ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 459/2017

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Pârâții au formulat cerere reconvențională, în contradictoriu cu reclamanta și pârâta E., prin care au solicitat constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. x/25.11.1993, motivat de faptul că a fost încheiat cu un neproprietar, vânzătorul fiind doar detentor precar, terenul fiind dat în administrare.

Reclamanta a formulat cerere de chemare în garanție a cocontractantului său, E..

Prin sentința nr. 285/25.04.2003 Tribunalul București declină competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei Buftea sub nr. x/2003, iar prin sentința nr. 3571/15.12.2003 instanța de fond a dispus respingerea acțiunii principale și admiterea cererii reconvenționale cu consecința constatării nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. x/25.11.1993 încheiat între reclamantă și pârâta-chemată în garanție E..

Sentința de fond a fost apelată de reclamantă, dosarul fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă sub nr. x/2004. Prin decizia nr. 289/18.02.2005, instanța de apel a admis apelul reclamantei, a anulat sentința pronunțată de Judecătoria Buftea și a trimis cauza spre competentă soluționare, în primă instanță, la Tribunalul București.

Decizia de apel a fost recurată de pârâți, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. x/2005. Recursul a fost scos de pe rolul instanței supreme ca urmare a modificărilor legislative și a măsurilor administrative pe punere în aplicarea noilor norme legale, și înaintat Curții de Apel București, dosarul fiind înregistrat sub nr. x/2005. Prin decizia nr. 309/09.02.2006 Curtea de Apel București, secția a IV-a Civilă a admis recursul pârâților, a casat decizia nr. 289/18.02.2003 și a trimis cauza spre rejudecarea apelului declarat de reclamantă împotriva sentinței pronunțate de Judecătoria Buftea la Tribunalul București, ca instanță de apel.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă sub nr. x/2006; prin decizia civilă nr. 1725 A/24.10.2006 instanța d apel a dispus desființarea sentinței nr. 3571/15.12.2003 pronunțată de Judecătoria Buftea și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond, reținând nepronunțarea pe cererea de chemare în garanție.

Pe rolul Judecătoriei Buftea cauza a fost reînregistrată sub nr. x/2007. În cadrul rejudecării, la termenul din data de 19.09.2007, instanța de fond a dispus disjungerea cererii de chemare în garanție, formând un dosar separat, înregistrat sub nr. x/2007. În cadrul dosarului nou format, instanța de fond a dispus, la termenul din data de 17.10.2007, suspendarea judecării cauzei până la soluționarea definitivă a litigiului ca face obiectul dosarului nr. x/2007, făcând aplicarea prevederilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. din 1865.

În cadrul dosarului nr. x/2007, la data de 09.10.2007, reclamanta S.C. A. S.A. a formulat, în temeiul art. 57 C. proc. civ. din 1865, cerere de chemare în judecată a altor persoane, respectiv a pârâților F. și G., solicitând constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/15.10.2002 și a încheierii de întabulare nr. 9664/2002 a Judecătoriei Buftea; reclamanta a motivat cererea pe necesitatea pronunțării hotărârii în contradictoriu și cu pârâții F. și G., părți în contractul a cărui nulitate s-a solicitat a se constata prin cererea de chemare în judecată inițială.

Reclamanta a invocat în acest litigiu lipsa calității de proprietar a pârâtului H., terenul asupra căruia i s-a reconstituit dreptul de proprietate fiind ocupat de o construcție (fabrică), că instanțele au confirmat valabilitatea titlului său de proprietate într-un litigiu cu I., că adeverințele provizorii împreună cu procesul-verbal de punere în posesie nu fac dovada dreptului de proprietate (conform deciziei nr. x/1997 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție - Secțiile Unite), că pârâții cumpărători F. și G. au fost de rea-credință la încheierea actului, nefăcând verificările și formalitățile de publicitate prevăzute de art. 54 din Legea nr. 36/1995, că terenul vândut diferă de terenul pe care a fost pus în posesie pârâtul H..

În aceeași cauză reunită, S.C. J. S.R.L., invocând cumpărarea prin licitație publică de la AVAS (în prezent AAAS) a clădirii - fabrica de capsule deținută de S.C. K. S.R.L., formulează cerere de intervenție în interes propriu și cerere de intervenție în interesul reclamantei S.C. A. S.A., solicitând constatarea nulității absolute a contractului nr. x/15.10.2002 și anularea contractului nr. x/27.09.2002.

Ambele cereri de intervenție au fost admise în principiu prin încheierea de ședință din data de 28.05.2008.

Prin sentința civilă nr. 4727/01.10.2008 Judecătoria Buftea declină competența de soluționare a cauzei ce formează obiectul dosarului nr. x/2007 în favoarea Tribunalului București.

Cauza fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă sub nr. x/2008. Prin sentința civilă nr. 1909/22.12.2008 Tribunalul București, secția a V-a Civilă a admis excepția de necompetență, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea și a sesizat conflictul negativ de competență, înaintat spre soluționare Curții de Apel București.

Prin încheierea din data de 07.05.2009 Curtea de Apel București, secția a IV-a Civilă, soluționând conflictul negativ de competență, a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Instanța a luat act, totodată, de declarația reclamantei în sensul că își menține cererea privind acțiunea în revendicare.

A constatat legala timbrare a cererii principale de chemare în judecată privind nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, având în vedere că nu se solicită repunerea părților în situația anterioară încheierii contractelor a căror nulitate s-a solicitat.

