ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2363/2015

Decizia nr. 2363/2015

Asupra cererilor de recurs, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ialomița sub nr. x/98/2010 reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pârâta B. solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 1.840.286 lei reprezentând prejudiciu cauzat ca urmare a refuzului nejustificat ala cesteia de a-i cesiona terenul cu destinație agricolă în suprafață de 8. 546,21 ha din exploatarea SC C. SA, județul Ialomița pentru anul 2007. Suma de 1.840.286 lei reprezintă beneficiu pe care reclamanta l-ar fi realizat în urma cultivării și obținerii de producție de pe suprafața mai sus menționată. De asemenea, reclamanta a mai solicitat și obligarea pârâtei la plata sumei de 7.060.849 lei ce reprezintă prejudiciul cauzat de neîncasarea subvențiilor pe anul 2007, ca urmare a refuzului nejustificat al B. de a-i concesiona terenul cu destinație agricolă în suprafață de 8.546,21 ha ce a aparținut SC C. SA și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta B. a depus întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței materiale și teritoriale a Tribunalului Ialomița, secția civilă.

Prin sentința civilă nr. 1405F din 26 martie 2013 Tribunalul Ialomița a admis excepția necompetenței teritoriale a cauzei și a declinat competența de soluționare a acesteia în favoarea Tribunalului București.

Pe rolul Tribunalului București, secția a Vl-a civilă, cauza a fost înregistrată la data de 05 aprilie 2013 sub nr. x/3/2013.

La data de 29 aprilie 2013 reclamanta și-a precizat cererea de chemare în judecată în sensul că se limitează pretențiile la pagubele cauzate de neîncheierea contractului de concesiune aferent suprafeței de 150 ha stabilite prin Decizia civilă nr. 4729 din 28 noiembrie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin sentința civilă nr. 5781 din 23 septembrie 2013 instanța a admis în parte acțiunea privind pe reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâta B., respectiv a admis petitul doi al cererii de chemare în judecată, în sensul obligării pârâtei B. la plata sumei de 164.582,41 lei subvenții neîncasate aferente anului 2007, și a respins petitul unu ca neîntemeiat. Totodată, a fost obligată pârâta la plata sumei de 5.903,64 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că la data de 10 decembrie 2003 între reclamantă și lichidatorul judiciar al SC C. SA s-a încheiat procesul-verbal de adjudecare având ca obiect terenul în suprafață de 8.546 ha.

La data de 27 mai 2011, în baza sentinței civile nr. 7786 din 09 iunie 2004 menținută prin Decizia Curții de Apel București secția a V-a comercială nr. 139 din 9 martie 2007, între reclamantă și B. s-a încheiat contractul de concesiune prin atribuire directă din 27 mai 2011

Prin Decizia nr. 4729 din 28 noiembrie 2012 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă, a admis recursul B., al intervenientei și al Ministerului Public Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, în sensul că a fost modificată decizia apelată, s-a admis apelul declarat de B. și de către intervenientă, fiind schimbată sentința apelată în sensul că s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, pârâta B. fiind obligată să încheie contract de concesiune prin negociere directă cu reclamanta pentru suprafața de 150 ha teren agricol și pentru suprafața de teren aferentă zonei de producție pentru lucrările de amenajări funciare, dispunându-se repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului de concesiune din 27 mai 2011, cu excepția suprafeței de 150 ha de teren agricol și a suprafeței de teren aferentă zonei de producție pentru lucrările de amenajări funciare.

S-a reținut că, într-adevăr, în materia răspunderii civile delictuale răspunderea este integrală, cel care a săvârșit fapta ilicită fiind ținut a răspunde pentru toate pagubele cauzate, previzibile și neprevizibile.

În ceea ce privește petitul unu, s-a constatat că prin adresa din 20 septembrie 2005 B. a comunicat că potrivit Hotărârii nr. 20 din 27 octombrie 2004, Consiliul de Administrație al B. a aprobat încheierea unui contract de concesiune prin atribuire directă pentru o suprafața de 150 ha teren cu destinație agricolă, având în vedere efectivul de animale deținut de societatea reclamantă. Prin adresa din 03 octombrie 2005 reclamanta a precizat însă că trebuie concesionată prin atribuire directă suprafața integrală de 8.546 ha, neacceptând concesiunea pentru suprafața de 150 ha.

Efectivul de animale a fost și argumentul în baza căruia Înalta Curte, prin Decizia nr. 4729/2012 a apreciat că reclamantei i se va atribui direct prin concesiune suprafața de 150 ha cu teren destinație agricolă necesar asigurării bazei furajere.

În consecință, în luna noiembrie a anului 2012 pârâta B. a fost obligată să încheie cu reclamanta contract de concesiune prin negociere directă pentru suprafața de 150 ha teren agricol și pentru suprafața de teren aferentă zonei de protecție pentru lucrările de amenajări funciare.

