ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1517/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 29 iulie 2010 pe rolul Tribunalului Ialomița, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta AGENȚIA DOMENIILOR STATULUI, obligarea acesteia din urmă la plata sumei de 1.840.286 RON, reprezentând prejudiciul cauzat ca urmare a refuzului nejustificat de a-i concesiona terenul cu destinația agricolă în suprafață de 8.546,21 hectare din exploatarea S.C. B. STELNICA S.A., județul Ialomița pentru anul 2008, precum și obligarea la plata sumei de 3.453.834 RON, reprezentând prejudiciul cauzat de neîncasarea subvențiilor pe anul 2008, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, s-a arătat că terenul în suprafață de 8.546 hectare s-a aflat în exploatarea S.C. B. Stelnica S.A., județul Ialomița, societate aflată în procedura falimentului, iar prin încheierea din 17 octombrie 2003, judecătorul sindic a aprobat vânzarea în bloc a bunurilor mobile și imobile ale acestei societăți.

Prin procesul-verbal de adjudecare din 10 decembrie 2003, oferta S.C. A. S.R.L. Fetești a fost considerată cea mai bună, reclamanta achitând la termenul stabilit de lichidator prețul convenit, iar la data de 18 decembrie 2003 a înaintat către pârâtă o scrisoare de intenție prin care a solicitat concesionarea suprafeței de 8.546 hectare ce anterior a fost în exploatarea S.C. B. Stelnica S.A., județul Ialomița.

Pârâta a refuzat să dea curs cererii reclamantei, iar între tip procedura de vânzare în bloc a activelor S.C. B. Stelnica S.A., județul Ialomița s-a finalizat.

În contextul în care pârâta a refuzat încheierea contractului de concesiune, reclamanta arată că a sesizat instanța de judecată pentru constatarea pe această cale a dreptului său.

În drept, se invocă dispozițiile art. 998 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 140 din 26 martie 2013, Tribunalul Ialomița a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 5 aprilie 2013, sub nr. x/2013.

La data de 14 mai 2013 reclamanta a depus o precizare a cererii de chemare în judecată prin care a arătat că înțelege să-și restrângă pretențiile la pagubele cauzate de neîncheierea contractului de concesiune aferent suprafeței de 150 de hectare, stabilită prin decizia civilă nr. 4729 din 28 noiembrie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

La data de 10 septembrie 2013, S.C. C. S.R.L. a depus cerere de intervenție în favoarea pârâtei AGENȚIA DOMENIILOR STATULUI, susținând respingerea ca neîntemeiată a acțiunii formulate de reclamantă.

Prin sentința civilă nr. 3322 din 31 mai 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2013, a fost admisă, în parte, cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar D., în contradictoriu cu pârâta AGENȚIA DOMENIILOR STATULUI și intervenienta S.C. C. S.R.L., a fost obligată pârâta AGENȚIA DOMENIILOR STATULUI la plata către reclamantă a sumei de 85.434 RON reprezentând despăgubiri aferente anului 2008.

De asemenea, a fost obligată pârâta AGENȚIA DOMENIILOR STATULUI la plata către reclamantă a sumei de 5.313,68 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că, în anul 2003, reclamanta a inițiat procedura de concesionare a terenurilor în suprafață de 8.546 hectare situate în comuna Stelnica, județul Ialomița, bunuri aflate până la acel moment în exploatarea S.C. B. S.A. Stelnica (societate aflată în procedura falimentului).

Prin încheierile de ședință din data de 17 octombrie 2003 și 16 ianuarie 2004, judecătorul sindic ce gestiona procedura falimentului S.C. B. S.A. a aprobat propunerea lichidatorului judiciar de vânzare, prin negociere directă a terenului în suprafață de 8.546 hectare, aflat în exploatarea S.C. B. S.A. (aspect reținut cu putere de lucru judecat în decizia civilă nr. 4729 din 28 noiembrie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție).