La termenul din data de 15.12.2009 reclamanta S.C. A. S.A. a depus la dosar cerere de renunțare la capătul de cerere privind revendicarea imobiliară, renunțare de care instanța de fond a luat act prin încheierea de ședință din data de 15.12.2009.

La termenul din data de 16.02.2010 pârâta E. a adus la cunoștința instanței deschiderea procedurii de insolvență față de societate, fiind desemnat administrator judiciar.

La termenul din data de 01.11.2011 reclamanta S.C. A. S.A. a depus la dosar cerere prin care solicită, pe cale de apărare, excepția nulității absolute a titlului de proprietate nr. x/14.11.2008.

- a respins ca neîntemeiată excepția nulității titlului de proprietate nr. x/14.11.2008, invocată de reclamanta S.C. A. S.A.;

- a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva pârâților H., F., G. și în contradictoriu cu pârâții E., C. și D. vizând constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/27.09.2002 de L., încheiat între pârâții H., F. și G., privind terenul de 3 ha situat în intravilanul Orașului Voluntari, tarlaua x, Parcela x;

- a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.A. îndreptată împotriva pârâților C., D., F. și G. și în contradictoriu cu pârâta S.C. E. S.A. vizând constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/15.10 2002 de L. încheiat între F. și G., în calitate de vânzători și C. și D., în calitate de cumpărători privind terenurile de 24.102,57 mp și 3.562,39 mp, situate în intravilanul orașului Voluntari, tarlaua x, Parcela x, a întabulării în Cartea funciară nr. x Voluntari și a încheierii de Carte Funciară nr. x/2002.

- a respins ca neîntemeiate cererile de intervenție accesorie în interesul reclamantei și principală, în interes propriu formulate de intervenienta S.C. J. S.R.L. BUCUREȘTI prin care se solicita, în contradictoriu cu reclamanta și cu pârâții în cauză, constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare autentificate sub nr. x/27.09.2002 și sub nr. x/15.10.2002 privind terenurile de 25.102,57 mp și 3.562,39 mp situate în intravilanul orașului Voluntari, tarlaua x, Parcela x.

- a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâții H., F., G., C. și D. privind constatarea nulității absolute a adeverinței de proprietate nr. x/21.09.1993 și a procesului-verbal de punere în posesie nr. x/6.09.2002 eliberate de Comisia locală Voluntari pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 pentru terenul de 3 ha situate pe raza localității Voluntari, în favoarea lui H. și N.;

- a admis cererea reconvențională formulată de pârâții C. și D. îndreptată împotriva pârâtelor S.C. A. S.A. și S.C. E. S.A.;

- a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/25.11.1993 de Notariatul de Stat al Sectorului Agricol Ilfov, încheiat între pârâte pentru terenul în suprafață de 25.120 mp, situat în intravilanul orașului Voluntari, tarlaua x, parcela x;

- a admis cererea de chemare în garanție formulată de reclamanta-pârâtă reconvențională S.C. A. S.A. îndreptată împotriva chematei în garanție S.C. E. S.A.;

- a repus părțile în situația anterioară încheierii contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/25.11.1993.

În considerentele sentinței s-au reținut următoarele: pârâtul H. a fost beneficiarul dreptului de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 3 ha, aflat în proprietatea statului și în administrarea directă a fostei Întreprinderi Agricole de Stat, devenită I.. Prin adeverința provizorie de proprietate nr. x/21.09.1993, eliberată de Comisia locală pentru punerea în aplicare a Legii fondului funciar nr. 18/1991 i s-a reconstituit pârâtului menționat, alături de N., decedată la 4.11.1998, moștenită de pârât, dreptul de proprietate asupra suprafeței de 3 ha, din care 0,50 ha atribuite în natură, diferența de teren fiind acoperită prin atribuirea de acțiuni la O.. S-a mai reținut că prin modificarea ulterioară a Legii nr. 18/1991, urmare a constatării că acțiunile acordate foștilor proprietari nu au fost urmate de efectele scontate, s-a creat posibilitatea legislativă ca aceștia să-și poată dobândi în natură chiar terenurile deținute în cadrul IAS, pe vechile amplasamente. În raport de modificările legislative, pârâtul H. a continuat demersurile pentru dobândirea în natură a terenului deținut pe fostul amplasament. În consecință, în cadrul procesului de aplicare a Legii nr. 18/1991, pârâtul a fost pus în posesie prin procesul-verbal de punere în posesie nr. x/6.09.2002, deși terenul era ocupat în fapt de o clădire - Fabrica de capsule gelatinoase pentru medicamente K. S.R.L.. S-a reținut, totodată, că în cursul procesului i s-a emis pârâtului și Titlul de proprietate nr. x/14.11.2008 care vizează suprafața de 3 ha situată pe raza orașului Voluntari, tarlaua x, parcela x, adică terenul în litigiu.

În temeiul adeverinței provizorii de proprietate și a procesului-verbal de punere în posesie, pârâtul a încheiat contractul de vânzare cumpărare nr. x/27.09.2002, prin care a înstrăinat pârâților F. și G. terenul în litigiu.

Tribunalul a reținut că la data vânzării, conform jurisprudenței judiciare, cele două acte deținute de primul pârât (adeverința provizorie de proprietate și procesul-verbal de punere în posesie) nu era apreciate ca valorând titlu de proprietate definitivă în favoarea beneficiarului, dar a constatat că în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile (sentința civilă nr. 1067/13.03.2007, pronunțată de Judecătoria Buftea în dosarul nr. x/2007) Comisia Județeană Ilfov pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor a fost obligată la emiterea titlului de proprietate pentru suprafața în litigiu.

