ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 597/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamanta S.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul S.R., reprezentat prin M.F.P., obligarea acestuia la plata sumei de 200.000 euro, cu titlu de despăgubiri bănești pentru imobilul situat în municipiul București, str. Păcii. Prin sentința civilă nr. 1049 din 28 mai 2012, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive și, pe acest temei, a respins acțiunea reclamantei. Prin decizia civilă nr. 339/ A din 04 octombrie 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la prima instanță.

Prin sentința civilă nr. 945 din 24 iunie 2014, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins acțiunea reclamantei, ca inadmisibilă. Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut, în esență, următoarele; prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 6532 din 12 decembrie 1957, B.V. și B.Șt. au dobândit în proprietate imobilul în litigiu; prin notificarea depusă în anul 2001 la P.M. București, succesorul B.A. a solicitat restituirea în natură a imobilului; după decesul acestuia, succesorii săi au cesionat, reclamantei, drepturile referitoare la imobil, prin contractul de cesiune autentificat sub nr. 3465/2006; prin sentința civilă nr. 1351 din 17 noiembrie 2009, Tribunalul București a admis în parte acțiunea reclamantei și a obligat pârâta P.M.

București să emită dispoziție motivată, cu propunere de acordare de măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri pentru terenul în suprafață de 519 m.p, ulterior fiind emisă și dispoziția nr. 12782 din 04 august 2010 prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent; dosarul, împreună cu dispoziția primarului, a fost înaintat către A.N.R.P., fără ca reclamanta să primească până la momentul introducerii acțiunii, despăgubirile. S-a reținut totodată că Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii nu este contrară dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol adițional la C.A.D.O.L.F. Instanța a avut în vedere și caracterul obligatoriu al dezlegării date unei probleme de drept prin pronunțarea deciziei suscitate de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin decizia civilă nr. 443/ A din 10 noiembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei. În drept, au fost avute în vedere dispozițiile art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., corelativ faptului că decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost publicată în M. Of. nr. 120 din 17 februarie 2012. S-a reținut, totodată, că motivarea primei instanței care face trimitere la această decizie în interesul legii este conformă dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. S-au avut în vedere dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, conform cărora deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României, de la data publicării lor, acestea fiind general obligatorii, având putere numai pentru viitor.

Prin decizia nr. 202 din 18 aprilie 2013 (M. Of. nr. 365/19.06.2013), Curtea Constituțională a respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor titlului VII - Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv cuprins în Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, astfel cum aplicarea acestora a fost stabilită prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 27 din 14 noiembrie 2011. Prin decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, în exercitarea competenței sale specifice de soluționare a recursurilor în interesul legii, a dat dezlegare unei probleme de drept care nu se circumscrie unei veritabile operațiuni de interpretare a conținutului normativ al titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Curtea Constituțională a constatat că decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 nu realizează o interpretare stricto sensu a textelor de lege cuprinse în titlul VII al Legii nr. 247/2005, ci constituie o soluție jurisprudențială obligatorie pentru instanțele judecătorești care face aplicarea legii speciale, în virtutea principiului specialia generalibus derogant. Așadar, această decizie a fost dată pentru a dezlega problema aplicării prevederilor titlului VII din legea criticată, lege derogatorie de la dreptul comun. Chiar în motivarea deciziei Curții Constituționale s-a reținut că Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 constituie o soluție jurisprudențială obligatorie pentru instanțele judecătorești.

Argumentele apelantei-reclamante prin care aceasta a criticat concluzia la care a ajuns Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, nu pot fi reținute, față de prevederile art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., care consacră obligativitatea dezlegării date problemelor de drept judecate într-un recurs în interesul legii. Nu este admisibil ca, ulterior pronunțării unei decizii în interesul legii, soluția jurisprudențială să fie contrazisă de instanțe în cadrul proceselor pe care le judecă, un astfel de procedeu fiind contrar nu numai prevederilor art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., ci și principiilor rezultând din art. 6 al Convenției europene, care se aplică cu prioritate în temeiul art. 20 din Constituție.