Pârâta AGENȚIA DOMENIILOR STATULUI a refuzat încheierea contractului de concesiune prin atribuire directă către reclamantă și a inițiat procedura de concesiune prin metoda licitației cu plic închis pentru terenul respectiv. Urmare a procedurii astfel inițiate, s-a încheiat contractul de concesiune nr. x din 5 august 2004, pentru întreaga suprafață de teren reprezentând 8.546,21 hectare situate în comuna Stelnica, pentru o perioadă de 49 de ani, contract încheiat cu intervenientul S.C. C. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 4729 din 28 noiembrie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a stabilit că reclamanta avea dreptul să pretindă încheierea, prin atribuire directă, a unui contract de concesiune pentru o suprafață de 150 de hectare, din terenurile aflate în exploatarea S.C. B. S.A., pentru asigurarea bazei furajere.

Urmare a acestei decizii a Înaltei Curți de Casație și Justiție, reclamanta și-a restrâns pretențiile din prezentul dosar doar la prejudiciile aferente suprafeței de 150 de hectare.

Analizând îndeplinirea cerințelor pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei AGENȚIA DOMENIILOR STATULUI, prima instanță a apreciat că fapta ilicită săvârșită de aceasta constă în încălcarea dreptului reclamantei de a beneficia de concesiunea, prin atribuirea directă, a suprafeței de 150 de hectare situată în comuna Stelnica, iar încălcarea acestui drept ce își găsește consacrarea legală în cuprinsul dispozițiilor H.G. nr. 354/2005 și art. 21

1

din Legea nr. 268/2001 a fost stabilită cu putere de lucru judecat prin decizia nr. 4729 din 28 noiembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Referitor la vinovăție, Tribunalul a apreciat că pârâta trebuia și putea să-și dea seama de consecințele omisiunii sale de a da curs solicitării reclamantei, ce vizau aplicarea unor dispoziții legale cunoscute de aceasta, iar în ceea ce privește prejudiciul, s-a considerat că acesta a fost dovedit de reclamantă prin administrarea probei cu expertiză, care stabilește că profitul pe care l-ar fi putut obține reclamanta prin cultivarea suprafeței de 150 de hectare și de care a fost lipsită prin fapta pârâtei, este de 85.434 RON.

A apreciat instanța de fond că, deși reclamanta a înțeles să structureze cererea de chemare în judecată pe două capete (primul având ca obiect beneficiul obținut prin cultivarea terenului și al doilea având ca obiect subvenția aferentă anului 2008), ambele capete de cerere au aceeași finalitate, urmărind repararea prejudiciului generat de fapta ilicită săvârșită de pârâtă, prejudiciu ce trebuie calculat raportat la circumstanțele speciale ale speței, ce vizau un teren agricol pentru a cărui cultivare se fac cheltuieli, subvenția fiind acordată tocmai pentru a sprijini pe cei care fac aceste cheltuieli. Pe cale de consecință, întrucât pe temeiul răspunderii delictuale pârâtul nu poate fi obligat decât la repararea prejudiciului efectiv produs în patrimoniul reclamantei, instanța a constatat că, în speță, din probele administrate rezultă că valoarea prejudiciului se ridică la suma de 85.434 RON.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâta AGENȚIA DOMENIILOR STATULUI și intervenienta S.C. C. S.R.L.

În motivarea apelului pârâtei AGENȚIA DOMENIILOR STATULUI, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 282 din C. proc. civ., s-a arătat că în mod eronat instanța de fond a apreciat că în cauză sunt întrunite condițiile angajării răspunderii civile delictuale, în condițiile în care la dosar, la termenul de dezbateri din data de 13 mai 2016, a fost depusă decizia civilă nr. 1006 din 12 noiembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2013, irevocabilă prin hotărârea Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2363 din 18 noiembrie 2015, prin care a fost soluționată o acțiune identică cu cea dedusă judecății în prezenta cauză, cu singura diferență că viza repararea prejudiciului pretins de reclamanta S.C. A. S.R.L. pentru anul 2007, în conținutul acestei hotărâri, atât instanța de apel cât și instanța de recurs statuând că nu există o faptă culpabilă a pârâtei AGENȚIA DOMENIILOR STATULUI, în sensul de a refuza încheierea contractului de concesiune pentru suprafața de 150 ha.

