ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8084/2008

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8084/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului civil de față, constată

următoarele:

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

10 decembrie 1998, reclamanții C.A.T. și D.A.E. au chemat în judecată pe

pârâtul Consiliul General al Municipiului București solicitând ca prin

hotărârea ce se va pronunța acesta să fie obligat să le lase în deplină

proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, compus din teren

în suprafață de 206,90 mp și construcția edificată pe acesta.

În motivarea acțiunii, reclamanții

au arătat că imobilul a fost proprietatea bunicii lor paterne C.A., imobilul

fiind naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950 în mod abuziv întrucât

autoarea lor a fost casnică iar soțul ei, ofițer al armatei române.

La decesul autoarei a venit la

moștenire fiul acesteia, C.G.C., moștenit la rândul său de soția

supraviețuitoare C.E.C. și cei doi copii (respectiv reclamanții), care au

moștenit-o ulterior pe mama lor C.E.C.

La data de 19 ianuarie 1999 s-au

formulat cereri de intervenție în interes propriu de către G.M.I. și P.Ș. prin

care au solicitat instanței să constate că sunt proprietarii apartamentelor din

imobilul în litigiu, potrivit contractelor de vânzare-cumpărare nr. 2515 din 6

august 1998 și nr. 2472 din 22 iulie 1998 încheiate în baza Legii nr. 112/1995.

Ca urmare a precizării valorii

imobilului la peste 150 milioane lei, prin sentința civilă nr. 6956 din 18 mai

1999 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București s-a declinat competența

de soluționare în favoarea Tribunalului București, soluție menținută prin

respingerea apelurilor și recursurilor formulate de intervenienți, prin decizia

civilă nr. 344A din 3 februarie 2000 pronunțată de Tribunalul București, secția

a IV-a civilă, și decizia nr. 1929 din 1 iunie 2000 pronunțată de Curtea de

Apel București, secția a III-a civilă.

Cauza a fost înregistrată la

Tribunalul București, secția a V-a civilă, iar la data de 28 noiembrie 2000

reclamanții au formulat o completare de acțiune, în sensul că s-a solicitat, în

contradictoriu cu pârâții, să se constate că trecerea în proprietatea statului

a imobilului s-a făcut fără titlu.

Prin sentința civilă nr. 73/A din 30

ianuarie 2001 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a

respins acțiunea în revendicare, s-au admis cererile de intervenție formulate

de intervenienții P.Ș. și G.M.I. și s-a constatat valabil titlul

intervenienților.

Apelul declarat de reclamanți

împotriva sentinței a fost respins prin decizia civilă nr. 40 A din 29 ianuarie

2002 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, cât și excepția de

inadmisibilitate a acțiunii în raport de prevederile Legii nr. 10/2001.

Reclamanții au formulat recurs

împotriva deciziei din apel, admis prin decizia civilă nr. 4280 din 28

octombrie 2003 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, decizia recurată fiind

casată, ca și sentința de fond, cauza fiind trimisă spre rejudecare la același

tribunal, cu motivarea că nu d-a lămurit corespunzător situația de fapt,

existând neconcordanțe cu privire la identificarea imobilului și compunerea sa,

între titlul de proprietate, anexa la decretul de naționalizare și acțiune, ce

se cere a fi lămurite printr-o expertiză de specialitate.

În rejudecarea fondului, la data de

25 mai 2004 au formulat cereri de intervenție și soții intervenienților,

respectiv G.V. și P.E., solicitând să se constate că ei au dobândit dreptul de

proprietate asupra apartamentelor nr. 2 și 3 cu respectarea prevederilor Legii

nr. 112/1995.

Prin sentința civilă nr. 34 din 18

ianuarie 2005 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în parte

acțiunea, pârâtul Consiliul General al Municipiului București fiind obligat să

lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat

în București, compus din 206,56 mp teren și construcție formată din demisol,

parter, etajul 1, etajul 2 și mansardă, mai puțin suprafețele ce formează

obiectul contractelor de vânzare-cumpărare nr. 2472 din 22 iulie 1998 și nr.

2515 din 6 august 1998.

