ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1218/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1218/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând asupra

cauzei de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la 27 martie 2012 (Dosar

nr. 55132/3/2011), disjunsă la 26 septembrie 2012 (Dosar nr. 37806/3/2012),

reclamanta SC I.M. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâții S.M.Ș.A., S.Ș.C.A.,

S.D.G., F.R.F. și Municipiul București prin Primarul General, să se constate

nulitatea absolută a Dispoziției nr. 13252 din 16 noiembrie 2010 emisă în

aplicarea Legii nr. 10/2001, precum și a protocolului de predare-primire

încheiat la 15 ianuarie 2011.

Cererea a fost

întemeiată pe dispozițiile art. 962 și urm., art. 966-968 C. civ., art. 21, 35

și 36 din Legea nr. 7/1996.

Reclamanta a susținut

că atâta vreme cât prima dispoziție

emisă în

procedura Legii nr. 10/2001, nr. 11853 din 16 iunie 2009, nu a fost contestată

în 30 de zile de la comunicare, ea nu mai putea fi revocată de către instituția

care a emis-o. De asemenea, primăria nu mai putea dispune de acel bun, care se

afla în proprietatea reclamantei.

Prin sentința civilă nr.

339 din 13 februarie 2013, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a

respins excepțiile privind tardivitatea formulării acțiunii în constatarea

nulității absolute și lipsei calității procesuale active a reclamantei, iar, pe

fond, acțiunea, ca neîntemeiată.

În privința

tardivității formulării acțiunii - raportat la termenul reglementat de art.

26 din Legea nr. 10/2001, tribunalul a avut în vedere faptul că, deși textul de

lege reglementează posibilitatea pe care o are persoana îndreptățită de a ataca

în 30 zile de la comunicarea dispoziție ori decizie prin care i s-a soluționat

notificarea, o astfel de posibilitate se recunoaște și terțelor persoane

străine de această procedură, cum este și cazul reclamantei de față; acțiunea

prin care se tinde însă, de către aceasta, la desființarea unei dispoziții de

restituire în natură, având drept temei reglementările dreptului comun, terțul interesat

are posibilitatea de a uza de acțiune în constatarea nulității absolute a unei

astfel de dispoziții.

Deși reclamanta și-a

întemeiat cererea și pe prevederile legii speciale, raportat la cele de mai sus,

aceasta are caracterul unei acțiuni în nulitate absolută, imprescriptibilă,

reclamantei nefiindu-i aplicabil termenul de 30 de zile de contestare a

dispoziției primarului.

În ceea ce privește

motivele de nulitate pe care reclamanta a înțeles să le invoce în sprijinul

acțiunii ce vizează Dispoziția nr. 13253 din 16 noiembrie 2010, de revocare a Dispoziției

nr. 11853/2009, prin care, inițial, pârâților le fuseseră acordate măsuri

reparatorii prin echivalent, tribunalul a reținut că s-a ținut cont de

împrejurarea că apartamentul situat la parterul imobilului din sector 3 făcuse

obiectul vânzării potrivit Legii nr. 112/1995.

În urma comunicării primei

dispoziții către persoanele îndreptățite, a corespondenței dintre pârâți și

entitatea notificată și sesizării referitoare la desființarea pe cale

judecătorească a contractului al cărei beneficiar fusese C.A., s-a propus

revocarea Dispoziției nr. 11853/2009 și emiterea uneia de restituire în natură,

întrucât prin hotărâre irevocabilă - sentința civilă nr. 15179/2000 a

Judecătoriei sectorului 3 București - s-a constatat nulitatea absolută a

contractului de vânzare-cumpărare din 1997 încheiat în favoarea soților C.,

foștii chiriași. Această măsură a fost dispusă la cererea Primăria Municipiului

București.

Dispoziția de

propunere de măsuri reparatorii în echivalent are același caracter, de act

administrativ de putere, reparator, însă urmare a imposibilității de restituire

în natură a bunului, restituirea, respectiv reparația, se face sub formă de

echivalent. Or, cum rezultă din interpretarea dispozițiilor Legii nr. 554/2004,

actele administrative sunt supuse revocării atâta vreme cât nu au intrat în

circuitul civil și nu au produs efecte juridice, cum este și cazul în speță.

Pe de altă parte,

normele metodologice privind punerea în aplicare a Legii nr. 10/2001 fac

referire la caracterul revocabil al dispoziției de primar, de restituire în

natură, act administrativ de putere, care atestă restituirea proprietății,

atâta vreme cât nu au fost îndeplinite formalitățile de publicitate imobiliară

și dispoziția nu a intrat în circuitul civil, devenind titlu de proprietate în

favoarea celui față de care s-a emis, opozabil erga omnes.

În consecință,

reclamanta nu are la îndemână contestația propriu-zisă reglementată de legea

specială în favoarea persoanei îndreptățite.