A arătat apelanta - pârâtă că neîncheierea contractului de concesiune pentru suprafața de 150 ha se datorează refuzului intimatei-reclamante de a încheia contractul pentru o suprafață mai mica decât cea pretinsă, respectiv pentru 8546 ha și nicidecum refuzului pârâtei AGENȚIA DOMENIILOR STATULUI, așa cum s-a reținut în hotărârea sus menționată, care se bucură de autoritate de lucru judecat, în manifestarea sa procesuală de prezumție - mijloc de probă - cu privire la faptul că, pentru suprafața de 150 ha, AGENȚIA DOMENIILOR STATULUI și-a manifestat disponibilitatea de a o concesiona către S.C. A. S.R.L. încă din anul 2005, în acest sens fiind dovadă Hotărârea Consiliului de Administrație al E. nr. 20 din 27 octombrie 2004, prin care a fost aprobată încheierea contractului de concesiune cu S.C. A. S.R.L., și adresa E. nr. x din 20 septembrie 2005, prin care E. a înștiințat în mod expres societatea cu privire la această aprobare de concesionare pentru suprafața de 150 ha.

Apelanta - pârâtă a învederat că, în pricina soluționată anterior s-a reținut faptul că niciuna din condițiile răspunderii delictuale nu este îndeplinită, deoarece reclamanta a fost notificată încă din cursul anului 2004, cu privire la aprobarea cererii sale de concesionare, prin atribuire directă, a suprafeței de 150 ha, fiind cu atât mai surprinzătoare soluția instanței de fond din cauza de față și trimiterea pe care aceasta o face la decizia nr. 4729 din 28 noiembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât prin aceasta din urmă se confirmă faptul că propunerea pârâtei AGENȚIA DOMENIILOR STATULUI de încheiere a contractului de concesiune pentru suprafața de numai 150 ha era una corectă.

În motivarea apelului intervenientei S.C. C. S.R.L., se arată că instanța de fond a reținut în mod greșit culpa AGENȚIEI DOMENIILOR STATULUI, în condițiile în care această instituție a notificat din timp S.C. A. S.R.L. în vederea concesionării unei suprafețe de 150 ha, iar nu de 8546 ha, cum aceasta solicitase.

Prin întâmpinare, intimata - pârâtă S.C. A. S.R.L., a solicitat respingerea apelurilor declarate în cauză și menținerea hotărârii atacate, arătând că este adevărat că situația de fapt și de drept a suferit modificări în timp față de diferitele soluții pronunțate de Tribunalul București, Curtea de Apel București și Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul având ca obiect obligarea AGENȚIEI DOMENIILOR STATULUI la încheierea contractului de concesiune, însă modificările soluțiilor date de aceste instanțe nu sunt de natura să exonereze pârâta AGENȚIA DOMENIILOR STATULUI de plata prejudiciilor cauzate S.C. A. S.R.L.

La termenul de judecată din data de 7 iunie 2017, intimata-reclamantă a invocat excepția de tardivitate a apelului declarat de pârâta AGENȚIA DOMENIILOR STATULUI, excepție care a fost unită de instanță cu fondul apelurilor.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia nr. 1001 din 7 iunie 2017 a respins excepția de tardivitate a apelului declarat de pârâta AGENȚIA DOMENIILOR STATULUI, ca neîntemeiată.

A admis apelurile formulate de apelanta-intervenientă S.C. C. S.R.L. și de apelanta-pârâtă AGENȚIA DOMENIILOR STATULUI, împotriva sentinței civile nr. 3322 din 31 mai 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2013, în contradictoriu cu intimata reclamantă S.C. A. S.R.L., cu sediul în comuna Stelnica, Județul Ialomița, prin administrator judiciar D..

A schimbat, în tot, sentința atacată.

A respins acțiunea precizată, ca neîntemeiată.