Tribunalul a constatat, astfel, că drepturile ce i se cuveneau pârâtului vânzător H. au fost stabilite cu putere de lucru judecat de către instanțele abilitate și în cadrul special creat de Legea nr. 18/1991, neputându-se pune la îndoială dreptul vânzătorului asupra terenului vândut.

Tribunalul nu a reținut motivele de nulitate absolută al titlului de proprietate nr. x/2008, corespondența între vechiul amplasament deținut de autoarea pârâtului și terenul atribuit fiind verificată de către instanțele anterioare, care au indicat expres terenul asupra căruia urmează să fie emis titlul. S-a apreciat, în raport de art. 35 alin. (5) din Legea nr. 18/1991, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 169/1997, că terenul pentru care s-a eliberat pârâtului titlu de proprietate nu a fost ocupat de lucrări de investiții aprobate conform legii, astfel că nimic nu împiedica restituirea terenului.

Sub acest aspect s-a reținut că în favoarea pârâtei S.C. E. S.A. a fost emis Ordinul Departamentului Agriculturii de Stat nr. 43/1991, prin care s-a transmis dreptul de administrare de la O. asupra unui teren care nu a fost identificat corespunzător printr-un plan de situație cadastral, deși se urmărea realizarea unui obiectiv de investiții. Neidentificarea exactă a terenului a făcut posibilă schimbarea amplasamentului terenului atribuit în administrare. În consecință, pârâta menționată a obținut întreaga documentație pentru realizarea obiectivului de la Primăria mun. București, deși terenul se afla pe raza administrativă a fostei comune Voluntari. Din această perspectivă, tribunalul a apreciat că terenul asupra căruia a fost emis titlul de proprietate în favoarea pârâtului H., deși în fapt era ocupat de o construcție, nu fost ocupat de lucrări de investiții aprobate potrivit legii, așa cum prevedea actul normativ.

Pe de altă parte s-a reținut că terenul a fost atribuit pârâtei S.C. E. S.A. cu titlu de administrare, iar nu de proprietate, astfel încât aceasta nu putea încheia acte juridice de dispoziție. Plecând de la aceste premise, tribunalul a constatat că nu se regăsesc motive de nulitate în ce privește adeverința provizorie de proprietate și procesul-verbal de punere în posesie emise în favoarea pârâtului H.. Din aceleași rațiuni, coroborate și cu efectele sentinței civile nr. 1067/2007 pronunțată de Judecătoria Buftea, tribunalul a apreciat că nu este întemeiată nici excepția nulității titlului de proprietate emis în favoarea pârâtului.

Față de modul în care fost ocupat terenul în litigiu de către pârâta S.C. E. S.A., precum și de drepturile legale și efective ce puteau fi dobândite de aceasta, tribunalul a apreciat că nici contractul de vânzare cumpărare nr. x/27.09.2002 încheiat între pârâții H. - vânzător și F., G. - cumpărători nu este lovit de nulitate absolută, primul înstrăinând un teren asupra căruia legea i-a preconizat dreptul de proprietate, pe care ulterior încheierii contractului, l-a și dobândit, prin emiterea titlului de proprietate.

Pentru aceleași considerente, tribunalul a constatat că nici actele subsecvente, respectiv contractul de vânzare cumpărare nr. x/15.10.2002, încheiat între pârâții F., G. - vânzători și C., D. - cumpărători nu sunt lovite de nulitate absolută. Tribunalul nu a reținut caracterul fraudulos și nici cauza falsă sau ilicită, constatând că aceștia au urmărit să dobândească, prin cumpărare, dreptul de proprietate legal dobândit de către vânzătorul inițial.

Cu aceleași considerente au fost respinse și cererile de intervenție principală și accesorie formulate de intervenienta S.C. J. S.R.L., prin se solicita să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare cumpărare nr. x/2002 și nr. y/2002. S-a reținut că intervenienta nu a dobândit un drept de proprietate asupra terenului, iar edificarea unor construcții sau dobândirea acestora prin cumpărare nu îi conferă un drept real asupra terenului pe care sunt edificate.

Tribunalul a mai reținut că reclamanta S.C. A. S.A. (fostă S.C. B.) nu se putea prevala de un drept de proprietate împotriva moștenitorului fostului proprietar în condițiile în care a dobândit de la un neproprietar, chiar dacă și-a înscris dreptul în Registrul de transcripțiuni și inscripțiuni. A constatat că deși pârâta S.C. E. S.A. nu a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului, aceasta a dispus de el, prin încheierea contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/25.11.1993 cu reclamanta, act care a vizat terenul în suprafață de 25.120 mp, situat în intravilanul orașului Voluntari, tarlaua x, parcela x, tribunalul reținând că în mod indubitabil ambele părți cunoșteau situația de fapt a terenului, aflat în raza teritorială a Voluntari, iar nu a Sectorului 2 București, unde fuseseră obținute autorizațiile de scoatere din circuitul agricol și de construire. Transmițând un drept pe care vânzătoarea nu îl avea și nu l-a dobândit niciodată și acționând în mod vădit pentru ascunderea situației reale de fapt a terenului, tribunalul a constatat cauza falsă, ilicită a contractului de vânzare cumpărare nr. x/1993, motiv pentru care a apreciat caracterul fondat al cererii reconvenționale formulate de pârâții C., D., constatând nulitatea acestui contract.

