ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1017/2014

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de față: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. 36198/3/CA/2008, reclamanta SC I. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului București, Consiliul General al Municipiului București - Administrația Fondului Imobiliar și H.G., constatarea nulității parțiale a dispoziției din 238 septembrie 2007 emisă în baza Legii nr. 10/2001 pentru suprafața de 507,62 mp teren situat în sector 2, București. Prin încheierea de ședință din 27 ianuarie 2009, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a Tribunalului București a dispus scoaterea cauzei de pe rol și înaintarea în vederea repartizării secțiilor civile ale tribunalului.

Cauza a fost înregistrată sub nr. 8967/3/2009 pe rolul secției a III-a civile a Tribunalului București. Prin cererea precizatoare formulată la data de 30 iunie 2009 reclamanta SC I. SA a solicitat constatarea nulității absolute a dispoziției nr. x și a protocolului de predare-primire nr. x pentru suprafața de teren atribuită în folosință specială, temeiul de drept al acțiunii fiind dispozițiile art. 966, 968, 948 C. civ. și art. 291 din Legea nr. 10/2001. La termenul de judecată din 19 mai 2011 reclamanta SC I. SA a formulat cerere completatoare de chemare în judecată a numiților G.M., M.R.G.E. și M.D., cerere ce a fost disjunsă în conformitate cu art. 135 C. proc. civ. Prin încheierea de ședință din 2 iunie 2010 tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei invocată prin întâmpinare și a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului C.G.M.B.

- A.F.I. Prin Sentința civilă nr. 935 din 19 mai 2011, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis acțiunea astfel cum a fost formulată și precizată de reclamanta SC I. SA, a constatat nulitatea parțială a dispoziției din 28 septembrie 2007 în ce privește terenul în suprafață de 507,62 mp atribuit în folosință specială pârâtului H.G. și a dispus disjungerea cererii de chemare în judecată a numiților G.M., G.E. și M.D., acordând termen la 8 septembrie 2011. Totodată, a respins excepția de inadmisibilitate a cererii completatoare formulată de reclamantă. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut în esență, următoarele: Prin Dispoziția nr. 8807 din 28 septembrie 2007 s-a dispus restituirea în natură, în proprietatea pârâtului H.G., a apartamentelor B, E, F, G și K din imobilul situat în sector 2, București.

Prin aceeași dispoziție i-a fost atribuit în folosință specială pârâtului H.G. terenul în suprafață de 507,62 mp pe care este edificată construcția din str. N.. Această dispoziție contravine Legii nr. 10/2001, care la art. 21 prevede că restituirea în natură se poate dispune pentru imobilele deținute de o regie autonomă, o societate sau companie națională, societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, o organizație cooperatistă sau de către orice altă persoană juridică de drept public. Or, în speță, terenul se afla la data intrării în vigoare a legii speciale în proprietatea societății reclamante, astfel cum rezultă din certificatul de atestare a dreptului de proprietate depus la dosar și nu în posesia Primăriei Municipiului București, aceasta nefiind în posesia terenului pentru a putea dispune în mod legal de acest bun aflat în administrarea altuia.

Nu poate fi primită susținerea pârâtului H.G. potrivit căreia, certificatul de atestare a dreptului de proprietate x a fost anulat prin Decizia nr. 2208 din 30 septembrie 1999 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ. Prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis de Ministerul Industriilor s-a recunoscut reclamantei SC I. SA dreptul de proprietate asupra terenului situat în strada N. în suprafață totală de 2631,07 mp. Prin Decizia nr. 1666 pronunțată la 6 mai 2003 în Dosarul 1919/2002 C.S.J. a admis contestația la titlu și a lămurit înțelesul și întinderea dispozitivului deciziei nr. x, în sensul că anularea certificatului operează parțial și doar pentru terenul situat în str. N. în suprafață de 1420 mp.

Prin urmare, diferența de teren de 1211,07 mp era și este deținută cu titlu de reclamanta SC I. SA, astfel că nu poate face obiectul restituirii între terțe persoane. Prin Decizia civilă nr. 187 A din 28 mai 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelanții pârâți H.G. împotriva Sentinței civile nr. 935 din 19 mai 2011 și a încheierii de ședință de la 2 iunie 2010, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. 8967/3/2009, și de Municipiul București prin primarul general împotriva Sentinței civile nr. 935 din 19 mai 2011 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. 8967/3/2009, în contradictoriu cu intimata-reclamantă SC I. SA.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de apel a reținut următoarele considerente: În ce privește apelul formulat de Municipiul București prin primarul general, s-a reținut că este nefondat și în baza art. 296 C. proc. civ., a fost respins ca atare, pentru următoarele motive: S-a susținut că motivarea tribunalului în sensul că terenul în litigiu s-ar afla în patrimoniul contestatoarei cu titlu de proprietate ar fi superficială și că, de fapt, din înscrisurile depuse la dosar, respectiv, adresa din 26 octombrie 2006 a SC F. SA, rezultă că SC I. SA deținea terenul în baza unui contract de închiriere. Curtea a constatat total nefondate aceste susțineri, motivarea tribunalului neputând fi reținută ca superficială, atâta timp cât se întemeiază pe un certificat de atestare a dreptului de proprietate intabulat în cartea funciară și care, în mod evident, reprezintă titlul de proprietate în condițiile legii pentru reclamantă.