Previzibilitatea modului în care o lege este aplicată este una din componentele dreptului la un proces echitabil și, pe plan intern, ea este asigurată prin mecanismul recursului în interesul legii. În ce privește procedura specială de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate în mod abuziv, Curtea Constituțională a statuat, prin deciziile nr. 5 din 08 ianuarie 2009 și nr. 1.241 din 06 octombrie 2009, în sensul că este opțiunea exclusivă a legiuitorului de a decide asupra modului de reparare a injustițiilor și abuzurilor din legislația trecută, prevederile criticate cuprinse în titlul VII al Legii nr. 247/2005 fiind în acord cu dispozițiile constituționale ale art. 44 alin. (1) teza a doua, potrivit cărora conținutul și limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege.

Aceasta deoarece prevederile art. 1 cuprinse în Primul Protocol adițional la Convenție, reglementând dreptul persoanelor fizice și juridice la respectarea bunurilor, lasă în competența statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative concrete și a procedurii de urmat, necesare în vederea restituirii în natură a bunurilor preluate de stat sau acordării de despăgubiri. Soluția tribunalului, de respingere, ca inadmisibilă, a acțiunii reclamantei, prin care aceasta a solicitat obligarea Statului român la plata despăgubirilor pentru imobilul preluat abuziv, în temeiul art. 6 și art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeana este corectă.

Prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la C.A.D.O.L.F., sunt inadmisibile. Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că, întrucât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susține, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.

În ce privește concordanța dintre legea specială și Convenție, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că jurisprudența C.E.D.O. lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri. Or, în această materie statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005. În ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanței de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de C.C.S.D.

Parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O. ale dreptului de acces la o instanță, aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunțată în recenta cauză M.A. și alții împotriva României. În decizia în interesul legii s-a stabilit că exigențele coerenței și certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudența sa în ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii. Conform art. 13 din C.A.D.O.L.F., „orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta convenție au fost încălcate are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale”.

Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că art. 13, astfel cum a fost interpretat de organele cu atribuții jurisdicționale ale Convenției, nu deschide calea unui recurs național în convenționalitate, care ar putea avea ca obiect încălcarea de către o lege națională, oricare ar fi ea, a unui drept ocrotit de Convenție sau de protocoalele sale adiționale, ci garantează o cale de atac care să pună în discuție modul de aplicare a legii interne în conformitate cu exigențele Convenției. În baza acestui articol, judecătorul național nu poate înlătura o lege sub pretextul că nu corespunde Convenției, ci este obligat să aplice legea existentă în lumina principiilor degajate din blocul de convenționalitate.

Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a concluzionat că nu se poate accepta ideea că deschiderea unei căi paralele legii speciale deja existente, fără nicio garanție a oferirii remediului celui mai adecvat, ar reprezenta o soluție compatibilă cu exigențele art. 13 din Convenție. Controlul de convenționalitate al sistemului național existent de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent a fost deja realizat de C.E.D.O. în hotărârea-pilot pronunțată în cauza M.A. și alții împotriva României, care a stabilit în sarcina statului român obligația de a pune la punct, într-un termen determinat, un mecanism care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 paragraful 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, conform principiilor consacrate de Convenție.

Împotriva deciziei civile nr. 443/ A din 10 noiembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a formulat cerere de recurs, reclamanta S.I., prin care a criticat-o pentru pretinsă nelegalitate, sub următoarele aspecte: Hotărârea instanței de apel este nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale, s-au invocat două argumente în combaterea excepției inadmisibilității acțiunii: 1. decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 nu interpretează conținutul normativ al Titlului VII din Legea nr. 247/2005, motiv pentru care „dezlegarea dată problemelor de drept judecate” nu este obligatorie, argument întemeiat pe deciziile Curții Constituționale nr. 202/2013, nr. 212/2013, nr. 466/2013, coroborate cu decizia Curții Constituționale nr. 206/2013; 2. decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 contravine C.A.D.O.L.F., interpretată în lumina jurisprudenței Curții Europene în cauzele M.A.

și alții c. România și V. c. Belgia, transformându-se într-o formă de control a hotărârilor Curții Europene. Recurenta-reclamantă a solicitat astfel instanței să înlăture aplicarea Deciziei nr. 27 din 14 noiembrie 2011 și să analizeze, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția. Instanța de apel a reținut că decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 ar fi obligatorie, invocând argumentul că aceasta „constituie o soluție jurisprudențială obligatorie pentru instanțele judecătorești”, însă reținând prevederile art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., care „consacră obligativitatea dezlegării date problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii”.

