ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1094/2019

Ședința publică din data de 17 mai 2019

Asupra recursului de față;

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Vrancea pe 05 octombrie 2016, reclamanta A. S.R.L. Focșani a solicitat, în contradictoriu cu pârâta AGENȚIA DOMENIILOR STATULUI, să se constate nulitatea absolută a deciziilor de denunțare a contractelor de concesiune nr. x din 29 iunie 2006 și nr. 44 din 15 septembrie 2005 și să fie obligată pârâta să respecte imputația plății pentru suma de 18.500 RON reprezentând debite ulterioare deschiderii procedurii.

Prin sentința civilă nr. 510 din 19 decembrie 2016, Tribunalul Vrancea a admis acțiunea și a constatat nulitatea absolută a deciziilor AGENȚIEI DOMENIILOR STATULUI de denunțare unilaterală a contractelor nr. x din 15 septembrie 2005 și nr. 29 din 29 iunie 2006. Totodată, a constatat achitate obligații născute ulterior deschiderii procedurii în sumă de 18.500 RON.

Împotriva sentinței, dar și a încheierii de ședință din 13 decembrie 2016, a declarat apel apelanta-pârâtă AGENȚIA DOMENIILOR STATULUI, dosarul fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel Galați, secția a II-a civilă pe 09 ianuarie 2017.

Curtea de Apel Galați, secția a II-a Civilă, prin decizia nr. 129 din 12 aprilie 2017, a admis apelul declarat de pârâta Agenția Domeniilor Statului București.

A schimbat în tot, sentința apelată și, în rejudecare, a respins ca nefondată, cererea formulată de către reclamanta-debitoare A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta AGENȚIA DOMENIILOR STATULUI.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin administrator judiciar CII B. și prin administrator special C..

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă AGENȚIA DOMENIILOR STATULUI a invocat excepția inadmisibilității căii de atac a recursului, invocând, printre altele, faptul că decizia atacată este definitivă, în raport cu dispozițiile art. 43 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

Prin încheierea pronunțată la data de 19 octombrie 2018 Înalta Curte, în complet de filtru, a dispus comunicarea către părți a raportului întocmit în cauză prin care s-a concluzionat în sensul că recursul este inadmisibil.

Excepția inadmisibilității recursului, invocată de intimata AGENȚIA DOMENIILOR STATULUI, este întemeiată și va fi admisă pentru motivele ce succed.

Potrivit art. 483 alin. (1) C. proc. civ. "hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului", iar potrivit art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, "în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2018 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului".

Prin urmare, legiuitorul a determinat obiectul recursului, prin raportare la trei categorii de hotărâri judecătorești și a instituit altele, care nu sunt susceptibile de recurs.

A suprimat astfel calea de atac a recursului în ceea ce privește anumite categorii de litigii, printre care și cele pentru care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.

În speță, s-a dedus judecății o cerere întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 85/2014, raportat la care s-a stabilit și competența materială a tribunalului în soluționarea în primă instanță a cauzei.

Or, dispozițiile Legii nr. 85/2014 recunosc numai calea de atac a apelului împotriva hotărârilor judecătorești pronunțate de judecătorul-sindic.

Astfel, potrivit art. 43 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, hotărârile curții de apel pronunțate în calea de atac a apelului declarat împotriva hotărârilor judecătorului-sindic sunt definitive.

În aceste condiții, Înalta Curte subliniază că filosofia Legii nr. 85/2014 este în sensul recunoașterii unei singure căi de atac, respectiv apelul, în materia pe care o reglementează.

Deși art. 21 din Constituție și art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, consacră dreptul de acces la instanță, acesta nu presupune și accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția, pentru că instituirea căilor de atac, prin natura lor, reclamă o reglementare din partea statului.

Limitările astfel aplicate nu trebuie să restricționeze sau să reducă accesul persoanei la justiție într-o asemenea măsură încât dreptul să fie afectat în substanța sa (Angel Angelov c. Bulgariei, Kreuz c. Poloniei), dar, în speță, instanța supremă constată că, dincolo de prevederile exprese ale Legii nr. 85/2006, recurentul a beneficiat de o judecată în fond în fața unei instanțe de judecată, tocmai în temeiul accesului liber la justiție și a dreptului la un recurs efectiv, ca și de o cale de atac ordinară. Aceasta, în condițiile în care art. 21 alin. (1) din Constituția României nu se referă exclusiv la acțiunea introductivă la prima instanță de judecată, ci și la sesizarea oricăror altor instanțe care, potrivit legii, au competența de a soluționa fazele ulterioare ale procesului, așadar, la exercitarea căilor de atac, deoarece apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor legitime ale persoanelor presupune și posibilitatea acționării împotriva hotărârilor judecătorești considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate.

Cu toate acestea, în exercitarea prerogativelor sale privind reglementarea căilor de atac sau exceptarea de la exercitarea lor, legiuitorul beneficiază de o anumită marjă de apreciere, după cum a statuat constant în jurisprudența sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului (de exemplu, în cauza Trif c. României).

Așadar, legiuitorul are competența exclusivă de a institui reguli speciale de procedură, precum și modalități speciale de exercitare a drepturilor procedurale, semnificația liberului acces la justiție nefiind aceea a accesului, în toate cazurile, la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac.

Cum art. 129 din Constituție nu conține dispoziții cu privire la obligativitatea existenței tuturor căilor de atac, ci instituie posibilitatea părților interesate și a Ministerului Public de a le exercita, dar în condițiile legii, Înalta Curte reține, în considerarea tuturor argumentelor expuse mai sus, că decizia atacată are caracter definitiv, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

În considerarea celor ce preced, constatând că excepția invocată de intimata - pârâtă este fondată, Înalta Curte va respinge recursul, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. A. S.R.L. PRIN ADMINISTRATOR JUDICIAR CII B. ȘI ADMINISTRATOR SPECIAL C. împotriva deciziei nr. 129/2017 din 12 aprilie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția a II-a civilă, ca inadmisibil.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 mai 2019.