ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1017/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1017/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând, în

condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de față:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, sub

nr. 36198/3/CA/2008, reclamanta SC I. SA a solicitat, în contradictoriu cu

pârâții Primăria Municipiului București, Consiliul General al Municipiului

București - Administrația Fondului Imobiliar și H.G., constatarea nulității

parțiale a dispoziției din 238 septembrie 2007 emisă în baza Legii nr. 10/2001

pentru suprafața de 507,62 mp teren situat în sector 2, București.

Prin încheierea de

ședință din 27 ianuarie 2009, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal

a Tribunalului București a dispus scoaterea cauzei de pe rol și înaintarea în

vederea repartizării secțiilor civile ale tribunalului.

Cauza a fost

înregistrată sub nr. 8967/3/2009 pe rolul secției a III-a civile a Tribunalului

București.

Prin cererea

precizatoare formulată la data de 30 iunie 2009 reclamanta SC I. SA a solicitat

constatarea nulității absolute a dispoziției nr. x și a protocolului de

predare-primire nr. x pentru suprafața de teren atribuită în folosință

specială, temeiul de drept al acțiunii fiind dispozițiile art. 966, 968, 948 C.

civ. și art. 291 din Legea nr. 10/2001.

La termenul de

judecată din 19 mai 2011 reclamanta SC I. SA a formulat cerere completatoare de

chemare în judecată a numiților G.M., M.R.G.E. și M.D., cerere ce a fost

disjunsă în conformitate cu art. 135 C. proc. civ.

Prin încheierea de

ședință din 2 iunie 2010 tribunalul a respins excepția lipsei calității

procesuale active a reclamantei invocată prin întâmpinare și a admis excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtului C.G.M.B. - A.F.I.

Prin Sentința civilă

nr. 935 din 19 mai 2011, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis

acțiunea astfel cum a fost formulată și precizată de reclamanta SC I. SA, a constatat

nulitatea parțială a dispoziției din 28 septembrie 2007 în ce privește terenul

în suprafață de 507,62 mp atribuit în folosință specială pârâtului H.G. și a

dispus disjungerea cererii de chemare în judecată a numiților G.M., G.E. și

M.D., acordând termen la 8 septembrie 2011. Totodată, a respins excepția de

inadmisibilitate a cererii completatoare formulată de reclamantă.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut în esență, următoarele:

Prin Dispoziția nr.

8807 din 28 septembrie 2007 s-a dispus restituirea în natură, în proprietatea

pârâtului H.G., a apartamentelor B, E, F, G și K din imobilul situat în sector

2, București. Prin aceeași dispoziție i-a fost atribuit în folosință specială

pârâtului H.G. terenul în suprafață de 507,62 mp pe care este edificată

construcția din str. N..

Această dispoziție

contravine Legii nr. 10/2001, care la art. 21 prevede că restituirea în natură

se poate dispune pentru imobilele deținute de o regie autonomă, o societate sau

companie națională, societate comercială la care statul sau o autoritate a

administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar,

o organizație cooperatistă sau de către orice altă persoană juridică de drept

public.

Or, în speță, terenul

se afla la data intrării în vigoare a legii speciale în proprietatea societății

reclamante, astfel cum rezultă din certificatul de atestare a dreptului de

proprietate depus la dosar și nu în posesia Primăriei Municipiului București,

aceasta nefiind în posesia terenului pentru a putea dispune în mod legal de

acest bun aflat în administrarea altuia.

Nu poate fi primită

susținerea pârâtului H.G. potrivit căreia, certificatul de atestare a dreptului

de proprietate x a fost anulat prin Decizia nr. 2208 din 30 septembrie 1999

pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ.

Prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis de Ministerul

Industriilor s-a recunoscut reclamantei SC I. SA dreptul de proprietate asupra

terenului situat în strada N. în suprafață totală de 2631,07 mp. Prin Decizia

nr. 1666 pronunțată la 6 mai 2003 în Dosarul 1919/2002 C.S.J. a admis

contestația la titlu și a lămurit înțelesul și întinderea dispozitivului

deciziei nr. x, în sensul că anularea certificatului operează parțial și doar pentru

terenul situat în str. N. în suprafață de 1420 mp. Prin urmare, diferența de

teren de 1211,07 mp era și este deținută cu titlu de reclamanta SC I. SA,

astfel că nu poate face obiectul restituirii între terțe persoane.

Prin Decizia civilă

nr. 187 A din 28 mai 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelanții pârâți H.G. împotriva

Sentinței civile nr. 935 din 19 mai 2011 și a încheierii de ședință de la 2

iunie 2010, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în

Dosarul nr. 8967/3/2009, și de Municipiul București prin primarul general

împotriva Sentinței civile nr. 935 din 19 mai 2011 pronunțate de Tribunalul

București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. 8967/3/2009, în contradictoriu

cu intimata-reclamantă SC I. SA.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea de apel a reținut următoarele considerente:

În ce privește apelul

formulat de Municipiul București prin primarul general, s-a reținut că este

nefondat și în baza art. 296 C. proc. civ., a fost respins ca atare, pentru

următoarele motive:

S-a susținut că

motivarea tribunalului în sensul că terenul în litigiu s-ar afla în patrimoniul

contestatoarei cu titlu de proprietate ar fi superficială și că, de fapt, din

înscrisurile depuse la dosar, respectiv, adresa din 26 octombrie 2006 a SC F.