Aceste argumente sunt contradictorii, de vreme ce există evidente diferențe de regim juridic între soluțiile jurisprudențiale și hotărârile date în recursurile în interesul legii. Curtea Constituțională însăși reține că decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 nu a realizat o interpretare a conținutului normativ al Titlului VII din Legea nr. 247/2005, iar sintagma „dezlegarea dată problemelor de drept judecate” la care trimit textele în materia recursului în interesul legii nu pot privi decât interpretarea și aplicarea unitară a conținutului dispozițiilor legale, cu sensul de acte normative, numai în aceste condiții „dezlegarea dată problemelor de drept judecate” este obligatorie. S-a susținut și că, în sistemul de drept românesc, precedentul judiciar nu reprezintă izvor de drept, iar textele legale care privesc hotărârile date în recursul în interesul legii nu-și pot extinde aplicarea și la simplele „soluții jurisprudențiale”.

Neurmărind interpretarea și aplicarea unitară a conținutului dispozițiilor legale, decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 poate fi supusă criticilor, în special celor întemeiate pe dispoziții din tratatele internaționale în materia drepturilor omului la care Statul român este parte, care au, conform art. 11 și art. 20 din Constituție, forță supra-legislativă, fiind evident că nicio „soluție jurisprudențială” nu poate deroga sau contraveni de la asemenea dispoziții obligatorii.

Prin urmare, întrucât sintagma „dezlegarea dată problemelor de drept judecate” nu poate privi decât interpretarea și aplicarea unitară a conținutului dispozițiilor legale, cu sensul de acte normative, și numai în aceste condiții poate fi obligatorie, aspect statuat explicit prin decizia nr. 206/2013, iar prin decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 nu s-a intervenit asupra dispozițiilor cuprinse în titlul VII din Legea nr. 247/2005 „în vederea interpretării și stabilirii, în concret, a unui anumit sens în funcție de situații și soluții jurisprudențiale diferite”, aspect statuat explicit prin Decizia nr. 212/2013, rezultă evident că Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 nu este obligatorie.

Întrucât conform art. 99 lit. ț) din Legea nr. 303/2004, constituie abatere disciplinară și nerespectarea deciziilor Curții Constituționale, iar potrivit jurisprudenței constante a acesteia au caracter obligatoriu nu doar dispozitivul deciziilor, ci și considerentele acestora, rezultă că instanțele judecătorești au obligația să verifice dacă o decizie dată într-un recurs în interesul legii este obligatorie, respectiv dacă dezlegarea dată problemelor de drept lipsește de efecte hotărârile Curții Europene, care nu doar că sunt obligatorii, dar se bucură de prioritate, conform principiului constituțional prevăzut la art. 20 din Constituție. Or, prin decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că sunt inadmisibile acțiunile formulate împotriva S.R.

în temeiul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, cu motivarea că, Curtea Europeană nu a constatat că soluțiile legislative sunt inadecvate, ci doar că Fondul Proprietatea, instituit prin Legea nr. 247/2005, nu este funcțional. Această concluzie este evident contrară jurisprudenței Curții Europene care a constatat, prin aplicarea procedurii hotărârii-pilot, existența unei disfuncționalități sistemice generată de „redactarea defectuoasă a legislației cu privire la restituirea imobilelor naționalizate și din aplicarea sa defectuoasă de autoritățile administrative” și a arătat că una din măsurile care ar trebui luate este „modificarea mecanismului de restituire actual, cu privire la care a constatat anumite lipsuri, și implementarea urgentă a unor măsuri simplificate si eficiente, întemeiate pe măsuri legislative și pe o practică judiciară și administrativă coerentă”.

