ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1218/2014

Deliberând asupra cauzei de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., reține următoarele: Prin cererea înregistrată la 27 martie 2012 (Dosar nr. 55132/3/2011), disjunsă la 26 septembrie 2012 (Dosar nr. 37806/3/2012), reclamanta SC I.M. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâții S.M.Ș.A., S.Ș.C.A., S.D.G., F.R.F. și Municipiul București prin Primarul General, să se constate nulitatea absolută a Dispoziției nr. 13252 din 16 noiembrie 2010 emisă în aplicarea Legii nr. 10/2001, precum și a protocolului de predare-primire încheiat la 15 ianuarie 2011. Cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 962 și urm., art. 966-968 C. civ., art. 21, 35 și 36 din Legea nr. 7/1996. Reclamanta a susținut că atâta vreme cât prima dispoziție emisă în procedura Legii nr. 10/2001, nr. 11853 din 16 iunie 2009, nu a fost contestată în 30 de zile de la comunicare, ea nu mai putea fi revocată de către instituția care a emis-o.

De asemenea, primăria nu mai putea dispune de acel bun, care se afla în proprietatea reclamantei. Prin sentința civilă nr. 339 din 13 februarie 2013, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins excepțiile privind tardivitatea formulării acțiunii în constatarea nulității absolute și lipsei calității procesuale active a reclamantei, iar, pe fond, acțiunea, ca neîntemeiată.

În privința tardivității formulării acțiunii - raportat la termenul reglementat de art. 26 din Legea nr. 10/2001, tribunalul a avut în vedere faptul că, deși textul de lege reglementează posibilitatea pe care o are persoana îndreptățită de a ataca în 30 zile de la comunicarea dispoziție ori decizie prin care i s-a soluționat notificarea, o astfel de posibilitate se recunoaște și terțelor persoane străine de această procedură, cum este și cazul reclamantei de față; acțiunea prin care se tinde însă, de către aceasta, la desființarea unei dispoziții de restituire în natură, având drept temei reglementările dreptului comun, terțul interesat are posibilitatea de a uza de acțiune în constatarea nulității absolute a unei astfel de dispoziții.

Deși reclamanta și-a întemeiat cererea și pe prevederile legii speciale, raportat la cele de mai sus, aceasta are caracterul unei acțiuni în nulitate absolută, imprescriptibilă, reclamantei nefiindu-i aplicabil termenul de 30 de zile de contestare a dispoziției primarului. În ceea ce privește motivele de nulitate pe care reclamanta a înțeles să le invoce în sprijinul acțiunii ce vizează Dispoziția nr. 13253 din 16 noiembrie 2010, de revocare a Dispoziției nr. 11853/2009, prin care, inițial, pârâților le fuseseră acordate măsuri reparatorii prin echivalent, tribunalul a reținut că s-a ținut cont de împrejurarea că apartamentul situat la parterul imobilului din sector 3 făcuse obiectul vânzării potrivit Legii nr. 112/1995.

În urma comunicării primei dispoziții către persoanele îndreptățite, a corespondenței dintre pârâți și entitatea notificată și sesizării referitoare la desființarea pe cale judecătorească a contractului al cărei beneficiar fusese C.A., s-a propus revocarea Dispoziției nr. 11853/2009 și emiterea uneia de restituire în natură, întrucât prin hotărâre irevocabilă - sentința civilă nr. 15179/2000 a Judecătoriei sectorului 3 București - s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 1997 încheiat în favoarea soților C., foștii chiriași. Această măsură a fost dispusă la cererea Primăria Municipiului București. Dispoziția de propunere de măsuri reparatorii în echivalent are același caracter, de act administrativ de putere, reparator, însă urmare a imposibilității de restituire în natură a bunului, restituirea, respectiv reparația, se face sub formă de echivalent.

Or, cum rezultă din interpretarea dispozițiilor Legii nr. 554/2004, actele administrative sunt supuse revocării atâta vreme cât nu au intrat în circuitul civil și nu au produs efecte juridice, cum este și cazul în speță. Pe de altă parte, normele metodologice privind punerea în aplicare a Legii nr. 10/2001 fac referire la caracterul revocabil al dispoziției de primar, de restituire în natură, act administrativ de putere, care atestă restituirea proprietății, atâta vreme cât nu au fost îndeplinite formalitățile de publicitate imobiliară și dispoziția nu a intrat în circuitul civil, devenind titlu de proprietate în favoarea celui față de care s-a emis, opozabil erga omnes. În consecință, reclamanta nu are la îndemână contestația propriu-zisă reglementată de legea specială în favoarea persoanei îndreptățite.