Analizând sentința atacată în raport de motivele invocate, Curtea a constatat că sunt fondate criticile apelantei - pârâte AGENȚIA DOMENIILOR STATULUI privitoare la faptul că hotărârea primei instanțe a fost pronunțată cu încălcarea puterii de lucru judecat a celor statuate prin decizia civilă nr. 1006 din 12 noiembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2013, irevocabilă prin decizia nr. 2363 din 18 noiembrie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, într-un litigiu având aceleași părți, iar ca obiect cererea de obligare a pârâtei la plata prejudiciului cauzat în anul 2007, prin neîncheierea contractului de concesiune aferent suprafeței de 150 de hectare, stabilită prin decizia civilă nr. 4729 din 28 noiembrie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

S-a arătat că sub aspectul culpei pârâtei, prin decizia civilă nr. 1006 din 12 noiembrie 2014 a Curții de Apel București, s-a constatat că aceasta nu se poate reține, având în vedere adresa din 20 septembrie 2005, prin care AGENȚIA DOMENIILOR STATULUI comunică reclamantei S.C. A. S.R.L. faptul că, potrivit Hotărârii nr. 20 din 27 octombrie 2004, Consiliul de Administrație al E. a aprobat încheierea unui contract de concesiune prin atribuire directă pentru o suprafață de 150 ha teren cu destinație agricolă, având în vedere efectivul de animale deținut de societatea reclamanta. Prin adresa din 3 octombrie 2005, reclamanta S.C. A. S.R.L. a precizat că trebuie concesionată prin atribuire directă suprafața integrală de 8546 ha, neacceptând concesiunea pentru suprafața de 150 ha.

Cât privește fapta ilicită, instanța a constatat că nu a existat un refuz al pârâtei AGENȚIA DOMENIILOR STATULUI în ceea ce privește încheierea contractului de concesiune pentru suprafața de 150 ha.

S-a avut în vedere că, deși hotărârea sus menționată a fost pronunțată în examinarea unei cereri de obligare a pârâtei la plata prejudiciului cauzat în anul 2007, prin neîncheierea contractului de concesiune aferent suprafeței de 150 de hectare, stabilită prin decizia civilă nr. 4729 din 28 noiembrie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, față de faptul că în cauza de față se solicită repararea prejudiciului cauzat prin neîncheierea aceluiași contract de concesiune pentru anul 2008, această împrejurare nu este de natură să înlăture cele statornicite cu putere de lucru judecat, referitor la inexistența unei fapte culpabile a pârâtei AGENȚIA DOMENIILOR STATULUI, în sensul de refuz al încheierii contractului de concesiune pentru suprafața de 150 ha.

Cu alte cuvinte, s-a arătat, pentru a se invoca obligativitatea unei hotărâri judecătorești irevocabile privind soluționarea unei probleme juridice nu este necesară existența triplei identități de părți, cauză și obiect, ci este necesară doar probarea identității între problema soluționată irevocabil și problema dedusă judecății, instanța de judecată fiind ținută să pronunțe aceeași soluție, deoarece, în caz contrar s-ar ajunge la situația încălcării componentei res judicata a puterii de lucru judecat.

Or, în pricina de față, s-a avut în vedere că, și în situația în care nu se poate reține identitatea de obiect a celor două acțiuni, o instanță judecătorească s-a pronunțat asupra faptului că nu sunt îndeplinite condițiile prescrise de lege pentru angajarea răspunderii delictuale a pârâtei în legătură cu fapta ilicită pretinsă de reclamantă, și anume încălcarea dreptului reclamantei de a beneficia de concesiunea, prin atribuirea directă, a suprafeței de 150 de hectare situată în comuna Stelnica, astfel că acest aspect litigios, dezlegat definitiv prin hotărârea pronunțată anterior, nu mai poate fi dedus din nou judecății, reclamantă solicitând practic ca instanța să dea o soluție în sens contrar, ceea ce este inadmisibil.

