ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1129/2017

Decizia nr. 1129/2017

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată în anul 2008, pe rolul Tribunalului București, secția a VII-a comercială, la judecătorul sindic, A. SPRL, în calitate de administrator judiciar al SC B. SA, a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele SC C. SRL, SC D. SRL și SC E. SRL, anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 567 din 9 februarie 2001 la B.N.P. F., încheiat între reclamantă ca vânzător și SC G. (actuală SC D. SRL) în calitate de cumpărătoare, a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1559 din 30 mai 2003 la B.N.P. H., încheiat între SC G., în calitate de vânzătoare și SC I. SRL (actuală SC E. SRL) în calitate de cumpărătoare, anularea hotărârii A.G.A. SC B. SA din 29.08.2003 și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2242 din 11 octombrie 2007 la B.N.P. J. încheiat între SC D. SRL în calitate de vânzătoare și SC C. SRL în calitate de cumpărătoare.

După descrierea modului în care reclamanta SC B. SA a dobândit dreptul de proprietate asupra activului construcție Complex Agroindustrial K. și evidențierea modului în care dreptul de proprietate a fost înscris în C.F., reclamanta a arătat că administratorul său statutar, L. a vândut societății deținute integral și administrată de soția sa, SC G., o suprafață de 2.039,32 mp, construcție și cota indiviză de 935 mp, la un preț derizoriu de 160.000 euro, previzibil a fi plătit în 60 de rate lunare, cu ultima scadență în anul 2003, preț care a fost și nesincer, deoarece nu a fost plătit în realitate.

Activul rămas în patrimoniul SC B. SA, în suprafață de 3.848,57 mp construcție și teren a fost dezmembrat în trei loturi, care la rândul lor a fost înstrăinate către societățile controlate de familia L.

Urmare primei vânzări încheiate în anul 2001, cumpărătoarea a realizat o dezmembrare, vânzând, de asemenea sub prețul pieței către SC I. SRL (actuală SC E. SRL) o parte a activului înstrăinat, iar cealaltă parte a fost vândută către SC C. SRL, societate administrată de soții L. Celelalte trei loturi rămase după anul 2001 în patrimoniul SC B. SA, au fost vândute către SC I. SRL, iar o parte dintre acestea au fost aportate în natură la înființarea, în anul 2004 a SC C. SRL.

Toate aceste acte au fost semnate de către L. în numele societății B. SA, în condițiile în care nu au avut la bază hotărâri A.G.A. care să consfințească o atare voință societară. Astfel, deși în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 567 din 9 februarie 2001, s-a consemnat existența unei hotărâri A.G.A. din 17.09.1999, în cuprinsul acesteia nu se atestă nicio voință societară în sensul vânzării. Astfel acest act este nul absolut, atât pentru lipsa voinței societății, cât și pentru existența unei conivențe frauduloase între soții L. care și-au vândut în familie cel mai important activ al SC B. SA al un preț nesincer și neserios. Prețul nu a fost achitat în realitate și nici nu a existat intenția achitării sale, L. consimțind la radierea privilegiului vânzătorului anterior ultimei scadențe de plată a prețului.

La 29.08.2003, încercând să acopere ilegalitățile săvârșite L. a întocmit o hotărâre A.G.A. și un proces-verbal al ședinței acesteia, consemnând fals prezența acționarului majoritar, SC M. SRL (care deținea 58,61% din acțiunile reclamantei), în condițiile în care acest acționar nu a participat la ședință și se afla în faliment încă din anul 2002, lichidatorul judiciar nefiind convocat. Această hotărâre a prilejuit un alt șir de acte abuzive și frauduloase încheiate între SC B. SA, prin același administrator judiciar și SC D. SRL, fiind încheiate actele nr. 19/2003, 1560/2003 și 2242/2007, acte subsecvente, a căror anulare se impune în consecință.

După ce judecătorul sindic a respins ca tardivă acțiunea astfel formulată prin sentința comercială nr. 1953 din 22 aprilie 2008, casată prin decizia nr. 1055/R din 19 octombrie 2008, cauza a fost trimisă pentru o primă judecată instanței competente funcțional, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, reținându-se în decizia irevocabilă că acțiunea nu este fondată pe dispozițiile art. 79 și 80 din Legea nr. 85/2006, ci fondată pe dreptul comun, iar actele atacate nu sunt acte integrate ultimilor 3 ani anterior deschiderii procedurii insolvenței SC B. SA.