Cererile de intervenție au fost

respinse ca neîntemeiate.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

reținut, în esență, că reclamanții au făcut dovada dreptului de proprietate al

autorilor lor cu privire la imobilul în discuție care a fost naționalizat în

baza Decretului nr. 92/1950 în mod abuziv, iar cumpărătorii-intervenienți ai

apartamentelor nr. 2 și 3 nu au fost de bună-credință, în condițiile în care

cumpărarea a avut loc în urma admiterii unui recurs în anulare prin care s-a

retrocedat foștilor proprietari imobilul, iar în temeiul Legii nr. 112/1995

reclamanții au formulat și o cerere de restituire în natură a imobilului

înregistrată cu nr. 517 din 30 mai 1996 și nr. C/2176 la Comisia municipală de

aplicare a Legii nr. 112/1995, dar și notificări către Primăria Municipiului

București spre a nu se proceda la vânzarea apartamentelor către chiriași.

Apelurile declarate de către toate

părțile în cauză împotriva sentinței au fost respinse prin decizia civilă nr.

759 din 30 noiembrie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

VII-a civilă.

Astfel, s-a respins apelul

reclamanților privind respingerea cererii de revendicare a apartamentelor nr. 2

și 3 de la intervenienți, avându-se în vedere că acțiunea nu a fost îndreptată

împotriva acestora și nici nu s-a solicitat constatarea nulității contractelor

de vânzare-cumpărare.

Apelul Consiliului General al

Municipiului București a fost respins, nefiind incidente prevederile art. 1201

C. civ. privind autoritatea de lucru judecat în raport de sentința civilă din

anul 1994 dată în revendicare, întrucât aceasta a fost desființată printr-un

recurs în anulare de Curtea Supremă de Justiție, pe motiv de depășire a puterii

judecătorești, așadar pe excepție și nu pe fond. Nu s-a primit nici excepția

lipsei de calitate procesuală activă a reclamanților, față de înscrisurile

depuse privind titlul de proprietate și certificatele de moștenitor.

Criticile din apelurile

intervenienților vizând neexceptarea autorilor reclamanților de la

naționalizare au fost respinse, întrucât calitatea acestora de ofițer și

casnică (soția) dovedită cu înscrisurile dosarului demonstrează, dimpotrivă,

caracterul abuziv al naționalizării imobilului în litigiu.

S-a susținut că intervenienții nu au

fost de bună credință întrucât aceștia au cumpărat apartamentele știind că

imobilul a fost revendicat în anul 1994, revendicare desființată printr-un

recurs în anulare.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs reclamanții și intervenienții.

Prin decizia nr. 10268 din 12

decembrie 2006 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, a admis recursul reclamanților și în consecință, a

casat în parte decizia din apel, în sensul că a admis apelul reclamanților

împotriva sentinței civile nr. 34 din 18 noiembrie 2005 a Tribunalului

București, secția a V-a civilă, a desființat în parte sentința apelată și a

trimis cauza la același tribunal pentru rejudecarea acțiunii în revendicare și

cu privire la suprafețele ce formează obiectul contractelor de

vânzare-cumpărare nr. N 2472 din 22 iulie 1998 și nr. N 2515 din 6 august 1998.

S-au păstrat celelalte dispoziții

ale sentinței și deciziei.

În decizia de casare s-a reținut că

acțiunea în revendicare privea întregul imobil, așadar și apartamentele nr. 2

și 3, astfel că intervenienții au calitatea de pârâți, avându-se în vedere și

termenii utilizați în completarea acțiunii introductive, prin care s-a

solicitat revendicarea „în contradictoriu cu pârâții din această cauză”, așadar

existând un capăt de cerere în revendicare și față de intervenienți ce nu a

fost soluționată, deși nu s-a formulat și o cerere în constatarea nulității

contractelor de vânzare-cumpărare.

A constatat însă că intervenienții

nu se găsesc la adăpostul bunei-credințe, întrucât ei cunoșteau situația

juridică a imobilului, existența cererii de restituire nesoluționată dar și

situația revendicării imobilului, admisă printr-o hotărâre irevocabilă,

desființată apoi printr-un recurs în anulare.

În rejudecarea pe fond a capătului

de cerere privind revendicarea apartamentelor nr. 2 și 3 față de intervenienți,

cauza a fost înregistrată la Tribunalul București, secția a V-a civilă, care,

prin sentința nr. 937 din 25 iunie 2007, a admis acțiunea reclamanților C.A.T.

și D.A.E., în contradictoriu cu pârâții P.E. și P.Ș. și G.M.I. și G.V. și în

consecință:

A obligat pe pârâții G. să lase

reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 2

situat în București, iar pe pârâții P., apartamentul nr. 3, etajul 2 din

același imobil.