Referitor la cel

de-al doilea motiv de nulitate, constând în împrejurarea că reclamanta a

devenit proprietar al bunului în baza contractului de vânzare-cumpărare

încheiat cu foștii chiriași, tribunalul a apreciat că în procedura Legii nr. 10/2001

urmată de pârâții acest aspect nu prezintă relevanță, măsura restituirii fiind

în strânsă legătură cu anularea contractului de vânzare-cumpărare ce fusese

încheiat sub imperiul Legii nr. 112/1995 în favoarea foștilor chiriași

cumpărători. Astfel, câtă vreme acest contract fusese considerat încheiat cu

încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995, nu sunt incidente dispozițiile art.

18 lit. c) din Legea nr. 10/2001.

În plus, situația

reclamantei, terț față de această procedură, nu făcea obiectul analizei, iar aceasta

a înțeles, așa cum rezultă și din cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare

încheiat cu C.A., să-și asume anumite riscuri, implicit pe acelea decurgând din

împrejurarea că imobilul făcea obiectul procedurii derulate în temeiul Legii nr.

10/2001, împrejurare cunoscută părților contractante ale contractului din 18

iulie 2007 și menționată în chiar cuprinsul acelui act.

Oricum, măsura

restituirii în natură este prioritară față de măsurile subsecvente privind

compensarea și, respectiv, restituirea prin echivalent prevăzute de legea

specială și care se stabilesc doar cu acordul persoanei îndreptățite, conform

Legii nr. 10/2001.

În măsura în care primăria,

parte reclamantă în dosarul ce a avut ca obiect nulitatea contractului de

vânzare-cumpărare încheiat în favoarea chiriașilor în 1997, avea cunoștință de

desființarea acestuia prin hotărâri irevocabile, avea obligația de a oferi cu

prioritate persoanelor îndreptățite restituirea în natură, solicitarea

despăgubirilor în echivalent de către aceștia prin notificarea din 2001 fiind

determinată de faptul existenței contractului de vânzare-cumpărare încheiat în

temeiul Legii nr. 112/1995, dar aflat în litigiu pentru anularea sa, litigiu în

care persoanele notificatoare nu au fost însă părți.

Împotriva sentinței

tribunalului a declarat apel reclamanta SC I.M. SRL, dezvoltand urmatoarele

critici:

Prin Dispoziția nr. 11853

din 16 iunie 2009 (prin care s-au acordat măsuri reparatorii), entitatea învestită

cu soluționarea notificării, respectiv Primăria Municipiului București, în baza

actelor doveditoare, a situației juridice, precum și a întregii documentații

întocmite de direcțiile specializate, a finalizat procedura administrativă, s-a

dezinvestit de soluționarea notificării pârâților.

Dispoziția în cauză

nu a fost contestată în termenul și în cadrul special - al contestației - în fața

tribunalului competent, instituit de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

astfel încât, pentru intimații, dar și pentru emitent, Dispoziția nr. 11853/2009

a rămas definitivă și a intrat în circuitul civil.

Unitatea emitentă nu

mai putea emite o nouă dispoziție, care să modifice întru-totul măsura dispusă,

procedura administrativă fiind finalizată prin împlinirea termenului prevăzut

de art. 26 alin. (3), aceasta cu atât mai mult cu cât Primăria Municipiului

București nu a revocat, nu a invalidat prima dispoziție. Mai mult, atributul

eventualei invalidări a unei dispoziții de respingere a măsurii de restituire

în natură revine exclusiv C.C.S.D. din cadrul A.N.R.P., în temeiul art. 16

Titlul VII din Legea nr. 247/2005 - aceasta desigur dacă dispoziția nu a fost

contestată.

Dispoziția nr. 13252

din 16 noiembrie 2010 este lovită de nulitate și având în vedere faptul că la

data emiterii imobilul nu se mai regăsea în patrimoniul Primăriei Municipiului

București, apelanta fiind proprietar tabular încă din anul 2007, astfel încât,

în raport de dispozițiile art. 36 din Legea nr. 7/1996, dreptul de proprietate

îi aparține acestaia, fiind consolidat erga omnes.

Instanța de fond reține,

în plus, în sarcina reclamantei și o culpă la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare din 18 iulie 2007, în sensul că s-a cunoscut faptul că imobilul

face obiectul Legii nr. 10/2001. Această constatare este superficială și nu își

găsește logica în motivarea hotărârii.

În cauză, reclamanta

a luat la cunoștința, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare,

de faptul că apartamentul pe care îl cumpără face obiectul unei notificări, dar

nu și-a putut asuma riscul pierderii bunului, deoarece, potrivit Legii nr. 10/2001,

imobilele înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 nu se restituie în natura

foștilor proprietari. Or, la momentul încheierii contractului de

vânzare-cumpărare imobilul figura înscris la cartea funciara cu proprietar C.A.,

mențiunea anularii contractului încheiat în baza Legii nr. 112/1995 nefiind

înscrisă sau comunicată reclamantei. Oricum, aceasta constatare nu are legătură

cu cauza.