Dimpotrivă, pretenția apelantului pârât Municipiul București că dovada dreptului său de proprietate la momentul soluționării notificării era făcută pe baza adresei emisă de SC F. SA mai sus menționată, este superficială; această adresă nu valorează niciodată și după niciun fel de criteriu, oricât de puțin exigent, dovada vreunei proprietăți, și nu scutea pe recurentul-pârât de verificări mai complexe asupra modalității în care este deținut terenul. În apel s-a făcut o expertiză topografică care a concluzionat că certificatul de atestare a dreptului de proprietate x emis de Ministerul Industriilor în favoarea SC I. SA acoperă și suprafața de teren obiect al Dispoziției nr. 8807/2007 emisă de Primăria Municipiului București, rezultând, în consecință, că susținerile apelantului pârât Municipiul București sunt neîntemeiate.

Curtea a constatat, totodată, că celelalte susțineri din motivele de apel nu au nicio legătură cu cauza, fiind făcute la modul general fără să se concretizeze la speță. În ce privește apelul formulat de apelantul - pârât H.G., a fost respins, ca nefondat, pentru următoarele considerente: A fost înlăturată, ca fiind neîntemeiată, critica referitoare la necompetența materială a Tribunalului București, în condițiile în care prezenta acțiune reprezintă, într-adevăr, astfel cum însuși apelantul-pârât arată, o acțiune de drept comun, iar nu o contestație întemeiată pe art. 26 din Legea nr. 10/2001 și atâta timp cât obiectul cererii a fost evaluat de către reclamantă la data de 2 iunie 2010, la suma de 510.000 RON, situație în care competența materială revenea tribunalului, în baza art. 2 lit. b) C. proc.

civ. Curtea nu a înțeles la ce alt demers se referă apelantul-pârât atunci când susține mai departe că instanța de fond nu a mai întreprins nimic în sensul de a verifica competența sa și că instanța era obligată să interpreteze adecvat cererea, întrucât în raport de dispozițiile art. 112 C. proc. civ., competența materială se determină raportat la evaluarea obiectului cererii făcută de reclamant în cuprinsul cererii de chemare în judecată, în cauza prezentă neexistând, de altfel, nici un fel de contestare a acestei evaluări. Curtea a constatat nefondată și critica referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., pentru următoarele motive: Încălcarea rolului activ al instanței nu constituie, în sine, motiv de netemeinicie sau nelegalitate a unei hotărâri judecătorești, ci numai anumite măsuri concrete ale instanțelor pot să atragă netemeinicia sau nelegalitatea.

Nu era necesar ca tribunalul prin încheiere să-și constate în mod expres competența generală, materială și teritorială, cum pretinde apelantul-pârât, ci, de vreme ce nu a pus în discuție această chestiune și a procedat la soluționarea pe fond a cererii, rezultă implicit că s-a considerat competent. Curtea a constatat, totodată, corectă soluția dată de tribunal excepției tardivității cererii precizatoare depusă de către SC I. SA la data de 3 iunie 2009, nefiind în prezența unei aplicări greșite a art. 132 C. proc. civ. S-a reținut însă, în soluționarea acestei chestiuni, alte argumente decât cele invocate de prima instanță. S-a apreciat că argumentele primei instanțe sunt într-adevăr greșite, întrucât în condițiile art. 108 alin. (3) C. proc.

civ., pârâtul H.G. a invocat în termen excepția tardivității, la primul termen după ce această cerere precizatoare îi fusese comunicată. Pe de altă parte, Curtea a constatat că prin cererea precizatoare depusă de SC I. SA la 3 iunie 2009 (dosar fond), s-a solicitat constatarea nulității absolute a dispoziției nr. x/2007 și a protocolului de predare-preluare nr. x/2007 și desființarea măsurii restituirii în natură a terenului. Or, Curtea a constatat că prin cererea inițială se solicitase nulitatea parțială a aceleiași dispoziții și a aceluiași protocol de predare-preluare, nefiind, așadar, câtuși de puțin în prezența unei modificări de cerere care să cadă sub incidența art. 132 C. proc. civ., ci a unei cereri precizatoare.

