ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5/2018

Asupra recursului de față, constată că:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată în Dosarul nr. x/2008 din 14 mai 2008 al Judecătoriei Călărași, reclamanta SC A. SRL Fetești a solicitat obligarea pârâtei Agenția Domeniilor Statului la încheierea contractului de concesiune pentru terenul agricol în suprafață de 991,58 ha și 9,58 ha teren neagricol amplasate pe teritoriul SC B. SA Grădiștea, prin atribuire directă în temeiul dispozițiilor art. 211 și art. 213 din Legea nr. 268/2001, modificată prin Legea nr. 249/2003, obligarea pârâtei la plata contravalorii investițiilor efectuate pe această suprafață de teren în perioada 2001 - 2008, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii reclamantei a arătat că începând cu anul 2000 a achiziționat în procedurile de executare silită toate activele ce au aparținut SC B. SA Grădiștea, constând în sedii de fermă, sisteme de irigații, ateliere mecanice, iar în calitate de proprietar în conformitate cu dispozițiile art. 321 din O.U.G. nr. 88/1997 și pct. XV din H.G. nr. 450/1999, a încheiat cu pârâta contractul de concesiune nr. x/2000 având ca obiect suprafața de 5404,88 ha teren aferent fermelor 2 - 5 și 7.

Ulterior, în cadrul procedurii falimentului, reclamanta prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2005 a cumpărat și activele ce au aparținut C., căreia i-a păstrat specificul populând-o cu animale, motiv pentru care luând cunoștință de intenția pârâtei de a scoate la licitație suprafața de 991,58 ha teren agricol și 9,58 ha teren neagricole aferent acestei ferme și în temeiul dispozițiilor Legii nr. 268/2001, modificată și completată, în considerarea calității sale de dobânditor de active, a capacității zootehnice și a efectivului de animale deținut, a solicitat pârâtei încheierea contractului de concesiune prin metoda atribuirii directe.

Prin Sentința civilă nr. 1683 din 9 iunie 2008 Judecătoria Călărași a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Călărași, în conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., potrivit cărora tribunalul judecă în primă instanță cererile în materie comercială neevaluabile în bani.

Pe rolul Tribunalului Călărași, cauza a fost înregistrată sub nr. x/2008, fiind suspendată prin încheierea din 4 decembrie 2008 potrivit dispozițiilor art. 244 pct. 1 C. proc. civ. și repusă pe rol la data de 3 decembrie 2012, ca urmare a soluționării cauzei care a determinat suspendarea.

După repunerea cauzei pe rol, reclamanta a renunțat la capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata contravalorii investițiilor, iar intervenienta SC D. SRL a formulat cerere de intervenție în interesul pârâtei, solicitând respingerea acțiunii.

Excepția necompetenței materiale a tribunalului invocată în considerarea abrogării dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., prin Legea nr. 71/2011, a fost respinsă, iar prin Sentința nr. 1290 din 20 septembrie 2013 Tribunalul Călărași, secția civilă a admis în parte acțiunea precizată a reclamantei cu consecința obligării pârâtei să încheie cu reclamanta contractul de concesiune prin atribuire directă pentru suprafețele de teren identificate în acțiunea formulată, cu obligarea acesteia la plata sumei de 40,5 RON cheltuieli de judecată către reclamantă fiind respinsă cererea de intervenție în interesul pârâtei.

Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut în esență că reclamanta SC A. SRL Fetești a făcut dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de Legea nr. 268/2001 modificată și completată prin Legea nr. 249/2003, respectiv deținerea activelor necesare exploatării unei părți - adică suprafața de 889,35 ha și 9,25 ha teren neagricol - din terenul agricol solicitat cu privire la care pârâta a fost obligată să încheie cu reclamanta contract de concesiune prin metoda atribuirii directe.

Interpretând dispozițiile art. 211 alin. (1) și (2) din Legea nr. 268/2001 și expunerea de motive a Legii nr. 249/2003, tribunalul a arătat că reclamanta îndeplinește cele două condiții constând în existența efectivului de animale și a capacității de exploatare pentru a beneficia de încheierea contractului de concesiune pentru terenul aferent, prin metoda atribuirii directe.