SA, rezultă că SC I. SA deținea terenul în baza unui contract de închiriere.

Curtea a constatat

total nefondate aceste susțineri, motivarea tribunalului neputând fi reținută

ca superficială, atâta timp cât se întemeiază pe un certificat de atestare a

dreptului de proprietate intabulat în cartea funciară și care, în mod evident,

reprezintă titlul de proprietate în condițiile legii pentru reclamantă.

Dimpotrivă, pretenția

apelantului pârât Municipiul București că dovada dreptului său de proprietate

la momentul soluționării notificării era făcută pe baza adresei emisă de SC F.

SA mai sus menționată, este superficială; această adresă nu valorează niciodată

și după niciun fel de criteriu, oricât de puțin exigent, dovada vreunei

proprietăți, și nu scutea pe recurentul-pârât de verificări mai complexe asupra

modalității în care este deținut terenul.

În apel s-a făcut o

expertiză topografică care a concluzionat că certificatul de atestare a

dreptului de proprietate x emis de Ministerul Industriilor în favoarea SC I. SA

acoperă și suprafața de teren obiect al Dispoziției nr. 8807/2007 emisă de

Primăria Municipiului București, rezultând, în consecință, că susținerile

apelantului pârât Municipiul București sunt neîntemeiate.

Curtea a constatat,

totodată, că celelalte susțineri din motivele de apel nu au nicio legătură cu

cauza, fiind făcute la modul general fără să se concretizeze la speță.

În ce privește apelul

formulat de apelantul - pârât H.G., a fost respins, ca nefondat, pentru

următoarele considerente:

A fost înlăturată, ca

fiind neîntemeiată, critica referitoare la necompetența materială a

Tribunalului București, în condițiile în care prezenta acțiune reprezintă,

într-adevăr, astfel cum însuși apelantul-pârât arată, o acțiune de drept comun,

iar nu o contestație întemeiată pe art. 26 din Legea nr. 10/2001 și atâta timp

cât obiectul cererii a fost evaluat de către reclamantă la data de 2 iunie

2010, la suma de 510.000 RON, situație în care competența materială revenea

tribunalului, în baza art. 2 lit. b) C. proc. civ. Curtea nu a înțeles la ce

alt demers se referă apelantul-pârât atunci când susține mai departe că

instanța de fond nu a mai întreprins nimic în sensul de a verifica competența

sa și că instanța era obligată să interpreteze adecvat cererea, întrucât în

raport de dispozițiile art. 112 C. proc. civ., competența materială se

determină raportat la evaluarea obiectului cererii făcută de reclamant în

cuprinsul cererii de chemare în judecată, în cauza prezentă neexistând, de

altfel, nici un fel de contestare a acestei evaluări.

Curtea a constatat

nefondată și critica referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. (5)

C. proc. civ., pentru următoarele motive:

Încălcarea rolului

activ al instanței nu constituie, în sine, motiv de netemeinicie sau

nelegalitate a unei hotărâri judecătorești, ci numai anumite măsuri concrete

ale instanțelor pot să atragă netemeinicia sau nelegalitatea. Nu era necesar ca

tribunalul prin încheiere să-și constate în mod expres competența generală,

materială și teritorială, cum pretinde apelantul-pârât, ci, de vreme ce nu a

pus în discuție această chestiune și a procedat la soluționarea pe fond a

cererii, rezultă implicit că s-a considerat competent.

Curtea a constatat, totodată,

corectă soluția dată de tribunal excepției tardivității cererii precizatoare

depusă de către SC I. SA la data de 3 iunie 2009, nefiind în prezența unei

aplicări greșite a art. 132 C. proc. civ. S-a reținut însă, în soluționarea

acestei chestiuni, alte argumente decât cele invocate de prima instanță. S-a

apreciat că argumentele primei instanțe sunt într-adevăr greșite, întrucât în

condițiile art. 108 alin. (3) C. proc. civ., pârâtul H.G. a invocat în termen

excepția tardivității, la primul termen după ce această cerere precizatoare îi

fusese comunicată.

Pe de altă parte,

Curtea a constatat că prin cererea precizatoare depusă de SC I. SA la 3 iunie

2009 (dosar fond), s-a solicitat constatarea nulității absolute a dispoziției

nr. x/2007 și a protocolului de predare-preluare nr. x/2007 și desființarea

măsurii restituirii în natură a terenului.

Or, Curtea a

constatat că prin cererea inițială se solicitase nulitatea parțială a aceleiași

dispoziții și a aceluiași protocol de predare-preluare, nefiind, așadar, câtuși

de puțin în prezența unei modificări de cerere care să cadă sub incidența art.

132 C. proc. civ., ci a unei cereri precizatoare.

Menționarea în cadrul

acestei cereri precizatoare a unei solicitări de "desființare a măsurii

restituirii în natură a terenului" nu constituie o adăugare la obiectul

cererii inițiale, ci reprezintă, prin conținutul ei, doar explicitarea măsurii

din dispoziția atacată a cărei anulare se solicită, în condițiile în care

această dispoziție conține și alte măsuri (de restituire în natură a unor părți

de construcție și alte dispoziții), precizare, de altfel, necesară în

condițiile în care în discuție era nulitatea parțială a dispoziției, pentru o

corectă delimitare a obiectului cererii cu care fusese investită instanța.