De asemenea, Înalta Curte arată că „nu se poate vorbi despre o încălcare a jurisprudenței C.E.D.O. după pronunțarea hotărârii pilot în cauza M.A. și alții împotriva României”, din moment ce S.R. a fost obligat să ia măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 1 Primul Protocol adițional la Convenție conform principiilor consacrate de Convenție. Această concluzie este evident contrară jurisprudenței Curții Europene, care, în cauza V. c. Belgia, a arătat că o reformă globală, destinată să modifice în profunzime într-o manieră coerentă legislația internă, nu poate constitui o problemă prealabilă respectării Convenției, iar libertatea de alegere recunoscută statului cu privire la mijloacele de a-si executa obligația în temeiul art. 53 (actualul art. 46) nu trebuie să permită suspendarea aplicării Convenției în așteptarea finalizării unei asemenea reforme.

Totodată, Înalta Curte a arătat că „raționamentul este identic cu cel expus de Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008, prin care a fost analizată admisibilitatea acțiunilor în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun”, iar „în prezenta cauză se analizează posibilitatea pe care o au persoanele îndreptățite de a beneficia de despăgubiri în alte condiții și în altă procedură decât cea instituită de legea specială; este așadar evidentă similitudinea problemei de drept în discuție, singura deosebire constând în natura măsurii reparatorii solicitate de reclamant”. Or, prin decizia nr. 33/2008, aplicând art. 20 alin. (2) din Constituție, Înalta Curte a reținut că „este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei în ce măsură legea internă intră în conflict cu C.E.D.O.

(..); cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are un bun în sensul Convenției (..)”. Concluzionând, Înalta Curte arată că „în vederea aplicării unitare a legii, va stabili că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun (..) și aplicarea unor dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravin C.E.D.O.”. Raportat la aceste trei aspecte, rezultă evident că prin decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, recursul în interesul legii s-a transformat într-o formă de control a hotărârilor Curții Europene, Înalta Curte statuând expres în sensul contrar celor reținute de instanța europeană.

Având în vedere că decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 contravine jurisprudenței Curții Europene, s-a solicitat înlăturarea și constatarea, raportat la împrejurările concrete ale cauzei, că prezenta acțiune este admisibilă. A susținut existența unui „bun” sub forma unei „speranțe legitime”, invocând sentința civilă nr. 930 din 29 iunie 2009, irevocabilă, prin care instanța a dispus obligarea M. București să emită dispoziție cu privire la imobilul în litigiu, respectiv jurisprudența bine stabilită a instanțelor, în sensul că numitul B.A., autorii și succesorii acestuia sunt persoane îndreptățite cu privire la imobilele de care au fost deposedați abuziv. Prin urmare, există „speranța legitimă”, ca „valoare patrimonială” ce relevă noțiunea de „bun”, în sensul autonom al art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție și face aplicabil textul convențional.

Nesoluționarea notificării nr. 1824 din 14 noiembrie 2001 timp de peste 10 ani reprezintă o ingerință în dreptul reclamantei de a se bucura de „bunul” său, care, deși este prevăzută de lege și urmărește în abstract un interes general, totuși nu îndeplinește criteriul proporționalității, aspect constatat de Curtea Europeană în numeroase hotărâri, culminând cu hotărârea pronunțată în Cauza pilot M.A. și alții c. România. Prin această hotărâre, Curtea Europeană a realizat „controlul de convenționalitate al sistemului național existent de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent” și a constatat că legislația internă contravine Convenției europene. Față de această concluzie, nu se poate invoca la nivel intern, în respingerea acțiunii reclamantei, tocmai legislația internă respectivă.

Acceptând acest raționament s-ar putea ajunge la concluzia încălcării Deciziei nr. 33/2008, conform căreia aplicarea unor dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravin Convenției europene a drepturilor omului. Conform jurisprudenței C.E.D.O. , art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția (Cauza M.A. și alții c/ România). În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate, într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire (Cauza M.A.

și alții c/ România, § 136). Pe de altă parte, statele dispun de o marjă de apreciere extinsă pentru determinarea întinderii interesului public, în special atunci când este vorba despre adoptarea și aplicarea măsurilor de reformă economică sau de justiție socială (Cauza V. c. România §69). Totuși, această marjă de apreciere nu este absolută și niciodată nu poate transforma drepturile garantate de Convenția Europeană din concrete și efective în teoretice și iluzorii. Și niciodată marja de apreciere nu poate fi invocată în scopul justificării nerespectării drepturilor recunoscute deja persoanelor îndreptățite tocmai prin legislația internă adoptată în exercitarea dreptului la marja de apreciere.