Reținând astfel că pârâta, în raport de dispozițiile legale, și-a arătat disponibilitatea încă din anul 2005 în sensul încheierii contractului de concesiune pentru o suprafață de 150 ha, tribunalul, în raport de dispozițiile art. 998 C. civ., a constatat că nu poate reține îndeplinirea cumulativă a condițiilor răspunderii civile delictuale în sensul culpei și a faptei ilicite. Deși răspunderea civilă delictuală operează pentru cea mai ușoară culpă, obligația de reparare a prejudiciului cauzat subzistând indiferent de gravitatea vinovăției, în speța de față tribunalul a constatat că nu se poate reține culpa pârâtei în raport de adresa din anul 2005.

Pe de altă parte, și în ceea ce privește fapta ilicită, tribunalul a constatat că nu a existat un refuz în sensul încheierii contractului de concesiune în ceea ce privește suprafața de 150 ha. Așa cum și reclamanta subliniază, prin răspunsul la întrebarea nr. 1 din interogatoriu, pârâta a precizat că „în temeiul art. 21

1

din Legea nr. 286/2001 SC A. SRL putea pretinde concesionarea prin atribuire directă doar a suprafeței de teren cu destinație agricolă de 150 ha", răspuns ce se coroborează cu adresa din 20 septembrie 2005 B. menționată.

Pentru aceste considerente, pretențiile în cuantum de 187.249,99 lei beneficiu nerealizat ca urmare a imposibilității de exploatare a terenului cu destinație agricolă în suprafață de 150 ha aflat anterior în exploatarea societății falite SC C. SA, din culpa pârâtei nu se justifică, instanța reținând neîntrunirea cumulativă a condițiilor răspunderii civile delictuale.

În ceea ce privește petitul 2 privind obligarea pârâtei la plata sumei de 164.582,41 lei reprezentând prejudiciu rezultat din neîncasarea subvențiilor pe anul 2007 ca urmare a refuzului nejustificat al pârâtei de a concesiona terenul cu destinație agricolă în suprafață de 150 ha aflat anterior în exploatarea societății falite SC C. SA, tribunalul a apreciat că este vorba de o obligație legală în condițiile Ordinului nr. 687/2007, în acel moment fiind în vigoare contractul de concesiune prin atribuire directă din 27 mai 2011, prin Decizia nr. 4729 din 28 noiembrie 2012 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă, dispunând repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului de concesiune din 27 mai 2011, cu excepția suprafeței de 150 ha de teren agricol și a suprafeței de teren aferentă zonei de producție pentru lucrările de amenajări funciare.

Reținând dispozițiile legale evocate, tribunalul a admis petitul doi, în sensul că a obligat pârâta B. la plata sumei de 164.582, 41 lei subvenții neîncasate aferente anului 2007.

Împotriva acestei soluții, în termen legal, au formulat apel pârâta B., reclamanta SC A. SRL, precum și intervenienta SC D. SRL.

Prin Decizia civilă nr. 1006/2014 din 12 noiembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, s-au respins apelurile formulate de apelantele SC D. SRL și SC A. SRL, prin administrator judiciar SC E. Ipurl, împotriva încheierii din 29 aprilie 2013 și a sentinței civile nr. 5781 din data de 23 septembrie 2013, pronunțate de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2013, ca nefondate.

S-a respins cererea de intervenție accesorie în interesul apelantei SC A. SRL formulată de intervenientul F. ca neîntemeiată.

S-a admis apelul formulat de apelanta B. împotriva sentinței civile nr. 5781 din data de 23 septembrie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2013.

A fost schimbată în parte sentința apelată în sensul că s-a respins și petitul doi al cererii ca neîntemeiat.

A fost înlăturată dispoziția privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în fond.

S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

În privința apelului formulat de reclamanta SC A. SRL, instanța de apel a apreciat că acesta este nefondat.

Astfel, referitor la critica privind greșita interpretare a situației de fapt, apelanta reclamantă a susținut că adresa din 20 septembrie 2005 emisă de către B. ar fi lipsită de relevanță, deoarece ar fi lipsit intenția reală a B. de a încheia contractul de concesiune, dedusă din poziția procesuală a acesteia precum și din existența și a unui alt litigiu pe rolul instanțelor, inițiat chiar de cate B.