Prin Decizia civilă nr.

224/A din 18 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă,

a fost admis apelul formulat de apelanta SC I.M. SRL prin administrator

judiciar Crist Vest Audit I.P.U.R.L., a fost schimbată în parte sentința

apelată, în sensul că a fost admisă, în parte, acțiunea reclamantei, a fost

constatată nulitatea Dispoziției nr. 13252 din 16 noiembrie 2010 emise de

Primăria Municipiului București.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că, deși nu există o dispoziție

expresă în cuprinsul Legii nr. 10/2001, dispoziția emisă de Primăria Municipiului

București cu propunere de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent din 2009

putea fi revocată de organul emitent, în orice formă, atâta timp cât nu își

produsese efectele juridice și nu intrase în circuitul civil, aceasta în

aplicarea principiului general desprins din interpretarea prevederilor Legii nr.

554/2004, dar și având în vedere dispozițiile Legii nr. 10/2001, care permit -

e adevărat unui alt organ, anume C.C.S.D. - să reanalizeze măsura.

În speță,

Dispoziția nr. 13252/2010 face mențiune expresă despre revocarea Dispoziției nr.

11853/2009, fiind nereală susținerea apelantei în sens contrar.

Curtea a constatat

fondată a doua critică formulată, referitoare la nelegalitatea Dispoziției nr. 13252/2010

din perspectiva faptului că dispune asupra unui bun care nu se mai afla în

patrimoniul emitentului.

Sub acest aspect, a

considerat greșite considerațiile tribunalului care analizează acest motiv de

nulitate exclusiv din perspectiva art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, cu

ignorarea esenței acestei legi și a dispozițiilor fundamentale ale art. 21 și

urm. din lege.

Din ansamblul legii

se desprinde concluzia că unitatea notificată nu poate soluționa o notificare

în sensul restituirii în natură decât în situația în care imobilul se afla în deținerea

sa (cu singura excepție prevăzută de art. 28, care nu este incident în cauză).

Aceasta nu reprezintă decât o aplicare a principiului că o persoană nu poate

dispune decât de bunurile aflate în patrimoniul său, principiu general

aplicabil oricărui act juridic, atunci când se analizează capacitatea dispunătorului.

Or, la momentul emiterii Dispoziției nr. 13252/2010 imobilul în discuție se

afla în patrimoniul apelantei-reclamante SC I.M. SRL, care îl cumpărase de la C.A.

în baza contractului de vânzare-cumpărare din 18 iulie 2007.

Pe de o parte, desființarea

pe cale judecătoreasca și cu efect retroactiv a contractului de

vânzare-cumpărare încheiat între soții C. și Primăria Municipiului București

prin hotărârea judecătorească în anul 2000 a avut ca efect reîntoarcerea

imobilului în patrimoniul Primăriei, materializare a principiului întoarcerii

prestațiilor ca urmare a declarării nulității unui act juridic. Pe de altă

parte, nu poate fi ignorată realitatea juridică a înstrăinării de către C.A. a

imobilului către reclamantă în anul 2007 - acest contract de vânzare-cumpărare

a fost înscris în cartea funciară, a fost făcut public și opozabil erga omnes,

prin încheierea din 26 iulie 2007. prin urmare, formele de publicitate

imobiliară au fost efectuate anterior atât primei dispoziții emise de Primăria Municipiului

București, cât și anterior dispoziției atacate în prezenta cauză.

Pentru aceste motive,

dispoziția atacată este nulă, întrucât a fost emisă cu încălcarea dispozițiilor

legale și cu vătămarea drepturilor reclamantei.

Instanța de apel a

mai reținut că nu prezintă relevanță condițiile încheierii contractului de

vânzare-cumpărare dintre C.A. și reclamantă, atâta timp cât nu face obiectul cererii

prezente o pretenție în acest sens, precum și că atitudinea de rea-credință a

vânzătoarei C.A., care, deși cunoștea că îi fusese desființat titlul, a vândut

7 ani mai târziu, nu influențează deznodământul juridic al cauzei, căci nu

schimbă realitatea juridică creată prin încheierea acestui contract cu

reclamanta.

Împotriva menționatei

decizii au declarat recurs pârâții.

În dezvoltarea

motivelor de recurs formulate, pârâții S.C., S.M.Ș.A., S.Ș.C.A. au arătat

următoarele:

1) Au fost încălcate

prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, temei de drept al cererii

reconvenționale disjunse, precizat în fapt și în drept de reclamantă pe

parcursul judecării pricinii de față, întrucât doar persoanele îndreptățite la

restituire în condițiile legii speciale puteau formula o cale de atac împotriva

deciziei/dispoziției emise de unitatea deținătoare ori de entitatea învestită

cu soluționare notificării.