Cât privește decizia nr. 4729 din 28 noiembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, la a cărei putere de lucru judecat s-a raportat prima instanță, Curtea a constatat că aceasta privește numai îndrituirea reclamantei de a beneficia de concesiunea, prin atribuirea directă, a suprafeței de 150 de hectare situată în comuna Stelnica, nu și săvârșirea unei fapte ilicite în legătură cu acest drept de către pârâtă.

Referitor la apelul - formulat de intervenienta S.C. C. S.R.L., Curtea a apreciat că se impun, cu prioritate, cele reținute în examinarea apelului pârâtei AGENȚIA DOMENIILOR STATULUI.

Totuși, Curtea a apreciat necesar a sublinia faptul că la dosarul prezentei cauze au fost depuse atât adresa din 20 septembrie 2005 prin care AGENȚIA DOMENIILOR STATULUI a comunicat reclamantei S.C. A. S.R.L. faptul că, potrivit Hotărârii nr. 20 din 27 octombrie 2004, Consiliul de Administrație al E. a aprobat încheierea unui contract de concesiune prin atribuire directă pentru o suprafață de 150 ha teren cu destinație agricolă, având în vedere efectivul de animale deținut de S.C. A. S.R.L., cât și adresa din 3 octombrie 2005, prin care aceasta din urmă a precizat că trebuie concesionată prin atribuire directă întreaga suprafață de 8546 ha, neacceptând concesiunea pentru suprafața de 150 ha, aceste înscrisuri esențiale pentru dezlegarea pricinii pe fond nefiind observate de prima instanță.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs recurenta-pârâtă AGENȚIA DOMENIILOR STATULUI, aceasta solicitând admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii apelului cu menținerea sentinței apelate și obligarea intimatelor S.C. C. S.R.L. și AGENȚIA DOMENIILOR STATULUI la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-pârâtă își subsumează criticile motivului de modificare reglementat de art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.

O primă critică vizează faptul că instanța de apel a făcut aplicarea unor dispoziții din noul C. proc. civ. și din decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă referitoare la puterea de lucru judecat (decizia nr. 1777/2015) la o situație născută sub vechiul C. proc. civ. și căreia îi erau aplicabile doar acele dispoziții privind autoritatea de lucru judecat nu și cele referitoare la puterea de lucru judecat.

Prin cea de-a doua critică recurenta-pârâtă reproșează instanței de apel faptul că, raportat la situația de fapt relevată de probatoriul administrat, a pronunțat o soluție greșită statuând asupra inexistenței răspunderii civile delictuale a AGENȚIEI DOMENIILOR STATULUI.

Argumentația adusă în susținerea acestei critici vizează următoarele aspecte:

SC A. S.R.L., dobânditoare a activelor S.C. B. Stelnica S.R.L., a notificat prin adresa din 18 decembrie 2003 E. în vederea încheierii unui contract de concesiune pentru suprafața de 8.546 ha pe raza comunei Stelnica, jud. Ialomița.

Urmare a refuzului acestei instituții, s-a promovat acțiune de către S.C. A. S.R.L. în vederea obligării E. la încheierea contractului de concesiune prin atribuire directă.

Prin sentința civilă nr. 7786 din 9 iunie 2004, pronunțată de Tribunalul București în dosar nr. x/2004 (ulterior respingându-se de Curtea de Apel București prin Decizia nr. 139 din 9 martie 2007 și apelul E.), E. a fost obligată să încheie acest contract de concesiune.

Ca urmare a acestei sentințe, între S.C. A. S.R.L. și E. (în mod voluntar) a fost încheiat contractul de concesiune nr. x din 27 mai 2011 pentru o suprafață de teren de 8.546,21 ha aflate pe teritoriul com. Stelnica jud. Ialomița. Ca atare, s-a plătit acestei instituții peste 4,7 milioane de RON cu titlu de redevență.

Deși a încheiat acest contract, E. a formulat recurs împotriva deciziei nr. 139/2007 și prin decizia civilă nr. 4729 din 28 noiembrie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a stabilit că dreptul de concesionare al S.C. A. S.R.L. se reduce la o suprafață de 150 ha teren și o suprafață de teren aferentă zonei de protecție pentru lucrările de amenajări funciare.