Așa cum în mod corect a reținut și prima instanță, prin adresa din 20 septembrie 2005, B. a înștiințat în mod expres pe reclamanta SC A. SRL, răspunzând unei solicitări a acesteia, în sensul că, „la solicitarea SC A. SRL Fetești de a concesiona întreaga suprafață de teren cu destinație agricolă de la SC C. SA - jud. Ialomița, Consiliul de Administrație al B. a aprobat, prin Hotărârea nr. 20 din 27 octombrie 2004, încheierea unui contract de concesiune prin atribuire directă pentru o suprafață de 150 ha teren cu destinație agricolă, la stabilirea acesteia avându-se în vedere efectivul de animale deținute de SC A. SRL Fetești."

Prin adresa nr. 381 din 3 octombrie 2005 însă, apelanta reclamantă a refuzat încheierea contractului de concesiune pentru suprafața de 150 ha, insistând asupra solicitării sale de a i se concesiona întreaga suprafață de 8.546 ha teren agricol.

Astfel, în condițiile în care în anul 2005 apelanta reclamantă a refuzat încheierea contractului de concesiune pentru suprafața de 150 ha deoarece pretindea o suprafață mult mai mare de teren, nu poate susține că neîncheierea contractului pentru această suprafață s-ar fi datorat faptului că „B. nu a avut niciodată intenția de a încheia contractul de concesiune, intenție dedusă de altfel, din faptul că aceasta efectua demersuri pentru anularea contractului prin care reclamanta dobândise dreptul de proprietate asupra bunurilor situate în com. Stelnica, prin inițierea unei acțiuni în justiție.

Instanța de apel a reținut că însăși dreptul de concesiune prin negociere directă a suprafețelor de 150 ha, respectiv 8.404 ha a făcut obiectul unui litigiu purtat între părți, inițiat din 2004 pe rolul Tribunalului București, secția a Vl-a comercială, și finalizat la data de 28 noiembrie 2012 prin Decizia nr. 4729 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2008. Așadar, pârâta B. nu a fost niciodată de acord cu concesionarea întregii suprafețe de 8.546,21 ha, pentru care reclamanta a solicitat inițial despăgubiri, înainte de precizarea acțiunii în fața instanței de fond, opunându-se admiterii acțiunii inițiate de reclamantă si exercitând toate căile de atac, astfel încât în nici un caz nu se poate considera ca fiind dovedită „lipsa intenției" acesteia de a încheia contractul de concesiune pentru suprafața de 150 ha prin inițierea unui nou litigiu.

Apelanta reclamantă putea să încheie contractul de concesiune pentru suprafața de 150 ha, așa cum i s-a adus la cunoștință că s-a aprobat de către Consiliul de Administrație al B., fără ca aceasta să aibă semnificația „acceptării" unei „diminuări nejustificate" a suprafeței de teren la care considera că este îndreptățită, aceasta putând continua litigiul înregistrat pe rolul instanței pentru restul suprafeței de teren.

Neîncheierea contractului de concesiune pentru suprafața de 150 ha se datorează deci refuzului reclamantei de a încheia contractul pentru a suprafață mai mică decât cea pretinsă de aceasta, respectiv 8.546 ha, și nicidecum refuzului pârâtei B.

Nu a fost reținută nici susținerea apelantei reclamante în sensul că recunoașterea irevocabilă a dreptul său de a primi în concesiune numai suprafața de 150 ha, prin Decizia nr. 4729 din 28 noiembrie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, nu este de natură să înlăture caracterul ilicit al faptei pârâtei. Instanța de apel a apreciat că dimpotrivă, această decizie nu face decât să confirme faptul că propunerea pârâtei potrivit adresei din septembrie 2005 de încheiere a contractului de concesiune pentru suprafața de numai 150 ha era corectă.

Chiar dacă la data la care B. a aprobat încheierea contractului de concesiune prin negociere directă a suprafeței de 150 ha era pronunțată sentința comercială nr. 7786 din 09 iunie 2004 a Tribunalului București, secția a Vl-a comercială, prin care instanța obligase B. la încheierea unui contract de concesiune având ca obiect terenul în suprafață de 8546 ha, refuzul B. de a încheia acest contract nu poate fi calificat ca fiind o faptă ilicită, față de Decizia civilă nr. 4729 din 28 noiembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Astfel, prin această decizie a fost schimbată sentința amintită, stabilindu-se în mod irevocabil că apelanta reclamantă nu a avut dreptul de a concesiona întreaga suprafață pretinsă, ci numai cei 150 ha cu privire la care B. și-a manifestat disponibilitatea de a-i concesiona încă din 2005.

Nu a fost reținută nici critica privind greșita aplicare a legii de către prima instanță, respectiv îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale a B.

Astfel, a susținut apelanta reclamantă că prin refuzul nejustificat de concesionare a terenului în litigiu, comunicat prin adresa din 22 ianuarie 2004, pârâta B. a adus atingere dreptului de concesiune al apelantei reclamantă, fapta ilicită constând în acest refuz nejustificat.