Menționarea în cadrul acestei cereri precizatoare a unei solicitări de "desființare a măsurii restituirii în natură a terenului" nu constituie o adăugare la obiectul cererii inițiale, ci reprezintă, prin conținutul ei, doar explicitarea măsurii din dispoziția atacată a cărei anulare se solicită, în condițiile în care această dispoziție conține și alte măsuri (de restituire în natură a unor părți de construcție și alte dispoziții), precizare, de altfel, necesară în condițiile în care în discuție era nulitatea parțială a dispoziției, pentru o corectă delimitare a obiectului cererii cu care fusese investită instanța. Nu se poate vorbi, așadar, de un obiect juridic diferit față de obiectul juridic sau material al cererii inițial formulate, în raport de care această cerere precizatoare să reprezinte o modificare a cererii inițiale.

În ce privește indicarea în această cerere precizatoare a unor temeiuri de drept, neinvocate într-adevăr, prin cererea inițială, Curtea a apreciat că nu era vorba în cauză de o modificare a cererii, ci, iarăși, de o precizare a cererii inițiale, care nu fusese întemeiată în drept, decât cu referire generală la Legea nr. 554/2004 și Legea nr. 167/1958. Textele de lege pe care se fundamentează o pretenție în instanță, care intră în conținutul cauzei juridice a unei cereri de chemare în judecată, pot fi arătate oricând pe parcursul judecății fără a se constitui în modificare de cerere, atâta timp cât nu se modifică modul în care a fost construită cererea inițială. De altfel, indicarea unor texte legale de către parte nici nu se dovedește obligatorie în sistemul procedural român (după cum instanța însăși poate aplica texte legale neinvocate de parte, în condițiile art. 129 C. proc.

civ.), ceea ce este esențial din partea reclamantului fiind doar să circumstanțieze obiectul și cauza juridică a cererii. Această circumstanțiere nu presupune în mod absolut necesar, în orice situație, indicarea unor texte legale, ci poate rezulta din modul în care reclamantul redactează cererea și susține anumite motive. Or, analizând cererea inițială, se constată că aceasta a fost motivată foarte sumar pe ideea că, prin dispoziția nr. x/2007, Primăria Municipiului București a dispus în mod abuziv asupra terenului proprietatea reclamantei, așadar motivul de nulitate invocat îl reprezenta faptul că s-a emis dispoziția de către o persoană care nu era deținător, cu încălcarea dreptului de proprietate al reclamantei.

Aceasta circumstanția cererea de chemare în judecată în privința motivului de nulitate invocat. Prin cererea precizatoare nu s-a adăugat de către reclamantă un alt motiv de nulitate față de cel invocat inițial, ci s-a susținut exact aceeași idee. Așa fiind, faptul că prin această cerere precizatoare s-a indicat de către reclamantă anumite texte legale care, în opinia reclamantei, îi întemeiază cererea, este irelevant, atâta timp cât motivul de nulitate în sine rămâne strict acela invocat de la bun început, fără ca obiectul sau cauza juridică a cererii inițiale să fie câtuși de puțin modificate. Pentru aceste motive, care înlocuiesc motivarea tribunalului, Curtea a constatat că cererea precizatoare nu a reprezentat o modificare a cererii inițiale și deci nu a fost tardiv formulată.

În legătură cu soluția dată de tribunal excepției lipsei calității procesuale active, Curtea a constatat-o corectă, atâta timp cât SC I. SA și-a justificat în dosar un drept asupra terenului care face obiectul dispoziției atacate, drept consfințit prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate intabulat în cartea funciară. Reclamanta SC I. SA, deși terț față de dispoziția nr. x/2007 și de procesul-verbal de predare-preluare are calitate procesuală activă să conteste aceste acte care-i aduc atingere propriului drept recunoscut printr-un titlu, în condițiile dreptului comun, pentru că, în raport de reclamantă aceste acte apar ca acte juridice de drept comun.

Nu este incident art. 26 din Legea nr. 10/2001, întrucât acest text reglementează calea de atac a notificatorului împotriva dispoziției de respingere a cererii de restituire, dar aceasta nu semnifică faptul că terțul nu are deschisă nicio cale de atac, ci doar că terțul nu are deschisă calea contestației speciale reglementată de legea specială, rămânându-i însă deschisă calea dreptului comun. De altfel, practica judecătorească este absolut constantă în a recunoaște această posibilitate terților, cu condiția justificării unui drept care să fi fost vătămat prin emiterea unei dispoziții/decizii în favoarea unei alte persoane. În ce privește neverificarea de către tribunal a valabilității ori nevalabilității titlului statului, precum și a valabilității ori nevalabilității titlului reclamantei, Curtea a constatat următoarele: Așa cum a rezultat din expertiza topografică efectuată în cauză de expertul D.A.