Urmare a constatării nulității absolute a contractului menționat, tribunalul a constatat că reclamanta a suportat o evicțiune totală de drept, motiv pentru care, în baza art. 1337 C. civ. din 1864, a admis cererea de chemare în garanție îndreptată împotriva vânzătoarei S.C. E. S.A., urmând ca părțile să fie repuse în situația anterioară încheierii actului nul.

Sentința de fond a fost apelată de reclamanta S.C. A. S.A., pârâta S.C. E. S.A. și intervenienta S.C. J. S.R.L..

Prin decizia civilă nr. 546A/2016 pronunțată de data de 12.07.2016 în dosarul nr. x/2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a dispus următoarele: a admis toate apelurile declarate în cauză;

- a schimbat în tot sentința civilă nr. 1210/01.06.2012 pronunțată de Tribunalul București în sensul că:

- a admis în parte cererile de chemare în judecată conexate formulate de reclamanta S.C. A. S.A., astfel cum au fost precizate;

- a admis cererea de intervenție accesorie în interesul reclamantei și cererea de intervenție principală formulate de intervenienta S.C. J. S.R.L.;

- a respins cererea reconvențională formulată de pârâții C., D.;

- admite excepția nulității titlului de proprietate nr. x/14.11.2008;

- a constatat nulitate absolută a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/27.09.2002 de Biroul Notarial M., încheiat între pârâtul decedat H. - vânzător și pârâții F., G. - cumpărători;

- a constata nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/15.10.2002 de Biroul Notarial M., încheiat între pârâții F., G. - vânzători și pârâții C., D. - cumpărători;

- a respins capătul de cerere privind anularea încheierii de carte funciară nr. x/2002 ca neîntemeiat;

- a respins capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a adeverinței de proprietate nr. x/21.09.1993 ca neîntemeiat;

- a constatat nulitatea absolută a procesului-verbal de punere în posesie nr. x/06.09.2002;

- a respins capătul de cerere privind repunerea în situația anterioară;

- a obligat pârâții C., D., F., G., P. și Q. (ultimii moștenitori ai pârâtului H. - decedat) la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă în prima instanță;

- a obligat aceeași pârâți la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă în apel.

În considerentele deciziei s-a reținut:

Instanța de apel a apreciat că prima instanță a pronunțat sentința cu încălcarea dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990. A reținut sub acest aspect că reclamanta s-a înființat în baza actului normativ menționat, iar potrivit dispoziției legale precizate, bunurile din patrimoniul societății, înființate prin reorganizarea fostelor unități economice de stat, devin proprietatea acestora. Raportat la această dispoziție legală, instanța de apel a reținut că terenul în litigiu fusese trecut definitiv în administrarea pârâtei E. S.A..

În ce privește regimul juridic sub imperiul căruia a fost emis ordinul nr. 43/1991, instanța de apel a constatat că este incident cadrul legislativ din perioada comunistă, în condițiile în care la data emiterii ordinului era în vigoare Constituția din 1986. În consecință, a apreciat că la data intrării în vigoare a Legii nr. 15/1991, pârâta a devenit proprietara terenului în litigiu, asupra căruia deținea un drept real de administrare specific proprietății socialiste de stat. Față de argumentele reținute, instanța de apel a apreciat că se impune admiterea apelurilor declarate în cauză, și respingerea cererii reconvenționale, constatând că pârâta vânzătoare a terenului în litigiu justifică o calitate de proprietar în temeiul art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990.

Cu privire la nulitate procesului-verbal de punere în posesie și a titlului de proprietate, instanța de apel a apreciat greșita aplicare de către prima instanță a dispozițiilor art. 38 din Legea nr. 18/1991 (art. 36

1

anterior renumerotării legii), reținând că nu sunt îndeplinite condițiile legale prevăzute de acest text legal, pârâții în cauză nedovedind întrunirea acestor condiții.

Instanța de apel a mai reținut și aplicarea greșită de către prima instanță a dispozițiilor art. 36 alin. (5) din Legea nr. 18/1991, care se referă la terenurile intravilane, emiterea actelor contestate de reclamantă referindu-se la teren extravilan.

Instanța de apel a reținut și aplicarea dispozițiilor art. 27 și art. 11 alin. (21) din Legea nr. 18/1991(respinse de prim instanță), motivat de faptul că terenul s-a aflat tot timpul în posesia reclamantei, care a invocat și un titlu de proprietate valabil. Tot pe același teren pârâta E. Sa a încheiat succesiv contracte de închiriere cu S.C. K. S.A., astfel încât s-a reținut că terenul nu a fost niciodată la dispoziția Comisiilor pentru efectuarea de măsurători.

Curtea de Apel a înlăturat efectele autorității de lucru judecat ale sentinței civile nr. 1067/2007 pronunțate de Judecătoria Buftea și reținută de instanța de fond, motivat de faptul că pentru a opera prezumția puterii de lucru judecat era necesar ca litigiul să poarte între aceleași părți; or, litigiul menționat apelantele nu au fost părți, astfel încât sentința constituie doar un mijloc de probă ce poate fi combătut cu orice alt mijloc de probă.

În consecință, instanța de apel a constatat nulitatea procesului-verbal de punere în posesie și a titlului de proprietate.

În ce privește nulitatea celor două contracte de vânzare cumpărare încheiate între pârâții persoane fizice, instanța de apel a arătat că motivele de nulitate absolută se analizează la momentul încheierii actului juridic, astfel încât sentința civilă nr. 1067/2007 nu are relevanță asupra cauzei de nulitate invocate în speță. S-a constatat, de asemenea, că pârâții cumpărători F., G. au declarat la momentul încheierii contractului că îl încheie pe riscul lor, cunoscând situația juridică de drept și de fapt a terenului, scutind judecătoria de verificarea registrelor de sarcini. Totodată, deși cunoșteau că vânzătorul lor nu a justificat un titlu de proprietate, aceeași pârâți au vândut terenul mai departe, fiind incident astfel motivul de nulitate vizând cauza ilicită.