Așa cum s-a reținut deja însă, ulterior adresei din ianuarie 2004, pârâta B. a emis adresa din septembrie 2005, prin care a comunicat apelantei reclamantă că prin Hotărârea nr. 20 din 27 octombrie 2004 Consiliul de Administrație al B. a aprobat încheierea contractului de concesiune prin atribuire directă pentru o suprafață de 150 ha teren.

Prin hotărâre judecătorească irevocabilă, s-a stabilit că apelanta reclamantă „poate pretinde, în temeiul art. 211 din Legea nr. 268/2001 doar o suprafață de teren cu destinație agricolă de 150 ha pentru asigurarea bazei furajere pentru ferma 8 zootehnică și terenul din zona de protecție a sistemului de canale și de sub acestea, neavând niciun drept a pretinde întreg terenul de 8546 ha".

Neîncheierea acestui contract s-a datorat refuzului apelantei reclamante de a încheia un contract de concesiune pe o suprafață mai mică decât cea pretinsă de ea de 8546 ha, deși nimic nu împiedica reclamanta să încheie contractul de concesiune pentru cei 150 ha de teren și să continue demersurile în justiție pentru restul suprafeței.

În consecință, în mod corect a apreciat prima instanță că în speță nu există o faptă ilicită a pârâtei, astfel că nu mai era necesară analizarea celorlalte elemente ale răspunderii delictuale.

Prin cererea de intervenție accesorie în interesul acestei apelante, nu se aduc argumente noi față de cele invocate deja prin apelul reclamantei.

Față de toate aceste considerente, în temeiul art. 296 C. proc. civ., instanța de apel a respins apelul formulat de reclamanta SC A. SRL, cu consecința respingerii ca neîntemeiată și a cererii de intervenție accesorie în interesul acestei apelante formulată de intervenientul F.

În privința apelului formulat de pârâta B., s-a apreciat că acesta este fondat, pentru următoarele considerente:

Deși instanța de fond a reținut că în speță nu există fapta culpabilă a pârâtei de a refuza încheierea contractului de concesiune pentru suprafața de 150 ha, totuși, în privința prejudiciului cuantificat la valoarea subvențiilor neîncasate pe anul 2007, a apreciat că pretenția este întemeiată, fiind vorba de o obligație legală în condițiile Ordinului nr. 687/2007, în acel moment fiind în vigoare contractul de concesiune din 27 mai 2011 iar Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus repunerea părților în situația anterioară încheierii acestui contract, cu excepția suprafeței de 150 ha.

Este fondată critica apelantei pârâtă în sensul că nu se poate aprecia că reclamanta era îndreptățită să încaseze subvențiile pentru anul 2007 în baza contractului din 27 mai 2011, acest contract nefiind în vigoare în anul 2007.

Cu privire la repunerea în situația anterioară contractului din 2011 dispusă de Înalta Curte de Casație și Justiție, cu excepția terenului de 150 ha, această excepție are semnificația menținerii situației create prin încheierea contractului din 2011 cu privire la cele 150 ha, fără a produce efecte anterioare anului 2011.

În consecință, câtă vreme instanța de fond a constatat că în sarcina apelantei pârâte nu se poate reține săvârșirea faptei ilicite de a fi refuzat încheierea contractului de concesiune pentru suprafața de 150 ha, nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii delictuale nici pentru repararea prejudiciului pretins a fi produs ca urmare a neîncasării subvenției.

S-a reținut că este fondată și critica privind neîndeplinirea în cauză a condițiilor prevăzute de Ordinul nr. 687/2007 pentru acordarea subvențiilor, care în art. 5 enumera condițiile de eligibilitate pentru acordarea sprijinului financiar, și care nu se limitează exclusiv la dovada proprietății sau a dreptului de folosință. în consecință, despre prejudiciul ce se susține că ar fi fost cauzat prin neîncasarea subvențiilor nu se poate reține nici că ar fi cert, prin raportare la faptul că simpla dovadă a proprietății sau a dreptului de folosință asupra terenului nu era suficientă pentru a da naștere dreptului de a încasa subvențiile, fiind necesară și dovada altor condiții de eligibilitate, a căror îndeplinire nu depindea de conduita B.

În privința apelului formulat de intervenienta SC D. SRL în interesul pârâtei B., instanța a constatat că și acesta este nefondat.

Astfel, în mod corect a apreciat prima instanță că intervenienta nu justifică, în prezenta cauză, un interes personal și direct, acțiunea având ca obiect repararea pretinsului prejudiciu produs prin fapta delictuală proprie a pârâtei B., acțiunea fiind întemeiată pe dispozițiile art. 998 C. civ.