(dosar apel), terenul obiect al dispoziției nr. x/2007 emisă de P.M.B. în condițiile Legii nr. 10/2001 este inclus în cel pentru care reclamanta are emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate nr. x/1996. Probatoriul administrat de către Curte în faza apelului a fost menit să stabilească dacă ne aflăm în prezența unei suprapuneri de titluri - al Municipiului București și al SC I. SA - care să justifice pretenția Primăriei Municipiului București de a fi unitate deținătoare pentru acest teren. Probele administrate nu au confirmat însă, o asemenea variantă, expertiza topografică întocmită de expert D.A.E.

a confirmat faptul că întregul teren de la adresa str. N. cade sub acoperirea certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis în favoarea reclamantei, neexistând, așadar, neclarități în acest sens, care să justifice poziția Primăriei Municipiului București, după cum s-a relevat și faptul că terenul de sub construcția restituită în natură (parțial) către pârâtul H.G. era amplasat în așa fel, iar construcția în sine fusese anterior cu destinația de birouri deținute, de altfel, de reclamantă, încât, cu atât mai mult, devine necredibilă pretenția Primăriei Municipiului București de a fi fost unitate deținătoare.

Primăria Municipiului București s-a întemeiat în această considerație exclusiv pe Decizia nr. 3947/1961, care transmitea ca fond de bază al întreprinderii de administrație locativă, imobilul situat în str. N., ocupat de Institutul pentru Proiectări de Laminoare (dosar apel), și pe un contract de închiriere nr. y/1993 (dosar apel) prin care SC F. SA închiriase construcția către SC I. SA, înscrisuri care, a constatat Curtea, nu pot constitui în niciun fel, în conflictul cu SC I. SA, dovada proprietății Primăriei asupra acestui teren sau a altui drept în raport de care Primăria Municipiului București să poată fi considerată unitate deținătoare în înțelesul Legii nr. 10/2001.

Față de aceste considerente, singura concluzie care poate fi extrasă pe baza probelor administrate este că asupra terenului în discuție numai reclamanta justifică un titlu de proprietate și calitatea de persoană îndreptățită, în vreme ce Municipiul București nu putea justifica această calitate la momentul emiterii dispoziției în discuție. Chiar contractul de închiriere din anul 1993, prin care SC F. SA închiria numai construcția, dar nu și terenul, poate fi interpretat în sensul că asupra terenului nu se pretindea de către locator calitatea de proprietar. Față de aceste considerente, actele atacate în prezenta cauză sunt nelegale cu privire la teren pentru simplul motiv că au fost emise de Primăria Municipiului București, care nu era unitate deținătoare și pentru faptul că, în acest fel, au fost încălcate drepturile reclamantei, recunoscute până la acest moment printr-un certificat de atestare a dreptului de proprietate neanulat și opozabil ca atare.

Conform art. 21 și urm. din Legea nr. 10/ 2001, decizia sau dispoziția de soluționare a notificării în sensul restituirii în natură poate fi emisă doar de unitatea deținătoare, aplicație logică a principiului că o persoană nu poate dispune decât de bunurile aflate în patrimoniul său. Pentru aceste motive, este legală soluția tribunalului de a declara nulitatea parțială a actelor emise de PMB cu privire la teren. Nu prezintă în cauză nicio relevanță valabilitatea ori nevalabilitatea titlului statului, nicăieri în raționamentul expus mai sus neintervenind acest aspect. Dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 invocate de apelantul-pârât pot prezenta relevanță, dar aceasta în cu totul altă situație, anume în cadrul procedurii de soluționare a notificării derulată între persoana îndreptățită și unitatea deținătoare privatizată, așadar în situația în care notificarea ar fi fost soluționată în contradictoriu cu însăși reclamanta ca unitate deținătoare.

În acest mecanism de soluționare a notificării derulat (fie pe cale administrativă, fie pe calea instanței) între reclamantă și apelantul pârât H. dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 ar face obiect de analiză. Însă, acest text nu poate fi invocat pentru a susține că dispoziția emisă de PMB ar fi legală, pentru că oricum reclamanta ar fi obligată la restituire în natură, esențial fiind că prin dispoziția emisă de PMB, care nu avea calitate de unitate deținătoare, au fost încălcate drepturile reclamantei SC I. SA ca unitate deținătoare. În ce privește nevalabilitatea titlului SC I. SA și condițiile în care acest titlu a fost eliberat, în mod evident că acest titlu reprezentat de certificatul de atestare a dreptului de proprietate nu poate fi privit în cadrul cererii prezente decât ca valabil, atâta timp cât nu a fost anulat.

Nu a făcut obiectul cauzei prezente și nu putea fi considerată în cauza prezentă o chestiune incidentală care să poată fi, totuși, cercetată de instanță, valabilitatea acestui titlu de proprietate, în raport de modul în care a fost investită instanța, exclusiv cu cererea SC I. SA de declarare a nulității celor două acte emise de Primăria Municipiului București. Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții H.G. și Municipiul București prin primar general. Pârâtul H.G. a criticat decizia recurată din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. O primă critică vizează modul în care instanța de apel a statuat asupra chestiunii competenței materiale a Tribunalului București, ca primă instanță de fond, în soluționarea pricinii.