Prin sentința comercială nr. 1773 din 22 februarie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, acțiunea a fost anulată pentru lipsa dovezii calității de reprezentant a reclamantei în persoana SC A. SPRL. Sentința a fost anulată prin decizia comercială nr. 370 din 7 octombrie 2010 și menținută prin decizia nr. 3365 din 1 noiembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Cererea a fost precizată la 5.11.2011 în sensul că, motivele de nulitate s-au fondat pe dispozițiile art. 948, 966 și 968 C. civ., art. 115 și urm. din Legea nr. 31/1990, reclamanta arătând în esență că actele au fost încheiate prin fraudă la lege, având la bază o cauză ilicită și au fost încheiate cu intenția vădită de spoliere a patrimoniului reclamantei, ceea ce a determinat, în final insolvența acesteia.

Cauza a fost soluționată prin sentința civilă nr. 926 din 23 februarie 2015, fiind respinse toate excepțiile de fond și de procedură invocate, iar cererea respinsă pe fond.

Cu privire la fondul cererii de chemare în judecată, prima instanță de fond a dezvoltat pe larg argumente teoretice referitoare la instituția nulității actului juridic și cauzei acestuia, iar cu privire la starea de fapt, a arătat că nu au fost identificate dispozițiile legale încălcate sau fraudate și că nu s-a probat caracterul ilicit al tranzacțiilor atacate cu privire la preț, s-a reținut lipsa oricăror probe de natură a justifica disproporția dintre preț și valoarea activului și nici prejudiciul produs societății vânzătoare.

În ceea ce privește cererea de anulare a hotărârii A.G.A. din 29.08.2003, după o largă expunere a naturii imprescriptibile a acțiunii, tribunalul a conchis că au fost respectate dispozițiile legare referitoare la cvorum și că nu s-a dovedit lipsa convocării și participării la ședință a acționarului principal SC B. SA.

Apelul declarat de către reclamantă împotriva acestei sentințe a fost soluționat în sensul respingerii apelului în contradictoriu cu intimatele SC D. SRL și SC E. SRL ca fiind formulate împotriva unor persoane lipsite de capacitate procesuală de folosință, a fost admis apelul și schimbată în parte sentința, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei asupra capătului de cerere privind anularea hotărârii A.G.A. a SC B. SA din 29.08.2003, fiind menținute toate celelalte dispoziții de primă instanță.

Argumentând decizia, curtea de apel a reținut că intimatele SC D. SRL și SC E. SRL au fost radiate din Registrul Comerțului prin sentința civilă nr. 881/2016 a Tribunalului București, respectiv prin sentința civilă nr. 138/2015 a Tribunalului Mehedinți, rămase irevocabile, prin care procedurile de faliment ale societăților în discuție au fost închise iar societățile au fost radiate din Registrul Comerțului, ceea ce implică, conform art. 251 C. civ., încetarea capacității de folosință a acestor entități. Evocând dispozițiile art. 41 C. proc. civ., potrivit cărora o condiție a acțiunii civile este capacitatea de folosință a părților, curtea de apel a respins acțiunea de apel împotriva acestor intimate.

A fost respinsă și cererea de introducere în cauză a succesorului particular K. SRL, în locul intimatei SC E. SRL, reținându-se că vânzarea bunului litigios către pretinsul succesor a fost anterioară procesului, respectiv la 16.11.2005, astfel încât, la acest moment, indicarea pretinsului succesor reprezintă o veritabilă modificare a cadrului procesual în apel.

A fost admisă excepția lipsei calității procesuale active a SC B. SA cu privire la anularea propriei hotărâri A.G.A. din 29.08.2003, reținându-se că, potrivit art. 132 alin. (5) din Legea nr. 31/1990, o atare cerere se judecă în contradictoriu cu societatea, care poate avea doar calitate pasivă în acest proces, la cererea oricărei persoane vătămate. Cu această clarificare, instanța de apel a arătat că nu se încalcă, prin admiterea excepției invocate din oficiu principiul non reformatio in pejus.

