ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 227/2017

Asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la data de 07 septembrie 2010, reclamanta AGENȚIA DOMENIILOR STATULUI, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L. (fostă S.C. B. S.R.L.) a solicitat obligarea acesteia din urmă la plata sumei de 693.335,69 RON reprezentând redevență, TVA și penalități de întârziere calculate conform art. 5.4 din contractul de concesiune nr. x/12.09.2000, urmând ca la momentul plății suma să fie actualizată cu indicele de inflație.

Ulterior repunerii cauzei pe rol ca urmare a suspendării judecății conform încheierii din data de 11.04.2011 (până la soluționarea dosarului x/2011 al Tribunalului Constanța), pârâta a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat să se constate rezilierea contractului de concesiune în data de 30.10.2001, potrivit art. 5.5 din contract, iar în subsidiar să se constate rezilierea de drept a contractului de concesiune în data de 31.07.2002, potrivit art. 5.5 din contract.

Prin sentința civilă nr. 1937 din 14 septembrie 2015, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a respins cererea principală formulată de reclamanta AGENȚIA DOMENIILOR STATULUI, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L., ca neîntemeiată. Totodată, a respins cererea reconvențională ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta AGENȚIA DOMENIILOR STATULUI, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin decizia civilă nr. 380 din 29 iunie 2016, respingând apelul, ca nefondat.

Pentru a pronunța această hotărâre, curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

Între A.D.S. și S.C. B. S.R.L. s-a încheiat contractul de concesiune nr. x/12.09.2000, având ca obiect exploatarea suprafeței de 3262 ha teren având categoria de folosință arabil și a suprafeței de 121,43 ha teren neagricol situat în perimetrul localității Hârșova, județul Constanța. Contractul de concesiune nr. x/2000 a fost modificat succesiv prin actele adiționale care au fost încheiate ulterior, respectiv nr. 1 și 2/20.09.2001.

S.C. B. S.R.L. a decis la data de 20.05.2002 divizarea societății și preluarea contractului de concesiune nr. x/12.09.2000 de către societatea nou înființată S.C. C. S.R.L., hotărâre neurmată și de încheierea unui act adițional la contractul de concesiune, divizarea efectivă având loc la 31.07.2002.

La data de 19.08.2003, A.D.S. a procedat la aplicarea pactului comisoriu de grad 3 prevăzut la art. 5.5 din contract și a notificat concesionarului S.C. B. S.R.L. (S.C. A. S.R.L. fiind succesoarea sa în drepturi) rezilierea contractului pentru neîndeplinirea obligației de plată a redevenței.

Prin decizia nr. 1130 din 14.03.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în dosarul x/2004 s-a respins capătul de cerere prin care S.C. C. S.R.L. și S.C. A. S.R.L. au solicitat să se constate preluarea contractului de concesiune de către S.C. C. S.R.L., consecința fiind aceea că S.C. A. S.R.L., în calitatea de succesoare în drepturi a S.C. B. S.R.L., trebuie considerată parte în contractul de concesiune nr. x/2000 încă de la momentul încheierii acestuia.

Înalta Curte a avut în vedere că nu poate fi modificat unul din elementele esențiale ale contractului - în speță una din părțile contractului - fără acordul de voință al ambelor părți.

Curtea de apel a considerat că prima instanță nu a încălcat puterea de lucru judecat a hotărârii ÎCCJ, ci a dat o interpretare a efectelor acestei hotărâri.

Cu toate acestea, instanța de apel a înlăturat aspectele ce privesc excepția de neexecutare a contractului, ce nu a fost pusă în discuția părților, constatând că terenul concesionat fiind la dispoziția S.C. A. S.R.L., aceasta l-a lăsat în exploatare S.C. C. S.R.L. în baza hotărârii de divizare, care nu a implicat și acordul de voință al apelantei.