Nu se poate vorbi,

așadar, de un obiect juridic diferit față de obiectul juridic sau material al

cererii inițial formulate, în raport de care această cerere precizatoare să

reprezinte o modificare a cererii inițiale.

În ce privește

indicarea în această cerere precizatoare a unor temeiuri de drept, neinvocate

într-adevăr, prin cererea inițială, Curtea a apreciat că nu era vorba în cauză

de o modificare a cererii, ci, iarăși, de o precizare a cererii inițiale, care

nu fusese întemeiată în drept, decât cu referire generală la Legea nr. 554/2004

și Legea nr. 167/1958.

Textele de lege pe

care se fundamentează o pretenție în instanță, care intră în conținutul cauzei

juridice a unei cereri de chemare în judecată, pot fi arătate oricând pe

parcursul judecății fără a se constitui în modificare de cerere, atâta timp cât

nu se modifică modul în care a fost construită cererea inițială. De altfel,

indicarea unor texte legale de către parte nici nu se dovedește obligatorie în

sistemul procedural român (după cum instanța însăși poate aplica texte legale

neinvocate de parte, în condițiile art. 129 C. proc. civ.), ceea ce este

esențial din partea reclamantului fiind doar să circumstanțieze obiectul și

cauza juridică a cererii. Această circumstanțiere nu presupune în mod absolut

necesar, în orice situație, indicarea unor texte legale, ci poate rezulta din

modul în care reclamantul redactează cererea și susține anumite motive.

Or, analizând cererea

inițială, se constată că aceasta a fost motivată foarte sumar pe ideea că, prin

dispoziția nr. x/2007, Primăria Municipiului București a dispus în mod abuziv

asupra terenului proprietatea reclamantei, așadar motivul de nulitate invocat

îl reprezenta faptul că s-a emis dispoziția de către o persoană care nu era

deținător, cu încălcarea dreptului de proprietate al reclamantei. Aceasta

circumstanția cererea de chemare în judecată în privința motivului de nulitate

invocat.

Prin cererea

precizatoare nu s-a adăugat de către reclamantă un alt motiv de nulitate față

de cel invocat inițial, ci s-a susținut exact aceeași idee.

Așa fiind, faptul că

prin această cerere precizatoare s-a indicat de către reclamantă anumite texte

legale care, în opinia reclamantei, îi întemeiază cererea, este irelevant,

atâta timp cât motivul de nulitate în sine rămâne strict acela invocat de la

bun început, fără ca obiectul sau cauza juridică a cererii inițiale să fie

câtuși de puțin modificate.

Pentru aceste motive,

care înlocuiesc motivarea tribunalului, Curtea a constatat că cererea

precizatoare nu a reprezentat o modificare a cererii inițiale și deci nu a fost

tardiv formulată.

În legătură cu

soluția dată de tribunal excepției lipsei calității procesuale active, Curtea a

constatat-o corectă, atâta timp cât SC I. SA și-a justificat în dosar un drept

asupra terenului care face obiectul dispoziției atacate, drept consfințit prin

certificatul de atestare a dreptului de proprietate intabulat în cartea

funciară.

Reclamanta SC I. SA,

deși terț față de dispoziția nr. x/2007 și de procesul-verbal de

predare-preluare are calitate procesuală activă să conteste aceste acte care-i

aduc atingere propriului drept recunoscut printr-un titlu, în condițiile

dreptului comun, pentru că, în raport de reclamantă aceste acte apar ca acte

juridice de drept comun.

Nu este incident art.

26 din Legea nr. 10/2001, întrucât acest text reglementează calea de atac a

notificatorului împotriva dispoziției de respingere a cererii de restituire,

dar aceasta nu semnifică faptul că terțul nu are deschisă nicio cale de atac,

ci doar că terțul nu are deschisă calea contestației speciale reglementată de

legea specială, rămânându-i însă deschisă calea dreptului comun. De altfel,

practica judecătorească este absolut constantă în a recunoaște această

posibilitate terților, cu condiția justificării unui drept care să fi fost

vătămat prin emiterea unei dispoziții/decizii în favoarea unei alte persoane.

În ce privește

neverificarea de către tribunal a valabilității ori nevalabilității titlului

statului, precum și a valabilității ori nevalabilității titlului reclamantei,

Curtea a constatat următoarele:

Așa cum a rezultat

din expertiza topografică efectuată în cauză de expertul D.A. (dosar apel),

terenul obiect al dispoziției nr. x/2007 emisă de P.M.B. în condițiile Legii

nr. 10/2001 este inclus în cel pentru care reclamanta are emis certificatul de

atestare a dreptului de proprietate nr. x/1996.

Probatoriul

administrat de către Curte în faza apelului a fost menit să stabilească dacă ne

aflăm în prezența unei suprapuneri de titluri - al Municipiului București și al

SC I. SA - care să justifice pretenția Primăriei Municipiului București de a fi

unitate deținătoare pentru acest teren.