Nu se poate susține nici că legislația internă ar fi conformă dispozițiilor convenționale, nici că existând neconcordanțe legislația internă se poate aplica cu prioritate, nici că reclamanta ar fi ținută să urmeze căile prevăzute de o legislație neconvențională și nici că nu ar avea deschisă calea urmată în prezenta cauză. Reclamanta a invocat astfel inexistența unei căi efective în dreptul intern, arătând că, potrivit unei jurisprudențe constante, culminând cu hotărârea pronunțată în cauza pilot, Curtea Europeană reține că, deși Legea nr. 10/2001 deschide reclamanților accesul la o procedură administrativă, urmată, dacă este cazul și de una contencioasă, acest acces rămâne teoretic și iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să asigure, într-un termen rezonabil, restituirea imobilului sau plata unei indemnizații în favoarea persoanelor îndreptățite.

Caracterul teoretic și iluzoriu al drepturilor prevăzute de Legea nr. 10/2001 rezultă și din faptul că reclamanta și autorii săi au urmat procedura specială prevăzută de această lege, obținând, după un timp lung, sentința civilă nr. 930/29 iunie 2009, prin care P.M. București a fost obligată să soluționeze notificarea formulată la data de 14 noiembrie 2001. Faptul că, nici în urma unei executări silite, autoritatea publică locală nu a recunoscut dreptul reclamantei la despăgubiri sau la restituirea imobilului, reprezintă dovada evidentă a ineficientei sistemului prevăzut de legea specială. Susținând că dreptul reclamantei de proprietate este violat prin ingerința neproporțională și că nu există altă cale în dreptul intern de înlăturare a violării și de reparare a prejudiciului, aceasta a solicitat admiterea recursului și constatarea admisibilității acțiunii formulate.

Recursul este nefondat. Hotărârea instanței de apel nu este nelegală, respectiv aceasta nu a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale, pentru următoarele considerente: Prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii (M. Of. nr. 120/17.02.2012), s-a statuat în mod neechivoc că acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la C.A.D.O.L.F.

și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile. Decizia instanței supreme s-a întemeiat nu numai pe considerente de drept intern, ci și pe considerente de drept internațional ale C.A.D.O.L.F.. în esență, reținându-se următoarele argumente: Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susține, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială. În ce privește strict chestiunea concordanței dintre legea specială și Convenția europeană, instanța supremă a constatat că jurisprudența C.E.D.O.

lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri, în acest sens fiind avută în vedere Cauza P. împotriva României. În această materie, statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005. Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptățite și procedura de stabilire și acordare a acestora. În ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanței de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de C.C.S.D.

Cu privire la acest aspect, s-a subliniat că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O. ale dreptului de acces la o instanță, pe acest aspect, fiind avută în vedere hotărârea-pilot pronunțată în Cauza M.A. și alții împotriva României (paragraful 115). Exigențele coerenței și certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudența sa în ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.

În ceea ce privește acțiunea directă, îndreptată împotriva statului român, întemeiată pe dispozițiile art. 13 din C.A.D.O.L.F., Înalta Curte, în temeiul jurisprudenței C.E.D.O., respectiv Cauza R. împotriva României, Cauzele K. împotriva Poloniei, R. împotriva Ucrainei, K. împotriva Slovaciei, Cauzele J. și alții împotriva Regatului Unit, R. împotriva Regatului Unit, M. împotriva Regatului Unit etc., a statuat că garanțiile prevăzute de acest articol nu pot merge atât de departe încât să asigure o cale care să permită combaterea unei legi, pe motiv că este contrară Convenției, sau să atace conținutul unei anumite reglementări în fața unei autorități naționale.

Art. 13, astfel cum a fost interpretat de organele cu atribuții jurisdicționale ale Convenției, nu deschide calea unui recurs național în convenționalitate, care ar putea avea ca obiect încălcarea de către o lege națională, oricare ar fi ea, a unui drept ocrotit de Convenție sau de protocoalele sale adiționale, ci garantează o cale de atac care să pună în discuție modul de aplicare a legii interne în conformitate cu exigențele Convenției. S-a statuat în termeni foarte clari că, în baza acestui articol, judecătorul național nu poate înlătura o lege sub pretextul că nu corespunde Convenției, ci acesta este obligat să aplice legea existentă în lumina principiilor degajate din blocul de convenționalitate.