Se susține în acest sens că în mod greșit instanța de apel, prin decizia atacată, a considerat că nu era necesar ca tribunalul prin încheiere să-și constate expres competența generală, materială și teritorială, atâta timp cât a procedat la soluționarea pe fond a acțiunii, considerându-se implicit instanță competentă. Nu se poate accepta o asemenea motivare, față de dispozițiile art. 159 1 alin. (4) C. proc. civ., care instituie obligația judecătorului ca la prima zi de înfățișare, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate.

În speță, acest fapt nu s-a realizat, iar instanța superioară de control judiciar a considerat că nu era necesar ca Tribunalul să înfăptuiască aceste lucruri, încălcând astfel obligația impusă de lege în sarcina judecătorului, și care face parte dintre acele activități esențiale pe care judecătorul trebuie să le exercite în virtutea rolului activ de care trebuie să dea dovadă în timpul soluționării procesului. O altă critică privește încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. (5) prin interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 132 și ale art. 108 alin. (3) C. proc. civ., menționate în încheierea din data de 2 iunie 2010 pronunțată de tribunal, ca temei de drept pentru respingerea: (b1) excepției tardivității cererii precizatoare și (b2) lipsei calității procesuale active invocate de pârât.

Curtea de apel, prin decizia civilă recurată, a schimbat motivarea tribunalului (motivare criticată de apelant) și pe o nouă motivare a păstrat soluția pronunțată de Tribunalul București. Acordând o atenție deosebită acestui aspect (astfel cum reiese din considerente), Curtea de apel a arătat în continuare, în mod sumar, că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 29 ale Legii nr. 10/2001, și pe cale de consecință, nu se impunea verificarea valabilității ori nevalabilității titlului statului. Art. 29 al Legii nr. 10/2001 a fost arătat și invocat ca temei de drept de chiar reclamanta SC I. SA, însă acest temei de drept a fost înlăturat de instanță, considerându-se că instanța însăși poate aplica texte legale în condițiile art. 129 C. proc.

civ. Totodată, deși instanțele anterioare au constatat că nu sunt incidente acestei spețe dispozițiile Legii nr. 10/2001, motivările acestora sunt întemeiate atât pe dispozițiile acestei legi, cât și pe dispozițiile de drept comun. Astfel, în temeiul rolului său activ, instanța a încălcat principiul disponibilității părților, intervenind, fără a pune în dezbaterea părților, în favoarea uneia dintre părți, în sensul invocării temeiurilor de drept în susținerea cererii acesteia. Recurentul-pârât consideră că pentru aflarea adevărului instanța trebuia, din oficiu, să verifice și să stabilească valabilitatea ori nevalabilitatea titlului statului, respectiv al Primăriei Municipiului București asupra terenului ce i-a fost retrocedat în baza Dispoziției nr. 8807 din 28 septembrie 2007 emisă conform Legii nr. 10/2001 - de Primarul General al Municipiului București.

Deși întreaga documentație ce a stat la baza emiterii Dispoziției nr. 8807 din 28 septembrie 2007, precum și la baza emiterii Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului nr. x emis de către Ministerul Industriilor la data de 18 noiembrie 1996 a fost depusă la dosarul cauzei, aceasta nu a fost verificată/analizată/luată în considerare de către instanța de fond. Se critică în continuare că, deși Curtea de apel a dispus efectuarea unei expertize de specialitate, concluziile expertului fiind clare în ceea ce privește istoricul de dobândire a dreptului de proprietate asupra terenului de la fosta adresă sector 2, București, acestea nu au fost reținute de către instanță.

Instanța de apel s-a rezumat să constate că este o suprapunere de terenuri, în sensul că terenul ce face obiectul Dispoziției nr. 8807 din 28 septembrie 2007 emisă conform Legii nr. 10/2001 de Primarul General al Municipiului București este cuprins în Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului nr. x emis de către Ministerul Industriilor la data de 18 noiembrie 1996. Ori pentru a ajunge la această concluzie, instanța de apel nu era nevoită să dispună efectuarea unei astfel de expertize, atâta timp cât terenul situat la adresa poștală str. N. este aferent imobilelor apartamente restituie în baza aceleiași dispoziții. Recurentul pârât susține și că a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, drept care implică și examinarea efectivă a cererilor, lucru care nu s-a realizat în cauză, având în vedere motivele expuse mai sus.