Cu privire la fondul acțiunii instanța de apel a arătat că nu sunt conforme realității juridice criticile apelantei referitoare la respingerea nejustificată a probelor solicitate în primă instanță. Dimpotrivă, s-a subliniat că la 25.05.2009, prima instanță a pus în vedere reclamantei depunerea înscrisurilor cu privire la fondul cauzei, obligație neîndeplinită.

De altfel, pe tot parcursul motivării deciziei s-a subliniat că insuficiența probatorie caracterizează întreg demersul judiciar al reclamantei.

Cât privește motivele de nulitate invocate împotriva contractului autentificat sub nr. 567 din 9 februarie 2001, curtea a subliniat că argumentul decisiv al reclamantei a constat în lipsa unei hotărâri A.G.A. care să cuprindă o asemenea voință socială, raportarea la hotărârea din 17.09.1999, în cuprinsul actului, fiind făcută cu rea-credință, de către L. Cu privire la acest argument, instanța de apel a arătat că încheierea actului de către administratorul statutar cu depășirea puterilor conferite în lege sau statut, ține de exercițiul personalității juridice și depășirea limitelor mandatului, care sunt doar motive de nulitate relative.

În privința cauzei ilicite și a fraudei la lege, instanța de apel a reiterat că proba acestora revenea reclamantei, arătând că simpla calitate de soți a administratorilor societăților cocontractante, nu este suficientă pentru a se reține caracterul ilicit al cauzei.

Cu privire la prețul derizoriu și neserios, instanța de apel a îndepărtat, sub aspect probator expertiza efectuată în dosarul penal, arătând că valorificarea ei încalcă principiul nemijlocirii probelor și a arătat că bunul era grevat cu o ipotecă la momentul vânzării, ceea ce face justificată reducerea semnificativă de preț.

De asemenea, în privința contractului nr. 1559/2003 s-a reținut că vânzarea avut loc în condițiile în care se demarase executarea silită cu privire la acest bun, justificând condițiile de preț în care bunul a fost tranzacționat.

Împotriva acestei decizii reclamanta SC B. SA, prin administrator judiciar N. SPRL, a declarat recurs solicitând în principal, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare în apel, iar în subsidiar, modificarea sa și admiterea acțiunii.

Un prim motiv al recursului s-a fondat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.. În dezvoltarea sa, recurenta a arătat că între părțile juridice ale cauzei a figurat și pârâtul O., administrator special al reclamantei, care a avut participare procesuală în prima instanță, reclamanta declarând apel și împotriva sa. Cu toate acestea, la 23.02.2016, disjungând apelul administratorului special, instanța a omis să mai rețină în citativ, în calitate de parte intimată pe O.

În această măsură, s-au încălcat normele de procedură prevăzute de art. 85 și art. 294 C. proc. civ.

Al doilea motiv al recursului, încadrat în același temei constă în greșita respingere, în opinia recurentei, a cererii de introducere în cauză a succesorilor particulari ai societăților intimate radiate pe parcursul soluționării apelului. Din punctul de vedere al recurentei, aceasta nu a semnificat o modificare a cadrului procesual în apel, ci doar facilitatea judecării litigiului în condiții de procedibilitate. Recurenta a arătat că acțiunea promovată este esențialmente reală, deoarece vizează anularea unei succesiuni de contracte având ca obiect imobile, astfel încât ultimul posesor și titular în șirul transmisiunilor succesive, poate lua locul antecesorilor săi.

Al treilea motiv al recursului, constă în încălcarea principiului disponibilității și alterarea puterii lucrului judecat de către instanța de apel care, cu încălcarea art. 105 alin. (2) C. proc. civ., a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei cu privire la capătul de cerere privind anularea hotărârii A.G.A. SC B. SA din 29.08.2003 și respingerea acțiunii în consecință.

S-a arătat că a fost deopotrivă încălcat principiul non reformatio in pejus, de vreme ce aceeași excepție a fost soluționată în prima instanță, iar dispoziția nu a făcut obiectul căii de atac.

Un al patrulea motiv de recurs deduce instanței de control critici întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta a arătat că hotărârea a fost dată cu încălcarea rolului activ al instanței de apel în soluționarea cauzei. Astfel, greutatea soluției pe fond a vizat lipsa unor probe suficiente pentru demonstrarea stării de fapt, cu ignorarea unei obligații proprii a instanței de fond de a ordona din oficiu probe necesare unei corecte stabiliri a stării de fapt care să ducă la aflarea adevărului judiciar.