Apărarea intervenientei SC D. SRL, potrivit căreia aceste dispoziții legale sunt aplicabile doar în ipoteza în care activele au fost dobândite în cadrul procedurii de privatizare nu și a falimentului - cum a fost cazul reclamantei - a fost înlăturată de prima instanță cu motivarea că textul de lege nu impune o atare condiție. Investitorii care au cumpărat active, indiferent dacă acestea au fost dobândite în procedura privatizării sau în cea a falimentului având dreptul de a primi în concesiune teren cu destinație agricolă, dacă activele cumpărate implică necesitatea exploatării unor astfel de terenuri.

În privința condițiilor prevăzute de Normele Interne privind aplicarea prevederilor Legii nr. 249/2003, ale H.G. nr. 354/2003 pentru completarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 268/2001 și Ordinului Ministrului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale nr. 804/2005 aprobate prin Hotărârea Consiliului de Administrație al pârâtei din 26 martie 2008, respectiv, ca persoanele deținătoare de active să nu figureze cu debite rezultate din raporturi juridice anterioare, tribunalul a arătat că acestea nu pot fi reținute drept condiții legale, deoarece nu există o astfel de restricție în actele normative nefiind permis, conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind Normele de tehnică legislativă, ca prin norme interne să se introducă restrângeri care nu sunt prevăzute de actul normativ de rang superior și care sunt de natură să afecteze dreptul recunoscut de lege tuturor investitorilor care au cumpărat active.

Prin urmare, având în vedere dispozițiile art. 212 din lege, efectivul mediu de animale dovedit prin adeverința nr. x din 27 iunie 2013 eliberată de Primăria Borcea - înscris ce a fost avut în vedere conform condiției prevăzute de Capitolul 3 pct. 2 ultima teză de Ordinul MAPDR nr. 804/2005 - prin care s-a certificat efectivul de animale înregistrat în registrele agricole, precum și capacitatea de exploatare, tribunalul a apreciat că reclamanta este îndreptățită să i se atribuie direct în concesiune suprafața de teren necesar asigurării bazei furajere pentru efectivul de animale, admițând acțiunea în limitele arătate.

Ca efect al admiterii acțiunii reclamantei, cererea de intervenție accesorie a fost respinsă ca neîntemeiată.

Cererea de îndreptare a erorii materiale strecurate în considerentele sentinței, formulată de intervenienta SC D. SRL în privința calcului efectivului de animale a fost respinsă de tribunal prin încheierea din 11 iunie 2014 pentru neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 281 C. proc. civ.

Apelul formulat de intervenientă împotriva acestei încheieri a fost respins prin Decizia civilă nr. 561 din 9 martie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta SC A. SRL, pârâta Agenția Domeniilor Statului și intervenienta SC D. SRL, înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, care prin încheierea din 10 februarie 2014 a admis excepția necompetenței funcționale declinând, în consecință, competența soluționării cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Prin încheierea din 7 aprilie 2014 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței funcționale și a declinat competența în favoarea Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, pentru soluționarea apelurilor.

Prin Decizia nr. 1118 din 12 martie 2015 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins ca inadmisibil recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva acestei încheieri.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, care prin Decizia nr. 1172 din 7 septembrie 2015 a admis apelurile declarate, a anulat Sentința civilă nr. 1290 din 20 septembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Călărași și a dispus trimiterea cauzei spre soluționare în primă instanță la Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, cu motivarea că potrivit art. 271 și art. 272 din Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor, în vigoare la data sesizării instanței, competența de soluționare a cauzei revenea instanțelor de contencios administrativ. Dispozițiile art. 305 lit. a) din O.U.G. nr. 34/2006, nu au modificat competența specială atribuită instanței de contencios administrativ pentru soluționarea cauzelor având ca obiect încheierea contractului de concesiune a terenurilor agricole, motiv pentru care în conformitate cu dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, fiind încălcată competența materială și funcțională a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a dispus admiterea apelurilor, anularea sentinței și trimiterea cauzei pentru soluționare instanței competente.

