soluții jurisprudențiale diferite”,

aspect statuat explicit prin Decizia nr. 212/2013, rezultă evident că Decizia nr.

27 din 14 noiembrie 2011 nu este obligatorie.

Întrucât conform art.

99 lit. ț) din Legea nr. 303/2004, constituie abatere disciplinară și

nerespectarea deciziilor Curții Constituționale, iar potrivit jurisprudenței

constante a acesteia au caracter obligatoriu nu doar dispozitivul deciziilor,

ci și considerentele acestora, rezultă că instanțele judecătorești au obligația

să verifice dacă o decizie dată într-un recurs în interesul legii este

obligatorie, respectiv dacă dezlegarea dată problemelor de drept lipsește de

efecte hotărârile Curții Europene, care nu doar că sunt obligatorii, dar se

bucură de prioritate, conform principiului constituțional prevăzut la art. 20

din Constituție.

Or, prin decizia nr. 27

din 14 noiembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că sunt

inadmisibile acțiunile formulate împotriva S.R. în temeiul art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenție, cu motivarea că, Curtea Europeană nu a

constatat că soluțiile legislative sunt inadecvate, ci doar că Fondul

Proprietatea, instituit prin Legea nr. 247/2005, nu este funcțional.

Această concluzie

este evident contrară jurisprudenței Curții Europene care a constatat, prin

aplicarea procedurii hotărârii-pilot, existența unei disfuncționalități

sistemice generată de „redactarea defectuoasă a legislației cu privire la

restituirea imobilelor naționalizate și din aplicarea sa defectuoasă de

autoritățile administrative” și a arătat că una din măsurile care ar trebui

luate este „modificarea mecanismului de restituire actual, cu privire la care a

constatat anumite lipsuri, și implementarea urgentă a unor măsuri simplificate

si eficiente, întemeiate pe măsuri legislative și pe o practică judiciară și

administrativă coerentă”.

De asemenea, Înalta

Curte arată că „nu se poate vorbi despre o încălcare a jurisprudenței C.E.D.O.

după pronunțarea hotărârii pilot în cauza M.A. și alții împotriva României”,

din moment ce S.R. a fost obligat să ia măsurile care să garanteze protecția

efectivă a drepturilor enunțate de art. 1 Primul Protocol adițional la

Convenție conform principiilor consacrate de Convenție. Această concluzie este

evident contrară jurisprudenței Curții Europene, care, în cauza V. c. Belgia, a

arătat că o reformă globală, destinată să modifice în profunzime într-o manieră

coerentă legislația internă, nu poate constitui o problemă prealabilă

respectării Convenției, iar libertatea de alegere recunoscută statului cu

privire la mijloacele de a-si executa obligația în temeiul art. 53 (actualul art.

46) nu trebuie să permită suspendarea aplicării Convenției în așteptarea

finalizării unei asemenea reforme.

Totodată, Înalta

Curte a arătat că „raționamentul este identic cu cel expus de Înalta Curte de

Casație și Justiție în Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008, prin care a fost

analizată admisibilitatea acțiunilor în revendicare întemeiată pe dispozițiile

dreptului comun”, iar „în prezenta cauză se analizează posibilitatea pe care o

au persoanele îndreptățite de a beneficia de despăgubiri în alte condiții și în

altă procedură decât cea instituită de legea specială; este așadar evidentă

similitudinea problemei de drept în discuție, singura deosebire constând în

natura măsurii reparatorii solicitate de reclamant”.

Or, prin decizia nr. 33/2008,

aplicând art. 20 alin. (2) din Constituție, Înalta Curte a reținut că „este

însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei în ce

măsură legea internă intră în conflict cu C.E.D.O. (..); cu alte cuvinte,

atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să

se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are un bun în

sensul Convenției (..)”. Concluzionând, Înalta Curte arată că „în vederea aplicării

unitare a legii, va stabili că legea specială înlătură aplicarea dreptului

comun (..) și aplicarea unor dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată

dacă acestea contravin C.E.D.O.”.

Raportat la aceste

trei aspecte, rezultă evident că prin decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011,

recursul în interesul legii s-a transformat într-o formă de control a

hotărârilor Curții Europene, Înalta Curte statuând expres în sensul contrar

celor reținute de instanța europeană. Având în vedere că decizia nr. 27 din 14

noiembrie 2011 contravine jurisprudenței Curții Europene, s-a solicitat

înlăturarea și constatarea, raportat la împrejurările concrete ale cauzei, că

prezenta acțiune este admisibilă.