În consecință, s-a reținut că în cauză nu se pune problema legalității încasării subvențiilor de către apelanta intervenienta, ci repararea pretinsului prejudiciu, cuantificat la nivelul beneficiului nerealizat si a subvențiilor neîncasate, cauzat reclamantei SC A. SRL ca urmare a pretinsului refuz nejustificat de a încheia un contract de concesiune de către B.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta SC A. SRL prin SC E. Ipurl și intervenientul F.

Recursul declarat de reclamanta SC A. SRL prin SC E. Ipurl a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta - reclamantă solicitând admiterea acestuia, modificarea hotărârii atacate, în principal în sensul admiterii apelului formulat de reclamantă, schimbarea hotărârii instanței de fond în sensul admiterii în tot a cererii introductive și respingerea apelului formulat de B. împotriva sentinței tribunalului, iar în subsidiar, în sensul respingerii apelului formulat de B. împotriva sentinței civile nr. 5781 din 23 septembrie 2013 a Tribunalului București și menținerii acestei sentințe.

Recurenta-reclamantă susține că hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 998 C. civ., privind răspunderea civila delictuală.

Arată că, chiar în perioada în care B. pretindea că intenționează să încheie contract de concesiune cu reclamanta prin emiterea adresei din 20 septembrie 2005, aceeași B. efectua demersuri pentru anularea contractului prin care recurenta - reclamantă dobândise proprietatea asupra bunurilor situate în com. Stelnica.

Astfel, deși prin sentința civilă nr. 7786 din 09 iunie 2004, Tribunalul București a admis cererea reclamantei așa cum a fost formulată, B. a formulat apel arătând că nu se justifică solicitarea de concesionare prin atribuire directă.

Așadar, pe de o parte, B. emitea adrese formale către reclamantă în sensul încheierii contractului de concesionare prin atribuire directă, dar în același timp, în fata instanțelor făgăduia dreptul de a primi în concesiune terenul, încercând constrângerea acestei societăți la concesionarea doar a unei suprafețe de 150 hectare din terenul total de 8.546 hectare, în condițiile în care la acea dată nu se pronunțase vreo hotărâre judectorească (Decizia nr. 4729 din 28 noiembrie 2012 pronuntta de Înalta Curte de Casație și Justiței vine la aproximativ 7 ani după momentul la care se referă recurenta) prin care să se reducă obligația B. de a contracta la suprafața de 150 hectare.

Recurenta-reclamantă consideră că refuzul de a contracta al B. reiese din impunerea încheierii contractului în condiții vădit defavorabile reclamantei, din poziția B. la momentul respectiv care este contrazisă de un act juridic civil valabil și o hotărâre judecatoreacă existente la acea dată (anul 2005), precum și din imposibilitatea B. ca în anul 2005 să prevadă ce va hotărâ Înalta Curte de Casație și Justiție, printr-o decizie viitoare acestui moment.

Așadar, în opinia recurentei - reclamante, atât instanța de apel cât și cea de fond au apeciat în mod greșit că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale a B. (art. 998 C. civ.) în condițiile în care aceasta nu și-a îndeplinit obligația de concesionare a terenului de 150 ha, a adus atingere dreptului societății reclamante la concesiune. Fapta ilicită constă în refuzul abuziv al intimatei de a încheia contractul de concesiune, prejudiciul îi reprezintă beneficiul nerealiat de reclamantă ca urmare a imposibilității de a exploata cele 150 ha ce trebuiau concesionate, prejudiciu constatat prin raport de expertiză față de care părțile nu au formulat obiectiuni, iar legătura de cauzalitate fapta ilicită-prejudiciu reiese în mod implicit.

Recurenta -reclamantă mai arată și faptul că instanța de apel a admis apelul B. schimbând hotărârea Tribunalului București care admisese petitul 2 din cererea introductivă, obligând B. la plata subvențiilor neîncasate pe anul 2007.

Relativ la aplicarea legii de către instanța de apel, recurenta consideră că Tribunalul București, în mod corect a apreciat că suntem în prezența unei obligații legale statuate de Ordinul nr. 687/2007, în timp ce Curtea de Apel București, în apel, prin admiterea apelului B., a lipsit de efecte juridice acest act normativ, hotărârea din apel fiind rodul greșitei aplicări a normelor juridice cuprinse în acest ordin.

Mai susține recurenta și faptul că instanța de apel a admis apelului B. cu încălcarea regulilor privind răspunderea civila delictuală (greșita aplicare a art. 998 C. civ.).

Aparent, arată că instanța de apel are dreptate atunci când susține că dacă instanța de fond a constatat lipsa culpei B. față de primul capăt de cerere, nu se mai poate constata că B. este în culpă față de cel de-al doilea capăt de cerere, însă se scapă din vedere că dacă la primul capăt de cerere vorbim de beneficiul nerealizat sub forma de producție agricolă, deci este beneficiu nerealizat ca urmare a unei activități, în cazul celui deal doilea capăt de cerere vorbim de beneficiu nerealizat sub forma neîncasării unor sume stabilite prin lege deci de neîncasarea unor drepturi bănești legale.