S-a dispus totodată, prin această decizie întoarcerea executării sentinței civile nr. 7786/2004 a Tribunalului București și repunerea părților în situația anterioară cu excepția suprafeței de 150 ha teren agricol și a suprafeței de teren aferentă zonei de protecție pentru lucrările de amenajări funciare.

Pe de altă parte același E. încheiase cu S.C. C. S.R.L., un contract de concesiune pentru aceeași suprafață de teren de 8546 ha și încercase anularea actului de adjudecare al bunurilor de la S.C. B. Stelnica S.R.L., tocmai pentru a determina astfel anularea oricărui drept de concesiune.

Așadar, consideră recurenta, dreptul S.C. A. S.R.L., născut încă din 2004, la concesionarea suprafețelor de mai sus este unul definitiv iar obligația E. fiind de asemenea definitivă, împrejurare față de care E. trebuia să pună S.C. A. S.R.L. în posesie pe suprafețele de teren, fapt ce nu s-a întâmplat, singura vinovată fiind această instituție care a susținut că nu poate pune în posesie societatea și că nu poate încheia contract de concesiune datorita opoziției S.C. C. S.R.L.

Consideră recurenta-reclamantă că fapta ilicită se regăsește în această atitudine a E., susținerea instanței de apel în legătură cu lipsa faptei ilicite întrucât E. a notificat S.C. A. S.R.L. în anul 2005 pentru a încheia contractul pentru concesionarea unei suprafețe de 150 ha teren, fiind neîntemeiată întrucât atitudinea și acțiunile acestei instituții, concomitente cu emiterea notificării, au dovedit contrariul informațiilor din adresă.

Apreciază recurenta că vinovăția constă în aceea că E. a cunoscut toate consecințele acțiunilor sale născute din refuzul încheierii contractului și punerii în posesie pentru suprafața de teren, prejudiciul cauzat, 85.434 RON, fiind dovedit prin concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză.

Concluzionează recurenta-pârâtă în sensul că sunt îndeplinite toate condițiile răspunderii delictuale, intimata AGENȚIA DOMENIILOR STATULUI trebuind să plătească S.C. A. S.R.L. suma de 85.434 RON prejudiciu cauzat pentru anul 2008, iar puterea de lucru judecat prin aplicarea aceleiași soluții ca cea pronunțată în cauza nr. x/2013 neputând funcționa, cauzei prezente fiindu-i aplicabile dispozițiile vechiul C. proc. civ.

Intimata-reclamantă AGENȚIA DOMENIILOR STATULUI a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, soluționată la acest termen conform celor consemnate în practicaua prezentei decizii.

Pe fond intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Intimata-intervenientă S.C. C. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

Prima critică nu poate fi primită față de faptul că statuările instanței cu privire la existența puterii de lucru judecat, prin efectul deciziei nr. 1006 din 12 noiembrie 2014 a Curții de Apel București, menținută prin decizia nr. 2363 din 18 noiembrie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, referitor la inexistența unei fapte culpabile a intimatei-pârâtei E. în sensul de refuz al încheierii contractului de concesiune pentru suprafața de 150 ha s-au fundamentat pe dispozițiile art. 1201 din C. civ. în forma în vigoare la momentul introducerii acțiunii, respectiv 23 iulie 2010.

Potrivit art. 1201 C. civ. este lucru judecat atunci când a doua cerere de chemare în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și împotriva lor, în aceeași calitate.

Conform art. 1200 alin. (1) pct. 4 C. civ. sunt prezumții legale acelea care sunt determinate special de lege, precum puterea ce legea acordă autorității lucrului judecat.

În reglementarea art. 1202 alin. (1) C. civ. prezumția legală dispensează de orice dovadă pe acela în favoarea căruia este făcută.

