ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1497/2019

Asupra recursului de față:

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Călărași la data de 03.10.2016 sub nr. x/2016, reclamanta S.C. A. S.R.L - în insolvență, reprezentata legal prin administrator special B. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Agenția Domeniilor Statului, să se pronunțe o hotărâre judecătorească prin care să fie obligată pârâta la încheierea unui contract de concesiune direct prin metoda atribuirii directe cu privire la suprafața de 929,66 ha teren agricol și suprafața de 991 ha teren, aflat în proprietatea privată a statului, teren ce s-a aflat anterior în exploatarea S.C. C. S.A. Grădiștea.

Cererea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile Legii nr. 268/2001, ale H.G. nr. 626/01, ale Legii nr. 249/2003, ale H.G. nr. 354/2005, ale H.G. nr. 859/2009.

Prin Sentința nr. 502 din 31 mai 2017, Tribunalul Călărași a respins acțiunea formulată de către reclamanta A. S.R.L. în insolvență, Fetești, împotriva pârâtei Agenția Domeniilor Statului București și a anulat ca netimbrată cererea de intervenție formulată de către D. S.R.L.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel în termen legal reclamanta S.C. A. S.R.L., apelul fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă, la data de 27 iulie 2017.

Prin încheierea nr. 117 din 10 noiembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, având în vedere dispozițiile date prin Încheierea nr. 1761/09.11.2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2017, a luat act de strămutarea cauzei și a înaintat cauza către Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 71 din 19 februarie 2018, a respins cererea de repunere pe rol, a respins proba cu expertiză tehnică specialitatea "topografie", solicitată de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L., ca fiind neconcludentă soluționării cauzei și a respins ca fiind nefondat, apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L., în insolvență, prin administrator judiciar E., împotriva Sentinței nr. 502 din 31 mai 2017 pronunțată de Tribunalul Călărași, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Agenția Domeniilor Statului.

Împotriva Deciziei nr. 71 din 19 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., în insolvență, prin administrator judiciar E., recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă susține, în esență, că instanța de apel nu a analizat excepția de nelegalitate a dispozițiilor prevăzute în Secțiunea II- lit. a)- condiția impusă la teza/liniuța nr. 9 și lit. b) - condiția impusă la teza/liniuța nr. 7 privind inexistența stării de insolvență conform Normelor interne privind aplicarea prevederilor Legii nr. 249/2003, H.G. nr. 354/2005 și ale Ordinului ministrului agriculturii, pădurilor și dezvoltării rurale nr. 804/17.08.2005 pentru încheierea contractelor de concesiune prin metoda atribuirii directe H.G. nr. 859/2009 și ale Ordinului ministrului agriculturii, pădurilor și dezvoltării rurale nr. 644/23.10.2009, excepție invocată în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ republicată.

O altă critică se referă la faptul că instanța de apel a reținut în mod greșit starea de faliment a S.C. A. S.R.L., aplicând astfel, în mod greșit dispozițiile art. 75 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 268/2001.

De asemenea, recurenta-reclamantă consideră că instanța de apel în mod greșit a respins proba cu expertiza topografie și expertiza agronomie și a aplicat în mod greșit dispozițiile Legii nr. 268/2001.

Pentru aceste motive, recurenta-reclamantă solicită, în principal, admiterea recursului, casarea deciziei recurate, admiterea apelului și admiterea în tot a acțiunii formulate; în subsidiar, admiterea recursului și trimiterea cauzei spre o nouă judecată către aceeași instanță de apel pentru efectuarea celor două expertize solicitate, respectiv topografie și agronomie, cu obiectivele prezentate în cererea de recurs.

Procedura derulată în recurs a constat în întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, prin care s-a constatat că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 07.03.2019, completul de filtru a apreciat recursul declarat admisibil în principiu și, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ. a fixat termen de judecată acestuia.

