Decizia nr. 730/2016 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs împotriva sentinței nr. 5761/2013 a Tribunalului București

Prin sentința civilă nr. 247 din 5 mai 2014, Tribunalul Galați a respins, ca nefondată, acțiunea reclamantei SC A. SRL București, în contradictoriu cu pârâta SC B. SA Galați. C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe

Împotriva acestei sentințe civile, în termen legal a declarat apel reclamanta SC A. SRL București.

Fără a indica textul de lege pretins a fi fost greșit aplicat de către prima instanță, apelanta a solicitat admiterea apelului, anularea hotărârii criticate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Totodată, a solicitat apelanta reducerea cheltuielilor de judecată la care a fost obligată în fond, cuantumul onorariului de avocat fiind excesiv de ridicat și vădit disproporționat în raport cu valoarea complexității cauzei și activitatea desfășurată de apărătorul pârâtei. D. Hotărârea instanței de apel

Prin decizia civilă nr. 36/A din 6 martie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta SC A. SRL București, împotriva sentinței civile nr. 247 din 5 mai 2014 pronunțată de Tribunalul Galați, secția a II-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2013, în contradictoriu cu pârâta SC B. SA. E. Calea de atac împotriva hotărârii instanței de apel Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-reclamantă SC A. SRL București, aducându-i următoarele critici:

Hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea prevederilor Legii nr. 107/1996. Astfel, potrivit art. 2 lit. g) și g 1 ) din Legea nr. 107/1996, scopul legii apelor este „apărarea împotriva inundațiilor și a oricăror alte elemente hidrometorologice periculoase" și „managementul riscului de inundații, cu scopul de a reduce consecințele negative pentru sănătatea umană, mediu, patrimoniul cultural și activitatea economică. Potrivit art. 6 alin. (1) din aceeași lege, activitatea de gospodărire unitaeră, raționară și integrată a apelor se organizează și se desfășoară pe bazine hidrografice. Conform art. 6 alin. (5) din Legea nr. 107/1996, administrarea bazinelor hidrografice naționale, se face la nivelul discrictelor de bazin de către administrațiile bazinale de apă ale Administrației Naționale „Apele Române", iar potrivit alin. (6) al aceluiași articol la nivel național sunt stabilite districtele de bazine hidrografice printre care și Dobrogea Litoral.

Prin urmare, evidența legală și oficială a situațiilor hidrologice survenite în zona hidrografică care cuprinde porturile precizate în contractul nr. XX din 9 iunie 2010 (în temeiul căruia s-a formulat cererea introductivă), o ține administrația din cadrul AN „Apele Române" care are competența legală în privința districtului bazinal Dobrogea Litoral.

Recurenta-reclamantă a arătat că s-a adresat acesteia din urmă cu cererea din 17 martie 2014 pentru a i se comunica situația cotelor apelor Dunării în perioada 15-30 iulie 2010, perioadă în care trebuia executat contractul încheiat cu pârâta. Prin adresa din 24 martie 2014, AN „Apele Române" a comunicat valorile orare ale nivelului apei fluviului înregistrate la mirele stațiilor hidrometrice Brăila (km 169,4) și Galați (km 150) în perioada de interes.

Verificând situația precizată de AN „Apele Române" în perioada 15-30 iulie 2010, raportate la cotele de inundație în Portul Brăila, se poate constata că începând cu data de 16 iulie 2010 ora 18 și până la sfârșitul perioadei de executare a contractului, valorile apei fluviului Dunărea au fost mai mici decât aceste cote.

De asemenea și în Portul Galați valorile fluviului Dunărea au fost mai mici decât cota de inundație începând cu ora 18 din ziua de 15 iulie 2010 și până la sfârșitul perioadei de executare a contractului.

Prin urmare, în afară de ziua de 15 iulie 2010 în Portul Galați și în zilele de 15 și 16 iulie 2010 în Portul Brăila, în restul intervalului până la 30 iulie 2010, se putea cumpăra și livra marfa aferentă contractului încheiat cu reclamanta.

În opinia recurentei-reclamante mențiunile din certificatul de forță majoră emis la data de 6 iulie 2010 de Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Brăila, respectiv mențiunile din certificatul de forță majoră din 7 iulie 2010 emis de Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Galați, nu puteau constitui o bază legitimă pentru invocarea forței majore pentru intimata-pârâtă, deoarece, au fost emise pentru situații ce au survenit cu 8 și respectiv 9 zile înainte de începerea termenului de livrare, dar și pentru o perioadă de timp ce nu poate fi delimitată. Mai mult, aceste certificate au fost emise de organizații de drept privat care nu au competențele legale referitoare la activitatea de gospodărire a apelor.

De asemenea, intimata-pârâtă nici nu a solicitat noi certificate la încetare de forță majoră, cu toate că avut cel puțin o săptămână la dispoziție să verifice dacă mai subzistă situația atestată de cele două certificate (până la 15 iulie 2010), dar chiar 3 săptămâni, dacă ne raportăm la ultima zi a termenului de livrare (30 iulie 2010). În orice caz, intimata-pârâtă nu a făcut dovada faptului că a depus vreo diligentă pentru obținerea certificatelor de încetare a cazului de forță majoră.