Probele administrate

nu au confirmat însă, o asemenea variantă, expertiza topografică întocmită de

expert D.A.E. a confirmat faptul că întregul teren de la adresa str. N. cade

sub acoperirea certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis în

favoarea reclamantei, neexistând, așadar, neclarități în acest sens, care să

justifice poziția Primăriei Municipiului București, după cum s-a relevat și

faptul că terenul de sub construcția restituită în natură (parțial) către

pârâtul H.G. era amplasat în așa fel, iar construcția în sine fusese anterior

cu destinația de birouri deținute, de altfel, de reclamantă, încât, cu atât mai

mult, devine necredibilă pretenția Primăriei Municipiului București de a fi

fost unitate deținătoare.

Primăria Municipiului

București s-a întemeiat în această considerație exclusiv pe Decizia nr.

3947/1961, care transmitea ca fond de bază al întreprinderii de administrație

locativă, imobilul situat în str. N., ocupat de Institutul pentru Proiectări de

Laminoare (dosar apel), și pe un contract de închiriere nr. y/1993 (dosar apel)

prin care SC F. SA închiriase construcția către SC I. SA, înscrisuri care, a

constatat Curtea, nu pot constitui în niciun fel, în conflictul cu SC I. SA,

dovada proprietății Primăriei asupra acestui teren sau a altui drept în raport

de care Primăria Municipiului București să poată fi considerată unitate

deținătoare în înțelesul Legii nr. 10/2001.

Față de aceste

considerente, singura concluzie care poate fi extrasă pe baza probelor

administrate este că asupra terenului în discuție numai reclamanta justifică un

titlu de proprietate și calitatea de persoană îndreptățită, în vreme ce

Municipiul București nu putea justifica această calitate la momentul emiterii

dispoziției în discuție. Chiar contractul de închiriere din anul 1993, prin

care SC F. SA închiria numai construcția, dar nu și terenul, poate fi

interpretat în sensul că asupra terenului nu se pretindea de către locator

calitatea de proprietar.

Față de aceste

considerente, actele atacate în prezenta cauză sunt nelegale cu privire la

teren pentru simplul motiv că au fost emise de Primăria Municipiului București,

care nu era unitate deținătoare și pentru faptul că, în acest fel, au fost

încălcate drepturile reclamantei, recunoscute până la acest moment printr-un

certificat de atestare a dreptului de proprietate neanulat și opozabil ca

atare.

Conform art. 21 și

urm. din Legea nr. 10/ 2001, decizia sau dispoziția de soluționare a

notificării în sensul restituirii în natură poate fi emisă doar de unitatea

deținătoare, aplicație logică a principiului că o persoană nu poate dispune

decât de bunurile aflate în patrimoniul său.

Pentru aceste motive,

este legală soluția tribunalului de a declara nulitatea parțială a actelor

emise de PMB cu privire la teren.

Nu prezintă în cauză

nicio relevanță valabilitatea ori nevalabilitatea titlului statului, nicăieri

în raționamentul expus mai sus neintervenind acest aspect.

Dispozițiile art. 29

din Legea nr. 10/2001 invocate de apelantul-pârât pot prezenta relevanță, dar

aceasta în cu totul altă situație, anume în cadrul procedurii de soluționare a

notificării derulată între persoana îndreptățită și unitatea deținătoare privatizată,

așadar în situația în care notificarea ar fi fost soluționată în contradictoriu

cu însăși reclamanta ca unitate deținătoare. În acest mecanism de soluționare a

notificării derulat (fie pe cale administrativă, fie pe calea instanței) între

reclamantă și apelantul pârât H. dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 ar

face obiect de analiză. Însă, acest text nu poate fi invocat pentru a susține

că dispoziția emisă de PMB ar fi legală, pentru că oricum reclamanta ar fi

obligată la restituire în natură, esențial fiind că prin dispoziția emisă de

PMB, care nu avea calitate de unitate deținătoare, au fost încălcate drepturile

reclamantei SC I. SA ca unitate deținătoare.

În ce privește

nevalabilitatea titlului SC I. SA și condițiile în care acest titlu a fost eliberat,

în mod evident că acest titlu reprezentat de certificatul de atestare a

dreptului de proprietate nu poate fi privit în cadrul cererii prezente decât ca

valabil, atâta timp cât nu a fost anulat. Nu a făcut obiectul cauzei prezente

și nu putea fi considerată în cauza prezentă o chestiune incidentală care să

poată fi, totuși, cercetată de instanță, valabilitatea acestui titlu de

proprietate, în raport de modul în care a fost investită instanța, exclusiv cu

cererea SC I. SA de declarare a nulității celor două acte emise de Primăria

Municipiului București.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs pârâții H.G. și Municipiul București prin primar

general.

Pârâtul H.G. a

criticat decizia recurată din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

O primă critică

vizează modul în care instanța de apel a statuat asupra chestiunii competenței

materiale a Tribunalului București, ca primă instanță de fond, în soluționarea

pricinii.