Examinând în cadrul controlului de legalitate, motivele de recurs formulate în raport de dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte va reține că recursul este nefondat, având în vedere următoarele considerente:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. privind încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Înalta Curte face precizarea că prin intermediul acestui motiv de recurs este permisă remedierea oricărei nelegalități numai din punct de vedere al aplicării dreptului substanțial, fără a putea fi reanalizat pe fond litigiul dintre părți, în virtutea caracterului nedevolutiv al recursului.

Prin prisma acestui motiv de nelegalitate, recurenta a formulat mai multe critici.

Prima a vizat aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute de Legea nr. 268/2001.

Considerentele ambelor instanțe au vizat faptul că reclamanta nu deține calitatea de investitor în accepțiunea legală a noțiunii juridice prevăzută de art. 21 din Legea nr. 268/2001 pentru a beneficia de avantajul legal în vederea atribuirii directe în concesiune a terenurilor agricole care au fost folosite de fermele respective ale fostului proprietar.

Recurenta a invocat dispozițiile art. 21

1

, art. 21

2

, art. 21

3

din Legea nr. 268/2001, completată ulterior prin Legea nr. 249/2003 referitoare la concesionarea terenurilor aferente acestor active prin metoda atribuirii directe, care în opinia sa o îndreptățesc la concesionarea prin metoda atribuirii directe, în calitate de proprietar al activelor care necesită exploatarea unui teren cu destinație agricolă.

Această susținere este nefondată. Simpla calitate de deținător de active ce implică necesitatea exploatării unui teren cu destinație agricolă nu conferă reclamantei calitatea de investitor.

Astfel, reclamanta nu întrunește condițiile care să o califice ca investitor, în accepțiunea dată acestei noțiuni de legea cu acest obiect și anume O.U.G. nr. 92/1997 privind stimularea investițiilor directe aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 241/1998, care reprezintă dreptul comun în materie.

Instanța de apel a reținut în mod corect că activele societății au fost dobândite în procedura de lichidare a unei alte societăți, fie de la alte entități private, ceea ce înseamnă că activele societății nu au fost dobândite cu respectarea domeniului de aplicare al Legii nr. 268/2001.

De asemenea, intenția legiuitorului a fost aceea ca aceste norme să fie aplicabile unei societăți comerciale care funcționează legal, fiind excluse cele care intră în faliment.

Art. 21 din Legea nr. 268/2001 privește numai societățile comerciale agricole aflate în viață și care funcționează legal, fiind excluse societățile comerciale inexistente juridic prin faliment. Procedura privatizării și cea a falimentului se exclud reciproc nu numai normativ, dar și prin finalitățile pe care acestea le urmăresc.

Un alt argument al recurentei a vizat stabilirea unui drept de preferință la concesionarea terenurilor cu destinație agricolă în favoarea investitorilor care au cumpărat acțiuni sau active, însă este de observat că bunurile cumpărate în procedura de executare silită de către lichidatorul judiciar nu se încadrează în accepțiunea de "active".

În legătură cu acest aspect se reține că bunurile definite ca active fac parte din patrimoniul societăților comerciale în înțelesul pe care art. 3 lit. a) din Legea nr. 99/1999, coroborat cu art. 2 din aceeași lege îl dă acestei sintagme, și anume, societăți comerciale la care statul sau o autoritate administrativă este acționar majoritar, supuse procesului de privatizare, iar nu societăți comerciale supuse procedurii legii speciale a falimentului.

Din motivele arătate mai sus se poate observa că nicio ipoteză a art. 488 pct. 8 C. proc. civ. nu se regăsește, în mod judicios reținând ambele instanțe inaplicabilitatea prevederilor art. 21

1

- 21

3

din Legea nr. 268/2001 modificată, pentru argumente care țin de lipsa calității de investitor a reclamantei, de nepopularea fermei zootehnice, de neîncadrarea bunurilor achiziționate în definiția de activ dată de lege, cât și de starea de faliment a societății reclamante.