În interpretarea sintagmei "lucru judecat" în reglementarea art. 1201 C. civ., jurisprudența este unanimă în a considera că, pentru a exista identitate între două acțiuni este suficient ca, din cuprinsul lor să rezulte că scopul final urmărit de reclamant este același în ambele acțiuni, soluția dată de instanță având astfel putere de lucru judecat numai într-o nouă acțiune în care se încearcă valorificarea aceluiași drept, ceea ce s-a constatat și statuat printr-o hotărâre nemaiputând fi contrazis printr-o altă hotărâre.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de apel a dat eficiență prezumției de lucru judecat din perspectiva legii civile sub imperiul căreia a fost inițiat demersul judiciar de față, dispozițiile art. 1200 pct. 4 și art. 1202 alin. (2) C. civ. instituind caracterul absolut al acestei prezumții care își propune să asigure consecvența în judecată, ordinea și stabilirea juridică.

În raport de textele legale evocate argumentele aduse de instanța de apel în a statua asupra existenței puterii de lucru judecat sunt corecte, instanța reținând în mod judicios că pentru invocarea acestei prezumții nu este necesară identitatea de părți, obiect și cauză, ci numai probarea identității între problema dedusă judecății și cea soluționată irevocabil atât din perspectiva dispozitivului hotărârii de referință cât din cea a considerentelor care îl susțin.

Așadar, făcând o corectă interpretare și aplicare a legii civile în vigoare la data promovării prezentului demers judiciar în analiza existenței puterii de lucru judecat, din perspectiva deciziei nr. 1006 din 12 noiembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, irevocabilă prin decizia nr. 2363 din 18 noiembrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, instanța de apel a statuat în mod judicios asupra faptului că, prin efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, nu sunt îndeplinite condițiile prescrise de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale a intimatei-pârâte în legătură cu fapta ilicită pretinsă de recurenta-reclamantă și anume încălcarea dreptului recurentei-reclamante de a beneficia de concesiunea, prin atribuirea directă a suprafeței de 150 ha situată în comuna Stelnica.

Cea de-a doua critică nu poate fi examinată din perspectiva temeiului de drept invocat întrucât este susținută de argumente ce situează analiza în sfera controlului de temeinicie a hotărârii recurate.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

Din analiza dispozițiilor legale anterior evocate, rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare în care se analizează strict conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile.

Astfel, în etapa procesuală a recursului nu pot fi examinate critici care vizează aspecte de netemeinicie, întrucât aprecierea și evaluarea probelor administrate în cauză, în vederea stabilirii situației de fapt, rămân în atribuția exclusivă a instanțelor de fond, ca instanțe devolutive.

În raport de aceste considerații, se reține că, deși formal este invocat motivul de recurs prevăzut la art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., cea de-a doua critică vizează aspecte ce țin de netemeinicia hotărârii atacate, readucând în discuție istoricul raporturilor juridice dintre părți, probatoriile administrate, situația de fapt pe care recurenta-reclamantă o consideră relevantă în cauză.

Astfel, simpla reluare a situației de fapt a cauzei nu răspunde exigențelor cerute de art. 302 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., iar modul de redactare a celei de-a doua critici a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curți, învestite cu verificarea legalității hotărârii instanței de apel.

Prin formularea acestei critici de netemeinicie, aducând în susținere argumente deja analizate în fața instanțelor de fond, recurenta-reclamantă tinde, în realitate, să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că, în materia căilor de atac, efectul devolutiv este recunoscut numai în cazul apelului, nu și a recursului.

Dispozițiile art. 304 C. proc. civ. statuează că recursul se declară împotriva unei hotărâri judecătorești a cărei modificare sau casare se poate obține numai pentru anumite motive de nelegalitate expres prevăzute de lege.

Astfel, criticile din cererea de recurs trebuie să vizeze legalitatea hotărârii judecătorești recurate, iar nu doar reiterarea unor aspecte care vizează situația de fapt definitiv stabilită de instanțele de fond.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar D. împotriva deciziei nr. 1001/2017 din 7 iunie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 20 octombrie 2017.