În consecință, instanța de apel a constatat nulitatea absolută a celor două contracte de vânzare cumpărare.

Capătul de cerere privind anularea încheierii de carte funciară a fost respins în considerare faptului că motivele de nulitate invocate nu conduc la anularea acestui înscris, precum și în considerarea faptul că legea reglementează acțiunea în rectificarea înscrierilor în cartea funciară.

Instanța de apel a respins și capătul de cerere privind repunerea în situația anterioară, reținând că reclamanta este terț față de contractele a căror nulitate s-a constatat și că reclamanta a renunțat la capătul de cerere vizând revendicarea, motivat de faptul că are posesia terenului în litigiu.

A înlăturat critica privind respingerea cererii de suspendare întemeiate pe dispozițiile art. 36 din Legea nr. 85/2006, reținând că prin acțiunea de față nu are ca obiect realizarea unei creanțe asupra averii debitoarei E. S.A..

A reținut temeinicia criticii referitoare la faptul că instanța de fond s-a pronunțat asupra unei cereri cu care nu era investită, respectiv cererea de chemare în garanție ce fusese disjunsă anterior, dispunând înlăturarea din dispozitiv a acestei soluții.

Prin încheierea de ședință din data de 18 ianuarie 2017 Curtea de Apel București, secția a IV-a Civilă a admis cererea de îndreptare a erorii materiale din dispozitivul deciziei civile nr. 546A/12.07.2016 a aceleiași instanțe, formulată de apelanta reclamantă S.C. A. S.A. și a dispus îndreptarea erorii materiale în sensul că a obligat pârâții la plata către reclamantă a sumei de 75.054,02 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță.

Decizia de apel a fost recurată de pârâții C., D., Q., P., F. și G., care au solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei de apel în sensul admiterii apelurilor declarate în cauză doar în ceea ce privește soluția dată de prima instanță cererii de chemare în garanție, cerere ce fusese disjunsă.

Pârâții au invocat dispozițiile art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ., formulând următoarele critici cu privire la decizia de apel:

- greșita aplicarea dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1991; au arătat pârâții că instanța de apel a aplicat în mod greșit acest text legal la speță, în condițiile în care pârâta E. S.A. era deja înființată la momentul formulării solicitării de atribuire a terenului în litigiu, între activele consemnate în hotărârea de guvern neregăsindu-se și acesta. Ordinul prin care terenul a fost atribuit pârâtei a fost emis ulterior constituirii societății, o dovadă în acest sens fiind faptul că cererea a fost formulată de societatea comercială, nu de fost întreprindere de stat.

Pârâții au mai arătat că în măsura în care terenul făcea parte din patrimoniul societății comerciale era necesar să se emită certificat de atestare a dreptului de proprietate, conform H.G. nr. 834/1991. Pârâții au invocat H.G. nr. 834/1991 și din perspectiva imposibilității emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate întrucât art. 1 din actul normativ exclude de la această operațiuni terenurile cărora le sunt aplicabile prevederile H.G. nr. 746/1991 privind stabilirea valorii de patrimoniu a terenurilor agricole în vederea aplicării art. 36 și art. 38 din Legea nr. 18/1991.

Pârâții au susținut că dovada calității de proprietar nu poate fi făcută cu alte avize și certificate, ci numai prin evidențierea unui mod de dobândire reglementat legal. Din această perspectivă, au susținut că Ordinul 43/1991 nu poate face dovada dreptului de proprietate, transcrierea sa neavând valoarea titlului de proprietate, în condițiile în care transcrierea s-a făcut sub imperiul Decretului- Lege 115/1938 care prevedea posibilitatea transcrierii oricăror drepturi reale, inclusiv, deci, a dreptului de administrare. Ordinul emis a avut drept scop o aprobare de folosire a terenului agricol, astfel încât pârâta E. S.A. nu pute vinde terenul către reclamantă. În consecință, contractul de vânzare cumpărare este lovit de nulitate absolută pentru faptul că ambele părți cunoșteau că vânzătoarea avea doar un drept de administrare asupra terenului. Pârâții au susținut că actul a ascuns intenția de a aduce altuia o pagubă, respectiv statului, în calitate de proprietar, dar și persoanelor îndreptățite la reconstituirea dreptului de proprietate, fiind fondat pe o cauză ilicită și chiar încheiat cu fraudă, întrucât terenul vândut avea un alt amplasament față de terenul transmis în administrare

- referitor la constatarea nulității contractelor de vânzare cumpărare, pârâții au arătat că reclamanta putea invoca nulitatea absolută doar pornind de la principiul fraus omina corrupit, adică faptul că părțile cunoșteau că vânzătorul nu este adevăratul proprietar și că au urmărit cu rea credință fraudarea intereselor adevăratului proprietar. Sub acest aspect au arătat că la momentul încheierii contractelor terenul nu era intabulat, ci doar transcris, ceea ce presupunea evidențierea numai a persoanei, nu a imobilului, astfel încât niciunul dintre cumpărători nu puteau avea cunoștință despre existența unui alt proprietar. Au mai arătat că pentru contractul nr. x/15.10.2002 a fost emis certificat de sarcini și că pentru ambele terenuri au fost emise certificate fiscale care atestau înscrierea terenului pe rolul cumpărătorilor, respectiv al vânzătorilor.