De asemenea, instanța de apel a reținut, în baza regulilor generale în materia convențiilor, că obligația de plată a redevenței pentru toată perioada de valabilitate a contractului de concesiune, revine S.C. A. S.R.L., însă, această obligație trebuie analizată în corelare cu situația concretă, respectiv cu faptul că începând cu data divizării și până la momentul rezilierii, terenul a fost exploatat de către S.C. C. S.R.L. și nu de către S.C. A. S.R.L., convingerea acestor două părți fiind aceea că societatea ce a preluat contractul în urma divizării este cea obligată la plata redevenței.

În temeiul acestei convingeri, S.C. C. S.R.L. a efectuat plata redevenței (aspect reținut și de către expert, coroborat cu faptul că intimata a susținut chiar în întâmpinare că de la data divizării nu a mai plătit redevența), situație care nu implică apelanta. Raporturile dintre S.C. C. S.R.L. și S.C. A. S.R.L. pot fi dezlegate în baza normelor generale ale dreptului în materie contractuală. Astfel, S.C. C. S.R.L. a efectuat o plată nedatorată care se impune a fi restituită, în timp ce S.C. A. S.R.L. a fost lipsită de dreptul de exploatare asupra terenului concesionat, având dreptul la dezdăunări. Aceste aspecte nu fac însă obiectul cauzei de față.

A apreciat Curtea că ceea ce este relevant pentru speța de față este stabilirea efectuării plății de către S.C. A. S.R.L. până la momentul divizării și de către S.C. C. S.R.L. de la momentul divizării până la reziliere, în numele S.C. A. S.R.L.

Din conținutul raportului de expertiză efectuat în cauză rezultă că S.C. A. S.R.L.(fostă S.C. B. S.R.L.) a efectuat toate plățile datorate până la data divizării, respectiv 31.07.2002, inclusiv prin plățile efectuate ulterior acestei date, nerezultând dacă este vorba de plăți efectuate de S.C. C. S.R.L. sau chiar de către S.C. B. S.R.L., în condițiile în care apelanta a emis facturi pe numele S.C. C. S.R.L., dar a înregistrat plățile în contabilitate pe numele S.C. B. S.R.L.

Astfel, expertul a luat în considerare două date pentru a calcula executarea plății redevenței, respectiv 30.10.2001 și 31.07.2002, nefăcând obiectul expertizei redevența datorată și penalitățile între 31.07.2002 și 19.08.2003.

Obiecțiunilor formulate de A.D.S., expertul le-a răspuns că la data de 31.07.2002 toate plățile erau acoperite inclusiv prin plăți efectuate ulterior acestei date, obiecțiunile care priveau aspecte referitoare la rezilierea care a avut loc la 19.08.2003, neluarea în considerare a TVA pentru suma calculată până la 31.07.2002 și neefectuarea de precizări în ceea ce privește modul de plată a penalităților, fiind respinse de către instanța de judecată.

Curtea de apel a constatat că apelanta nu a solicitat refacerea raportului de expertiză în apel, critica sa fiind neluarea în considerare de către instanța de fond a apărărilor sale, însă, așa cum rezultă din cele mai sus expuse, instanța a luat în considerare apărările apelantei și a încuviințat în două rânduri obiecțiunile formulate, la ambele obiecțiuni expertul menținându-și poziția.

Curtea a arătat că în cazul în care în apel nu sunt solicitate probe noi, judecata se va face numai pe baza probelor invocate la prima instanță - art. 292 alin. (2) C. proc. civ. aplicabil în prezenta cauză.

De asemenea, potrivit art. 295 alin. (2) C. proc. civ.:

"Instanța va putea încuviința refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 292, dacă consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei".

Apelanta nu a criticat lipsa unui calcul al redevenței și penalităților pentru perioada 31.07.2002 - 19.08.2003, ci doar concluzia instanței că pentru această perioadă plata este datorată de S.C. C. S.R.L., cu toate că prima instanță a reținut în mod expres faptul că pentru această perioadă redevența a fost achitată în totalitate (s-a reținut că pentru această perioadă obligația de plată revenea S.C. C. S.R.L., dar chiar și în această situație, s-a reținut că, potrivit raportului de expertiză, pentru perioada 2001-2003 plata a fost efectuată în totalitate).