Cu privire la existența în speță a unei fapte culpabile a B., face trimitere la discuțiile făcute mai sus cu privire la faptul că B. este în culpă, aceasta constând în refuzul nejustificat de a contracta cu societatea reclamantă.

Recursul declarat de intervenientul F. a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., acesta solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate și, pe cale de consecință, admiterea apelului său, modificarea în parte a sentinței civile nr. 5781 din 23 septembrie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată și precizată, și, pe fond obligarea B. la plata sumei de 187.249,99 lei, reprezentând beneficiu nerealizat ca urmare a imposibilității de exploatare a terenului cu destinație agricolă în suprafață de 150 ha, aflat anterior în exploatarea societății falite SC C. SA Stelnica, din culpa intimatei-pârâte și obligarea B. la plata sumei de 164.582,41 lei, reprezentând prejudiciu rezultat din neîncasarea subvențiilor pe anul 2007 ca urmare a refuzului nejustificat al intimatei-pârâte de a-i concesiona terenul cu destinație agricolă în suprafață de 150 ha, aflat anterior în exploatarea societății falite SC C. SA.

După prezentarea situației de fapt și a soluțiilor pronunțate în cauză, recurentul - intervenient a susținut, în esență, următoarele critici:

- cu privire la pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., susține că instanța de apel a ignorat situația de fapt reală, respectiv, contextul în care a fost emisă adresa din 20 septembrie 2005, care în opinia instanței ar exonera-o pe pârâtă de răspunderea civilă delictuală rezultată din refuzul de a încheia contractul de concesiune, dar și întinderea drepturilor pe care le justifica la data emiterii acesteia.

Astfel, la momentul septembrie 2005, nu ar fi putut fi reținută intenția reală a B. de a concesiona, instanța de apel acordând adresei din 20 septembrie 2005 o forță juridică nejustificat de mare comparativ cu actele procedurale susținute de B. în fata instanței de judecată, din care rezulta că B. nu recunoștea dreptul de a beneficia de contractul de concesiune, nici cu privire la suprafața de 8546 ha, nici cu privire la suprafața de 150 ha.

La momentul la care a solicitat concesionarea terenului în suprafață de 8546 ha, și-a întemeiat pretențiile pe procesul-verbal de adjudecare având ca obiect terenul în suprafață de 8.546 ha aflat anterior în exploatarea societății falite SC C. SA, încheiat la data de 10 decembrie 2003 și lichidatorul judiciar al SC C. SA, acesta justificând cererea de concesionare pentru întreaga suprafață de teren, iar nu numai pentru suprafața de 150 ha.

Contrar celor reținute de instanța de apel, împrejurarea că, nouă ani mai târziu, prin Decizia nr. 4729 din 28 noiembrie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, a fost recunoscut irevocabil dreptul Vitifam de a primi în concesiune suprafața de 150 ha nu este de natură să înlăture caracterul ilicit al faptei B., constând în refuzul de a concesiona suprafața de teren pentru care Vitifam justifica, la momentul formulării cererii de încheiere a unui contract de concesiune, un titlu valabil în temeiul căruia solicita concesionarea, natura ilicită a faptei urmând a fi apreciată raportat la momentul săvârșirii acesteia.

- cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul susține că nu pot fi reținute considerentele instanței de apel potrivit cărora nu se poate aprecia că era îndreptățită să încaseze subvențiile pentru anul 2007 în baza contractului din 27 mai 2011. Astfel cum și intervenientul au susținut pe parcursul judecării cauzei, cererea a de primi despăgubirile rezultate din neîncasarea subvențiilor pe anul 2007 are ca temei răspunderea civilă delictuală, iar nu răspunderea civilă contractuală, cum în mod eronat reține instanța de apel.

Consideră că fapta ilicită imputată B. constă în neîndeplinirea obligației de a preda bunul concesiunii, predare la care era îndreptățită începând cu data de 10 decembrie 2003, data la care s-a încheiat procesul-verbal de adjudecare având ca obiect terenul în suprafață de 8.546 ha, aflat anterior în exploatarea societății falite SC C. SA.