În schimb, recurenta-reclamantă a depus la dosarul cauzei adresa din 24 martie 2014, emisă de AN „Apele Române", singura autoritate cu competențe legale în acest domeniu, care atestă că problema depășirii cotelor de inundație se putea pune doar în privința zilelor de 15 și 16 iulie 2010.

În acest context rezultă evidenta reaua-credință a intimatei-pârâte în invocarea așa zisului caz de forță majoră care numai exista începând cu ora 18 a zilei de 15 iulie 2010 în Portul Galați și începând cu ora 18 a zile de 16 iulie 2010 în Portul Brăila.

Mai mult, recurenta-reclamantă susține că intimata-pârâtă a dat dovadă de rea-credință și atunci când a refuzat să aducă marfa în Portul Constanța, unde nu exista o situație de forță majoră, deși reclamanta a precizat în scris că este dispusă să plătească toate costurile suplimentare ocazionate de această schimbare. S-a mai susținut că aceste aspecte au fost relevate chiar în fața primei instanțe, astfel încât instanța de apel le-ar fi putut examina chiar și situația în care ar fi considerat că motivarea apelului nu s-a făcut în termenul procedural.

Instanța de apel nici măcar nu și-a exprimat opinia asupra incidenței prevederilor Legii nr. 107/1996 și nici asupra corespondenței purtate cu intimata-pârâtă în legătură cu dorința reclamantei de a se livra marfa în Portul Constanța, costurile ocazionate de această schimbare urmând a fi suportate de către reclamantă, mai ales că reclamanta a precizat faptul că acceptă și depășirea termenului de livrare dacă marfa va fi livrată în Portul Constanța. F. Soluția instanței de recurs Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Instanța de apel nu a lămurit pe deplin situația de fapt și nu a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză.

Astfel, instanța de apel nu a verificat în ce măsură o persoană juridică de drept privat cum este o Cameră de Comerț și Industrie (atât cea de la Galați cât și cea de la Brăila), este îndreptățită să emită certificate de forță majoră într-un domeniu pe care nu-l are în obiectul de activitate, cum este creșterea nivelului apelor Dunării.

În mod evident această atribuție revine Administrației Naționale „Apele Române" prin districtele de bazine hidrografice competente, așa după cum rezultă din dispozițiile art. 2 și art. 6 din Legea nr. 107/1996.

Pe baza dispozițiilor acestei legi, precum și în temeiul actelor depuse de către recurenta-reclamantă, respectiv adresa din 24 martie 2014, emisă de Administrația Națională „Apele Române" trebuie reverificat în ce măsură mai poate fi considerat că a existat o situație de forță majoră în perioada în care intimata-pârâtă trebuia să execute contractul încheiat cu recurenta-reclamantă.

De asemenea, trebuie lămurit în ce măsură certificatele de forță majoră emise de Camerele de Comerț, Industrie și Agricultură din Galați și respectiv Brăila, puteau constitui o bază pentru constatarea forței majore, cât timp ele au fost emise cu mai mult de o săptămână înainte de data la care trebuia începută executarea contractului în respectivele porturi și cât timp intimata-pârâtă nu a mai solicitat un certificat de forță majoră după încetarea situației respective, din care trebuia să rezulte că respectiva situație de forță majoră a existat cu adevărat în perioada de executare a contractului.

În altă ordine de idei, instanța de apel nu a verificat dacă sunt îndeplinite condițiile de existență a cazului de forță majoră, așa cum acestea au rezultat din doctrina și jurisprudența aferentă vechiului C. civ. Potrivit doctrinei și jurisprudenței, forța majoră este reprezentată de orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil și inevitabil.

În ce privește caracterul extern, acesta există, creșterea nivelului apelor Dunării fiind un eveniment care nu ține de voința internă a părților sau de caracteristicile bunului ce a făcut obiectul contractului.

În ce privește însă caracterul imprevizibil al acestui eveniment este greu de acceptat că acesta există, cât timp aproape anual se produc creșteri ale nivelului apelor Dunării, fiind un eveniment, totuși, previzibil pentru o persoană cu o diligentă medie, mai ales pentru un profesionist care lucrează în domeniul transportului pe ape.

Este discutabil și caracterul absolut invincibil și inevitabil al fenomenului, pentru că nu este vorba despre caracterul absolut invincibil al creșterii nivelului apelor Dunării, cât mai ales de previzibilitatea producerii acestui fenomen și evitabilitatea lui, în sensul că activitatea de colectare a producției de cereale contractate și încărcarea ei în nave de transport se putea face și în alt port în care acest fenomen era previzibil că nu se va petrece, în perioada prevăzută pentru executarea contractului, mai ales că în speța de față recurenta-reclamantă i-a comunicat intimatei-pârâte faptul că este dispusă să suporte cheltuielile suplimentare legate de achiziția, transportul și încărcarea mărfii în Portul Constanța.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 coroborat cu prevederile art. 496 și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.