Cu atât mai mult nu se poate accepta ideea că deschiderea unei căi paralele legii speciale deja existente, fără nicio garanție a oferirii remediului celui mai adecvat, ar reprezenta o soluție compatibilă cu exigențele art. 13 din Convenție. Conform dispozițiilor art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of. - Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (M. Of. nr. 120/17.02.2012). În egală măsură, trebuie avute în vedere dispozițiile art. 126 alin. (3) din Constituție, care consfințesc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale.

În acest context normativ, nu poate fi primită critica recurentei-reclamante conform căreia argumentele reținute de instanța de apel ar fi contradictorii, pe ideea unei diferențe de regim juridic între soluțiile jurisprudențiale și hotărârile date în recursurile în interesul legii, întrucât nesocotește scopul instituției recursului în interesul legii, interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, condiția indispensabilă pentru demararea unei astfel de proceduri fiind tocmai existența unor hotărâri judecătorești irevocabile care consfințesc jurisprudența neunitară.

Prin urmare, cât timp există într-adevăr o relație între soluțiile jurisprudențiale și decizia pronunțată în interesul legii a Înaltei Curți de Casație și Justiție în privința unei anumite probleme de drept, pe care însuși legiuitorul a valorificat-o pentru demararea unui mecanism procedural cu un scop clar definit, asigurarea interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, simpla afirmație referitoare la diferența de regim juridic, necontestată de altfel, nu poate fi acceptată. Prin pronunțarea Deciziei nr. 27 din 14 noiembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a desfășurat o activitate inerentă procesului de aplicare a legii, care a implicat, așa cum era și firesc, operația logică de interpretare.

Și aceasta pentru că în analiza coroborată a dispozițiilor legale care au generat practica neunitară, instanța supremă a pornit chiar de la argumentele instanțelor de judecată care au pronunțat hotărârile judecătorești irevocabile, anexate sesizării în vederea pronunțării recursului în interesul legii, soluția finală reprezentând în esență o alegere între diversele variante conclusive la care a condus interpretarea. Nu este întemeiată nici critica conform căreia precedentul judiciar nu ar reprezenta izvor de drept, cât timp scopul exercitării recursului în interesului legii, dar și efectele deciziilor prin care se soluționează un asemenea recurs, redate deja în paragrafele anterioare, sunt foarte clar reglementate de legiuitor și nu pot fi ignorate.

S-a susținut și că textele legale care privesc hotărârile date în recursul în interesul legii nu-și pot extinde aplicarea și la simplele „soluții jurisprudențiale”. O astfel de critică este evident nelegală, întrucât din expunerea de motive a unei decizii pronunțate în interesul legii sau a unei decizii pronunțate de instanța de contencios constituțional nu se pot desprinde fragmente de frază, cu rol doar de circumstanțiere a realităților dintr-un dosar, pentru a se ajunge la concluzii total străine de contextul învestirii, de rolul și finalitatea recursului în interesul legii, de semnificația juridică evidentă a deciziilor pronunțate într-un asemenea demers.

Curtea Constituțională, prin deciziile evocate de însăși recurenta-reclamantă, deciziile nr. 202/2013, nr. 212/2013, nr. 466/2013, nr. 206/2013, a statuat foarte clar că Înalta Curte de Casație și Justiție, în exercitarea competenței sale specifice de soluționare a recursurilor în interesul legii, reglementată de art. 126 alin. (3) din Constituție și transpusă în cadrul legislației infraconstituționale în cuprinsul art. 329 C. proc. civ. de la 1865, cu modificările și completările ulterioare, a dat dezlegare unei probleme de drept, respectiv că această decizie nu realizează o interpretare stricto sensu a textelor de lege cuprinse în titlul VII al Legii nr. 247/2005, ci constituie o soluție jurisprudențială obligatorie pentru instanțele judecătorești care face aplicarea legii speciale, în virtutea principiului specialia generalibus derogant.