Mai mult, au fost ignorate probele administrate, instanța de apel având în vedere doar înscrisuri care nu s-au depus, dar apreciate ca necesare, iar nu scrisurile administrate în fapt, la care nu a făcut nicio referire, în concret pretențiile nefiind lipsite de material probator.

Reprezintă tot o greșită aplicare a legii și împrejurarea că a fost total înlăturată proba cu expertiza administrată în dosarul penal, în condițiile în care acesteia nu i s-a dat nici măcar efectul probator ca înscris.

În continuare, reclamanta-recurentă a reevocat pe larg motivele de nulitate apte să-i susțină pretenția, arătând totodată că instanța de apel nu le-a făcut o cercetare punctuală, limitându-se la confirmarea generală a considerentelor primei instanțe. Astfel, au fost trecute cu vederea argumentele decisive ale cauzei ilicite legate de calitatea de soți a administratorilor societăților contractante, a acțiunilor lor concertate și îndelungate, a contextului particular al efectuării tranzacțiilor și a scopurilor urmărite de familia L. A fost ignorat scopul ilicit urmărit de soții L. și în corelație cu prețul minor al tranzacției dar și cu faptul că, deși fragmentat în 60 de rate, părțile semnatare nu au urmărit plata și încasarea lui în realitate.

S-au respins fără fundament toate argumentele reclamantei legate de fictivitatea și caracterul derizoriu al prețului fără nicio motivare și fără nicio probă care să justifice concluzia de respingere. Instanța de apel s-a limitat la argumente circumstanțiale care au convenit rezonabil soluției pronunțate, specifiând fără detalii că imobilul era ipotecat, fără nici un alt detaliu referitor la sarcinile ipotecare, dar și fără arătarea dovezilor care sprijină o atare concluzie.

În continuare, în dezvoltarea motivelor de recurs, SC B. SA reconfigurează starea de fapt care justifică admiterea acțiunii, arătând că pretențiile sunt deplin întemeiate. Au fost combătute sumarele expuneri a sumelor de fapt solicitându-se instanței de recurs corecta statuare a faptelor pentru pronunțarea unei soluții de modificare ale deciziei atacate.

Împotriva recursului a formulat întâmpinare SC C. SRL prin administrator judiciar, solicitând respingerea recursului ca nefondat. Administratorul special al SC B. SA, dl. O. a formulat de asemenea întâmpinare, achiesând la motivele de recursul solicitând admiterea recursului.

Analizând recursul, Înalta Curte îl va admite, cu consecința casării deciziei atacate și trimiterea cauzei pentru rejudecare la instanța de apel, pentru considerentele care vor fi, în continuare, redate.

Primele critici dezvoltate în recurs vizează încălcarea dispozițiilor art. 85 și 294 C. proc. civ. și sunt determinate de greșeala instanței de apel de a nu mai concepe în citativ și, pe cale de consecință, de a nu mai cita ca parte litigantă pe numitul O. care a avut calitatea de pârât în fața primei instanțe și în contradictoriu cu care SC B. SA, prin administrator judiciar, a formulat apel. Această greșeala a fost determinată, în opinia recurentei, de procedura disjungerii apelului declarat de administratorul special, intervenită, în cursul judecării apelului, la 23.02.2016.

Analizând cauza și actele de procedură evocate, Înalta Curte reține că în sentința civilă nr. 962 din 23 februarie 2015 care a făcut obiectul apelului, în cadrul acțiunii promovate de către reclamanta SC B. SA a figurat ca parte pârâtă numitul O.

Principiul simetriei cadrului procesual în succesiunea soluționării unui dosar în etapele sale procesuale impune, potrivit art. 294 C. proc. civ., conservarea calității de subiecte procesuale a părților și în apel, pe tot parcursul apelului. Astfel, O. avea calitatea de intimat în apelul declarat de SC B. SA, prin administrator judiciar, astfel cum, de altfel, rezultă din chiar cuprinsul declarației de apel în care această parte este indicată ca intimat.

Înalta Curte reține ca fiind corectă afirmația recurentei care arată că, după suspendarea apelului declarat de către SC B. SA, prin administratorul special și disjungerea apelului reclamantei, formulat prin administratorului judiciar pentru continuarea judecății, O. nu a mai figurat în conceptul de citare întocmit la 25.02.2016 și nici în încheierile de ședință consecutive, ceea ce semnifică, într-adevăr, că judecata în apel a continuat, după disjungere, cu neobservarea formelor legale procedurale de către instanța de apel.