Examinând recursul declarat de pârâtul H.G. prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că nu este fondat, urmând să îl respingă pentru considerentele ce urmează: Referitor la prima critică formulată de recurentul pârât, care vizează modalitatea în care instanța de apel a răspuns motivului de apel legat de modul în care s-a statuat asupra competenței materiale a tribunalului, ca primă instanță de fond, în soluționarea pricinii, Înalta Curte constată că nu poate fi primită din următoarele considerente: Potrivit art. 159 1 alin. (4) C. proc. civ.: "La prima zi de înfățișare, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizată." Verificarea obligatorie de către instanță a propriei competențe, prevăzută de art. 159 1 alin. (4) C. proc.

civ., nu echivalează cu invocarea din oficiu și soluționarea excepției de necompetență, aspect care rezultă, de altfel, din alineatul imediat următor. Potrivit art. 159 1 alin. (5) C. proc. civ.: "Verificarea competenței conform alin. (4) nu împiedică formularea excepțiilor de necompetență în cazurile și condițiile prevăzute la alin. (1) - (3), asupra cărora judecătorul se va pronunța în condițiile legii." Prin urmare, dacă partea interesată nu a invocat excepția de necompetență în condițiile art. 159 1 alin. (2) și (3) C. proc. civ., ea este decăzută din acest drept și nu va mai putea să invoce necompetența în căile de atac. În speță, recurentul pârât interesat nu a invocat excepția de necompetență în condițiile legale procedurale mai sus arătate, iar tribunalul a solicitat reclamantei precizarea valorii obiectului material al cererii, în verificarea propriei competențe materiale.

În raport de normele de drept comun, pe care și-a întemeiat acțiunea reclamanta, și atâta timp cât obiectul cererii a fost evaluat de către aceasta la data de 2 iunie 2010, la suma de 510.000 RON, competența materială revenea tribunalului, în baza art. 2 lit. b) C. proc. civ. Potrivit art. 112 pct. 3 C. proc. civ., cererea de chemare în judecată va cuprinde, printre alte elemente, obiectul și valoarea lui, după prețuirea reclamantului, în cauză neexistând, de altfel, nici un fel de contestare a evaluării făcute de reclamantă, așa cum în mod corect a reținut și instanța de apel. În aceste condiții, faptul că tribunalul nu a constatat/consemnat în încheiere - în mod expres - competența sa generală, materială și teritorială și a procedat la soluționarea pe fond a cauzei, înseamnă implicit, că s-a considerat competent, măsură concretă a instanței care nu determină încălcarea rolului activ al judecătorului, astfel cum în mod greșit susține recurentul pârât în cauză.

Procesul civil este, în regulă generală, un proces al intereselor private; rolul activ al judecătorului trebuie înțeles în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii ale procesului civil: al disponibilității și contradictorialității; în cauză, părțile au avut posibilitatea să invoce în condițiile legii și să formuleze apărări cu privire la chestiunea competenței materiale a primei instanțe de fond, ceea ce nu s-a întâmplat, cauza fiind, de altfel, în mod corect soluționată în primă instanță de tribunal. Referitor la susținerea recurentului pârât privind încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. (5) prin aplicarea greșită a dispozițiilor art. 132 și ale art. 108 alin. (3) C. proc.

civ., ca temei de drept pentru respingerea excepției tardivității cererii precizatoare și a excepției lipsei calității procesuale active, Înalta Curte constată că nu este vorba despre o veritabilă critică de nelegalitate, deoarece nu se arată, în concret, cum și-au încălcat obligațiile ce le reveneau în baza art. 129 C. proc. civ., judecătorii din apel, și în ce constă aplicarea greșită a dispozițiilor art. 132 și ale art. 108 alin. (3) C. proc. civ. în soluționarea celor două excepții. Motivarea criticii astfel formulate, înseamnă nu doar exprimarea nemulțumirii față de soluția pronunțată, ci expunerea tuturor motivelor pentru care, din punctul de vedere al părții, instanța a pronunțat o hotărâre nelegală.

Pentru a conduce la modificarea hotărârii, motivul de recurs nu se poate limita la o simplă indicare a textelor de lege, condiția legală a dezvoltării motivului de recurs implicând determinarea greșelilor anume imputate instanței de apel, o minimă argumentare a criticii în fapt și în drept, precum și indicarea probelor pe care se bazează. Trebuie menționat că, în general, dezvoltarea recursului trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, în sensul arătării cu claritate a acelor critici care, circumscrise fiind motivelor de recurs îngăduite de lege, sunt de natură a învedera nelegalitatea hotărârii. În consecință, Înalta Curte apreciază că susținerile recurentului pârât nu constituie o veritabilă critică a argumentelor prezentate de instanța de apel în susținerea soluției pronunțate de prima instanță, de respingere a celor două excepții invocate de pârât în cauză.

În continuare, recurentul pârât susține o pretinsă încălcare a dispozițiilor art. 29 ale Legii nr. 10/2001, în sensul că, deși, a fost arătat și invocat ca temei de drept de chiar reclamanta SC I. SA, acest temei a fost înlăturat de instanța de apel care a concluzionat că nu se impunea verificarea valabilității ori nevalabilității titlului statului, încălcând astfel principiul disponibilității părților în procesul civil. Critica astfel formulată nu este fondată. Întradevăr, conform art. 129 alin. final C. proc. civ., instanța este ținută de limitele învestirii sale determinate prin cererea de chemare în judecată, ea neputând hotărî decât asupra a ceea ce formează obiectul cererii deduse judecății.