Susținerea că decizia instanței supreme nu ar fi realizat o interpretare stricto sensu a textelor de lege cuprinse în titlul VII al Legii nr. 247/2005 și că, din acest motiv, dezlegarea dată problemei de drept nu ar fi obligatorie pentru instanțe, este neîntemeiată, întrucât reprezintă o simplă speculație a recurentei-reclamante, sustrăgând dintr-o frază un simplu element de circumstanțiere, ignorând însă ceea ce era esențial, și anume faptul că decizia constituie o soluție jurisprudențială care face aplicarea legii speciale, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, cu mențiunea că aceasta este obligatorie pentru instanțele judecătorești.

Curtea Constituțională a mai reținut că dispozițiile titlului VII din Legea nr. 247/2005 au mai fost supuse controlului de constituționalitate, prin raportare la prevederile constituționale cuprinse în art. 44, Dreptul de proprietate privată, precum și ale art. 1 din Primul Protocol la C.A.D.O.L.F., deciziile nr. 801 din 3 iulie 2008 (M. Of. nr. 575/30.07.2008), nr. 5 din 8 ianuarie 2009, (M. Of. nr. 203/31.03.2009), sau nr. 1.241 din 6 octombrie 2009 (M. Of.

nr. 749/4.11.2009) ocazie cu care a statuat că titlul VII cuprins în Legea nr. 247/2005 conține prevederi privind organizarea Fondului „Proprietatea” și procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, fiind reglementate procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor, valorificarea titlurilor de despăgubire, stabilirea algoritmului de atribuire a acțiunilor emise de Fondul “Proprietatea”, căi de atac împotriva deciziilor C.C.S.D.

În legătură cu această procedură specială de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate în mod abuziv, Curtea Constituțională a statuat, prin deciziile nr. 5 din 8 ianuarie 2009 sau nr. 1.241 din 6 octombrie 2009, că este opțiunea exclusivă a legiuitorului de a decide asupra modului de reparare a injustițiilor și abuzurilor din legislația trecută, prevederile de lege criticate fiind în acord cu dispozițiile constituționale ale art. 44 alin. (1) teza a doua, potrivit cărora conținutul și limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege. Prevederile art. 1 cuprinse în Primul Protocol adițional la Convenție, reglementând dreptul persoanelor fizice și juridice la respectarea bunurilor, lasă în competența statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative concrete și a procedurii de urmat, necesare în vederea restituirii în natură a bunurilor preluate de stat sau acordării de despăgubiri.

S-a susținut, totodată, că decizia instanței de apel ar fi nelegală din perspectiva idei că Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 ar contraveni C.A.D.O.L.F., interpretată în lumina jurisprudenței Curții Europene în cauzele M.A. și alții c. România și V. c. Belgia, transformându-se astfel într-o formă de control a hotărârilor Curții Europene. Recurenta-reclamantă a solicitat astfel instanței să înlăture aplicarea Deciziei nr. 27 din 14 noiembrie 2011 și să analizeze, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția. Critica nu poate fi primită, întrucât recurenta-reclamanta readuce în dezbatere chestiuni de principiu, tranșate deja prin puterea unor decizii obligatorii ale Curții Constituționale, respectiv ale Înaltei Curții de Casație și Justiție.

Instanțele judecătorești sunt ținute să respecte efectivitatea justiției consituționale, dat fiind jurisprudența constanță a Curții Constituționale care subliniază necesitatea respectării efectului general obligatoriu al deciziilor pronunțate, nu numai în privința dispozitivului acestora, ci și a considerentelor acestora. Însăși instituția recursului în interesul legii a fost cercetată de Curtea Constituțională, deciziile nr. 1.338 din 11 octombrie 2011 (M. Of. nr. 895/16.12.2011), decizia nr. 600 din 14 aprilie 2009 (M. Of. nr. 395/11.06.2009), decizia nr. 360 din 25 martie 2010 (M. Of. nr. 317/14.05.2010), și decizia nr. 1.027 din 14 iulie 2011 (M. Of. nr. 703/5.10.2011), ocazie cu care s-a statuat că această instituție a fost creată în vederea eliminării posibilelor erori în calificarea juridică a unor situații de fapt și pentru a se asigura aplicarea unitară a legii în practica tuturor instanțelor de judecată.