Se susține în acest

sens că în mod greșit instanța de apel, prin decizia atacată, a considerat că

nu era necesar ca tribunalul prin încheiere să-și constate expres competența

generală, materială și teritorială, atâta timp cât a procedat la soluționarea

pe fond a acțiunii, considerându-se implicit instanță competentă. Nu se poate

accepta o asemenea motivare, față de dispozițiile art. 159

1

alin.

(4) C. proc. civ., care instituie obligația judecătorului ca la prima zi de

înfățișare, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată

este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând

în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată

competența instanței sesizate. În speță, acest fapt nu s-a realizat, iar

instanța superioară de control judiciar a considerat că nu era necesar ca

Tribunalul să înfăptuiască aceste lucruri, încălcând astfel obligația impusă de

lege în sarcina judecătorului, și care face parte dintre acele activități

esențiale pe care judecătorul trebuie să le exercite în virtutea rolului activ

de care trebuie să dea dovadă în timpul soluționării procesului.

O altă critică

privește încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. (5) prin interpretarea și

aplicarea greșită a dispozițiilor art. 132 și ale art. 108 alin. (3) C. proc.

civ., menționate în încheierea din data de 2 iunie 2010 pronunțată de tribunal,

ca temei de drept pentru respingerea: (b1) excepției tardivității cererii

precizatoare și (b2) lipsei calității procesuale active invocate de pârât.

Curtea de apel, prin

decizia civilă recurată, a schimbat motivarea tribunalului (motivare criticată

de apelant) și pe o nouă motivare a păstrat soluția pronunțată de Tribunalul

București.

Acordând o atenție

deosebită acestui aspect (astfel cum reiese din considerente), Curtea de apel a

arătat în continuare, în mod sumar, că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 29

ale Legii nr. 10/2001, și pe cale de consecință, nu se impunea verificarea

valabilității ori nevalabilității titlului statului.

Art. 29 al Legii nr.

10/2001 a fost arătat și invocat ca temei de drept de chiar reclamanta SC I.

SA, însă acest temei de drept a fost înlăturat de instanță, considerându-se că

instanța însăși poate aplica texte legale în condițiile art. 129 C. proc. civ.

Totodată, deși

instanțele anterioare au constatat că nu sunt incidente acestei spețe

dispozițiile Legii nr. 10/2001, motivările acestora sunt întemeiate atât pe

dispozițiile acestei legi, cât și pe dispozițiile de drept comun.

Astfel, în temeiul

rolului său activ, instanța a încălcat principiul disponibilității părților,

intervenind, fără a pune în dezbaterea părților, în favoarea uneia dintre

părți, în sensul invocării temeiurilor de drept în susținerea cererii acesteia.

Recurentul-pârât

consideră că pentru aflarea adevărului instanța trebuia, din oficiu, să

verifice și să stabilească valabilitatea ori nevalabilitatea titlului statului,

respectiv al Primăriei Municipiului București asupra terenului ce i-a fost

retrocedat în baza Dispoziției nr. 8807 din 28 septembrie 2007 emisă conform

Legii nr. 10/2001 - de Primarul General al Municipiului București.

Deși întreaga

documentație ce a stat la baza emiterii Dispoziției nr. 8807 din 28 septembrie

2007, precum și la baza emiterii Certificatul de atestare a dreptului de

proprietate asupra terenului nr. x emis de către Ministerul Industriilor la

data de 18 noiembrie 1996 a fost depusă la dosarul cauzei, aceasta nu a fost

verificată/analizată/luată în considerare de către instanța de fond.

Se critică în

continuare că, deși Curtea de apel a dispus efectuarea unei expertize de

specialitate, concluziile expertului fiind clare în ceea ce privește istoricul

de dobândire a dreptului de proprietate asupra terenului de la fosta adresă

sector 2, București, acestea nu au fost reținute de către instanță.

Instanța de apel s-a

rezumat să constate că este o suprapunere de terenuri, în sensul că terenul ce

face obiectul Dispoziției nr. 8807 din 28 septembrie 2007 emisă conform Legii

nr. 10/2001 de Primarul General al Municipiului București este cuprins în

Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului nr. x emis

de către Ministerul Industriilor la data de 18 noiembrie 1996. Ori pentru a

ajunge la această concluzie, instanța de apel nu era nevoită să dispună

efectuarea unei astfel de expertize, atâta timp cât terenul situat la adresa poștală

str. N. este aferent imobilelor apartamente restituie în baza aceleiași

dispoziții.

Recurentul pârât

susține și că a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, garantat de art.

6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, drept care implică și examinarea

efectivă a cererilor, lucru care nu s-a realizat în cauză, având în vedere

motivele expuse mai sus.

Examinând recursul

declarat de pârâtul H.G. prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte

constată că nu este fondat, urmând să îl respingă pentru considerentele ce

urmează:

Referitor la prima

critică formulată de recurentul pârât, care vizează modalitatea în care

instanța de apel a răspuns motivului de apel legat de modul în care s-a statuat

asupra competenței materiale a tribunalului, ca primă instanță de fond, în

soluționarea pricinii, Înalta Curte constată că nu poate fi primită din

următoarele considerente:

Potrivit art. 159

1

alin. (4) C. proc. civ.: "La prima zi de înfățișare, judecătorul este

obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este

competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în

cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată

competența instanței sesizată."