Referitor la cel de-al doilea motiv de nulitate, constând în împrejurarea că reclamanta a devenit proprietar al bunului în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu foștii chiriași, tribunalul a apreciat că în procedura Legii nr. 10/2001 urmată de pârâții acest aspect nu prezintă relevanță, măsura restituirii fiind în strânsă legătură cu anularea contractului de vânzare-cumpărare ce fusese încheiat sub imperiul Legii nr. 112/1995 în favoarea foștilor chiriași cumpărători. Astfel, câtă vreme acest contract fusese considerat încheiat cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995, nu sunt incidente dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001.

În plus, situația reclamantei, terț față de această procedură, nu făcea obiectul analizei, iar aceasta a înțeles, așa cum rezultă și din cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu C.A., să-și asume anumite riscuri, implicit pe acelea decurgând din împrejurarea că imobilul făcea obiectul procedurii derulate în temeiul Legii nr. 10/2001, împrejurare cunoscută părților contractante ale contractului din 18 iulie 2007 și menționată în chiar cuprinsul acelui act. Oricum, măsura restituirii în natură este prioritară față de măsurile subsecvente privind compensarea și, respectiv, restituirea prin echivalent prevăzute de legea specială și care se stabilesc doar cu acordul persoanei îndreptățite, conform Legii nr. 10/2001.

În măsura în care primăria, parte reclamantă în dosarul ce a avut ca obiect nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în favoarea chiriașilor în 1997, avea cunoștință de desființarea acestuia prin hotărâri irevocabile, avea obligația de a oferi cu prioritate persoanelor îndreptățite restituirea în natură, solicitarea despăgubirilor în echivalent de către aceștia prin notificarea din 2001 fiind determinată de faptul existenței contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, dar aflat în litigiu pentru anularea sa, litigiu în care persoanele notificatoare nu au fost însă părți. Împotriva sentinței tribunalului a declarat apel reclamanta SC I.M.

SRL, dezvoltand urmatoarele critici: Prin Dispoziția nr. 11853 din 16 iunie 2009 (prin care s-au acordat măsuri reparatorii), entitatea învestită cu soluționarea notificării, respectiv Primăria Municipiului București, în baza actelor doveditoare, a situației juridice, precum și a întregii documentații întocmite de direcțiile specializate, a finalizat procedura administrativă, s-a dezinvestit de soluționarea notificării pârâților. Dispoziția în cauză nu a fost contestată în termenul și în cadrul special - al contestației - în fața tribunalului competent, instituit de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel încât, pentru intimații, dar și pentru emitent, Dispoziția nr. 11853/2009 a rămas definitivă și a intrat în circuitul civil.

Unitatea emitentă nu mai putea emite o nouă dispoziție, care să modifice întru-totul măsura dispusă, procedura administrativă fiind finalizată prin împlinirea termenului prevăzut de art. 26 alin. (3), aceasta cu atât mai mult cu cât Primăria Municipiului București nu a revocat, nu a invalidat prima dispoziție. Mai mult, atributul eventualei invalidări a unei dispoziții de respingere a măsurii de restituire în natură revine exclusiv C.C.S.D. din cadrul A.N.R.P., în temeiul art. 16 Titlul VII din Legea nr. 247/2005 - aceasta desigur dacă dispoziția nu a fost contestată. Dispoziția nr. 13252 din 16 noiembrie 2010 este lovită de nulitate și având în vedere faptul că la data emiterii imobilul nu se mai regăsea în patrimoniul Primăriei Municipiului București, apelanta fiind proprietar tabular încă din anul 2007, astfel încât, în raport de dispozițiile art. 36 din Legea nr. 7/1996, dreptul de proprietate îi aparține acestaia, fiind consolidat erga omnes.

Instanța de fond reține, în plus, în sarcina reclamantei și o culpă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 18 iulie 2007, în sensul că s-a cunoscut faptul că imobilul face obiectul Legii nr. 10/2001. Această constatare este superficială și nu își găsește logica în motivarea hotărârii. În cauză, reclamanta a luat la cunoștința, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, de faptul că apartamentul pe care îl cumpără face obiectul unei notificări, dar nu și-a putut asuma riscul pierderii bunului, deoarece, potrivit Legii nr. 10/2001, imobilele înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 nu se restituie în natura foștilor proprietari. Or, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare imobilul figura înscris la cartea funciara cu proprietar C.A., mențiunea anularii contractului încheiat în baza Legii nr. 112/1995 nefiind înscrisă sau comunicată reclamantei.