Pârâții au susținut inaplicabilitatea deciziei nr. 1/1997, aceasta vizând ipoteza folosirii adeverinței și a procesului-verbal de punere în posesie în cadrul unor acțiuni în revendicare sau în sistarea stării de indiviziune.

De asemenea, pârâții au susținut că instanța de apel a dispus peste limitele investirii, arătând că reclamanta a solicitat constant constatarea nulității contractelor de vânzare cumpărare pentru suprafața de 25.102,75; or instanța de apel a dispus anularea în întregime a contractelor care se refereau a suprafața de 3 ha.

- cu privire la excepția nulității titlului de proprietate și a nulității procesului-verbal de punere în posesie, pârâții au susținut greșita înlăturare a efectului pozitiv al puterii de lucru judecat, instanța de apel repunând în discuție, sub pretinsele motive de nulitate invocate de reclamantă, aspecte tranșate în litigiul anterior.

Au mai arătat că instanța de apel a ignorat faptul că invocarea nulității unui titlu de proprietate se poate face doar pentru anumite cauze strict determinate de lege, iar motivele invocate de reclamantă nu se circumscriu acestora.

Nici în ceea ce privește argumentele invocate în susținerea nulității procesului-verbal de punere în posesie nu pot constitui motive de nulitate a acestui act, fiind aplicabile în speță dispozițiile art. 38 din Legea nr. 18/1991. De asemenea, au susținut că procesul-verbal a fost încheiat cu respectarea art. 22 din Legea nr. 1/2000, a art. 27 din Legea nr. 18/1991 și a disp. H.G. nr. 890/2005.

- în mod nelegal a admis instanța de apel cererea de intervenție în interes propriu a S.C. J. S.R.L., aspectul cumpărării la licitație a clădirii edificate pe teren nefiind de natură a justifica un interes propriu al părții, fiind încălcate prevederile art. 49 alin. (2) C. proc. civ.

- greșita aplicare a prevederilor art. 274 alin. (3) și art. 276 C. proc. civ. din 1865. Au invocat greșita obligare la plata întregului onorariu de avocat, nivelul acestuia fiind nejustificat față de valoarea pricinii și munca depusă.

În raport de toate criticile pârâții au arătat că apelurile reclamantei și pârâtei E. S.A. este fondat doar în ceea ce privește soluționarea de către prima instanță a cererii de chemare în garanție, cerere ce fusese disjunsă pe parcursul litigiului.

Au mai arătat că pârâții nu au formulat o cerere de repunere în situația anterioară, astfel încât soluția instanței de apel este greșită din această perspectivă.

Prin cerere separată, pârâții au declarat recurs și împotriva încheierii de îndreptare a erorii materiale pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a Civilă la data de 18.01.2017, solicitând admiterea recursului, modificarea încheierii recurate și respingerea ca nefondată a cererii apelantei S.C. A. S.A..

Pârâții au susținut că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 281 C. proc. civ. din 1865, cererea apelantei necorespunzând exigențelor acestui text legal. Astfel din dispozitivul deciziei de apel rezultă că instanța s-a pronunțat asupra cheltuielilor efectuate de parte în prima instanță, solicitarea de acordare și a onorariului de avocat constituind o completare a deciziei; a mai susținut că au fost aplicate greșit prevederile art. 274 alin. (3) și art. 276 C. proc. civ. din 1865, din perspectiva acordării integrale a onorariului de avocat, fără a avea în vedere munca depusă și importanța litigiului.

Prin întâmpinare, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat respingerea recursului declarat de pârâți împotriva deciziei de apel, cu următoarele apărări:

- au invocat nulitatea cererii de recurs, în temeiul art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ. din 1865, apreciind că criticile formulate de pârâți nu constituie motive de nelegalitate ci conduc spre o reanaliză a probatoriului;

- a apreciat legalitatea admiterii excepției de nulitate a titlului de proprietate, raportat la faptul că H. nu putea beneficia de reconstituirea dreptului de proprietate, întrucât el avea dreptul doar la acțiuni, echivalentul suprafeței de 2,5 ha; de asemenea, Legea nr. 1/2000 prevedea posibilitate reconstituirii dreptului de proprietate doar pentru terenurile agricole, iar terenul în litigiu fusese scos din circuitul agricol.

- corect a reținut instanța de apel că punerea în posesie nu a avut loc, nefiind respectate prevederile art. 27 din Legea nr. 18/1991;

- corect a dispus instanța de apel cu privire la nulitatea contractelor de vânzare cumpărare, practica judecătorească fiind constante în aprecierea că adeverința de proprietate și procesul-verbal de punere în posesie nu fac dovada dreptului de proprietate; corect s-a reținut incidența deciziei nr. x/1997;

- corect s-a apreciat asupra lipsei autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 1067/2007, raportat la faptul că motivele de nulitate se analizează în funcție de împrejurările existente la momentul încheierii actului; în plus, nu există tripla identitate de părți, obiect și cauză iar sentința nu conferă calitatea de proprietar, ci reprezintă o etapă în cursul procedurii de reconstituire a dreptului de proprietate;

- vânzarea succesivă a reprezentat o operațiune speculativă, având cauză ilicită, pentru că niciunul nu au avut în patrimoniu dreptul de proprietate asupra terenului, fiind vândut lucrul altuia, în cunoștință de cauză; a invocat și dispozițiile art. 70 alin. (1) din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 7/1996, arătând că nu a existat punere în posesie cu privire la teren, iar perioada scurtă de timp în care s-au încheiat cele două contracte denotă frauda la lege în dauna adevăratului proprietar;