Verificarea

obligatorie de către instanță a propriei competențe, prevăzută de art. 159

1

alin. (4) C. proc. civ., nu echivalează cu invocarea din oficiu și soluționarea

excepției de necompetență, aspect care rezultă, de altfel, din alineatul

imediat următor.

Potrivit art. 159

1

alin. (5) C. proc. civ.: "Verificarea competenței conform alin. (4) nu

împiedică formularea excepțiilor de necompetență în cazurile și condițiile

prevăzute la alin. (1) - (3), asupra cărora judecătorul se va pronunța în

condițiile legii."

Prin urmare, dacă

partea interesată nu a invocat excepția de necompetență în condițiile art. 159

1

alin. (2) și (3) C. proc. civ., ea este decăzută din acest drept și nu va mai

putea să invoce necompetența în căile de atac.

În

speță, recurentul pârât interesat nu a invocat excepția de necompetență în

condițiile legale procedurale mai sus arătate, iar tribunalul a solicitat

reclamantei precizarea valorii obiectului material al cererii, în verificarea

propriei competențe materiale. În raport de normele de drept comun, pe care

și-a întemeiat acțiunea reclamanta, și atâta timp cât obiectul cererii a fost

evaluat de către aceasta la data de 2 iunie 2010, la suma de 510.000 RON,

competența materială revenea tribunalului, în baza art. 2 lit. b) C. proc. civ.

Potrivit art. 112

pct. 3 C. proc. civ., cererea de chemare în judecată va cuprinde, printre alte

elemente, obiectul și valoarea lui, după prețuirea reclamantului, în cauză

neexistând, de altfel, nici un fel de contestare a evaluării făcute de

reclamantă, așa cum în mod corect a reținut și instanța de apel.

În aceste condiții,

faptul că tribunalul nu a constatat/consemnat în încheiere - în mod expres -

competența sa generală, materială și teritorială și a procedat la soluționarea

pe fond a cauzei, înseamnă implicit, că s-a considerat competent, măsură concretă

a instanței care nu determină încălcarea rolului activ al judecătorului, astfel

cum în mod greșit susține recurentul pârât în cauză. Procesul civil este, în

regulă generală, un proces al intereselor private; rolul activ al judecătorului

trebuie înțeles în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două

principii ale procesului civil: al disponibilității și contradictorialității;

în cauză, părțile au avut posibilitatea să invoce în condițiile legii și să

formuleze apărări cu privire la chestiunea competenței materiale a primei

instanțe de fond, ceea ce nu s-a întâmplat, cauza fiind, de altfel, în mod

corect soluționată în primă instanță de tribunal.

Referitor la

susținerea recurentului pârât privind încălcarea dispozițiilor art. 129 alin.

(5) prin aplicarea greșită a dispozițiilor art. 132 și ale art. 108 alin. (3)

C. proc. civ., ca temei de drept pentru respingerea excepției tardivității

cererii precizatoare și a excepției lipsei calității procesuale active, Înalta

Curte constată că nu este vorba despre o veritabilă critică de nelegalitate,

deoarece nu se arată, în concret, cum și-au încălcat obligațiile ce le reveneau

în baza art. 129 C. proc. civ., judecătorii din apel, și în ce constă aplicarea

greșită a dispozițiilor art. 132 și ale art. 108 alin. (3) C. proc. civ. în

soluționarea celor două excepții.

Motivarea criticii

astfel formulate, înseamnă nu doar exprimarea nemulțumirii față de soluția

pronunțată, ci expunerea tuturor motivelor pentru care, din punctul de vedere

al părții, instanța a pronunțat o hotărâre nelegală. Pentru a conduce la

modificarea hotărârii, motivul de recurs nu se poate limita la o simplă

indicare a textelor de lege, condiția legală a dezvoltării motivului de recurs

implicând determinarea greșelilor anume imputate instanței de apel, o minimă

argumentare a criticii în fapt și în drept, precum și indicarea probelor pe

care se bazează. Trebuie menționat că, în general, dezvoltarea recursului

trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, în sensul arătării cu claritate

a acelor critici care, circumscrise fiind motivelor de recurs îngăduite de

lege, sunt de natură a învedera nelegalitatea hotărârii.

În consecință, Înalta

Curte apreciază că susținerile recurentului pârât nu constituie o veritabilă

critică a argumentelor prezentate de instanța de apel în susținerea soluției

pronunțate de prima instanță, de respingere a celor două excepții invocate de

pârât în cauză.

În continuare,

recurentul pârât susține o pretinsă încălcare a dispozițiilor art. 29 ale Legii

nr. 10/2001, în sensul că, deși, a fost arătat și invocat ca temei de drept de

chiar reclamanta SC I. SA, acest temei a fost înlăturat de instanța de apel

care a concluzionat că nu se impunea verificarea valabilității ori

nevalabilității titlului statului, încălcând astfel principiul disponibilității

părților în procesul civil.