Mai arată că sunt lipsite de fundament considerentele instanței de apel potrivit cărora nu ar fi fost îndeplinite condițiile prevăzute de Ordinul nr. 687/2007 pentru acordarea subvențiilor. Astfel, problema îndeplinirii condițiilor Ordinului nr. 687/2007 a fost ridicată pentru prima oară în fața instanței de apel, nefiind supusă analizei instanței de fond și dezbaterii contradictorii a părților. Prin cererea de chemare în judecată, a arătat ca imposibilitatea încasării subvențiilor pentru anul 2007 s-a datorat refuzului B. de a încheia contractul de concesiune și de a preda bunul ce ar fi trebuit să facă obiectul contractului; prin urmare, ca urmare a faptei ilicite a pârâtei, a fost în imposibilitate de a formula însăși cererea de acordare a subvențiilor. Instanța de apel nu indică în concret și nu analizează care sunt condițiile de eligibilitate pe care nu le-ar fi îndeplinit raportat la prevederile Ordinului nr. 687/2007, limitându-se la a arăta că acest argument al B. ar fi fondat.

- o altă critică se referă la îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale a B. ca urmare a neîndeplinirii de către aceasta a obligației legale de a preda terenul de 150 ha și la inexistența cauzelor de exonerare a B. de răspunderea civilă delictuală.

Prin refuzul nejustificat de concesionare a terenului în litigiu, comunicat prin adresa din 22 ianuarie 2004 și confirmat în repetate rânduri pe parcursul derulării litigiilor dintre părți, intimata-pârâtă B. a adus atingere dreptului de a concesiona, dobândit ca urmare a finalizării, la data de 10 decembrie 2003, a procedurii de adjudecare a terenului aflat anterior în exploatarea societății SC C. SA.

Procedând astfel, intimata-pârâtă a provocat în patrimoniul un prejudiciu considerabil, cuantificat în mod corect prin expertiza contabilă efectuată în cauză în fața instanței de fond.

Înalta Curte având în vedere dispozițiile art. 137 C. proc. civ. potrivit cărora -„instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură precum și asupra celor de fond care fac de prisos în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii" - va analiza cu prioritate excepția netimbrării recursului declarat de intervenientul F.

Astfel, recursul declarat de recurentul - intervenient F. urmează a fi anulat ca netimbrat pentru următoarele motive:

Potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 146/1997 acțiunile și cererile introduse la instanțele judecătorești sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute în această lege, iar conform art. 20, taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, neîndeplinirea obligației de plată până la termenul stabilit fiind sancționată cu anularea cererii, împiedicând discutarea oricăror alte chestiuni privind cauza, în temeiul art. 137 și 316 C. proc. civ.

Neîndeplinirea acestei obligații se sancționează cu anularea acțiunii sau a cererii, conform dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/197, dispoziții incidente și în cazul neaplicării timbrului judiciar.

Potrivit art. 9 alin. (1) din O.G. nr. 32/1995 privind timbrul judiciar, „cererile pentru care se datorează timbru judiciar nu vor fi primite și înregistrate, dacă nu sunt timbrate corespunzător, iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, „în cazul nerespectării dispozițiilor prezentei ordonanțe, se va proceda conform prevederilor legale în vigoare referitoare la taxa de timbru".

Pentru termenele de judecată din 14 mai 2015 și 23 septembrie 2015, recurentului intervenient i s-a pus în vedere prin citații să timbreze cererea de recurs cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 3.815 lei și timbru judiciar în cuantum de 5 lei.

La termenul de dezbateri în fond, când procedura de citare a fost legal îndeplinită, Înalta Curte a constatat că recurentul intervenient nu s-a conformat îndeplinirii obligației legale de plată a taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar prevăzută de actul normativ anterior menționat.

Constatând că recursul nu a fost timbrat anticipat, că recurentul - intervenient nu s-a conformat obligației de timbrare procedural comunicată, și că în cauză nu operează scutirea legală - personală sau ca obiect - de obligația timbrării, Înalta Curte urmează să dea eficiență dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, respectiv celor ale art. 35 alin. (5) din Normele metodologice de aplicare a legii și să dispună anularea ca netimbrat a recursului declarat de intervenientul F., fără a mai fi analizate aspectele de nelegalitate invocate în calea de atac formulată.

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate de recurenta - reclamantă SC A. SRL prin administrator SC E. Ipurl, Înalta Curte reține următoarele:

Prin acțiunea precizată la data de 29 aprilie 2013, reclamanta SC A. SRL și-a limitat pretențiile deduse judecății la pagubele cauzate de neîncheierea contractului de concesiune aferent suprafeței de 150 ha stabilite prin Decizia nr. 4729 din 28 noiembrie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Motivul de recurs formulat de recurenta - reclamantă în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. privind greșita aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor referitoare la răspunderea civilă delictuală este nefondat.

Recurenta - reclamantă susține că pârâta B. a săvârșit o faptă ilicită prin refuzul nejustificat de a încheia contractul de concesiune cu privire la terenul în litigiu. în opinia recurentei - reclamante, fapta culpabilă a pârâtei constând în refuzul a concesiona suprafața de teren, rezultă din demersurile întreprinse pe rolul instanțelor judecătorești, pentru anularea contractului, prin care reclamanta SC A. SRL dobândise proprietatea bunurilor situate în com. Stelnica.