Prin Decizia nr. 1425 din 21 septembrie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, s-a respins excepția lipsei de interes a recursului invocată de intimata SC D. SRL și s-a admis recursul declarat de reclamanta SC A. SRL prin administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvență E. a fost casată Decizia nr. 1172 din 7 septembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe reținându-se incidența motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. derivat din încălcarea principiului contradictorialității și al dreptului la apărare.

În rejudecare după casare, prin Decizia nr. 905 din 15 mai 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC A. SRL în insolvență prin administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvență E., s-au admis apelurile declarate de pârâta Agenția Domeniilor Statului și intervenienta SC D. SRL, cu consecința schimbării în tot a sentinței apelate în sensul respingerii acțiunii reclamantei și admiterii cererii de intervenție.

În privința apelului declarat de reclamanta SC A. SRL, instanța de apel a arătat că deși aceasta are calitatea de deținător de active ce implică necesitatea exploatării unui teren cu destinație agricolă, ceea ce îi conferă vocația de a solicita încheierea unui contract de concesiune directă în temeiul art. 211 din Legea nr. 268/2001, în speță nu sunt îndeplinite condițiile alin. (2) ale aceluiași articol, deoarece reclamanta nu a dovedit efectivul mediu de animale deținut și capacitatea de exploatare, la data sesizării instanței.

Analizând probele depuse pentru dovedirea efectivului mediu de animale, instanța de apel arată că toate înscrisurile depuse, cu excepția a două facturi fiscale sunt ulterioare sesizării instanței, adeverințele conțin informații contradictorii în privința numărului animalelor și au fost eliberate pe baza declarațiilor verbale ale reprezentanților societății. Reclamanta avea obligația de a proba efectivul de animale cu documente justificative, înregistrări contabile pentru a fi îndreptățită la concesionarea terenului prin atribuire directă, deoarece simpla declarație verbală a concesionarului certificată de primărie este suficientă, potrivit Capitolului 3 pct. 2 paragraf 2 din Ordinul nr. 804/2005 numai în situația în care se solicită majorarea suprafeței concesionate ca urmare a modificării efectivului mediu anual de animale, nu și în ipoteza în care se solicită încheierea contractului de concesiune. În același context, facturile fiscale emise în anul 2006 au fost considerate irelevante în lipsa altor înscrisuri din care să rezulte realitatea achiziției și evoluția efectivului de animale.

Referitor la îndeplinirea condiției privind capacitatea de exploatare, instanța de apel a arătat că tribunalul nu a examinat îndeplinirea acestei cerințe, iar reclamanta căreia, îi revine sarcina probei nu a depus nicio dovadă în acest sens, motiv pentru care sentința atacată este nelegală și sub acest aspect.

A apreciat instanța de apel că tribunalul a argumentat corect că dispozițiile legale care au constituit fundamentul juridic al acțiunii reclamantei nu prevăd și condiția stabilită în Normele Interne ale pârâtei constând în inexistența unor debite ale reclamantei rezultate din raporturi juridice anterioare cu pârâta și în consecință a înlăturat aplicarea acestora cu motivarea că un act cu valoare juridică inferioară legii, emis în executarea acesteia, nu poate restrânge condițiile de exercitare a unui drept prevăzut de lege.

Împotriva acestei decizii a declarat la data de 20 iunie 2016 recurs reclamanta SC A. SRL în insolvență prin avocat, invocând dispozițiile art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ., recursul fiind ulterior însușit de administratorul judiciar Cabinet Individual de Insolvență E..

Prin altă cerere înregistrată la aceeași dată, reclamanta a formulat critici identice în conținut cu recursul întemeiat pe dispozițiile vechiul C. proc. civ., invocând însă prevederile art. 488, pct. 5, 6 și 8 din noul C. proc. civ.. Aceste dispoziții legale nu sunt aplicabile potrivit art. 24 din același cod având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 14 mai 2008.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că deși prin dispozitivul deciziei recurate, apelul pe care l-a formulat a fost respins, considerentele hotărârii nu cuprinde și analiza corespunzătoare a motivelor de apel.

Prin omisiunea examinării efective a criticilor formulate s-a încălcat dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare.

Invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta susține că hotărârea instanței de apel nu este motivată, respectiv cuprinde o motivare contradictorie pentru că, deși s-a reținut că ar avea vocație la încheierea contractului de concesiune prin atribuire directă, instanța de apel a schimbat sentința și a respins acțiunea arătând că nu s-a dovedit existența efectivului de animale, condiție prevăzută de art. 211 alin. (2) din Legea nr. 268/2001.

Procedând astfel, instanța de apel a motivat contradictoriu admiterea apelurilor deoarece, pe de o parte s-a recunoscut vocația la încheierea contractului, iar pe de altă parte a înlăturat complet această vocație.

Totodată, arată recurenta potrivit alin. (2) al aceluiași articol, simpla existență a capacității de exploatare justifică atribuirea terenului prin concesionare directă, motiv pentru care decizia recurată este greșită și sub acest aspect.

Hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a Legii nr. 268/2001 modificată prin Legea nr. 249/2003, a Instrucțiunii privind stabilirea suprafeței de teren cu destinație agricolă ce se atribuie prin concesiune directă conform prevederilor H.G. nr. 354/2005, arată recurenta printr-un alt motiv de recurs, decizia atacată fiind nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În esență, susține recurenta că normele legale greșit aplicate sunt cele care reglementează suprafața de teren la care ar fi îndrituită persoana cu vocație la încheierea contractului de concesiune prin atribuire directă, precum și cele privind dreptul acesteia la încheierea contractului.

Art. 211 din Legea nr. 268/2001, modificată, stabilește obligația intimatei-pârâte Agenția Domeniilor Statului de a concesiona terenurile cu destinație agricolă, care nu fac parte din capitalul social al societății comerciale, menționate la alin. (1) - (3), obligație care subzistă și în ipoteza nedovedirii unui număr mediu de animale.

Conform H.G. nr. 354/2005, suprafața de teren ce se va concesiona prin atribuire directă se stabilește în funcție de efectivul de animale deținut de solicitant la data depunerii documentației de concesionare. Datele furnizate de concesionar în privința efectivului mediu anual de animale fiind certificate de primăriile la care s-au efectuat înscrisurile în registrele agricole.

Prin urmare, arată recurenta, contrar interpretării instanței de apel, legiuitorul a stabilit că pentru determinarea suprafețelor de teren concesionate - fără a face distincția între momentul încheierii contractului de concesiune sau eventuale modificări ulterioare prin care s-ar majora suprafața - datele furnizate de solicitant, în speță, recurenta sunt certificate de primărie, acesta fiind singurul act necesar pentru stabilirea suprafeței de teren. Acest înscris exista la data sesizării primei instanțe, iar instanța de apel, aplicând greșit dispozițiile legale invocate anterior a ignorat adeverința eliberată de primărie, iar în privința celorlalte probe cu excepția a două facturi a considerat că sunt ulterioare înregistrării acțiunii, sau conțin date contradictorii.

Detaliind conținutul înscrisurilor depuse la dosar pentru a dovedi efectivul de animale, recurenta arată că deși instanța de apel a reținut că sunt necesare acte contabile pentru a se face această dovadă, aplicând greșit dispozițiile Codului comercial privind valoarea probatorie a înscrisurilor întocmite de profesioniști a apreciat eronat că cele două facturi sunt lipsite de valoare probatorie.

Prin recursul înregistrat la data de 20 iunie 2017, recurenta-reclamantă SC A. SRL prin administrator special a formulat critici identice în conținut cu recursul înregistrat la aceeași dată, prin avocat.

Prin întâmpinarea formulată, intimata intervenientă SC D. SRL a invocat în conformitate cu art. 58, art. 5 pct. 4 și pct. 66 din Legea nr. 85/2014 excepția lipsei calității de reprezentant al administratorului special, cu motivarea că la data de 5 februarie 2016, împotriva recurentei s-a deschis procedura generală a insolvenței potrivit Legii nr. 85/2014, fiind desemnat administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvență E., care are calitatea de reprezentant legal al debitorului în insolvență. Pe fond a solicitat respingerea recursului ca fiind nefondat.