Critica astfel

formulată nu este fondată. Întradevăr, conform art. 129 alin. final C. proc.

civ., instanța este ținută de limitele învestirii sale determinate prin cererea

de chemare în judecată, ea neputând hotărî decât asupra a ceea ce formează

obiectul cererii deduse judecății. Cum în speță, prin cererea precizată,

formulată la data de 3 iunie 2009, reclamanta intimată a indicat ca temei de

drept al acțiunii sale, printre alte dispoziții de drept comun, și art. 29 din

Legea nr. 10/2001, în mod corect instanțele anterioare s-au pronunțat în

limitele în care au fost învestite.

În acest context, în

mod corect s-a reținut că, nu prezintă în cauză nicio relevanță valabilitatea

ori nevalabilitatea titlului statului. Dispozițiile art. 29 din Legea nr.

10/2001 invocate ca temei de drept pot prezenta relevanță, dar numai în cadrul

procedurii de soluționare a notificării derulată între persoana îndreptățită și

unitatea deținătoare privatizată, așadar în situația în care notificarea ar fi

fost soluționată în contradictoriu cu însăși reclamanta SC I. SA ca unitate

deținătoare. Doar în acest mecanism de soluționare a notificării derulat (fie

pe cale administrativă, fie pe calea instanței) între reclamantă și apelantul pârât

H.G. dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 ar face obiect de analiză.

Acest text de lege nu poate fi invocat, însă, pentru a susține că dispoziția

emisă de Primărie ar fi legală, pentru că oricum reclamanta ar fi obligată la

restituire în natură, esențial fiind că prin dispoziția emisă de PMB, care nu

avea calitate de unitate deținătoare, au fost încălcate drepturile reclamantei

SC I. SA ca unitate deținătoare.

În ceea ce privește

încălcarea principiului disponibilității părților, ca o garanție a respectării

principiului accesului liber la justiție, prevăzut de art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, Înalta Curte

constată că în mod judicios cauza a fost analizată și prin prisma prevederilor

Legii nr. 10/2001, lege specială derogatorie de la dreptul comun sub anumite

aspecte (și în ceea ce privește criteriile de apreciere a titlurilor părților

aflate în conflict), instanța de judecată fiind ținută de obiectul material al

acțiunii și cauza acesteia - situația de fapt calificată juridic -, iar nu

neapărat de textul de lege indicat de către parte.

În speță, în mod

corect instanțele s-au pronunțat în limitele în care au fost învestite, în

conformitate cu dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., făcând aprecieri

asupra valabilității titlurilor de proprietate ale părților în conflict.

Critica vizând faptul

că nu au fost reținute de către instanță concluziile expertizei de specialitate

în ceea ce privește istoricul de dobândire a dreptului de proprietate asupra terenului

de la fosta adresă sector 2, București, deși expertiza efectuată a fost dispusă

chiar de către Curtea de apel în cauză, nu poate fi analizată, deoarece pct. 10

al art. 304 C. proc. civ., căruia i se circumscrie această critică, era abrogat

la data pronunțării deciziei recurate.

Nici susținerea că nu

s-ar fi respectat art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și

Libertăților Fundamentale nu poate fi primită. Astfel, art. 6 al Convenției

Europene garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanță să judece orice

"contestație" privind drepturile și obligațiile sale cu caracter

civil. Toate garanțiile prescrise de art. 6 parag. 1 din Convenție formează

dreptul la un proces echitabil.

Dreptul la un proces

echitabil sau dreptul de acces la o instanță nu implică și soluționarea cauzei

în mod favorabil uneia din părți. Împrejurarea că părțile s-au adresat

instanței pentru a obține valorificarea drepturilor lor, că părțile au

beneficiat de o posibilitate rezonabilă de a-și expune cauza în fața instanței

în condiții de egalitate, că au avut posibilitatea de a combate fiecare

argumentele invocate de partea adversă, că, în fine, în limita marjei de

apreciere de care se bucură, instanțele de fond au tratat părțile din proces în

condiții egale, reprezintă o analiză a contestației ce poartă asupra unui drept

civil și nu o încălcare a dreptului garantat de art. 21 din Constituție și de

art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților

Fundamentale.

Pentru toate aceste

considerente, Înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., va respinge ca nefondat, recursul formulat de pârâtul H.G. în

cauză.

Pârâtul Municipiul

București prin primar general a criticat decizia atacată pentru următoarele

motive:

Prin dispoziția

Primarului General nr. 8807 din 28 septembrie 2007 s-a dispus restituirea în

natură în proprietatea pârâtului H.G. a apartamentelor B, E, F, G și K din

imobilul situat în sector 2, fiindu-i atribuit în folosință specială pârâtului

și terenul în suprafață de 507,62 mp pe care este edificată construcția din

str. N.

Or, prin Sentința

civilă nr. 935 din 19 mai 2011, Tribunalul București a constatat nulitatea

parțială a Dispoziției nr. 8807 din 28 septembrie 2007, doar în ceea ce

privește terenul în suprafață de 507,62 mp, nu și în ceea ce privește

restituirea în natură a apartamentelor.

Prin urmare, situația

descrisă de către instanța de apel, potrivit căreia Primăria Municipiului

București nu este unitate deținătoare nu poate fi susținută.