În consecință, în raport de probele administrate, curtea de apel a constatat că intimata a achitat în totalitate redevența și penalitățile pentru perioada cuprinsă între data încheierii contractului și divizare, iar după această dată plățile au fost efectuate în numele titularului de către S.C. C. S.R.L., până la reziliere.

A arătat, de asemenea, curtea de apel că anularea și trimiterea cauzei la prima instanță în vederea rejudecării, așa cum a solicitat apelanta, se poate dispune numai în condițiile 297 alin. (1) din vechiul C. proc. civ., în cazul în care prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului, ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată.

În speță nu s-a invocat nelegala citare a părții, iar prima instanță a intrat în cercetarea fondului. La cercetarea în apel a litigiului, așa cum s-a precizat, au fost avute în vedere probele administrate în prima instanță, în condițiile în care nu a fost solicitată administrarea de probe, cu excepția înscrisurilor aflate la dosarul cauzei.

Împotriva acestei decizii, reclamanta AGENȚIA DOMENIILOR STATULUI BUCUREȘTI a declarat recurs, pentru următoarele motive:

Un prim motiv de recurs vizează faptul că decizia recurată este nelegală, întrucât aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii - art. 304 pct. 7 din vechiul C. proc. civ.

Arată recurenta, în susținerea acestui motiv de recurs, că în cuprinsul motivelor de apel, a invocat faptul că instanța fondului a încălcat dreptul său la un proces echitabil, consacrat de art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O., de art. 21 alin. (3) din Constituție, respectiv a nesocotit principiile fundamentale ale oricărui proces și anume principiul dreptului la apărare și principiul contradictorialității, raportat la împrejurarea că prima instanță a respins pretențiile sale ulterior momentului divizării, reținând că în prezenta speță "ne aflăm în situația unei veritabile excepții de neexecutare a contractului".

Susține recurenta că, deși în apel a arătat că, această excepție reprezintă un mijloc de apărare aflat la îndemâna părții, iar partea care avea interesul de a uzita de acesta - pârâta S.C. A. S.R.L., nu a invocat în apărarea intereselor sale această excepție (apărare) pe tot parcursul soluționării în fond a cauzei, nici în cuprinsul întâmpinării formulate la cererea de chemare în judecată introdusă de reclamantă și nici în cadrul cererii sale reconventionale, instanța de judecată substituindu-se în poziția procesuală a pârâtei și în apărarea intereselor acesteia, a respins acțiunea în baza unei excepții (mijloc de apărare), neinvocate de partea interesată și care nu a fost pusă niciodată în dezbaterea contradictorie a părților și motivată corespunzător. Aceasta echivalează cu încălcarea de către instanță a dreptului la apărare fiindcă, procedând astfel, prima instanță a privat recurenta de posibilitatea de a o combate.

Curtea de Apel Constanța a înlăturat acest motiv de apel, privind nepunerea în discuție a excepției de neexecutare a contractului, deși a recunoscut acest fapt, cu motivarea că "terenul concesionat fiind la dispoziția S.C. A. S.R.L., care l-a lăsat în exploatare S.C. C. S.R.L., în baza hotărârii de divizare care nu a implicat și acordul de voință al apelantei".

Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 din vechiul C. proc. civ., hotărârea se dă în numele legii și va cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, nerespectarea cerințelor legale constituind motiv de casare, potrivit art. 304 pct. 7 din același cod, rolul textului fiind acela de a se asigura o bună administrare a justiției și pentru a se putea exercita controlul judiciar de către instanțele superioare.

Motivarea hotărârii nu poate să fie implicită, ci trebuie să se refere în concret la motivele de fapt și de drept formulate prin acțiune sau calea de atac, precum și la argumentele de fapt și de drept invocate prin întâmpinare, nerespectarea de către instanță a obligației prevăzute de art. 261 alin. (1) pct. 5 din vechiul C. proc. civ. conducând la nulitatea hotărârii, potrivit art. 105 alin. (2) din același cod.