Totuși, pentru ca această încălcare să producă nulitatea cerută de recurentă și să impună casarea solicitată în principal, art. 105 alin. (2) C. proc. civ. impune existența vătămării părții care o reclamă, care nu ar putea fi înlăturată decât prin sancționarea actului cu nulitate. Deopotrivă, întrucât, nulitatea, în acest caz nu este prevăzută de lege, vătămarea trebuie dovedită de către cel care o pretinde.

În acest context, normele evocare de către recurentă, mai exact dispozițiile art. 294 și cele ale art. 85 C. proc. civ., chiar fiind de ordine publică, ocrotesc interesele private ale celor care participă la judecată, sancțiunea încălcării acestora fiind nulitatea relativă.

Cu aceste precizări, Înalta Curte arară că, în conformitate cu dipozițiile art. 108 alin. (3) C. proc. civ., neregularitatea actelor de procedură este condiționată de invocarea lor in limie litis, adică cel mai tarziu la prima zi de infățișare care ar urma neregulii sesizate, sancțiunea nerespecării acestui regim fiind decăderea părții din dreptul de a o sesiza.

Or, în primul rând, vătămarea reclamantă de recurentă nu a fost individualizată și nici demonstrată, iar oricum, aceasta încălcare procedurală este invocată tardiv, având în vedere data debutului său, 23.02.2016, judecata în apel având și termene ulterioare acestui moment, la care au putea fi solicitată.

Chiar și dacă se admite că decizia dată în condițiile încălcării unei norme procesuale nu putea fi devoalată decât prin motivele recursului, Înalta Curte nu va face abstracție de împrejurarea că motivul de nulitate nu este concomitent deciziei, ci cu mult anterior acesteia, astfel încât perpetuarea greșelii de ordin procedural a fost posibilă și prin pasivitatea B. SA.

Cu aceste argumente, primul motiv al recursului este considerat nefondat și va fi înlăturat.

Un al doilea motiv al recursului a vizat greșita respingere, în apel, a cererii de introducere în cauză a succesorilor părților devenite incapabile procesual, pe parcursul soluționării apelului.

Măsurile instanței de apel au fost corecte și s-au fundamentat pe o corectă aplicare a dispozițiilor legale produrale.

În concret, reclamanta-apelantă a solicitat introducerea în cauză a succesorului cu titlu particular al SC E. SRL, respectiv K. SRL, care a preluat, prin comasare, activul care face obiectul contractului contestat cu nulitate în acest proces, preluare care a avut loc în anul 2005. Curtea de apel a stabilit că, față de data începutului acestui proces, 2008, transmisiunea cu titlu particular nu poate fi reținută, deoarece K. SRL deținea această calitate încă de la debutul procesului și nu a dobândit-o ulterior, pentru a justifica transmisiunea calității de parte litigantă.

Chiar dacă vechiul cod civil nu conținea dispoziții concrete referitoare la transmisiunea calității procesuale, totuși, o interpretare coroborată a dispozițiilor art. 41 și art. 243 C. proc. civ., au permis degajarea principiului că transmisiunea calității procesuale, pentru a fi admisă, trebuie să se producă pe parcursul litigiului. În caz contrar, atragerea unei terțe părți în proces reprezintă o modificare a cadrului procesual care, așa cum a stabilit corect instanța de apel, ar fi presups, la data formulării cererii, o modificare nepermisă a cadrului procesual subiectiv și o încălcare a dispozițiilor art. 294 C. proc. civ. Cum K. SRL a dobândit în patrimoniu bunul litigios în anul 2005, iar procesul a debutat în anul 2008, condiția enunțată mai sus nu era îndeplinită, iar terțul indicat nu putea fi atras în proces ca succesor procesual.

Următoarea critică din recurs deduce instanței verificarea legalității soluției dintr-o dublă perspectivă: încălcarea nepermisă a principiului tantum devolutum quantum apellatum, cat și a principiului non reformatio in pejus.