În speță, cu privire la starea de fapt, așa cum a fost reținută de instanțele de fond și apel, ce nu poate fi reevaluată în recurs față de actuala structură a art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., se constată că, prin adresa din 20 septembrie 2005, pârâta a comunicat recurentei -reclamante că prin Hotărârea nr. 20 din 27 octombrie 2004, Consiliul de Administrație al B. a aprobat încheierea contractului de concesiune prin atribuire directă pentru o suprafață de 150 ha teren.

Contrar susținerilor recurentei, aprobarea cererii reclamantei de concesionare a suprafeței de 150 ha (Hotărârea nr. 20 din 27 octombrie 2004 Consiliul de Administrație al B.) este anterioară acțiunii de constatare absolută a contractului de vânzare - cumpărare din 15 martie 2004, care a fost introdusă la data de 13 iulie 2005.

Totodată, prin Decizia nr. 4729 din 28 noiembrie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a statuat în mod irevocabil faptul că reclamanta SC A. SRL nu a avut dreptul de a pretinde întreg terenul de 8.546 ha, ci numai cei 150 ha cu privire la care B. și-a manifestat disponibilitatea de a-i concesiona încă din 2005, conform adresei mai sus menționate.

În acest context, instanța de apel în mod corect a reținut că neîncheierea contractului de concesiune pentru suprafața de 150 ha se datorează refuzului reclamantei de a încheia contractul pentru o suprafață mai mică decât cea pretinsă de aceasta, respectiv 8546 ha și nicidecum refuzului pârâtei B.. Astfel, reclamanta putea să încheie contractul de concesiune pentru cei 150 ha de teren și să continue demersurile în justiție pentru restul suprafeței.

Prin urmare, instanța de apel a apreciat cu justețe că poziția intimatei - pârâte B., exprimată neechivoc, de concesionare doar a suprafeței de 150 ha, din totalul de 8546 ha, poziție confirmată ulterior din perspectiva celor dispuse de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2/2008 nu poate avea un caracter ilicit și abuziv.

Întrucât în speță nu există o faptă ilicită a intimatei - pârâte B., în mod corect instanța de apel a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 998 C. civ., nemaifiind necesară analiza celorlalte elemente ale acestei răspunderi.

Nu este fondată nici critica referitoare la faptul că prin admiterea apelului B. și constatarea faptului că reclamanta nu era îndreptățită să încaseze subvențiile pentru anul 2007 în baza contractului din 27 mai 2011, instanța de apel a aplicat greșit legea cu privire la repararea prejudiciului cuantificat la nivelul beneficiului nerealizat sub forma neîncasării unor sume stabilite prin lege. Recurenta - reclamantă susține greșita aplicare de către instanța de apel a normelor juridice cuprinse în Ordinul nr. 687/2007.

Contrar susținerilor recurentei - reclamante, instanța de apel a apreciat în mod corect că atâta timp cât nu se poate reține în sarcina intimatei - pârâte săvârșirea faptei ilicite de a fi refuzat încheierea contractului de concesiune pentru suprafața de 150 ha, nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale nici pentru repararea prejudiciului pretins a fi produs ca urmare a neîncasării subvenției.

Astfel, contractul din 27 mai 2011 nu era în vigoare în anul 2007, iar în ce privește repunerea în situația anterioară contractului din 2011 dispusă de Înalta Curte de Casație și Justiție, cu excepția terenului de 150 ha, s-a interpretat cu justețe de către instanța de apel că această excepție are semnificația menținerii situației create prin încheierea contractului din 2011 cu privire la cele 150 ha, fără a produce efecte anterioare anului 2011.

Spre deosebire de instanțele de fond, instanța de recurs nu mai are posibilitatea evaluării ori reevaluării situației de fapt și a probelor administrare, după abrogarea art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ., și nici nu poate analiza chestiuni de temeinicie.

Or, felul în care instanța de apel a statuat asupra îndeplinirii sau nu a condițiilor de aplicare a Ordinului nr. 687/2007 la situația de fapt reținută reprezintă o chestiune de temeinicie, și nu de nelegalitate.

Așa fiind, Înalta Curte constata că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocat de recurenta-reclamantă și, în baza art. 312 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de aceasta.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează, ca netimbrat, recursul declarat de intervenientul F. împotriva Deciziei civile nr. 1006/2014 din 12 noiembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta - reclamantă SC A. SRL prin SC E. Ipurl împotriva Deciziei civile nr. 1006 din 12 noiembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 noiembrie 2015.