Pentru a se pronunța astfel,

tribunalul a avut în vedere limitele rejudecării stabilite prin decizia din

recurs și prevederile art. 315 C. proc. civ., în sensul că a constatat că prin

această decizie s-a dezlegat problema de drept privind caracterul abuziv al

naționalizării și deci existența unui titlu nevalabil al statului asupra

imobilului dar și reaua-credință a pârâților-intervenienți la cumpărarea

apartamentelor nr. 2 și 3, cu nerespectarea normelor imperative ale Legii

nr.112/1995.

În temeiul art. 480 C. civ.,

revendicarea în speță impune compararea astfel a celor două titluri ale

reclamanților care sunt moștenitorii legali ai foștilor proprietari C.A. și

C.G.C. care dețineau un titlu valabil de proprietate , respectiv actul de

vânzare-cumpărare autentic nr. 24690 din 4 iulie 1938 pentru tren și

autorizația de construire nr. 30A din 17 august 1938, pe de o parte și ale

pârâților-intervenienți, pe de altă parte, care au dobândit cele două

apartamente în baza unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu

nerespectarea dispozițiilor imperative ale Legii nr. 112/1995.

Imobilul fiind preluat fără titlu

valabil, cele două apartamente nu puteau fi vândute, fiind încălcate prevederile

art. 1 din Legea nr. 112/1995, astfel că titlul pârâților care provine de la un

non dominus este lipsit de eficiență, titlul reclamanților fiind preferabil,

potrivit art. 480 C. civ. și art. 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O.

Soluția instanței de fond a fost

confirmată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, care, prin

decizia nr. 150 A din 3.03.2008 a respins, ca nefondat apelul formulat de

pârâții-intervenienți P.E., P.Ș., G.M.I. și G.V.

Împotriva acestei din urmă hotărâri,

au declarat recurs pârâții-intervenienți G.V., G.M.I., P.Ș. și P.E., invocând

prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Susțin, astfel, că în speță, trebuia

să se soluționeze cauza în raport de dispozițiile Legii nr. 112/1995 și ale

Normelor sale de aplicare existente la data cumpărării apartamentelor nr. 2 și

3, când titlul statului constând în Decretul nr. 92/1950 constituia un titlu

valabil și nu în temeiul art. 480 C. civ., întrucât chiar dispozițiile Legii

nr. 213/1998 în art. 6 alin. (2) prevăd că revendicarea bunurilor preluate de

stat de către foștii proprietari, respectiv moștenitorii lor, este posibilă

dacă bunurile nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Ca atare, susțin recurenții,

trebuiau aplicate în cauză prevederile Legii nr. 10/2001 care reglementează

situația acestor imobile, inclusiv situația locuințelor cumpărate în baza Legii

nr. 112/1995 care rămân valabil dobândite, pentru foștii proprietari fiind

prevăzute despăgubiri conform art. 18 lit. d) și art. 50 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001.

Se mai susține că soluția instanței

de fond, conformată de instanța de apel este nelegală, întrucât în mod greșit

s-a admis compararea titlurilor de proprietate, ipoteza cerută probațiunii prin

compararea titlurilor care nu provin de la același autor, potrivit chiar

deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în materie, fiind

absentă.

Pe de altă parte, o premisă

inevitabilă a admiterii acțiunii în revendicare este constatarea prealabilă a

nulității contractelor de vânzare-cumpărare, așa cum s-a statuat prin decizia

nr. 1/2003 a Curții Supreme de Justiție.

Însăși jurisprudența C.E.D.O. (cauza

Pincova contra Cehiei, cauza Raicu versus România) statuează că realizarea

imperativului prevăzut de art. 1 din Protocolul adițional poate fi făcută prin

plata unor despăgubiri rezonabile la valoarea bunurilor de care au fost

deposedați foștii proprietari, iar diminuarea vechilor încălcări ale dreptului

de proprietate nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate.

Pârâții-intervenienți solicită

admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului

lor cu consecința schimbării sentinței primei instanțe și respingerea acțiunii

în revendicare împotriva lor.

Recursul este nefondat.

Referitor la prima critică în sensul

că prezenta cauză trebuia să fie soluționată exclusiv în raport de Legile

speciale nr. 112/1995 și nr. 10/2001, nu poate fi primită, având în vedere că

acțiunea în revendicare a fost formulată la data de 10 decembrie 1998, anterior

intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, iar temeiul juridic invocat de către

recurenți a fost art. 480 C. civ.