- corect a respins instanța de apel cererea reconvențională formulată în cauză, reținând incidența dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, dreptul de administrare fiind similar dreptului de proprietate având în vedere legislația comunistă sub imperiul căruia a fost emis Ordinul nr. 43/1991; a mai susținut calitatea de proprietar prin confirmarea acesteia prin sentința civilă nr. 3817/1999 pronunțată de Tribunalul București și prin sentința civilă nr. 6403/2000 pronunțată de Judecătoria Buftea; a mai precizat, prin raportare la probele administrate, situarea terenului la nord de calea ferată, pe teritoriul administrativ al orașului Voluntari;

- a apreciat corecta reținere de către instanța de apel a depășirii limitelor investirii de către prima instanță, prin soluționarea cererii de chemare în garanție, cerere ce fusese disjunsă și suspendată până la soluționarea prezentului litigiu;

- a apreciat corecta admitere a cererii de intervenție formulată de intervenienta S.C. J. S.R.L., aceasta justificând interesul, inclusiv cel propriu, având în vedere că nulitatea actelor emise cu încălcarea dispozițiilor imperative ale Legii nr. 18/1991 poate fi invocată de către persoane care justifică un interes legitim.

Nu au fost administrate înscrisuri noi în calea de atac a recursului.

Analizând cu prioritate excepțiile invocate de reclamanta S.C. A. S.A., vizând nulitatea cererii de recurs și lipsa de interes în promovarea recursului din perspectiva soluției date în apel cererii de chemare în garanție, Înalta Curtea a dispus respingerea acestora, pentru considerentele arătate în încheierea de ședință din data de 23 februarie 2017.

Analizând legalitatea deciziei de apel în raport de criticile formulate și de apărările invocate Înalta Curte reține următoarele:

Prealabil analizării deciziei de apel se impun anumite precizări: în primul rând, se observă că în principal motivele de nulitate invocate atât de reclamantă și intervenienta S.C. J. S.A., cât și de pârâții C. și D. vizează nulitatea actelor juridice dedusă din fraudarea legii, prin vânzarea bunului altuia și cu urmărirea, cu rea-credință, a fraudării intereselor adevăratului proprietar. În al doilea rând, se observă, că reclamanta S.C. A. S.A. a mai invocat, sub motiv de nulitate absolută, imposibilitate reconstituirii dreptului de proprietate în favoare pârâtului inițial H. raportat la existența pe teren a unei construcții, din acest aspect fiind dedusă împrejurarea inexistenței unei reale puneri în posesie la emiterea procesului-verbal, contestat prin acțiunea principală.

Din acest două perspective urmează a fi analizată legalitatea deciziei de apel, atât sub aspectul soluției date cererii principale, cât și sub aspectul soluției date cererii reconvenționale.

Se reține astfel, că instanța de apel, dând eficiență dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, a apreciat că terenul deținut de pârâta S.C. E. S.A., aflat în litigiu, se afla în proprietatea acesteia, astfel încât în mod legal a transmis acest drept mai departe către reclamantă.

Se apreciază că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispoziția legală menționată, pentru următoarele considerente: așa cum o arată chiar titlul Legii nr. 15/1990, actul normativ a fost adoptat în scopul reorganizării fostelor unități economice de stat în regii autonome și societăți comerciale, în vedere punerii acestora în acord cu noua realitate socio-economică. Urmare a prevederilor legii, unitățile economice de stat, prin reorganizare, au preluat patrimoniul propriu astfel cum acesta era configurat la momentul reorganizării. Din această perspectivă, se observă că pârâta S.C. E. S.A. la momentul reorganizării sale din fosta unitate economică de stat nu avea în patrimoniu terenul în litigiu, el nefiind menționat între activele societății la momentul înființării sale. De altfel, acest aspect rezultă cu claritate din faptul că cererea privind atribuirea terenului în litigiu a fost formulată de noua societate astfel cum a fost reorganizată, prin aplicarea prevederilor Legii nr. 15/1990.

Pe de altă parte, legiuitorul a stabilit, prin acte normative inferioare legii, modalitatea de constituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat la data înființării acestora. Astfel, prin H.G. nr. 834/1991 s-a stabilit procedura ce trebuia urmată de aceste noi societăți înființate prin Legea nr. 15/1990 pentru obținerea titlului de proprietate asupra terenurilor din patrimoniul lor, respectiv prin obținerea certificatului de atestare a dreptului de proprietate. Doar acest act, emis în urma procedurii reglementate de hotărârea de guvern menționată, putea dovedi dreptul de proprietate al societății comerciale asupra terenurilor din patrimoniul preluat. În speță, se reține că pârâta S.C. E. S.A. nu a dovedit deținerea unui asemenea certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului pe care l-a transmis reclamantei, invocând doar Ordinul nr. 43/1991. Acesta ordin nu poate, să facă dovada dreptului de proprietate asupra terenului, în condițiile în care în cuprinsul său se face mențiunea expresă că terenul este transmis în administrarea Companiei. În măsura în care societatea ar fi avut reprezentarea dreptului său de proprietate asupra terenului ar fi parcurs procedura prevăzută de H.G. nr. 834/1991 în vederea obținerii certificatului de atestare a dreptului de proprietate. Or, COMPANIA nu a efectuat aceste demersuri, fiind, în consecință, titulara doar a dreptului de administrare asupra terenului, iar nu a dreptului de proprietate.