Oricum, aceasta constatare nu are legătură cu cauza. Prin Decizia civilă nr. 224/A din 18 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost admis apelul formulat de apelanta SC I.M. SRL prin administrator judiciar Crist Vest Audit I.P.U.R.L., a fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că a fost admisă, în parte, acțiunea reclamantei, a fost constatată nulitatea Dispoziției nr. 13252 din 16 noiembrie 2010 emise de Primăria Municipiului București.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că, deși nu există o dispoziție expresă în cuprinsul Legii nr. 10/2001, dispoziția emisă de Primăria Municipiului București cu propunere de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent din 2009 putea fi revocată de organul emitent, în orice formă, atâta timp cât nu își produsese efectele juridice și nu intrase în circuitul civil, aceasta în aplicarea principiului general desprins din interpretarea prevederilor Legii nr. 554/2004, dar și având în vedere dispozițiile Legii nr. 10/2001, care permit - e adevărat unui alt organ, anume C.C.S.D. - să reanalizeze măsura. În speță, Dispoziția nr. 13252/2010 face mențiune expresă despre revocarea Dispoziției nr. 11853/2009, fiind nereală susținerea apelantei în sens contrar.

Curtea a constatat fondată a doua critică formulată, referitoare la nelegalitatea Dispoziției nr. 13252/2010 din perspectiva faptului că dispune asupra unui bun care nu se mai afla în patrimoniul emitentului. Sub acest aspect, a considerat greșite considerațiile tribunalului care analizează acest motiv de nulitate exclusiv din perspectiva art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, cu ignorarea esenței acestei legi și a dispozițiilor fundamentale ale art. 21 și urm. din lege. Din ansamblul legii se desprinde concluzia că unitatea notificată nu poate soluționa o notificare în sensul restituirii în natură decât în situația în care imobilul se afla în deținerea sa (cu singura excepție prevăzută de art. 28, care nu este incident în cauză).

Aceasta nu reprezintă decât o aplicare a principiului că o persoană nu poate dispune decât de bunurile aflate în patrimoniul său, principiu general aplicabil oricărui act juridic, atunci când se analizează capacitatea dispunătorului. Or, la momentul emiterii Dispoziției nr. 13252/2010 imobilul în discuție se afla în patrimoniul apelantei-reclamante SC I.M. SRL, care îl cumpărase de la C.A. în baza contractului de vânzare-cumpărare din 18 iulie 2007. Pe de o parte, desființarea pe cale judecătoreasca și cu efect retroactiv a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între soții C. și Primăria Municipiului București prin hotărârea judecătorească în anul 2000 a avut ca efect reîntoarcerea imobilului în patrimoniul Primăriei, materializare a principiului întoarcerii prestațiilor ca urmare a declarării nulității unui act juridic.

Pe de altă parte, nu poate fi ignorată realitatea juridică a înstrăinării de către C.A. a imobilului către reclamantă în anul 2007 - acest contract de vânzare-cumpărare a fost înscris în cartea funciară, a fost făcut public și opozabil erga omnes, prin încheierea din 26 iulie 2007. prin urmare, formele de publicitate imobiliară au fost efectuate anterior atât primei dispoziții emise de Primăria Municipiului București, cât și anterior dispoziției atacate în prezenta cauză. Pentru aceste motive, dispoziția atacată este nulă, întrucât a fost emisă cu încălcarea dispozițiilor legale și cu vătămarea drepturilor reclamantei. Instanța de apel a mai reținut că nu prezintă relevanță condițiile încheierii contractului de vânzare-cumpărare dintre C.A.

și reclamantă, atâta timp cât nu face obiectul cererii prezente o pretenție în acest sens, precum și că atitudinea de rea-credință a vânzătoarei C.A., care, deși cunoștea că îi fusese desființat titlul, a vândut 7 ani mai târziu, nu influențează deznodământul juridic al cauzei, căci nu schimbă realitatea juridică creată prin încheierea acestui contract cu reclamanta. Împotriva menționatei decizii au declarat recurs pârâții. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, pârâții S.C., S.M.Ș.A., S.Ș.C.A. au arătat următoarele: 1) Au fost încălcate prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, temei de drept al cererii reconvenționale disjunse, precizat în fapt și în drept de reclamantă pe parcursul judecării pricinii de față, întrucât doar persoanele îndreptățite la restituire în condițiile legii speciale puteau formula o cale de atac împotriva deciziei/dispoziției emise de unitatea deținătoare ori de entitatea învestită cu soluționare notificării.