Cererea pendinte a

fost soluționată în fond potrivit legii speciale, așa încât, raportat și la

dispozițiile art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001, reclamanta nu avea calitate procesuală

activă. În plus, față de temeiul juridic indicat de reclamantă, calea de atac

ce putea fi exercitată împotriva hotărârii instanței de fond era recursul, iar

nu apelul.

În cauză, anularea

Dispoziției nr. 13252/2010 s-a făcut în mod greșit, întrucât imobilul s-a

întors în patrimoniul Primăriei Municipiului București urmare a anulării în mod

irevocabil a contractului de vânzare cumpărare din 20 mai 1997, încheiat între

SC T.A. SA București și C.A., C.M. (prin sentința civilă nr. 15179 din 20

noiembrie 2000 pronunțată de Judecătoria sector 3 București, definitivă și

irevocabilă). Așadar, imobilul nu se mai afla în patrimoniul vânzătoarei C.A.

(care recunoaște acest lucru în declarația depusă la dosar în primă instanță),

astfel că reclamanta a cumpărat un bun de la un „non dominus”, care nu putea să

transmită mai multe drepturi decât avea el însuși (nemo plus juris ad altium

transfere potest quam ipse haberet), situației de fapt și de drept create fiindu-i

aplicabil principiul de drept resoluto jure dantis, resolvitur jus accipienti.

În speță, în mod

greșit se reține în apel că reaua-credință a vânzătoarei C.A. nu influențează

deznodământul juridic al cauzei. Instanța de apel ignoră mențiunile din

contractul de vânzare cumpărare încheiat de reclamantă, prin care aceasta

declara că are cunoștință de situația juridică, dar și de faptul că

apartamentul a fost înstrăinat, cumpărătorul insistând la perfectarea actului că

înțelege să dobândească în condițiile existente și pe riscul său.

Instanța de apel mai

face o confuzie, în sensul că deciziile ori dispozițiile emise de unitățile

deținătoare sau entitățile învestite cu soluționarea notificărilor sunt

verificate/analizate de către Comisia Centrală pentru Stabilire Despăgubirilor,

însă dacă se constată de către această comisie nereguli în soluționarea

notificărilor dosarul este restituit acelei unități ori entități cu îndrumările

de rigoare, în vederea completării ori soluționării deficiențelor constatate de

comisie; nu comisia anulează ori revocă decizia/dispoziția prin care s-a

soluționat notificarea, ci aceasta se rezolva local în temeiul dispozițiilor

legale în vigoare aplicabile speței.

2) Din punct de

vedere al dreptului comun, au fost încălcate dispozițiile art. 294 C. proc.

civ., art. 2 din Legea nr. 146/1997, art. 1 și 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004

și art. 2 C. proc. civ.

În cauză, în fața

instanței de apel, intimata a schimbat temeiul de drept și a solicitat analizarea

cererii potrivit dreptului comun, nu al legii speciale, cerere nemotivată în

drept și, în același timp, inadmisibilă. În condițiile în care s-ar admite că

era posibilă formularea unei cereri noi în sensul schimbării temeiului legal al

acțiunii, instanța de apel a ignorat solicitarea pârâților de a pune în vedere

reclamantei să timbreze la valoare, potrivit dispozițiilor art. 2 din Legea nr.

146/1997, actualizată.

De asemenea, la

emiterea deciziei au fost încălcate și neanalizate dispozițiile din Legea nr. 554/2004,

citate, în analizarea nulității/anularii Dispoziției nr. 13252/2010 a Primăriei

Municipiului București. Potrivit acestor norme legale, reclamanta nu mai putea

invoca vreo cauză de nulitate, deoarece dispozițiile emise de către Primărie

sunt acte administrative; prin Dispoziția nr. 13252/2010 s-a revocat în mod

legal Dispoziția nr. 11853 din 16 iunie 2009, care nu a intrat în circuitul

civil și nu a produs efecte, de existența căreia SC I.M. SRL a luat la

cunoștință la 16 august 2011.

Potrivit art. 7 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004, înainte de a se adresa instanței, persoana care se

consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un

act administrativ individual trebuie să solicite autorității publice emitente

sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile

de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia sub

sancțiunea prescripției, prevăzută de art. 7 alin. (7) din același act

normativ.

Or, reclamanta nu a

făcut acest lucru nici până la momentul prezentei, astfel că nu se justifică

schimbarea în apel a temeiului de drept; pe dispozițiile Legii nr. 554/2004 nu

se putea face o astfel de solicitare, întrucât dreptul material la acțiune era

prescris pentru motivele arătate mai sus.

S-au încălcat,

așadar, dispozițiile privitoare la competența după materie a instanței, în

sensul că cererea privind nulitatea/anularea actului administrativ aparținea secției

de contencios administrativ și nu secției civile.