A susținut existența

unui „bun” sub forma unei „speranțe legitime”, invocând sentința civilă nr. 930

din 29 iunie 2009, irevocabilă, prin care instanța a dispus obligarea M. București

să emită dispoziție cu privire la imobilul în litigiu, respectiv jurisprudența

bine stabilită a instanțelor, în sensul că numitul B.A., autorii și succesorii

acestuia sunt persoane îndreptățite cu privire la imobilele de care au fost

deposedați abuziv. Prin urmare, există „speranța legitimă”, ca „valoare

patrimonială” ce relevă noțiunea de „bun”, în sensul autonom al art. 1 din

Primul Protocol adițional la Convenție și face aplicabil textul convențional.

Nesoluționarea

notificării nr. 1824 din 14 noiembrie 2001 timp de peste 10 ani reprezintă o

ingerință în dreptul reclamantei de a se bucura de „bunul” său, care, deși este

prevăzută de lege și urmărește în abstract un interes general, totuși nu

îndeplinește criteriul proporționalității, aspect constatat de Curtea Europeană

în numeroase hotărâri, culminând cu hotărârea pronunțată în Cauza pilot M.A. și

alții c. România.

Prin această

hotărâre, Curtea Europeană a realizat „controlul de convenționalitate al

sistemului național existent de acordare a măsurilor reparatorii prin

echivalent” și a constatat că legislația internă contravine Convenției

europene. Față de această concluzie, nu se poate invoca la nivel intern, în

respingerea acțiunii reclamantei, tocmai legislația internă respectivă.

Acceptând acest

raționament s-ar putea ajunge la concluzia încălcării Deciziei nr. 33/2008,

conform căreia aplicarea unor dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată

dacă acestea contravin Convenției europene a drepturilor omului.

Conform

jurisprudenței C.E.D.O. , art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție nu

poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligație

generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice

Convenția (Cauza M.A. și alții c/ România). În schimb, atunci când un stat

contractant, după ce a ratificat Convenția, adoptă o legislație care prevede

restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate, într-un regim anterior,

se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate

apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc

condițiile de restituire (Cauza M.A. și alții c/ România, § 136).

Pe de altă parte,

statele dispun de o marjă de apreciere extinsă pentru determinarea întinderii

interesului public, în special atunci când este vorba despre adoptarea și

aplicarea măsurilor de reformă economică sau de justiție socială (Cauza V. c.

România §69). Totuși, această marjă de apreciere nu este absolută și niciodată

nu poate transforma drepturile garantate de Convenția Europeană din concrete și

efective în teoretice și iluzorii. Și niciodată marja de apreciere nu poate fi

invocată în scopul justificării nerespectării drepturilor recunoscute deja

persoanelor îndreptățite tocmai prin legislația internă adoptată în exercitarea

dreptului la marja de apreciere.

Nu se poate susține

nici că legislația internă ar fi conformă dispozițiilor convenționale, nici că

existând neconcordanțe legislația internă se poate aplica cu prioritate, nici

că reclamanta ar fi ținută să urmeze căile prevăzute de o legislație

neconvențională și nici că nu ar avea deschisă calea urmată în prezenta cauză.

Reclamanta a invocat

astfel inexistența unei căi efective în dreptul intern, arătând că, potrivit

unei jurisprudențe constante, culminând cu hotărârea pronunțată în cauza pilot,

Curtea Europeană reține că, deși Legea nr. 10/2001 deschide reclamanților

accesul la o procedură administrativă, urmată, dacă este cazul și de una

contencioasă, acest acces rămâne teoretic și iluzoriu, nefiind în prezent în

măsură să asigure, într-un termen rezonabil, restituirea imobilului sau plata

unei indemnizații în favoarea persoanelor îndreptățite. Caracterul teoretic și

iluzoriu al drepturilor prevăzute de Legea nr. 10/2001 rezultă și din faptul că

reclamanta și autorii săi au urmat procedura specială prevăzută de această

lege, obținând, după un timp lung, sentința civilă nr. 930/29 iunie 2009, prin

care P.M. București a fost obligată să soluționeze notificarea formulată la

data de 14 noiembrie 2001.