Recurenta a susținut că prima instanță de fond a soluționat capătul de cerere având ca obiect anularea hotărârii A.G.A. B. SA din 29.08.2003 în sensul respingerii ca nefondat, iar reclamanta nu a criticat soluția prin apel. S-a pretins astfel ca fiind intrată în autoritatea de lucru judecat această parte a sentinței, iar în lipsa criticilor cu privire la aceasta soluție, instanța de apel nu putea să se reinvestească cu analiza acestui capăt de cerere.

Aceste afirmații nu sunt corecte. Din lectura motivelor de apel se poate identifica, astfel cum și curtea de apel a cuprins în sinteza acestora, că este criticată soluția dată de prima instanță referitoare la nulitatea hotărârii adunării acționarilor, reiterându-se că aceasta a fost data cu încălcarea dispozițiilor legale și statutare. Criticile din apel au permis repunerea în dezbatere a modului de soluționare a acestui capăt de cerere, astfel încât nu s-au depășit limitele investirii prin apel și nici nu a fost încălcat principiul disponibilității procesuale.

Al doilea palier al criticilor subsumate acestui motiv de recurs vizează înrăutățirea situației apelantului în propriul apel. S-a susținut că prima instanța a soluționat excepția lispei calității procesuale active a SC B. SA cu privire la capătul de cerere având ca obiect anularea hotărârii A.G.A. B. SA din 29.08.2003, excepție pe care a respins-o, soluția nefiind criticată, ceea ce consolida, prin neapelare hotărârea primei instanțe.

Afirmațiile recurentei sunt doar parțial corecte: într-adevăr, excepția lispei calității procesuale active a reclamantei a fost soluționată în prima instanță prin hotărâre favorabilă reclamantei, neapelată.

Totuși, cele dezlegate cu rezultatul dat excepției au vizat aspecte generale, legate de conceptul teoretic de calitate procesuală, iar statuările tribunalului au fost delimitate la faptul că acțiunile de drept comun pot fi exercitate de către administratorul judiciar, concluzia fiind că SC B. SA are calitate procesuală activă. Cu acest prilej Înalta Curte subliniază că argumentul oferit prin sentință era specific unei alte excepții procesuale, legate de reprezentare.

Dincolo de aceste aspecte, analiza, chiar în această manieră a excepției nu s-a referit la capătul de cerere vizând anularea hotărârii A.G.A., atacată, în calitate de reclamant, de către societatea însăși. Or, prin formularea apelului împotriva hotărârii de primă instanță, dipozițiile art. 295 C. proc. civ. au permis instanței de apel invocarea, din oficiu a excepției care, având un conținut diferit de cea dezbătută în prima instanță, se identifică drept o altă excepție. În aceste condiții, soluția instanței de apel este doar aparent contrară principiului neagravării situației apelantului în propria cale de atac, deoarece prin efectul produs în apel, nu a fost afectată soluția de primă instanță în defavoarea apelantei.

Prin urmare, nici această critică din recurs nu este fondată, astfel, va fi înlăturată.

În fine, următorul motiv ale recursului are greutatea necesară pentru a determina admiterea recursului cu consecința casării deciziei și rejudecării cauzei la instanța de apel. Deși acesta este încadrat formal de parte în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticile deduc instanței de control aspecte legate de insuficienta stabilire a stării de fapt prin neanalizarea exhaustivă a probelor cauzei, înlăturarea nemotivată a unor probe dintre cele administrare și lipsa rolului activ al instanței prin neordonarea, din oficiu, a unor probe considerate necesare pentru stabilirea adevărului judiciar. Chiar dacă toate aceste aspecte pot conduce la pronunțarea unei hotărâri lipsite de temei legal, totuși, modul de formulare a acestora pot permite instanței de recurs abordarea criticilor formulate din perspectiv greșitei aplicări a dispozițiilor procedurale.

Înalta Curte subliniază încă de la început că, potrivit art. 129 alin. (5) pct. 1 C. proc. civ. părțile nu pot formula critici referitoare la omisiunea instanței de a ordona probe din oficiu, dacă acestea nu au propus și administrat respectivele probe în condițiile legii, astfel încât această parte a motivelor va fi înlăturată.

Cu toate acestea, evocarea fondului în apel nu a avut la bază o analiză exhaustivă a motivelor de nulitate invocate, a contextului factual în care au fost invocate, iar stabilirea stării de fapt a fost determinată prin raționamentul inductiv determinat de lipsa probelor apreciate de către instanța de apel ca necesare și nu au fost analizate critic probele efectiv administrate.