Intimata-pârâtă Agenția Domeniilor Statului prin întâmpinarea formulată a solicitat în principal, respingerea recursului ca fiind lipsit de interes deoarece conform susținerilor recurentei contractul de concesiune nr. x/2000, este în vigoare, include și suprafața de teren din litigiu, astfel încât aceasta nu justifică un interes legitim în promovarea și susținerea căii de atac.

Totodată intimata a invocat și nulitatea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 susținând că prin dezvoltarea criticilor sunt invocate aspecte de netemeinicie și nu de nelegalitate ale hotărârii recurate.

Pe fond, intimata a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, invocând și dispozițiile art. 62 alin. (2) lit. d) din H.G. nr. 628/2001 în sensul că procedura insolvenței este incompatibilă cu atribuirea prin concesionare directă a terenului din litigiu.

Analizând recursul formulat prin prisma motivelor și dispozițiilor legale invocate, Înalta Curte constată că este nefondat.

Cu titlu preliminar se impune precizarea că excepția lipsei calității de reprezentant al administratorului special al recurentei a fost soluționată și admisă, conform art. 137 C. proc. civ., anterior cuvântului pe fond, pentru motivele arătate în preambulul hotărârii, iar excepția lipsei de interes și a nulității unui motiv de recurs au fost respinse conform mențiunilor din preambulul deciziei.

În consecință recursul reclamantei prin administrator special va fi anulat potrivit art. 161 C. proc. civ. pentru lipsa calității de reprezentant.

În privința nelegalității hotărârii atacate, pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată, prin verificarea considerentelor deciziei atacate că au fost analizate criticile vizând soluția primei instanțe și au fost dezvoltate argumentele pentru care s-a modificat sentința în sensul respingerii acțiunii.

În esență, disputa părților viza interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 211 din Legea nr. 268/2001, modificată, în privința îndeplinirii sau nu de către reclamantă a condițiilor pentru atribuirea unor suprafețe de teren în concesiune directă, reclamanta susținând că îndeplinește condițiile prevăzute de lege, iar pârâta și intimata contestând această împrejurare.

Analizând în acest context dispozițiile legale invocate, instanța de apel a arătat că art. 211 alin. (3) din lege prevede în mod expres că se aplică dispozițiile alin. (2) ale aceluiași articol privind îndeplinirea celor două condiții referitoare la efectivul de animale și la capacitatea de exploatare.

În consecință, verificând îndeplinirea acestor condiții prin prisma probelor administrate în cauză pentru dovedirea motivului de apel vizând efectivul de animale, instanța de apel a concluzionat că, contrar susținerilor reclamantei, aceasta nu a îndeplinit cerințele legale menționate pentru a beneficia de concesionarea terenului solicitat, prin metoda atribuirii directe.

Procedând astfel, rezultă că instanța de apel a efectuat o analiză efectivă a căii de atac devolutive, iar faptul că în motivarea deciziei nu se regăsesc argumente pentru fiecare critică în parte, nu afectează legalitatea hotărârii pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., ci este consecința logică, firească a admiterii criticilor formulate de pârâtă și intervenientă, - care prin motivele de apel formulate vizau schimbarea sentinței și respingerea acțiunii. Reclamanta urmărea modificarea hotărârii primei instanțe în sensul majorării suprafeței de teren pentru care pârâta a fost obligată să încheie contractul de concesiune prin atribuire directă, astfel încât, în mod evident, prin admiterea criticilor formulate de intimate, motivele de apel ale reclamantei au fost implicit înlăturate.

Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este nefondat, deoarece contrar susținerilor recurentei, decizia atacată cuprinde în conformitate cu dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. motivele de fapt și de drept pentru care a fost pronunțată hotărârea.

De altfel, deși s-a invocat lipsa motivării nu sunt dezvoltate și argumentele care au determinat această concluzie, ci doar cele privind existența unei motivări contradictorii pentru că deși s-a reținut că reclamanta ar avea vocație la încheierea contractului de concesiune prin atribuire directă, această cerere a fost respinsă.