Faptul că, nici în

urma unei executări silite, autoritatea publică locală nu a recunoscut dreptul

reclamantei la despăgubiri sau la restituirea imobilului, reprezintă dovada

evidentă a ineficientei sistemului prevăzut de legea specială. Susținând că

dreptul reclamantei de proprietate este violat prin ingerința neproporțională

și că nu există altă cale în dreptul intern de înlăturare a violării și de

reparare a prejudiciului, aceasta a solicitat admiterea recursului și

constatarea admisibilității acțiunii formulate.

Recursul este nefondat.

Hotărârea instanței

de apel nu este nelegală, respectiv aceasta nu a fost dată cu aplicarea greșită

a dispozițiilor legale, pentru următoarele considerente:

Prin Decizia nr. 27

din 14 noiembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în

soluționarea unui recurs în interesul legii (M. Of. nr. 120/17.02.2012), s-a

statuat în mod neechivoc că acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești

pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru

care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva

statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din

Primul Protocol adițional la C.A.D.O.L.F. și ale art. 13 din această convenție,

sunt inadmisibile.

Decizia instanței

supreme s-a întemeiat nu numai pe considerente de drept intern, ci și pe

considerente de drept internațional ale C.A.D.O.L.F.. în esență, reținându-se

următoarele argumente:

Câtă vreme pentru

imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989

s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții persoana îndreptățită

beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu

se poate susține, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că

dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.

În ce privește strict

chestiunea concordanței dintre legea specială și Convenția europeană, instanța

supremă a constatat că jurisprudența C.E.D.O. lasă la latitudinea statelor

semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de

cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri,

în acest sens fiind avută în vedere Cauza P. împotriva României.

În această materie,

statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au

loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005. Prin

Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanță Legii nr. 10/2001,

în special în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii ce se cuvin

persoanei îndreptățite și procedura de stabilire și acordare a acestora.

În ce privește

cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al

instanței de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost

stabilite prin decizie de C.C.S.D. Cu privire la acest aspect, s-a subliniat că

parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu

limitările acceptate de C.E.D.O. ale dreptului de acces la o instanță, pe acest

aspect, fiind avută în vedere hotărârea-pilot pronunțată în Cauza M.A. și alții

împotriva României (paragraful 115).

Exigențele coerenței

și certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudența sa în ce privește

adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun

autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate

prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri

reparatorii.

În ceea ce privește

acțiunea directă, îndreptată împotriva statului român, întemeiată pe

dispozițiile art. 13 din C.A.D.O.L.F., Înalta Curte, în temeiul jurisprudenței

C.E.D.O., respectiv Cauza R. împotriva României, Cauzele K. împotriva Poloniei,

R. împotriva Ucrainei, K. împotriva Slovaciei, Cauzele J. și alții împotriva

Regatului Unit, R. împotriva Regatului Unit, M. împotriva Regatului Unit etc., a

statuat că garanțiile prevăzute de acest articol nu pot merge atât de departe

încât să asigure o cale care să permită combaterea unei legi, pe motiv că este

contrară Convenției, sau să atace conținutul unei anumite reglementări în fața

unei autorități naționale.

Art. 13, astfel cum a

fost interpretat de organele cu atribuții jurisdicționale ale Convenției, nu

deschide calea unui recurs național în convenționalitate, care ar putea avea ca

obiect încălcarea de către o lege națională, oricare ar fi ea, a unui drept

ocrotit de Convenție sau de protocoalele sale adiționale, ci garantează o cale

de atac care să pună în discuție modul de aplicare a legii interne în

conformitate cu exigențele Convenției.

S-a statuat în

termeni foarte clari că, în baza acestui articol, judecătorul național nu poate

înlătura o lege sub pretextul că nu corespunde Convenției, ci acesta este

obligat să aplice legea existentă în lumina principiilor degajate din blocul de

convenționalitate.

Cu atât mai mult nu

se poate accepta ideea că deschiderea unei căi paralele legii speciale deja existente,

fără nicio garanție a oferirii remediului celui mai adecvat, ar reprezenta o

soluție compatibilă cu exigențele art. 13 din Convenție.

Conform dispozițiilor

art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de

drept este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of.

- Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (M.

Of. nr. 120/17.02.2012).