Pe de altă parte, în

speță, nici nu s-a identificat cauza de nulitate absolută ori relativă, de drept

comun, apelanta nu a reliefat-o și nici instanța de apel. În plus, s-a dat

prioritate contractului de vânzare cumpărare invocat de reclamantă, care a fost

înscris în cartea funciară anterior celor două dispoziții emise de Primăria

Municipiului București. Or, prin aceste afirmații, instanța de apel nu face

altceva decât să instige la săvârșirea de fapte ilicite și la fraudarea legii.

În drept, au invocat prevederile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin recursul

declarat, pârâtul F.R.F. a arătat următoarele:

Prin cererea

formulată, reclamanta SC I.M. SRL a solicitat a se constata nulitatea absolută

a Dispoziției nr. 13252 din 16 noiembrie 2010 emise de Primăria Municipiului

București, precum și a Protocolului de predare-primire încheiat la 15 ianuarie 2011,

acțiunea fiind întemeiată pe dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001 și

motivată în fapt pe considerente precum că dispoziția este nulă câtă vreme nu a

fost revocată prima dispoziție de restituire (referire la Dispoziția nr. 11852

din 16 iunie 2009).

Reclamanta a considerat

că nu au fost respectate dispozițiile Legii nr. 10/2001, concluzii susținute și

în fața Curții de Apel București. Astfel, chiar dacă reclamanta și-a întemeiat,

precizat și susținut acțiunea pe prevederile art. 26 din Legea nr. 10/2001,

instanța de apel, din oficiu, a reîncadrat obiectul acțiunii ca fiind nulitate

absolută, acțiune prevăzută de dreptul comun. Mai mult o eroare judiciară s-a

produs și cu privire la recalificarea căii de atac, în apel, și, nu în ultimul

rând, referitor la timbraj, în acord cu dispozițiile Legii nr. 146/1997. În

acest sens, instanța de apel s-a pronunțat pe ceea ce nu i s-a cerut, astfel

încât a și acordat mai mult decât s-a cerut.

Mai mult, aceeași

instanță a respins primul motiv de apel cu care fusese sesizată, respectiv

motivul de nulitate a Dispoziției nr. 13253 din 16 noiembrie 2010 întrucât

Primăria Municipiului București nu a revocat prima dispoziție de restituire și

a emis o noua dispoziție, însă în mod nelegal a admis apelul în ceea ce

privește nulitatea întemeiată pe motivul potrivit căruia la data emiterii dispoziției

bunul nu se mai afla în patrimoniul unității emitente - Primăria Municipiului

București. Or, în acest caz nu se putea reține decât o cauză de nulitate relativă,

care însă nu a fost solicitată/invocată de reclamantă.

În cauză, titlul de

proprietate al vânzătoarei C.A. a fost desființat, iar cumpărătoarea,

reclamanta de față, a luat cunoștință de notificările foștilor proprietari cu

privire la retrocedarea imobilului, mai mult și-a asumat riscul cumpărând pe

răspunderea sa, în ciuda faptului că astfel de vânzări sunt lovite de nulitate

absolută - art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, față de

aceste precizări, trebuie sesizat că imobilul în cauză se afla la momentul

emiterii dispoziției în patrimoniul entității emitente a dispoziției. El fusese

înstrăinat soților C. în anul 1997, însă ulterior, potrivit sentinței civile nr.

15179/2000, s-a reîntors în patrimoniul Primăriei Municipiului București. Faptul

că numita C.A. a dispus de bunul ce nu-l avea prin mijloace frauduloase nu are

relevanță, urmând ca instanța să analizeze doar acțiunea în revendicare.

În speță, soluția

instanței de fond este cea corectă, dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001

nefiind aplicabile. Instanța de apel, printr-o motivare contradictorie, deși

face referire la art. 21 din Legea nr. 10/2001, vine și acordă întâietate unui

act săvârșit în plin proces de soluționare a celor trei notificări ce priveau

revendicarea imobilului în cauză. Mai mult, chiar prevederile Legii nr. 7/1996

stabilesc o prezumție legală în favoarea celui înscris în cartea funciară, ce

poate fi răsturnată doar prin mijloace legale.

În drept, a invocat

dispozițiile art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs formulate, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., pârâtul Municipiul București a susținut următoarele:

Ca urmare a anulării

contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, prin

hotărâre judecătorească pronunțată în anul 2000, părțile au fost repuse în

situația anterioară, astfel încât imobilul a reintrat în patrimoniul Primăriei Municipiului

București, materializare a principiului reîntoarcerii prestațiilor ca urmare a

declarării nulității unui act juridic.

În această situație,

înstrăinarea imobilului de către C.A. în anul 2007 nu mai putea avea loc,

pentru că nu a fost respectat principiul nemo plus juris ad alium transferre

potest, quam ipse habet. Contractul de vânzare-cumpărare încheiat de vânzător

în frauda dreptului proprietarului, cu complicitatea reclamantei care a

cumpărat pe riscul său un bun al altuia, este lovit de nulitate absolută.