Cererea pendinte a fost soluționată în fond potrivit legii speciale, așa încât, raportat și la dispozițiile art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001, reclamanta nu avea calitate procesuală activă. În plus, față de temeiul juridic indicat de reclamantă, calea de atac ce putea fi exercitată împotriva hotărârii instanței de fond era recursul, iar nu apelul. În cauză, anularea Dispoziției nr. 13252/2010 s-a făcut în mod greșit, întrucât imobilul s-a întors în patrimoniul Primăriei Municipiului București urmare a anulării în mod irevocabil a contractului de vânzare cumpărare din 20 mai 1997, încheiat între SC T.A. SA București și C.A., C.M. (prin sentința civilă nr. 15179 din 20 noiembrie 2000 pronunțată de Judecătoria sector 3 București, definitivă și irevocabilă).

Așadar, imobilul nu se mai afla în patrimoniul vânzătoarei C.A. (care recunoaște acest lucru în declarația depusă la dosar în primă instanță), astfel că reclamanta a cumpărat un bun de la un „non dominus”, care nu putea să transmită mai multe drepturi decât avea el însuși (nemo plus juris ad altium transfere potest quam ipse haberet), situației de fapt și de drept create fiindu-i aplicabil principiul de drept resoluto jure dantis, resolvitur jus accipienti. În speță, în mod greșit se reține în apel că reaua-credință a vânzătoarei C.A. nu influențează deznodământul juridic al cauzei. Instanța de apel ignoră mențiunile din contractul de vânzare cumpărare încheiat de reclamantă, prin care aceasta declara că are cunoștință de situația juridică, dar și de faptul că apartamentul a fost înstrăinat, cumpărătorul insistând la perfectarea actului că înțelege să dobândească în condițiile existente și pe riscul său.

Instanța de apel mai face o confuzie, în sensul că deciziile ori dispozițiile emise de unitățile deținătoare sau entitățile învestite cu soluționarea notificărilor sunt verificate/analizate de către Comisia Centrală pentru Stabilire Despăgubirilor, însă dacă se constată de către această comisie nereguli în soluționarea notificărilor dosarul este restituit acelei unități ori entități cu îndrumările de rigoare, în vederea completării ori soluționării deficiențelor constatate de comisie; nu comisia anulează ori revocă decizia/dispoziția prin care s-a soluționat notificarea, ci aceasta se rezolva local în temeiul dispozițiilor legale în vigoare aplicabile speței. 2) Din punct de vedere al dreptului comun, au fost încălcate dispozițiile art. 294 C. proc.

civ., art. 2 din Legea nr. 146/1997, art. 1 și 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 2 C. proc. civ. În cauză, în fața instanței de apel, intimata a schimbat temeiul de drept și a solicitat analizarea cererii potrivit dreptului comun, nu al legii speciale, cerere nemotivată în drept și, în același timp, inadmisibilă. În condițiile în care s-ar admite că era posibilă formularea unei cereri noi în sensul schimbării temeiului legal al acțiunii, instanța de apel a ignorat solicitarea pârâților de a pune în vedere reclamantei să timbreze la valoare, potrivit dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 146/1997, actualizată. De asemenea, la emiterea deciziei au fost încălcate și neanalizate dispozițiile din Legea nr. 554/2004, citate, în analizarea nulității/anularii Dispoziției nr. 13252/2010 a Primăriei Municipiului București.

Potrivit acestor norme legale, reclamanta nu mai putea invoca vreo cauză de nulitate, deoarece dispozițiile emise de către Primărie sunt acte administrative; prin Dispoziția nr. 13252/2010 s-a revocat în mod legal Dispoziția nr. 11853 din 16 iunie 2009, care nu a intrat în circuitul civil și nu a produs efecte, de existența căreia SC I.M. SRL a luat la cunoștință la 16 august 2011. Potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, înainte de a se adresa instanței, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia sub sancțiunea prescripției, prevăzută de art. 7 alin. (7) din același act normativ.

Or, reclamanta nu a făcut acest lucru nici până la momentul prezentei, astfel că nu se justifică schimbarea în apel a temeiului de drept; pe dispozițiile Legii nr. 554/2004 nu se putea face o astfel de solicitare, întrucât dreptul material la acțiune era prescris pentru motivele arătate mai sus. S-au încălcat, așadar, dispozițiile privitoare la competența după materie a instanței, în sensul că cererea privind nulitatea/anularea actului administrativ aparținea secției de contencios administrativ și nu secției civile. Pe de altă parte, în speță, nici nu s-a identificat cauza de nulitate absolută ori relativă, de drept comun, apelanta nu a reliefat-o și nici instanța de apel. În plus, s-a dat prioritate contractului de vânzare cumpărare invocat de reclamantă, care a fost înscris în cartea funciară anterior celor două dispoziții emise de Primăria Municipiului București.