Potrivit art. 126 alin. (3) din Constituție, „Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești”, astfel încât instituirea recursului în interesul legii s-a realizat pentru a transpune în legislație conținutul acestei dispoziții constituționale. Instituirea caracterului obligatoriu al dezlegărilor date problemelor de drept judecate pe calea recursului în interesul legii nu face decât să dea eficiență rolului constituțional al Înaltei Curți de Casație și Justiție, contribuind la consolidarea statului de drept.

Curtea Constituțională a statuat totodată că prevederile criticate din Codul de procedură civilă, care îndrituiesc Înalta Curte de Casație și Justiție să unifice diferențele de interpretare și aplicare a aceluiași text de lege de către celelalte instanțe judecătorești naționale, nu aduc atingere normelor constituționale, ci, dimpotrivă, contribuie, pentru motivele mai sus arătate, la asigurarea exigențelor statului de drept.

Toate celelalte susțineri ale recurentei-reclamante privind existența unui „bun” ce relevă noțiunea de „bun”, în sensul autonom al art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, invocând în acest sens sentința civilă nr. 930 din 29 iunie 2009, irevocabilă, prin care instanța a dispus obligarea Municipiului București să emită dispoziție cu privire la imobilul în litigiu, respectiv faptul nesoluționării notificării nr. 1824 din 14 noiembrie 2001 timp de peste 10 ani, sunt chestiuni ce urmează a fi valorificate după regulile și procedurile adoptate prin legile speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii, urmare a pronunțării hotărârii în Cauza pilot M.A. și alții c. România.

Chiar și în situația în care există o decizie sau dispoziție administrativă ori o hotărâre judecătorească definitivă, devenită irevocabilă, prin care s-a stabilit dreptul la despăgubiri, părțile se pot prevala de existența unui „bun”, în sensul Convenției, garanțiile oferite de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție trebuie să fie funcționale în cadrul procedurii de executare a „valorii patrimoniale” astfel stabilite.

O astfel de dezlegare punctuală a fost dată de instanța supremă prin decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011. Redarea în expunerea de motive a cererii de recurs a considerentelor unor decizii pronunțate de C.E.D.O., referitoare la marja de apreciere extinsă pentru determinarea întinderii interesului public, la inexistența unei căi efective în dreptul intern, la caracterul teoretic și iluzoriu al drepturilor prevăzute de Legea nr. 10/2001, nu este relevantă situației cauzei pendinte, întrucât recurenta-reclamantă ignoră dezlegările obligatorii ale instanței de contencios constituțional, respectiv ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, neluând în calcul nici faptul că jurisprudența C.E.D.O. constituie cadrul de referință obligatoriu pentru ambele instanțe, în raport de propriile competențe.

Toate instanțele judecătorești, inclusiv Înalta Curte de Casație și Justiție, sunt subordonate soluțiilor Curții Constituționale, cuprinse în deciziile acesteia, prin care instanța s-a pronunțat asupra excepțiilor de neconstituționalitate. Există, prin urmare obligația respectării supremației Constituției, nu numai de către instanțele judecătorești, indiferent de poziția acestora în sistemul judiciar, ci și de către toate celelalte persoane fizice sau juridice angajate în raporturi juridice litigioase, date fiind dispozițiile art. 1 alin. (5) din Constituția României - (5) În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie.

Este important de subliniat și faptul că în cuprinsul deciziei nr. 29 din 12 decembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii, a apreciat că atât dispozitivul, cât și considerentele deciziilor Curții Constituționale sunt general obligatorii și se impun cu aceeași forță tuturor subiectelor de drept, deopotrivă, în cazul deciziilor prin care se constată neconstituționalitatea unor norme, dar și în ipoteza celor prin care se resping obiecții sau excepții de neconstituționalitate. Prin deciziile invocate, instanța de contencios constituțional a realizat o verificare a dispozițiilor respective atât din punctul de vedere al compatibilității cu Legea fundamentală (în raport cu criticile formulate), cât și sub aspectul compatibilității cu C.E.D.O.

Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul reclamantei ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.I. împotriva deciziei nr. 443/ A din data de 10 noiembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 februarie 2015.