În contextul Legii nr.

10/2001, măsura restituirii în natură este prioritară față de măsurile

subsecvente, iar Primăria Municipiului București are obligația de a oferi cu

prioritate persoanelor îndreptățite restituirea în natură. Prin urmare,

dispoziția contestată a fost emisă cu respectarea legii, de către Municipiul

București în calitate de unitate deținătoare în baza Legii nr. 10/2001, bunul

aflându-se în patrimoniul său ca urmare a anulării contractului de

vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995. Dimpotrivă, contractul

de vânzare cumpărare pe care reclamanta îl invocă drept titlul de proprietate a

fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor legale și cu vătămarea drepturilor

altor persoane. Nu pot fi primite susținerile instanței de apel că nu prezintă

relevanță aceste aspecte. În caz contrar, s-ar ajunge la situația în care

patrimoniul municipalității să fie diminuat prin contracte de vânzare-cumpărare

încheiate cu nerespectarea legii.

Prin întâmpinare,

intimata SC I.M. SRL a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate,

arătând, privitor la chestiunile de procedură susținute prin cererea de recurs,

că a învestit instanța de judecătă cu o cerere de constatare a nulității

absolute a Dispoziției nr. 13252 din 16 noiembrie 2010 emisă de Primăria Municipiului

București în procedura Legii nr. 10/2001.

Ca motive de nulitate

a invocat: 1. Primăria Municipiului București nu mai avea posibilitatea să

emită o nouă dispoziție în temeiul Legii nr. 10/2001, deoarece se desesizase de

procedura administrativă prin emiterea Dispoziției nr. 11853 din 16 iunie 2009,

prin care stabilise măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentul

înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, iar această dispoziție nu fusese

revocată; 2. Primăria Municipiului București nu mai avea posibilitatea să emită

o dispoziție de restituire în natură pentru apartamentul în litigiu, pentru că

acesta se afla deja în patrimoniul reclamantei, astfel încât Primăria nu mai

putea dispune de acest bun.

Ca atare, temeiul de

drept al cererii reconvenționale este dat de legea specială în materia

imobilelor preluate abuziv, respectiv Legea nr. 10/2001, fiind astfel

clarificat în fața instanței de fond – Tribunalul București, la data de 30 mai 2012,

odată cu chestiunea taxei judiciare de timbru. Acest temei de drept nu a fost

modificat în apel, astfel cum susțin recurenții, instanța de apel

pronunțându-se strict în limitele cu care a fost învestită.

Drept consecință,

acțiunea este scutită de plata taxei judiciare de timbru față de dispozițiile

Legii nr. 10/2001, art. 50; calea de atac împotriva hotărârii instanței de fond

este aceea apelului, fiind aplicabile prevederile art. 282 C. proc. civ.

În speță, cererea

reclamantei nu este întemeiată pe dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001,

ci este o acțiune în constatarea nulității absolute declarată de un terț față

de dispoziția unității care a soluționat notificarea persoanei îndreptățite. Din

această perspectivă, calea de atac este cea a apelului, potrivit normei

procedurale de drept comun.

Referitor la excepția

lipsei calității procesuale active a reclamantei în ceea ce privește dreptul de

a formula acțiunea de față, intimata a susținut că această critică este

inadmisibilă, fiind deja soluționată, în raport de dispozițiile art. 26 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001, în fond, și necontestată în apel.

Cât privește excepția

necompetenței materiale a instanțelor de fond față de dispozițiile art. 2 C.

proc. civ., intimata a învederat că dispoziția contestată este un act juridic

civil, iar nu unul administrativ, pentru a-i fi aplicabile prevederile Legii nr.

554/2004.

Pe fondul apelului,

intimata a arătat că prin sentința civilă nr. 15179 din 20 noiembrie 2000 nu

s-a dispus și repunerea părților în situația anterioară, așa încât la momentul

emiterii Dispoziției nr. 13252/2010 imobilul în litigiu nu se mai afla în

patrimonial unității emitente a actului contestat. De altfel, Primăria Municipiului

București nu a întreprins nicio măsură în vederea executării efectelor

hotărârii menționate. Nu a notat ori înscris imobilul în litigiu în cartea

funciară pentru a putea invoca vreun drept de proprietate actual. În schimb,

reclamanta este proprietar tabular încă din anul 2008, astfel că dreptul său de

proprietate s-a consolidate erga omnes în raport de dispozițiile art. 36 din

Legea nr. 7/1996, fiind apărată de orice evicțiune ce ar putea deriva din nevalabilitatea

titlurilor anterioare dobândirii proprietății.

În recurs s-a dispus

plata taxei judiciare de timbru în cuantum de 4.887,73 lei, pentru fiecare

cerere de recurs.