Or, prin aceste afirmații, instanța de apel nu face altceva decât să instige la săvârșirea de fapte ilicite și la fraudarea legii. În drept, au invocat prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Prin recursul declarat, pârâtul F.R.F. a arătat următoarele: Prin cererea formulată, reclamanta SC I.M. SRL a solicitat a se constata nulitatea absolută a Dispoziției nr. 13252 din 16 noiembrie 2010 emise de Primăria Municipiului București, precum și a Protocolului de predare-primire încheiat la 15 ianuarie 2011, acțiunea fiind întemeiată pe dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001 și motivată în fapt pe considerente precum că dispoziția este nulă câtă vreme nu a fost revocată prima dispoziție de restituire (referire la Dispoziția nr. 11852 din 16 iunie 2009). Reclamanta a considerat că nu au fost respectate dispozițiile Legii nr. 10/2001, concluzii susținute și în fața Curții de Apel București.

Astfel, chiar dacă reclamanta și-a întemeiat, precizat și susținut acțiunea pe prevederile art. 26 din Legea nr. 10/2001, instanța de apel, din oficiu, a reîncadrat obiectul acțiunii ca fiind nulitate absolută, acțiune prevăzută de dreptul comun. Mai mult o eroare judiciară s-a produs și cu privire la recalificarea căii de atac, în apel, și, nu în ultimul rând, referitor la timbraj, în acord cu dispozițiile Legii nr. 146/1997. În acest sens, instanța de apel s-a pronunțat pe ceea ce nu i s-a cerut, astfel încât a și acordat mai mult decât s-a cerut.

Mai mult, aceeași instanță a respins primul motiv de apel cu care fusese sesizată, respectiv motivul de nulitate a Dispoziției nr. 13253 din 16 noiembrie 2010 întrucât Primăria Municipiului București nu a revocat prima dispoziție de restituire și a emis o noua dispoziție, însă în mod nelegal a admis apelul în ceea ce privește nulitatea întemeiată pe motivul potrivit căruia la data emiterii dispoziției bunul nu se mai afla în patrimoniul unității emitente - Primăria Municipiului București. Or, în acest caz nu se putea reține decât o cauză de nulitate relativă, care însă nu a fost solicitată/invocată de reclamantă. În cauză, titlul de proprietate al vânzătoarei C.A.

a fost desființat, iar cumpărătoarea, reclamanta de față, a luat cunoștință de notificările foștilor proprietari cu privire la retrocedarea imobilului, mai mult și-a asumat riscul cumpărând pe răspunderea sa, în ciuda faptului că astfel de vânzări sunt lovite de nulitate absolută - art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Prin urmare, față de aceste precizări, trebuie sesizat că imobilul în cauză se afla la momentul emiterii dispoziției în patrimoniul entității emitente a dispoziției. El fusese înstrăinat soților C. în anul 1997, însă ulterior, potrivit sentinței civile nr. 15179/2000, s-a reîntors în patrimoniul Primăriei Municipiului București. Faptul că numita C.A. a dispus de bunul ce nu-l avea prin mijloace frauduloase nu are relevanță, urmând ca instanța să analizeze doar acțiunea în revendicare.

În speță, soluția instanței de fond este cea corectă, dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 nefiind aplicabile. Instanța de apel, printr-o motivare contradictorie, deși face referire la art. 21 din Legea nr. 10/2001, vine și acordă întâietate unui act săvârșit în plin proces de soluționare a celor trei notificări ce priveau revendicarea imobilului în cauză. Mai mult, chiar prevederile Legii nr. 7/1996 stabilesc o prezumție legală în favoarea celui înscris în cartea funciară, ce poate fi răsturnată doar prin mijloace legale. În drept, a invocat dispozițiile art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., pârâtul Municipiul București a susținut următoarele: Ca urmare a anulării contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, prin hotărâre judecătorească pronunțată în anul 2000, părțile au fost repuse în situația anterioară, astfel încât imobilul a reintrat în patrimoniul Primăriei Municipiului București, materializare a principiului reîntoarcerii prestațiilor ca urmare a declarării nulității unui act juridic. În această situație, înstrăinarea imobilului de către C.A. în anul 2007 nu mai putea avea loc, pentru că nu a fost respectat principiul nemo plus juris ad alium transferre potest, quam ipse habet. Contractul de vânzare-cumpărare încheiat de vânzător în frauda dreptului proprietarului, cu complicitatea reclamantei care a cumpărat pe riscul său un bun al altuia, este lovit de nulitate absolută.