Sub acest aspect este corectă apărarea intimatelor, în sensul că cele două paragrafe ale deciziei recurate, apreciate ca fiind contradictorii, conțin silogisme diferite, care nu se exclud reciproc. Instanța de apel, analizând dispozițiile legale în temeiul cărora reclamanta a formulat acțiunea, a arătat că aceasta, în calitate de deținător de active ce implică necesitatea exploatării unui teren agricol are vocația de a solicita încheierea unui contract de concesiune prin atribuire directă. Această vocație nu exclude însă verificarea îndeplinirii condițiilor specifice prevăzute tot de lege pe care proprietarul de active zootehnice, în speță reclamanta, trebuie să le îndeplinească pentru a putea valorifica această vocație, prin obligarea pârâtei la încheierea contractului de concesiune.

Ultima critică vizează nelegalitatea deciziei derivată din aplicarea greșită a dispozițiilor art. 211 din Legea nr. 268/2001 modificată prin Legea nr. 249/2003 și H.G. nr. 354/2005.

În această privință, recurenta a arătat că normele de drept greșit aplicate de instanța de apel sunt cele care reglementau suprafața de teren la care ar fi îndrituită persoana cu vocație la încheierea contractului de concesiune și a dovedirii unui anumit efectiv de animale, sens în care recurenta indică probele din care rezultă îndeplinirea acestei din urmă condiții.

Cu precizarea că interpretarea probelor este atributul instanței de apel în considerarea caracterului devolutiv al acestei căi de atac, fiind prin urmare exclusă verificarea netemeiniciei hotărârii, Înalta Curte constată că prin decizia recurată aceste dispoziții legale au fost corect aplicate.

În concret instanța de apel a arătat că prevederile art. 211 alin. (1) din Legea nr. 268/2001 impun necesitatea dovedirii îndeplinirii condițiilor privind deținerea unui anumit efectiv de animale și a capacității de exploatare a deținătorului de active zootehnice care solicită atribuirea terenului în concesiune prin metoda atribuirii directe.

Referitor la prima condiție, prin decizia recurată s-a argumentat, în baza probelor a căror analiză este exclusă în recurs, că reclamanta nu a dovedit în conformitate cu dispozițiile art. 1169 C. civ. îndeplinirea acestor cerințe, iar în privința capacității de exploatare, arată instanța de apel, tribunalul nu a verificat îndeplinirea acestei condiții, iar în apel nu s-a demonstrat existența acestei capacități.

Sub acest aspect este relevantă și apărarea intimatei-pârâte Agenția Domeniilor Statului, potrivit căreia capacitatea de exploatare implică și dovedirea solvabilității financiare și a existenței funcționalității și capacității de utilizare a activelor. Starea de insolvență a recurentei, chiar dacă această situație a intervenit ulterior introducerii acțiunii, împiedică recurenta să-și asume drepturi și obligații specifice unui contract de concesiune pentru o perioadă îndelungată de timp, din cauza incapacității de plată și a lipsei lichidităților. În același sens sunt și dispozițiile art. 62 alin. (2) lit. d) din H.G. nr. 626/2001 potrivit cărora în procedura privind concesionarea terenurilor cu destinație agricolă aflate în administrarea Agenția Domeniilor Statului, legiuitorul a prevăzut expres obligația viitorului concesionar de a dovedi că nu se află în procedura insolvenței.

În consecință, deoarece de la data deschiderii procedurii insolvenței activitatea debitoare este pusă sub supraveghere, iar contractul de concesiune are natura unui contract sinalagmatic, rezultă că societatea recurentă se află în imposibilitatea de a-și asuma și respecta obligațiile contractuale, motiv pentru care intimata Agenția Domeniilor Statului nu poate fi obligată la încheierea contractului de concesiune prin atribuire directă, cu o societate în insolvență.

În concluzie, cu precizarea că deși recurenta a indicat și dispozițiile art. 304 pct. 8, dezvoltarea criticilor nu relevă incidența acestui motiv de recurs, iar criticile analizate sunt nefondate, recursul reclamantei va fi respins ca nefondat în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanta SC A. SRL, prin administrator special F., împotriva Deciziei civile nr. 905A din 15 mai 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC A. SRL, prin administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvență E., împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 16 ianuarie 2018.

GGC - GV