În egală

măsură, trebuie avute în vedere dispozițiile art. 126 alin. (3) din

Constituție, care consfințesc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție

asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe

judecătorești, potrivit competenței sale.

În acest context

normativ, nu poate fi primită critica recurentei-reclamante conform căreia

argumentele reținute de instanța de apel ar fi contradictorii, pe ideea unei

diferențe de regim juridic între soluțiile jurisprudențiale și hotărârile date

în recursurile în interesul legii, întrucât nesocotește scopul instituției

recursului în interesul legii, interpretarea și aplicarea unitară a legii de

către toate instanțele judecătorești, condiția indispensabilă pentru demararea

unei astfel de proceduri fiind tocmai existența unor hotărâri judecătorești

irevocabile care consfințesc jurisprudența neunitară.

Prin urmare, cât timp

există într-adevăr o relație între soluțiile jurisprudențiale și decizia

pronunțată în interesul legii a Înaltei Curți de Casație și Justiție în

privința unei anumite probleme de drept, pe care însuși legiuitorul a

valorificat-o pentru demararea unui mecanism procedural cu un scop clar

definit, asigurarea interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate

instanțele judecătorești, simpla afirmație referitoare la diferența de regim

juridic, necontestată de altfel, nu poate fi acceptată.

Prin pronunțarea

Deciziei nr. 27 din 14 noiembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a

desfășurat o activitate inerentă procesului de aplicare a legii, care a

implicat, așa cum era și firesc, operația logică de interpretare. Și aceasta

pentru că în analiza coroborată a dispozițiilor legale care au generat practica

neunitară, instanța supremă a pornit chiar de la argumentele instanțelor de

judecată care au pronunțat hotărârile judecătorești irevocabile, anexate

sesizării în vederea pronunțării recursului în interesul legii, soluția finală

reprezentând în esență o alegere între diversele variante conclusive la care a

condus interpretarea.

Nu este întemeiată

nici critica conform căreia precedentul judiciar nu ar reprezenta izvor de

drept, cât timp scopul exercitării recursului în interesului legii, dar și

efectele deciziilor prin care se soluționează un asemenea recurs, redate deja

în paragrafele anterioare, sunt foarte clar reglementate de legiuitor și nu pot

fi ignorate.

S-a

susținut și că textele legale care privesc hotărârile date în recursul în

interesul legii nu-și pot extinde aplicarea și la simplele „soluții

jurisprudențiale”.

O astfel

de critică este evident nelegală, întrucât din expunerea de motive a unei

decizii pronunțate în interesul legii sau a unei decizii pronunțate de instanța

de contencios constituțional nu se pot desprinde fragmente de frază, cu rol

doar de circumstanțiere a realităților dintr-un dosar, pentru a se ajunge la

concluzii total străine de contextul învestirii, de rolul și finalitatea

recursului în interesul legii, de semnificația juridică evidentă a deciziilor

pronunțate într-un asemenea demers.

Curtea

Constituțională, prin deciziile evocate de însăși recurenta-reclamantă,

deciziile nr. 202/2013, nr. 212/2013, nr. 466/2013, nr. 206/2013, a statuat

foarte clar că Înalta Curte de Casație și Justiție, în exercitarea competenței

sale specifice de soluționare a recursurilor în interesul legii, reglementată

de art. 126 alin. (3) din Constituție și transpusă în cadrul legislației

infraconstituționale în cuprinsul art. 329 C. proc. civ. de la 1865, cu

modificările și completările ulterioare, a dat dezlegare unei probleme de

drept, respectiv că această decizie nu realizează o interpretare stricto sensu

a textelor de lege cuprinse în titlul VII al Legii nr. 247/2005, ci constituie

o soluție jurisprudențială obligatorie pentru instanțele judecătorești care

face aplicarea legii speciale, în virtutea principiului specialia generalibus

derogant.

Susținerea

că decizia instanței supreme nu ar fi realizat o interpretare stricto sensu a

textelor de lege cuprinse în titlul VII al Legii nr. 247/2005 și că, din acest

motiv, dezlegarea dată problemei de drept nu ar fi obligatorie pentru instanțe,

este neîntemeiată, întrucât reprezintă o simplă speculație a

recurentei-reclamante, sustrăgând dintr-o frază un simplu element de

circumstanțiere, ignorând însă ceea ce era esențial, și anume faptul că decizia

constituie o soluție jurisprudențială care face aplicarea legii speciale, în

virtutea principiului specialia generalibus derogant, cu mențiunea că aceasta

este obligatorie pentru instanțele judecătorești.