În contextul Legii nr. 10/2001, măsura restituirii în natură este prioritară față de măsurile subsecvente, iar Primăria Municipiului București are obligația de a oferi cu prioritate persoanelor îndreptățite restituirea în natură. Prin urmare, dispoziția contestată a fost emisă cu respectarea legii, de către Municipiul București în calitate de unitate deținătoare în baza Legii nr. 10/2001, bunul aflându-se în patrimoniul său ca urmare a anulării contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995. Dimpotrivă, contractul de vânzare cumpărare pe care reclamanta îl invocă drept titlul de proprietate a fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor legale și cu vătămarea drepturilor altor persoane.

Nu pot fi primite susținerile instanței de apel că nu prezintă relevanță aceste aspecte. În caz contrar, s-ar ajunge la situația în care patrimoniul municipalității să fie diminuat prin contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu nerespectarea legii. Prin întâmpinare, intimata SC I.M. SRL a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate, arătând, privitor la chestiunile de procedură susținute prin cererea de recurs, că a învestit instanța de judecătă cu o cerere de constatare a nulității absolute a Dispoziției nr. 13252 din 16 noiembrie 2010 emisă de Primăria Municipiului București în procedura Legii nr. 10/2001.

Ca motive de nulitate a invocat: 1. Primăria Municipiului București nu mai avea posibilitatea să emită o nouă dispoziție în temeiul Legii nr. 10/2001, deoarece se desesizase de procedura administrativă prin emiterea Dispoziției nr. 11853 din 16 iunie 2009, prin care stabilise măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentul înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, iar această dispoziție nu fusese revocată; 2. Primăria Municipiului București nu mai avea posibilitatea să emită o dispoziție de restituire în natură pentru apartamentul în litigiu, pentru că acesta se afla deja în patrimoniul reclamantei, astfel încât Primăria nu mai putea dispune de acest bun. Ca atare, temeiul de drept al cererii reconvenționale este dat de legea specială în materia imobilelor preluate abuziv, respectiv Legea nr. 10/2001, fiind astfel clarificat în fața instanței de fond – Tribunalul București, la data de 30 mai 2012, odată cu chestiunea taxei judiciare de timbru.

Acest temei de drept nu a fost modificat în apel, astfel cum susțin recurenții, instanța de apel pronunțându-se strict în limitele cu care a fost învestită. Drept consecință, acțiunea este scutită de plata taxei judiciare de timbru față de dispozițiile Legii nr. 10/2001, art. 50; calea de atac împotriva hotărârii instanței de fond este aceea apelului, fiind aplicabile prevederile art. 282 C. proc. civ. În speță, cererea reclamantei nu este întemeiată pe dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, ci este o acțiune în constatarea nulității absolute declarată de un terț față de dispoziția unității care a soluționat notificarea persoanei îndreptățite. Din această perspectivă, calea de atac este cea a apelului, potrivit normei procedurale de drept comun.

Referitor la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei în ceea ce privește dreptul de a formula acțiunea de față, intimata a susținut că această critică este inadmisibilă, fiind deja soluționată, în raport de dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în fond, și necontestată în apel. Cât privește excepția necompetenței materiale a instanțelor de fond față de dispozițiile art. 2 C. proc. civ., intimata a învederat că dispoziția contestată este un act juridic civil, iar nu unul administrativ, pentru a-i fi aplicabile prevederile Legii nr. 554/2004. Pe fondul apelului, intimata a arătat că prin sentința civilă nr. 15179 din 20 noiembrie 2000 nu s-a dispus și repunerea părților în situația anterioară, așa încât la momentul emiterii Dispoziției nr. 13252/2010 imobilul în litigiu nu se mai afla în patrimonial unității emitente a actului contestat.

De altfel, Primăria Municipiului București nu a întreprins nicio măsură în vederea executării efectelor hotărârii menționate. Nu a notat ori înscris imobilul în litigiu în cartea funciară pentru a putea invoca vreun drept de proprietate actual. În schimb, reclamanta este proprietar tabular încă din anul 2008, astfel că dreptul său de proprietate s-a consolidate erga omnes în raport de dispozițiile art. 36 din Legea nr. 7/1996, fiind apărată de orice evicțiune ce ar putea deriva din nevalabilitatea titlurilor anterioare dobândirii proprietății. În recurs s-a dispus plata taxei judiciare de timbru în cuantum de 4.887,73 lei, pentru fiecare cerere de recurs. Conform încheierii din camera de consiliu de la data de 13 martie 2014, recurentul Făgărășeanu Rîndunel Florin a fost scutit de la plata taxei judiciare de timbru aferente recursului exercitat.