Totodată, s-a reținut

greșit de către instanța de apel că probele administrate au confirmat că

întregul teren de la adresa str. N. cade sub acoperirea certificatului de

atestare a dreptului de proprietate emis în favoarea SC I. SA. Că nu este așa o

dovedește contractul de închiriere nr. 83/1993 prin care SC F. SA a închiriat

construcția către SC I. SA. Nu se acceptă susținerile instanței de apel că

acest înscris nu poate constitui în niciun fel dovada proprietății Municipiului

București asupra acestui teren sau a unui alt drept în raport de care Primăria

Municipiului București să poată fi considerată unitate deținătoare în sensul

Legii nr. 10/2001, pentru că prin acest contract se creează o situație de fapt

existentă de care nu se poate face abstracție, ajungându-se astfel la situația

paradoxală în care SC I. SA plătește chirie Municipiului București în baza

contractului nr. 83/1993, (în prezent contractul din 10 mai 2012, conform

adresei emisă de Administrația Fondului Imobiliar pentru spațiul cu altă

destinație din str. N.), în timp ce asupra terenului invocă un drept de

proprietate dobândit în baza H.G. nr. 834/1991.

Astfel, raportat la

starea de fapt enunțată, se constată că Municipiul București a emis Dispoziția

nr. 8807/2007 cu respectarea dispozițiilor legale, în calitate de unitate

deținătoare, astfel că se impunea admiterea apelului în cauză.

Examinând recursul

declarat de pârâtul Municipiul București prin primar general prin prisma

criticilor formulate, Înalta Curte constată că nu este fondat, urmând să îl

respingă pentru considerentele ce urmează:

Înalta Curte constată

că singura critică de nelegalitate adusă în susținerea recursului formulat este

aceea că, în mod greșit instanța de apel a considerat că Primăria Municipiului

București nu este unitate deținătoare pentru terenul în litigiu, în sensul

Legii nr. 10/2001.

În speță, s-a reținut

în mod corect că potrivit dispozițiilor art. 21 și urm. din Legea nr. 10/2001,

decizia sau dispoziția de soluționare a notificării în sensul restituirii în

natură poate fi emisă doar de unitatea deținătoare, aplicație logică a

principiului că o persoană nu poate dispune decât de bunurile aflate în

patrimoniul său.

Prin urmare, în

aplicarea Legii nr. 10/2001, entitatea obligată să primească și să soluționeze

notificarea este atât proprietarul bunului solicitat, cât și deținătorul

acestuia.

În speță, entitatea

cu personalitate juridică ce are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de

titlul cu care a fost înregistrat, bunul ce face obiectul legii, este

reclamanta intimată SC I. SA.

În stabilirea pe

deplin a situației de fapt instanța de apel a administrat un probatoriu complex

în cauză, menit să arate dacă există o suprapunere de titluri - al Primăriei

Municipiului București și al SC I. SA - care să justifice pretenția Primăriei

de a fi unitate deținătoare pentru terenul în litigiu. Probele administrate nu

au confirmat însă, o asemenea variantă, expertiza topografică întocmită

relevând faptul că întregul teren de la adresa str. N. cade sub acoperirea

certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis în favoarea

societății intimate reclamante, neexistând, așadar, neclarități în acest sens,

care să justifice pretenția recurentului pârât de a fi fost unitate

deținătoare. Referirile la contractul de închiriere nr. 83/1993 prin care SC F.

SA a închiriat construcția către SC I. SA, nu pot fi primite deoarece se referă

exclusiv la raporturile de locațiune cu privire la construcția de la adresa de

mai sus, fără nicio referire la terenul în litigiu. Pe de altă parte, invocarea

unui drept de proprietate dobândit în baza H.G. nr. 834/1991 cu privire la

teren este în afara cadrului juridic fixat în speța pendinte, iar hotărârea de

guvern invocată este mult anterioară certificatului de atestare a dreptului de

proprietate emis în favoarea SC I. SA, care este astfel și proprietar și

deținător al terenului în litigiu.

Față de aceste

considerente, se poate concluziona că asupra terenului numai reclamanta

intimată justifică un titlu de proprietate și calitatea de persoană

îndreptățită, în vreme ce Municipiul București nu putea justifica această

calitate sau cea de deținător la momentul emiterii dispoziției a cărei anulare

se solicită.

Prin urmare, nu este

aplicabil art. 304 pct. 9 C. proc. civ. privind interpretarea și/sau aplicarea

greșită a legii în speță, constatându-se că nu sunt incidente în recurs motive

de modificare a hotărârii atacate, situație în care Înalta Curte, în raport de

dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat,

recursul formulat de pârâtul în cauză.

Față de dispozițiile

art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997 se va dispune darea în debit a

apelanților pârâți H.G. și Municipiul București cu 4.143,25 RON fiecare, taxă

judiciară de timbru în apel și a reclamantei SC I. SA cu 8.286,5 RON - taxă

judiciară de timbru în primă instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate

recursurile declarate de pârâții H.G. și de Municipiul București prin primar

general împotriva Deciziei civile nr. 187 A din 28 mai 2013 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă.

Dispune darea în

debit a apelanților H.G. și Municipiul București cu 4.143,25 RON fiecare - taxă

judiciară de timbru în apel și a reclamantei SC I. SA cu 8.286,5 RON - taxă

judiciară de timbru în primă instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 martie 2014.

Procesat de GGC - CL