Curtea

Constituțională a mai reținut că dispozițiile titlului VII din Legea nr. 247/2005

au mai fost supuse controlului de constituționalitate, prin raportare la

prevederile constituționale cuprinse în art. 44, Dreptul de proprietate

privată, precum și ale art. 1 din Primul Protocol la C.A.D.O.L.F., deciziile nr.

801 din 3 iulie 2008 (M. Of. nr. 575/30.07.2008), nr. 5 din 8 ianuarie 2009, (M.

Of. nr. 203/31.03.2009), sau nr. 1.241 din 6 octombrie 2009 (M. Of. nr. 749/4.11.2009)

ocazie cu care a statuat că titlul VII cuprins în Legea nr. 247/2005 conține

prevederi privind organizarea Fondului „Proprietatea” și procedura de acordare

a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură,

rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor

imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

fiind reglementate procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor,

valorificarea titlurilor de despăgubire, stabilirea algoritmului de atribuire a

acțiunilor emise de Fondul “Proprietatea”, căi de atac împotriva deciziilor C.C.S.D.

În

legătură cu această procedură specială de acordare a despăgubirilor pentru

imobilele preluate în mod abuziv, Curtea Constituțională a statuat, prin

deciziile nr. 5 din 8 ianuarie 2009 sau nr. 1.241 din 6 octombrie 2009, că este

opțiunea exclusivă a legiuitorului de a decide asupra modului de reparare a

injustițiilor și abuzurilor din legislația trecută, prevederile de lege

criticate fiind în acord cu dispozițiile constituționale ale art. 44 alin. (1)

teza a doua, potrivit cărora conținutul și limitele dreptului de proprietate

sunt stabilite de lege.

Prevederile

art. 1 cuprinse în Primul Protocol adițional la Convenție, reglementând dreptul

persoanelor fizice și juridice la respectarea bunurilor, lasă în competența

statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative concrete și a

procedurii de urmat, necesare în vederea restituirii în natură a bunurilor

preluate de stat sau acordării de despăgubiri.

S-a susținut,

totodată, că decizia instanței de apel ar fi nelegală din perspectiva idei că

Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 ar contraveni C.A.D.O.L.F., interpretată

în lumina jurisprudenței Curții Europene în cauzele M.A. și alții c. România și

V. c. Belgia, transformându-se astfel într-o formă de control a hotărârilor

Curții Europene. Recurenta-reclamantă a solicitat astfel instanței să înlăture

aplicarea Deciziei nr. 27 din 14 noiembrie 2011 și să analizeze, în funcție de

circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în

conflict cu Convenția.

Critica

nu poate fi primită, întrucât recurenta-reclamanta readuce în dezbatere

chestiuni de principiu, tranșate deja prin puterea unor decizii obligatorii ale

Curții Constituționale, respectiv ale Înaltei Curții de Casație și Justiție.

Instanțele

judecătorești sunt ținute să respecte efectivitatea justiției consituționale,

dat fiind jurisprudența constanță a Curții Constituționale care subliniază

necesitatea respectării efectului general obligatoriu al deciziilor pronunțate,

nu numai în privința dispozitivului acestora, ci și a considerentelor acestora.

Însăși

instituția recursului în interesul legii a fost cercetată de Curtea

Constituțională, deciziile nr. 1.338 din 11 octombrie 2011 (M. Of. nr. 895/16.12.2011),

decizia nr. 600 din 14 aprilie 2009 (M. Of. nr. 395/11.06.2009), decizia nr. 360

din 25 martie 2010 (M. Of. nr. 317/14.05.2010), și decizia nr. 1.027 din 14

iulie 2011 (M. Of. nr. 703/5.10.2011), ocazie cu care s-a statuat că această

instituție a fost creată în vederea eliminării posibilelor erori în calificarea

juridică a unor situații de fapt și pentru a se asigura aplicarea unitară a

legii în practica tuturor instanțelor de judecată.

Potrivit art.

126 alin. (3) din Constituție, „Înalta Curte de Casație și Justiție asigură

interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe

judecătorești”, astfel încât instituirea recursului în interesul legii s-a

realizat pentru a transpune în legislație conținutul acestei dispoziții

constituționale.