Această măsură a fost dispusă de instanță și în privința recurenților S.C. și S.Ș.C.A.. Cererea de recurs a fost timbrată în mod legal de recurentul Municipiul București. Examinând recursurile formulate de pârâții S.C., S.Ș.C.A., S.M.Ș.A., F.R.F. și Municipiul București, prin Primarul General, Înalta Curte reține următoarele: În privința recursului exercitat de recurentul pârât Stănescu Mugur Șerban Anton, se reține că partea în cauză a fost legal citată cu mențiunea achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 4.887,73 lei și a timbrului judiciar de 5 lei, sub sancțiunea anulării recursului ca netimbrat, dovada de îndeplinire a procedurii de citare regăsindu-se la fila 106 dosar recurs, aceasta îndeplinind toate condițiile de valabilitate prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 100 alin. (3) C. proc.

civ. Cu toate acestea, recurentul S.M.Ș.A. nu și-a îndeplinit obligația legală de timbrare până la termenul acordat, mai mult, acesta a depus la doar o cerere prin care a învederat instanței că renunță la judecată, conform art. 246 C. proc. civ. (fila 98 dosar recurs). Potrivit dispozițiilor art. 11 alin. (1) cu referire la art. 2 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, recurentul datorează o taxă judiciară de timbru la valoarea contestată, iar, conform art. 3 din O.G. nr. 32/1995 privind timbrul judiciar, valoarea timbrului judiciar datorat este de 5 lei. De asemenea, conform art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, neîndeplinirea obligației de timbrare până la termenul stabilit de instanță se sancționează cu anularea acțiunii sau a cererii.

Constatând că recursul nu a fost timbrat și verificând din oficiu legalitatea deciziei recurate, se reține că nu există nicio cauză de nulitate absolută a hotărârii pronunțate în recurs care să oblige Înalta Curte să o pună în dezbaterea părților. În consecință, în baza dispozițiilor legale sus-menționate, având în vedere, totodată, că recurentul S.M.Ș.A. nu a justificat poziția adoptată de neplată a taxelor datorate prin motive obiective, mai presus de voința lui, urmează a se dispune anularea recursului ca netimbrat.

Referitor la celelalte recursuri formulate în cauză, Înalta Curte constată că cererea reconvențională disjunsă a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 962, art. 966-968 C. civ., art. 21, 35 și 36 din Legea nr. 7/1996, reclamanta contestând dispoziția emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 pe două considerente: prima dispoziție dată în procedura legii speciale nu mai putea fi revocată, întrucât constituia deja un act de dezinvestire a instituției emitente (Primăria Municipiului București); emitentul nu mai putea dispune de apartamentul în litigiu, nemaifiind proprietarul imobilului. La data de 26 septembrie 2012, conform încheierii de ședință, cererea reconvențională a fost privită ca o contestație formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, sens în care instanța de fond a dispus atașarea dosarului administrativ ce a stat la baza emiterii Dispoziției nr. 13252 din 16 noiembrie 2010. Întâmpinarea depusă de pârâții S.M.Ș.A., S.Ș.C.A.

și S.D.G. a privit excepția lipsei calității procesuale active a contestatoarei SC I.M. SRL, din perspectiva art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, cu referire la art. 3 și 4 din același act normativ. Pe fondul cererii, pârâții au susținut că Dispoziția nr. 11853 din 16 iunie 2009 a fost emisă în mod greșit, întrucât la data redactării acesteia contractul de vânzare-cumpărare din 20 mai 1997 încheiat între SC T.A. SA și soții C. fusese deja anulat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, sens în care a fost emisă, în deplină concordanță cu dispozițiile legii speciale, Dispoziția nr. 13252 din 16 noiembrie 2010, contestată în litigiul de față.

Prin concluziile scrise depuse însă după închiderea dezbaterilor, reclamanta a învederat că nu a invocat dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001 ca temei al acțiunii în anulare, ci pentru a justifica caracterul definitiv al dispoziției de respingere a restituirii în natură, act ce nu a fost contestat în termenul prevăzut de legea specială. Prin sentința civilă nr. 339 din 13 februarie 2012, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a constatat că deși reclamamta și-a întemeiat cererea și pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, art. 26, totuși aceasta are caracterul unei acțiuni de nulitate absolută, cerere imprescriptibilă.