Cum în speță, prin cererea precizată, formulată la data de 3 iunie 2009, reclamanta intimată a indicat ca temei de drept al acțiunii sale, printre alte dispoziții de drept comun, și art. 29 din Legea nr. 10/2001, în mod corect instanțele anterioare s-au pronunțat în limitele în care au fost învestite. În acest context, în mod corect s-a reținut că, nu prezintă în cauză nicio relevanță valabilitatea ori nevalabilitatea titlului statului. Dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 invocate ca temei de drept pot prezenta relevanță, dar numai în cadrul procedurii de soluționare a notificării derulată între persoana îndreptățită și unitatea deținătoare privatizată, așadar în situația în care notificarea ar fi fost soluționată în contradictoriu cu însăși reclamanta SC I. SA ca unitate deținătoare.

Doar în acest mecanism de soluționare a notificării derulat (fie pe cale administrativă, fie pe calea instanței) între reclamantă și apelantul pârât H.G. dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 ar face obiect de analiză. Acest text de lege nu poate fi invocat, însă, pentru a susține că dispoziția emisă de Primărie ar fi legală, pentru că oricum reclamanta ar fi obligată la restituire în natură, esențial fiind că prin dispoziția emisă de PMB, care nu avea calitate de unitate deținătoare, au fost încălcate drepturile reclamantei SC I. SA ca unitate deținătoare.

În ceea ce privește încălcarea principiului disponibilității părților, ca o garanție a respectării principiului accesului liber la justiție, prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, Înalta Curte constată că în mod judicios cauza a fost analizată și prin prisma prevederilor Legii nr. 10/2001, lege specială derogatorie de la dreptul comun sub anumite aspecte (și în ceea ce privește criteriile de apreciere a titlurilor părților aflate în conflict), instanța de judecată fiind ținută de obiectul material al acțiunii și cauza acesteia - situația de fapt calificată juridic -, iar nu neapărat de textul de lege indicat de către parte. În speță, în mod corect instanțele s-au pronunțat în limitele în care au fost învestite, în conformitate cu dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc.

civ., făcând aprecieri asupra valabilității titlurilor de proprietate ale părților în conflict. Critica vizând faptul că nu au fost reținute de către instanță concluziile expertizei de specialitate în ceea ce privește istoricul de dobândire a dreptului de proprietate asupra terenului de la fosta adresă sector 2, București, deși expertiza efectuată a fost dispusă chiar de către Curtea de apel în cauză, nu poate fi analizată, deoarece pct. 10 al art. 304 C. proc. civ., căruia i se circumscrie această critică, era abrogat la data pronunțării deciziei recurate. Nici susținerea că nu s-ar fi respectat art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale nu poate fi primită.

Astfel, art. 6 al Convenției Europene garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanță să judece orice "contestație" privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil. Toate garanțiile prescrise de art. 6 parag. 1 din Convenție formează dreptul la un proces echitabil. Dreptul la un proces echitabil sau dreptul de acces la o instanță nu implică și soluționarea cauzei în mod favorabil uneia din părți.

Împrejurarea că părțile s-au adresat instanței pentru a obține valorificarea drepturilor lor, că părțile au beneficiat de o posibilitate rezonabilă de a-și expune cauza în fața instanței în condiții de egalitate, că au avut posibilitatea de a combate fiecare argumentele invocate de partea adversă, că, în fine, în limita marjei de apreciere de care se bucură, instanțele de fond au tratat părțile din proces în condiții egale, reprezintă o analiză a contestației ce poartă asupra unui drept civil și nu o încălcare a dreptului garantat de art. 21 din Constituție și de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge ca nefondat, recursul formulat de pârâtul H.G. în cauză. Pârâtul Municipiul București prin primar general a criticat decizia atacată pentru următoarele motive: Prin dispoziția Primarului General nr. 8807 din 28 septembrie 2007 s-a dispus restituirea în natură în proprietatea pârâtului H.G. a apartamentelor B, E, F, G și K din imobilul situat în sector 2, fiindu-i atribuit în folosință specială pârâtului și terenul în suprafață de 507,62 mp pe care este edificată construcția din str. N. Or, prin Sentința civilă nr. 935 din 19 mai 2011, Tribunalul București a constatat nulitatea parțială a Dispoziției nr. 8807 din 28 septembrie 2007, doar în ceea ce privește terenul în suprafață de 507,62 mp, nu și în ceea ce privește restituirea în natură a apartamentelor.