Nu pot fi reținute apărările reclamantei în sensul că ordinul fiind emis în baza legislației comuniste, singura existentă la acel moment, dreptul de administrare ar fi suprapus în totalitate dreptului de proprietate. Chiar dacă la momentul trecerii terenului în administrarea pârâtei S.C. E. S.A. era încă aplicabilă vechea legislație, se observă că legiuitorul crease incipient cadrul legislativ necesar trecerii la noua organizare proprietății, prin adoptarea Legii nr. 15/1990 (lege în baza căreia a și fost înființată societatea pârâtă menționată). De asemenea, la scurt timp după emiterea ordinului, a fost adoptată procedura prin care societățile reorganizare din fostele unități economice de stat puteau dobândi actele necesare dovedirii dreptului de proprietate asupra terenurilor din patrimoniu. Or, pârâta în cauză nu a efectuat demersurile legale pentru obținerea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului dat în administrare, nedovedind, astfel, calitate sa de proprietar.

Nu poate fi reținută nici apărarea reclamantei în sensul că ordinul, fiind emis în baza actelor adoptate în perioada comunistă, când nu exista proprietate privată, este suficient pentru a dovedi dreptul de proprietate al vânzătorului în condițiile în care era deja creat cadrul legislativ în raport de noua orientare democratică, prin adoptarea Legii nr. 15/1990, act normativ care a fost completat prin adoptarea legislației secundare necesar tocmai intrării în legalitatea normativă, prin obținerea certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

În consecință, în mod nelegal a aplicat instanța de apel prevederile Legii nr. 15/1990 pentru a constata dovedit dreptul de proprietate al pârâtei S.C. E. S.A., cu consecința constatării ca fiind dovedit dreptul de proprietate al reclamantei prin dobândirea terenului de la adevăratul proprietar.

Așa cum s-a menționat, pârâta nu avea calitatea de proprietar, nedovedind îndeplinirea condițiilor legale pentru atestarea acestei calități și, în consecință, nici reclamanta nu poate invoca o calitate de proprietar, ce ar fi prejudiciată prin încheierea actelor de vânzare cumpărare a căror nulitate a solicitat a se constata.

În concluzie, cu aplicarea și interpretarea greșită legii, instanța de apel a considerat nefondată cererea reconvențională formulată de pârâții C. și D., apreciind dovedirea calității de proprietar a reclamantei. Se reține că dispoziția legală apreciată de instanță a fiind incidentă în cauză nu este aplicabilă, astfel încât critica pârâților vizând nelegalitatea deciziei de apel din perspectiva greșitei respingeri a cererii reconvenționale este întemeiată.

În ce privește legalitatea deciziei de apel din perspectiva soluției date cererii principale privind nulitatea titlului de proprietate emis pe nunele defunctului H., precum și a procesului-verbal de punere în posesie nr. x/06.09.2002, se reține că un prim motiv de nulitate apreciat de instanța de apel ca fondat a fost cel privind încălcarea dispozițiilor art. 38 din Legea nr. 18/1991, în sensul că reclamanții nu au făcut dovada respectării acestui text legal. Trecând pesta faptul că instanța de apel a răsturnat sarcina probei, punând-o pe seama pârâților, deși cea care susținea încălcarea prevederii legale era reclamanta, se apreciază că având în vedere natura procesului-verbal de punere în posesie de act premergător emiterii titlului de proprietate, aspectul de nulitate putea fi analizat doar prin raportare la titlul emis în cursul procesului, iar nu în mod distinct pentru procesul-verbal de punere în posesie.

Un alt motiv de nulitate reținut de instanța de apel a vizat încălcarea dispoziției art. 43 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, apreciindu-se că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a art. 36 alin. (5) din Legea nr. 18/1991; instanța de apel nu a observat că reconstituirea dreptului de proprietate al defunctului H. nu a fost făcută doar în considerarea dispozițiilor Legii nr. 18/1991, ci și a dispozițiilor Legii nr. 1/2000, care stipula expres posibilitatea retrocedării terenurilor agricole, fără a mai prevede limitări cu privire la existența unor construcții pe teren, singura mențiune fiind cea de evitare a afectării exploatării agricole, ori a proprietății publice sau private statului.

Pe de altă parte, simpla existență a unei construcții pe terenul retrocedat nu este suficientă pentru a determina nulitatea actului de retrocedare, fiind necesar a se dovedi legalitatea edificării acesteia. Or, se constată că reclamanta nu a demonstrat legalitatea construcției, pentru a atrage incidența normei legale invocate.

În ce privește excepția de nulitate a titlului de proprietate emis în favoarea defunctului H. se reține că instanța de apel a făcut o greșită apreciere a textelor legale incidente, asimilând autoritate de lucru judecat cu puterea de lucru judecat. Or, jurisprudența constantă a delimitat cele două noțiuni, în sensul că în privința puterii de lucru judecat a statuat că acest principiu împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având același obiect, aceeași cauză și fiind purtat între aceleași părți, ci și contrazicerile dintre două hotărâri judecătorești, în sensul că drepturile recunoscute unei părți sau constatările făcute printr-o hotărâre judecătorească definitivă să nu fie contrazise printr-o hotărâre posterioară, dată într-un alt proces. Din această perspectivă se observă că aspectele invocate de reclamantă subsumate excepției nulității titlului de proprietate, precum și cele invocate de aceeași parte în susținerea nulității procesului-verbal de punere în posesie au făcut obiectul analizei instanței de judecată la momentul soluționării cauzei finalizate cu sentința civilă nr. 1067/2007 prin care s-a dispus obligarea la emiterea titlului de propri