Astfel, instanța de apel a înlăturat motivul de nulitate determinat de cauza ilicită și frauda la lege a primului dintre contractele atacate cu un argument unic legat de depășirea limitelor puterii de reprezentare a administratorului SC B. SA. Cu toate acestea, au fost ignorate, fără o justificare, implicațiile legate de cunoașterea limitelor legale ale reprezentării de către cocontractant, în condițiile în care societatea cumpărătoare a fost reprezentată la semnarea actului de către soția administratorului SC B. SA, asociat unic și administrator al cumpărătorului. Nu au fost înlăturate argumentat raționamentele prezumtive ale reclamantei care, arătând că soții L. au acționat concertat pentru acapararea celui mai important activ al SC B. SA, au expus în planul motivelor de nulitate, suita și succesiunea actelor încheiate.

S-a reținut formal și fără o expunere logică a raționamentului concluziv, că simpla calitate de soți a reprezentanților societăților implicate în tranzacțiile atacate nu este suficientă pentru susținerea cauzein ilicite, dar s-a ignorat analiza contextului în care actele au fost încheiate, la un preț pretins derizoriu și nesincer; a fost deopotrivă ignorată prezumția caracterului speculativ în tranzacțiile comerciale și urmărirea profitului, atunci când s-a stabilit că prețul corespundea pe deplin condiției de valabilitate a contractului.

Înalta Curte subliniază, în tot acest context, că singura proba administrată la care face referire instanța de apel în stabilirea situației de fapt, a fost o expertiză extrajudiciară, ineficientizată ca probă cu expetiză în proces, ca efect al încălcării principiului nemijlocirii. Fără a infirma corectitudinea acestui raționament, este corectă totuși critica recurentei care a arătat că aceasta putea fi evaluată a probă cu înscrisuri și că nu s-a prezentat niciun suport legal al înlăturării definitive a relevanței sale probatorii.

Mai mult, instanța de apel a reținut o serie de argumente de circumstanță, legate de existența unor ipoteci sau urmăriri silite care au justificat o diminuare drastică a prețului de tranzacționare, dar nu a susținut aceste concluzii pe baza unor mijloace de probă care să poată face posibilă verificarea regulilor lor de interpretare.

În fine, ideea centrală a considerentelor instanței de apel cu privire la fondul cauzei a fost aceea că insuficiența probatorie caracterizează întreg demersul judiciar al reclamantei, dar această concluzie nu s-a bazat pe relevarea, cel puțin, a acelor probe administrate care nu au avut eficiența demonstrării faptelor afirmate. În planul probațiunii, instanța de apel nu a identificat probele administrate, cu atât mai mult nu le-a înlăturat motivat sau nu a statuat de ce acestea nu au pertinența și concludența necesară demonstrării pretenției.

Din acest punct de vedere instanța de control judiciar arată că această modalitate de evocare a fondului nu are la baza o stabilire a faptelor corectă, exhaustivă și bazată pe interpretarea coroborată a materialului probator.

Tocmai de aceea, motivul de recurs este fondat, deoarece nivelul de aproximare a stării de fapt nu permite instanței de recurs verificarea modului în care normele procesuale în materie de probațiune au fost respectate.

Astfel, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., hotărârea instanței de apel va fi casată, iar cauza trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe pentru analizarea probelor administrate, dar și pentru ca instanța de apel să manifeste deplin rol activ în aflarea adevărului, prin ordonarea administrării, cu prilejul rejudecării, a acelor probe pe care le consideră necesare pentru o deplină stabilire a stării de fapt.

Urmare a acestor concluzii, Înalta Curte arată că nu se mai impune, prin efectul casării, analiza ultimelor motive de recurs care deduc instanței de control judiciar aplicarea greșită a legii, în măsura în care, prin toate aceste considerente, s-a subliniat necesitatea unei reevaluări a stării de fapt în cauză.

Având în vedere suma considerentelor expuse în această decizie, potrivit art. 312 alin. (3), art. 313 și art. 315, recursul reclamantei va fi admis și, potrivit principalei solicitări, decizia atacată va fi casată pentru rejudecarea apelului, conform celor statuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta SC B. SA, prin administrator judiciar N. SPRL, împotriva deciziei civile nr. 1200/A din 28 iunie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 20 iunie 2017.