Prin urmare, situația descrisă de către instanța de apel, potrivit căreia Primăria Municipiului București nu este unitate deținătoare nu poate fi susținută. Totodată, s-a reținut greșit de către instanța de apel că probele administrate au confirmat că întregul teren de la adresa str. N. cade sub acoperirea certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis în favoarea SC I. SA. Că nu este așa o dovedește contractul de închiriere nr. 83/1993 prin care SC F. SA a închiriat construcția către SC I. SA.

Nu se acceptă susținerile instanței de apel că acest înscris nu poate constitui în niciun fel dovada proprietății Municipiului București asupra acestui teren sau a unui alt drept în raport de care Primăria Municipiului București să poată fi considerată unitate deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001, pentru că prin acest contract se creează o situație de fapt existentă de care nu se poate face abstracție, ajungându-se astfel la situația paradoxală în care SC I. SA plătește chirie Municipiului București în baza contractului nr. 83/1993, (în prezent contractul din 10 mai 2012, conform adresei emisă de Administrația Fondului Imobiliar pentru spațiul cu altă destinație din str. N.), în timp ce asupra terenului invocă un drept de proprietate dobândit în baza H.G.

nr. 834/1991. Astfel, raportat la starea de fapt enunțată, se constată că Municipiul București a emis Dispoziția nr. 8807/2007 cu respectarea dispozițiilor legale, în calitate de unitate deținătoare, astfel că se impunea admiterea apelului în cauză. Examinând recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin primar general prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că nu este fondat, urmând să îl respingă pentru considerentele ce urmează: Înalta Curte constată că singura critică de nelegalitate adusă în susținerea recursului formulat este aceea că, în mod greșit instanța de apel a considerat că Primăria Municipiului București nu este unitate deținătoare pentru terenul în litigiu, în sensul Legii nr. 10/2001.

În speță, s-a reținut în mod corect că potrivit dispozițiilor art. 21 și urm. din Legea nr. 10/2001, decizia sau dispoziția de soluționare a notificării în sensul restituirii în natură poate fi emisă doar de unitatea deținătoare, aplicație logică a principiului că o persoană nu poate dispune decât de bunurile aflate în patrimoniul său. Prin urmare, în aplicarea Legii nr. 10/2001, entitatea obligată să primească și să soluționeze notificarea este atât proprietarul bunului solicitat, cât și deținătorul acestuia. În speță, entitatea cu personalitate juridică ce are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat, bunul ce face obiectul legii, este reclamanta intimată SC I. SA.

În stabilirea pe deplin a situației de fapt instanța de apel a administrat un probatoriu complex în cauză, menit să arate dacă există o suprapunere de titluri - al Primăriei Municipiului București și al SC I. SA - care să justifice pretenția Primăriei de a fi unitate deținătoare pentru terenul în litigiu. Probele administrate nu au confirmat însă, o asemenea variantă, expertiza topografică întocmită relevând faptul că întregul teren de la adresa str. N. cade sub acoperirea certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis în favoarea societății intimate reclamante, neexistând, așadar, neclarități în acest sens, care să justifice pretenția recurentului pârât de a fi fost unitate deținătoare.

Referirile la contractul de închiriere nr. 83/1993 prin care SC F. SA a închiriat construcția către SC I. SA, nu pot fi primite deoarece se referă exclusiv la raporturile de locațiune cu privire la construcția de la adresa de mai sus, fără nicio referire la terenul în litigiu. Pe de altă parte, invocarea unui drept de proprietate dobândit în baza H.G. nr. 834/1991 cu privire la teren este în afara cadrului juridic fixat în speța pendinte, iar hotărârea de guvern invocată este mult anterioară certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis în favoarea SC I. SA, care este astfel și proprietar și deținător al terenului în litigiu. Față de aceste considerente, se poate concluziona că asupra terenului numai reclamanta intimată justifică un titlu de proprietate și calitatea de persoană îndreptățită, în vreme ce Municipiul București nu putea justifica această calitate sau cea de deținător la momentul emiterii dispoziției a cărei anulare se solicită.

Prin urmare, nu este aplicabil art. 304 pct. 9 C. proc. civ. privind interpretarea și/sau aplicarea greșită a legii în speță, constatându-se că nu sunt incidente în recurs motive de modificare a hotărârii atacate, situație în care Înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat, recursul formulat de pârâtul în cauză. Față de dispozițiile art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997 se va dispune darea în debit a apelanților pârâți H.G. și Municipiul București cu 4.143,25 RON fiecare, taxă judiciară de timbru în apel și a reclamantei SC I. SA cu 8.286,5 RON - taxă judiciară de timbru în primă instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții H.G. și de Municipiul București prin primar general împotriva Deciziei civile nr. 187 A din 28 mai 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Dispune darea în debit a apelanților H.G. și Municipiul București cu 4.143,25 RON fiecare - taxă judiciară de timbru în apel și a reclamantei SC I. SA cu 8.286,5 RON - taxă judiciară de timbru în primă instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 martie 2014. Procesat de GGC - CL