Conform încheierii

din camera de consiliu de la data de 13 martie 2014, recurentul Făgărășeanu

Rîndunel Florin a fost scutit de la plata taxei judiciare de timbru aferente

recursului exercitat. Această măsură a fost dispusă de instanță și în privința

recurenților S.C. și S.Ș.C.A.. Cererea de recurs a fost timbrată în mod legal

de recurentul Municipiul București.

Examinând recursurile

formulate de pârâții S.C., S.Ș.C.A., S.M.Ș.A., F.R.F. și

Municipiul București, prin Primarul General, Înalta Curte reține

următoarele:

În privința

recursului exercitat de recurentul pârât Stănescu Mugur Șerban Anton, se

reține că partea în cauză a fost legal citată cu mențiunea achitării taxei

judiciare de timbru în cuantum de 4.887,73 lei și a timbrului judiciar de 5

lei, sub sancțiunea anulării recursului ca netimbrat, dovada de îndeplinire a

procedurii de citare regăsindu-se la fila 106 dosar recurs, aceasta îndeplinind

toate condițiile de valabilitate prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 100

alin. (3) C. proc. civ.

Cu toate acestea,

recurentul S.M.Ș.A. nu și-a îndeplinit obligația legală de timbrare până

la termenul acordat, mai mult, acesta a depus la doar o cerere prin care a

învederat instanței că renunță la judecată, conform art. 246 C. proc. civ.

(fila 98 dosar recurs).

Potrivit

dispozițiilor art. 11 alin. (1) cu referire la art. 2 alin. (1) lit. g) din

Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, recurentul datorează o

taxă judiciară de timbru la valoarea contestată, iar, conform art. 3 din O.G. nr.

32/1995 privind timbrul judiciar, valoarea timbrului judiciar datorat este de 5

lei.

De asemenea, conform art.

20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, neîndeplinirea obligației de timbrare până

la termenul stabilit de instanță se sancționează cu anularea acțiunii sau a

cererii.

Constatând că

recursul nu a fost timbrat și verificând din oficiu legalitatea deciziei

recurate, se reține că nu există nicio cauză de nulitate absolută a hotărârii

pronunțate în recurs care să oblige Înalta Curte să o pună în dezbaterea

părților.

În consecință, în

baza dispozițiilor legale sus-menționate, având în vedere, totodată, că

recurentul S.M.Ș.A. nu a justificat poziția adoptată de neplată a taxelor

datorate prin motive obiective, mai presus de voința lui, urmează a se dispune

anularea recursului ca netimbrat.

Referitor la

celelalte recursuri formulate în cauză, Înalta Curte constată că cererea

reconvențională disjunsă a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 962, art.

966-968 C. civ., art. 21, 35 și 36 din Legea nr. 7/1996, reclamanta contestând

dispoziția emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 pe două considerente: prima

dispoziție dată în procedura legii speciale nu mai putea fi revocată, întrucât

constituia deja un act de dezinvestire a instituției emitente (Primăria Municipiului

București); emitentul nu mai putea dispune de apartamentul în litigiu,

nemaifiind proprietarul imobilului.

La data de 26

septembrie 2012, conform încheierii de ședință, cererea reconvențională a fost

privită ca o contestație formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, sens în care

instanța de fond a dispus atașarea dosarului administrativ ce a stat la baza

emiterii Dispoziției nr. 13252 din 16 noiembrie 2010.

Întâmpinarea depusă

de pârâții S.M.Ș.A., S.Ș.C.A. și S.D.G. a privit excepția lipsei calității

procesuale active a contestatoarei SC I.M. SRL, din perspectiva art. 26 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001, cu referire la art. 3 și 4 din același act normativ.

Pe fondul cererii,

pârâții au susținut că Dispoziția nr. 11853 din 16 iunie 2009 a fost emisă în

mod greșit, întrucât la data redactării acesteia contractul de

vânzare-cumpărare din 20 mai 1997 încheiat între SC T.A. SA și soții C. fusese

deja anulat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, sens în

care a fost emisă, în deplină concordanță cu dispozițiile legii speciale,

Dispoziția nr. 13252 din 16 noiembrie 2010, contestată în litigiul de față.

Prin concluziile

scrise depuse însă după închiderea dezbaterilor, reclamanta a învederat că nu a

invocat dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001 ca temei al acțiunii în

anulare, ci pentru a justifica caracterul definitiv al dispoziției de

respingere a restituirii în natură, act ce nu a fost contestat în termenul

prevăzut de legea specială.

Prin sentința civilă nr.

339 din 13 februarie 2012, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a

constatat că deși reclamamta și-a întemeiat cererea și pe dispozițiile Legii nr.