De asemenea, tribunalul a apreciat că motivele de nulitate invocate în sprijinul acțiunii sunt neîntemeiate, pe de o parte, pentru că dispoziția de propunere de măsuri reparatorii în echivalent are caracterul unui act administrativ de putere, reparator, supus revocării atât timp cât nu a intrat în circuitul civil și nu a produs efecte juridice, ca în cazul în speță, când au fost îndeplinite operațiunile/formalitățile de publicitate imobiliară, iar, pe de altă parte, deoarece în procedura Legii nr. 10/2001 urmată de pârâți nu are relevanță încheierea contractului de vânzare-cumpărare dintre reclamantă și soții Catană, prevalență având principiul restituirii în natură a imobilului (oricum, reclamanta și-a asumat riscul încheierii contractului, cunoscând împrejurarea derulării procedurii speciale reparatorii în favoarea pârâților).

Prin apelul declarat, reclamanta a invocat faptul că unitatea emitentă nu mai putea emite o nouă dispoziție, care să modifice întru-totul măsura dispusă, procedura administrativă fiind finalizată prin împlinirea termenului prevăzut de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, cu atât mai mult cu cât Primăria Municipiului București a revocat/invalidat prima dispoziție. Totodată, a arătat că bunul în litigiu nu se mai afla în patrimoniul Primăriei Municipiului București, pentru ca Primăria să mai poată dispune de el la data emiterii dispoziției contestate. Reclamanta era proprietar tabular din anul 2007, dreptul său de proprietate fiind consolidat în raport de dispozițiile art. 36 din Legea nr. 7/1996.

A mai susținut că în sarcina sa s-a reținut, în plus, și o culpă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 18 iulie 2007, în sensul că partea reclamantă a cunoscut că imobilul face obiectul Legii nr. 10/2001. În drept a invocat prevederile art. 26 din Legea nr. 10/2001. Prin încheierea de ședință de la 18 iunie 2013, Curtea de Apel București a constatat, în calificarea căii de atac exercitate, că obiectul cererii îl constituie o acțiune în anularea unei dispoziții emise în temeiul Legii nr. 10/2001, dar care nu a fost formulată de persoana îndreptățită pentru a fi supusă dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001, ci de către un terț, situație în care este vorba de calea de atac de drept comun - apelul.

Ulterior, prin decizia recurată, instanța de apel a considerat ca fiind greșite considerațiile tribunalului ce analizează cel de-al doilea motiv de nulitate doar din perspectiva art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, cu ignorarea esenței acestei legi și a dispozițiilor fundamentale ale art. 21 și următoarele din lege, ce reglementează măsura restituirii în natură. Curtea a apreciat că Primăria Municipiului București nu mai putea justifica calitatea de unitate deținătoare, analiza fiind făcută din perspectiva Legii nr. 10/2001.

În aceste condiții, Înalta Curte reține că lămurirea temeiului de drept al acțiunii nu a fost făcută nici de instanța de fond, nici în cadrul procesual al apelului, ambele instanțe pendulând, în raport de poziția procesuală a părților în litigiu, între acțiunea de drept comun și contestația fundamentată pe prevederile Legii nr. 10/2001, mai mult, această chestiune, antamată la 26 septembrie 2012, nu a fost pusă ulterior în discuția părților la fond până la închiderea dezbaterilor. Pe de altă parte, observă că trimiterea făcută la dispozițiile art. 296 C. proc. civ. nu justifică măsura dispusă din punct de vedere procedural, în condițiile în care instanța de apel invocă raportarea instanței de fond exclusiv la prevederile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001.

Totodată, Înalta Curte constată că, după calificarea căii de atac exercitate în raport de obiectul cererii de către instanța de apel, analiza motivelor de apel a privit, chiar și în cercetarea primei critici formulate, tot prevederile legii speciale, soluția adoptată fiind întemeiată pe argumente contradictorii. Or, statuând în mod greșit că sunt incidente și prevederile Legii nr. 10/2001, în lipsa clarificării obiectului dedus judecății, instanța de apel nu a cercetat motivele de fond ale apelului, așa încât, în baza art. 312 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile formulate, va casa decizia și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel. La reluarea judecății, vor fi avute în vedere și criticile exprimate de recurenți în cererile de recurs, acestea putând fi cenzurate doar în condițiile în care se procedează în concret la încadrarea în drept a pretențiilor reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Anulează, ca netimbrat, recursul declarat de recurentul-pârât S.M.Ș.A. Admite recursurile declarate de pârâții S.C., S.Ș.C.A., F.R.F. și Municipiul București, prin Primarul General, împotriva Deciziei civile nr. 224/A din 18 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza pentru rejudecare, aceleiași instanțe de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 aprilie 2014.