Instituirea

caracterului obligatoriu al dezlegărilor date problemelor de drept judecate pe

calea recursului în interesul legii nu face decât să dea eficiență rolului

constituțional al Înaltei Curți de Casație și Justiție, contribuind la

consolidarea statului de drept.

Curtea

Constituțională a statuat totodată că prevederile criticate din Codul de procedură

civilă, care îndrituiesc Înalta Curte de Casație și Justiție să unifice

diferențele de interpretare și aplicare a aceluiași text de lege de către

celelalte instanțe judecătorești naționale, nu aduc atingere normelor

constituționale, ci, dimpotrivă, contribuie, pentru motivele mai sus arătate,

la asigurarea exigențelor statului de drept.

Toate

celelalte susțineri ale recurentei-reclamante privind existența unui „bun” ce

relevă noțiunea de „bun”, în sensul autonom al art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenție, invocând în acest sens sentința civilă nr. 930 din 29

iunie 2009, irevocabilă, prin care instanța a dispus obligarea Municipiului

București să emită dispoziție cu privire la imobilul în litigiu, respectiv

faptul nesoluționării notificării nr. 1824 din 14 noiembrie 2001 timp de peste

10 ani, sunt chestiuni ce urmează a fi valorificate după regulile și

procedurile adoptate prin legile speciale pentru restituirea în natură sau

aplicarea de măsuri reparatorii, urmare a pronunțării hotărârii în Cauza pilot M.A.

și alții c. România.

Chiar și în situația

în care există o decizie sau dispoziție administrativă ori o hotărâre

judecătorească definitivă, devenită irevocabilă, prin care s-a stabilit dreptul

la despăgubiri, părțile se pot prevala de existența unui „bun”, în sensul

Convenției, garanțiile oferite de art. 1 din Primul Protocol adițional la

Convenție trebuie să fie funcționale în cadrul procedurii de executare a „valorii

patrimoniale” astfel stabilite. O astfel de dezlegare punctuală a fost dată de

instanța supremă prin decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011.

Redarea în expunerea

de motive a cererii de recurs a considerentelor unor decizii pronunțate de

C.E.D.O., referitoare la marja de apreciere extinsă pentru determinarea

întinderii interesului public, la inexistența unei căi efective în dreptul

intern, la caracterul teoretic și iluzoriu al drepturilor prevăzute de Legea nr.

10/2001, nu este relevantă situației cauzei pendinte, întrucât

recurenta-reclamantă ignoră dezlegările obligatorii ale instanței de contencios

constituțional, respectiv ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, neluând în

calcul nici faptul că jurisprudența C.E.D.O. constituie cadrul de referință

obligatoriu pentru ambele instanțe, în raport de propriile competențe.

Toate instanțele judecătorești,

inclusiv Înalta Curte de Casație și Justiție, sunt subordonate soluțiilor

Curții Constituționale, cuprinse în deciziile acesteia, prin care instanța s-a

pronunțat asupra excepțiilor de neconstituționalitate.

Există, prin urmare

obligația respectării supremației Constituției, nu numai de către instanțele

judecătorești, indiferent de poziția acestora în sistemul judiciar, ci și de

către toate celelalte persoane fizice sau juridice angajate în raporturi

juridice litigioase, date fiind dispozițiile art. 1 alin. (5) din Constituția

României - (5) În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a

legilor este obligatorie.

Este important de

subliniat și faptul că în cuprinsul deciziei nr. 29 din 12 decembrie 2011,

Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în

interesul legii, a apreciat că atât dispozitivul, cât și considerentele

deciziilor Curții Constituționale sunt general obligatorii și se

impun cu aceeași forță tuturor subiectelor de drept, deopotrivă, în

cazul deciziilor prin care se constată neconstituționalitatea unor norme,

dar și în ipoteza celor prin care se resping obiecții sau

excepții de neconstituționalitate.

Prin deciziile

invocate, instanța de contencios constituțional a realizat o

verificare a dispozițiilor respective atât din punctul de vedere al

compatibilității cu Legea fundamentală (în raport cu criticile formulate),

cât și sub aspectul compatibilității cu C.E.D.O.

Pentru toate aceste

considerente de fapt și de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție, în

conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge

recursul reclamantei ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta S.I. împotriva deciziei nr. 443/ A

din data de 10 noiembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 februarie 2015.