În ceea ce privește criticile recurentei-reclamantă privind pretinsa existență a unor raporturi contractuale pe același teren, Înalta Curte constată că aceste considerente au fost reținute în motivare de către instanța de fond și nu au constituit obiect de analiză de către instanța de apel, astfel încât acestea nu pot fi analizate în recurs omisso medio.

O altă critică a recurentei-reclamantă a vizat neanalizarea de către instanța de apel a excepției de nelegalitate a dispozițiilor prevăzute în Secțiunea II - lit. a) din Norme interne privind aplicarea prevederilor Legii nr. 249/2003, H.G. nr. 354/2005 și ale Ordinului Ministrului agriculturii pădurilor și dezvoltării rurale nr. 804/2005, H.G. nr. 859/2009 și ale Ordinului ministrului agriculturii pădurilor și dezvoltării rurale nr. 644/2009, excepție invocată în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004.

Critica nu subzistă.

Acest motiv nu a fost invocat prin motivele de apel ori până la prima zi de înfățișare, fiind dezvoltat și argumentat cu ocazia depunerii concluziilor scrise, ulterior închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.

În situația în care excepția de nelegalitate a fost invocată de reclamantă prin concluziile scrise depuse la dosar ulterior amânării pronunțării asupra cauzei, în mod legal instanța de apel nu a soluționat-o, motivat de lipsa acestei apărări în primă instanță, cât și de neinvocarea acesteia prin motivele de apel.

Nelegala invocare a excepției de nelegalitate face ca aceasta să nu poată fi examinată, obligația instanței la aflarea adevărului pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, fiind condiționată de respectarea dispozițiilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ., privind limitele efectului devolutiv al apelului.

Dintr-un alt punct de vedere, recurenta-reclamantă a susținut nelegala respingere de către instanța de apel a probei cu expertiză specialitatea topografie și agronomie. Se reține că acest motiv nu poate fi invocat în recurs din perspectiva abordată de recurentă, întrucât aspectul evocat vizează netemeinicia și nu nelegalitatea soluției din apel, în condițiile în care nu s-a pus în discuție aplicarea unor dispoziții legale concrete.

Aprecierea utilității administrării probelor de către instanțele devolutive reprezintă un aspect care impune aprecierea concludenței probei în funcție de situația de fapt, aspect care scapă controlului de legalitate în această cale de atac.

În ceea ce privește necesitatea repunerii cauzei pe rol în raport de administrarea în cauză a unei expertize topografie, se arată că în raport de prevederile art. 400 C. proc. civ. aceste dispoziții vizează deliberarea, fiind puse la dispoziția instanței după închiderea dezbaterilor.

Față de motivul de ordine publică invocat de recurenta-reclamantă, privind necompetența funcțională a Curții de Apel Ploiești, motivat de împrejurarea că litigiul a fost soluționat de o instanță necompetentă, deși are natură juridică civilă, Înalta Curte constată că este nefondat.

Obiectul prezentei cauze este reprezentat de obligarea pârâtei Agenția Domeniilor Statului la încheierea unui contract de concesiune prin metoda atribuirii directe cu privire la suprafața de 929,66 ha teren agricol și suprafața de 991 ha teren, aflat în proprietatea privată a statului, teren ce s-a aflat anterior în exploatarea S.C. C. S.A. Grădiștea, cauza fiind formulată de un profesionist, în legătură cu acte îndeplinite în exercitarea activității sale obișnuite, profesioniste.

În structura Curții de Apel Ploiești funcționează două secții civile, respectiv secția I civilă și secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Dosarul face parte din materia litigiilor cu profesioniști, fiind în mod legal soluționat, atât în primă instanță, cât și în cadrul judecății în apel de o secție specializată în materia litigiilor cu profesioniști.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că a fost respectată competența materială procesuală a tribunalelor/curții de apel/secțiilor specializate, în raport de criteriile legale referitoare la obiectul sau natura litigiilor, de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar C.I.I. E.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar C.I.I. E. împotriva Deciziei nr. 71 din 19 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Agenția Domeniilor Statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 septembrie 2019.

Procesat de GGC - NN