10/2001, art. 26, totuși aceasta are caracterul unei acțiuni de nulitate

absolută, cerere imprescriptibilă. De asemenea, tribunalul a apreciat că

motivele de nulitate invocate în sprijinul acțiunii sunt neîntemeiate, pe de o

parte, pentru că dispoziția de propunere de măsuri reparatorii în echivalent

are caracterul unui act administrativ de putere, reparator, supus revocării

atât timp cât nu a intrat în circuitul civil și nu a produs efecte juridice, ca

în cazul în speță, când au fost îndeplinite operațiunile/formalitățile de

publicitate imobiliară, iar, pe de altă parte, deoarece în procedura Legii nr. 10/2001

urmată de pârâți nu are relevanță încheierea contractului de vânzare-cumpărare

dintre reclamantă și soții Catană, prevalență având principiul restituirii în

natură a imobilului (oricum, reclamanta și-a asumat riscul încheierii

contractului, cunoscând împrejurarea derulării procedurii speciale reparatorii

în favoarea pârâților).

Prin apelul declarat,

reclamanta a invocat faptul că unitatea emitentă nu mai putea emite o nouă

dispoziție, care să modifice întru-totul măsura dispusă, procedura

administrativă fiind finalizată prin împlinirea termenului prevăzut de art. 26 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001, cu atât mai mult cu cât Primăria Municipiului București

a revocat/invalidat prima dispoziție.

Totodată, a arătat că

bunul în litigiu nu se mai afla în patrimoniul Primăriei Municipiului București,

pentru ca Primăria să mai poată dispune de el la data emiterii dispoziției contestate.

Reclamanta era proprietar tabular din anul 2007, dreptul său de proprietate

fiind consolidat în raport de dispozițiile art. 36 din Legea nr. 7/1996.

A mai susținut că în

sarcina sa s-a reținut, în plus, și o culpă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare

din 18 iulie 2007, în sensul că partea reclamantă a cunoscut că imobilul face

obiectul Legii nr. 10/2001.

În drept a invocat

prevederile art. 26 din Legea nr. 10/2001.

Prin încheierea de

ședință de la 18 iunie 2013, Curtea de Apel București a constatat, în

calificarea căii de atac exercitate, că obiectul cererii îl constituie o

acțiune în anularea unei dispoziții emise în temeiul Legii nr. 10/2001, dar

care nu a fost formulată de persoana îndreptățită pentru a fi supusă

dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001, ci de către un terț, situație în

care este vorba de calea de atac de drept comun - apelul.

Ulterior, prin

decizia recurată, instanța de apel a considerat ca fiind greșite considerațiile

tribunalului ce analizează cel de-al doilea motiv de nulitate doar din

perspectiva art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, cu ignorarea esenței acestei

legi și a dispozițiilor fundamentale ale art. 21 și următoarele din lege, ce

reglementează măsura restituirii în natură. Curtea a apreciat că Primăria Municipiului

București nu mai putea justifica calitatea de unitate deținătoare, analiza fiind

făcută din perspectiva Legii nr. 10/2001.

În aceste condiții,

Înalta Curte reține că lămurirea temeiului de drept al acțiunii nu a fost

făcută nici de instanța de fond, nici în cadrul procesual al apelului, ambele

instanțe pendulând, în raport de poziția procesuală a părților în litigiu,

între acțiunea de drept comun și contestația fundamentată pe prevederile

Legii nr. 10/2001, mai mult, această chestiune, antamată la 26 septembrie 2012,

nu a fost pusă ulterior în discuția părților la fond până la închiderea

dezbaterilor. Pe de altă parte, observă că trimiterea făcută la dispozițiile art.

296 C. proc. civ. nu justifică măsura dispusă din punct de vedere procedural, în

condițiile în care instanța de apel invocă raportarea instanței de fond

exclusiv la prevederile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001.

Totodată, Înalta

Curte constată că, după calificarea căii de atac exercitate în raport de

obiectul cererii de către instanța de apel, analiza motivelor de apel a privit,

chiar și în cercetarea primei critici formulate, tot prevederile legii

speciale, soluția adoptată fiind întemeiată pe argumente contradictorii.

Or, statuând în mod

greșit că sunt incidente și prevederile Legii nr. 10/2001, în lipsa

clarificării obiectului dedus judecății, instanța de apel nu a cercetat

motivele de fond ale apelului, așa încât, în baza art. 312 alin. (5) C. proc.

civ., Înalta Curte va admite recursurile formulate, va casa decizia și va trimite

cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel.

La reluarea

judecății, vor fi avute în vedere și criticile exprimate de recurenți în

cererile de recurs, acestea putând fi cenzurate doar în condițiile în care se

procedează în concret la încadrarea în drept a

pretențiilor reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează, ca

netimbrat, recursul declarat de recurentul-pârât S.M.Ș.A.

Admite recursurile

declarate de pârâții S.C., S.Ș.C.A., F.R.F. și Municipiul

București, prin Primarul General, împotriva Deciziei civile nr. 224/A din

18 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia

recurată și trimite cauza pentru rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 10 aprilie 2014.