Relația dintre acțiunea în

revendicare și procedura legală specială de reparație se analizează în raport

de momentul introducerii acțiunii și nu în raport de modificările legislației

prin care se instituie asemenea proceduri reparatorii speciale, ulterior

acestui moment.

În speță, instanța a fost sesizată

cu acțiunea în revendicare în temeiul art. 480 C. civ. la data de 10 decembrie

1998 și potrivit acestui temei de drept instanța a fost ținută să se pronunțe.

Faptul că pe parcursul judecății a

intrat în vigoare Legea nr. 10/2001 care a instituit o procedură specială

reparatorie în privința imobilelor trecute abuziv în proprietatea statului, cu

titlu sau fără titlu, nu justifica așadar respingerea acțiunii în revendicare.

Aplicarea mediată a legii noi, în

privința cauzelor aflate în curs de judecată, se putea face numai în condițiile

prevăzute de art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (în prezent art. 46).

Opțiunea persoanei îndreptățite la una din procedurile prevăzute de lege se

concretizează fie prin renunțarea acesteia la judecarea cauzei în revendicare,

fie prin solicitarea acesteia de suspendare a cauzei.

În speță, instanța sesizată cu

acțiunea în revendicare nu putea abdica de la temeiul juridic al acțiunii cu

care a fost învestită, aplicând cauzei în curs de judecată procedura specială

reparatorie instituită de Legea nr. 10/2001, așa cum în mod greșit susțin

recurenții.

Soluția instanței de fond,

confirmată de instanța de apel, este legală în condițiile în care cauza s-a

judecat în limitele sesizării și cu respectarea deciziei de casare, potrivit

art. 315 C. proc. civ., instanța supremă dezlegând în mod irevocabil problema

preluării de către stat a imobilului statuând că această măsură s-a făcut fără

titlu și ca atare, nu făcea obiectul Legii nr. 112/1995. În această situație nu

era posibilă încheierea de contracte de vânzare-cumpărare între stat și

chiriași. Așadar, contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu

încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

De asemenea, decizia de casare a

Înaltei Curți de Casație și Justiție a statuat reaua-credință a cumpărătorilor,

potrivit probelor administrate în cauză, ca și o chestiune prejudicială, în

condițiile în care reclamanții nu au formulat un capăt de cerere distinct

pentru constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare, dar

răspunzându-se și la criticile din recursul pârâților-intervenienți referitoare

la constatarea calității de proprietar asupra apartamentelor nr. 2 și 3 prin

încheierea contractelor de vânzare-cumpărare nr. 2515 din 6 august 1998 și nr.

2472 din 22 iulie 1998 în baza Legii nr. 112/1995.

Sub aspectul respingerii cererilor

de intervenție cu caracter irevocabil, prin respingerea recursului pârâților-intervenienți,

prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție a avut loc o dezlegare a

problemei de drept privind nevalabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare

menționate, cu autoritate de lucru judecat, cum în mod just a reținut și instanța

de apel.

Celelalte critici formulate în

prezentul recurs nu mai pot fi primite, în condițiile în care ele au fost

definitiv rezolvate prin decizia de casare, așa cum s-a arătat , iar ele sunt

obligatorii pentru judecătorii fondului, potrivit art. 315 C. proc. civ.

În atari condiții, soluția care s-a

impus pe capătul de cerere privind revendicarea reclamanților față de

pârâții-intervenienți și pe care a pronunțat-o instanța de fond este admiterea

cererii, jurisprudența C.E.D.O. invocată de pârâții-intervenienți în prezenta

cauză neavând relevanță.

În aceste împrejurări s-a impus,

compararea de titluri în temeiul art. 480 C. civ., între titlul valabil și un

titlu viciat, în mod just instanța dând preferință titlului reclamanților care

este mai vechi și provine de la autorii originari, în timp ce titlul

pârâților-intervenienți provine de la un neproprietar, Statul Român.

Drept urmare, în raport de

considerentele ce preced, recursul declarat în cauză se privește ca nefondat și

va fi respins în consecință, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1)

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de intervenienții G.M.I., G.V., P.E. și P.Ș. împotriva deciziei nr.

150 A din 30 martie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 decembrie

2008.