Arată recurenta că motivarea instanței de apel nu cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, raportat la argumentele invocate în susținerea acestui motiv de apel și nici pe cele pentru care aceste susțineri au fost înlăturate de către instanță.

Susține recurenta că instanța de apel nu a supus analizei susținerile în fapt și în drept privitoare la încălcarea de către instanța fondului a dreptului său la un proces echitabil, prin respingerea acțiunii formulate pe baza unei excepții (mijloc de apărare) neinvocate de partea interesată și care nu a fost pusă niciodată în dezbaterea contradictorie a părților și motivată corespunzător.

Un alt argument în susținerea acestui motiv de recurs se referă la faptul că instanța de apel nu a analizat al treilea motiv de apel invocat de A.D.S.

Arată în acest sens recurenta că în cuprinsul motivelor de apel, a invocat nelegalitatea și netemeinicia hotărârii primei instanțe cu privire la modalitatea în care aceasta a înțeles să soluționeze acțiunea sa, respectiv greșita aplicare și interpretare a regulilor aplicabile în materia convențiilor, și anume invocarea excepției de neexecutare a contractului ca fiind aplicabilă în privința contractului de concesiune nr. x/2000 încheiat între reclamantă și intimată.

Instanța de apel nu a dezbătut în niciun mod acest motiv invocat de către reclamanta-apelantă, relativ la inaplicabilitatea excepției de neexecutare a contractului în cauza pendinte, nepronuntându-se asupra acestui motiv în mod concret, aspecte ce trebuiau sa se oglindească în considerentele hotărârii pronunțate.

Raportat la aceste argumente, recurenta apreciază că se impune casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre reluarea judecății de către instanța de apel.

În ultimul motiv de recurs se invocă faptul că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii - art. 340 pct. 9 din vechiul C. proc. civ.

Arată în acest sens recurenta că normele legale încălcate cu ocazia soluționării apelului sunt cele ale art. 969 din C. civ., potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante.

Curtea de Apel Constanța, deși a reținut că obligația de plată a redevenței pentru toată perioada de valabilitate a contractului de concesiune revine S.C. A. S.R.L., a considerat că se impune ca această obligație să fie analizată în corelare cu situația concretă, respectiv cu faptul că începând cu data divizării și până în momentul rezilierii, terenul a fost exploatat de către S.C. C. S.R.L. și nu de către S.C. A. S.R.L., convingerea acestor două părți fiind aceea că societatea ce a preluat contractul în urma divizării este cea obligată la plata redevenței.

Recurenta apreciază că acest raționament este absurd și lipsește de orice conținut raportul juridic dintre părți, precum și norma imperativă de drept precizată, iar nu în ultimul rând încalcă puterea de lucru judecat al deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1130/2007.

Prin hotărârea pronunțată, atât instanța de fond, cât și cea de apel au modificat practic o clauză a unui contract încetat în urma rezilierii, înfrângând voința uneia dintre părțile contractante, în speță A.D.S., atâta vreme cât aceasta nu și-a dat acordul pentru modificarea contractului prin semnarea unui act adițional, ca dreptul de exploatare să fie transmis altei părți.

Împrejurarea că intimata S.C. A. S.R.L. nu ar fi exploatat suprafața concesionată, deoarece a avut "convingerea" că, după momentul divizării, S.C. C. S.R.L. a preluat contractul de concesiune echivalează cu o încălcare a obligațiilor prevăzute în contract. Astfel, intimata a avut în temeiul contractului de concesiune, nu numai dreptul și posibilitatea de a exploata suprafața concesionată, ci și obligația de a o exploata (cap. 7 din contract și art. 1. alin. (2) din Legea nr. 219/1998 sub imperiul căreia a fost încheiat contractul de concesiune).

Susține recurenta că, așa cum a arătat în motivele de apel formulate, în alte litigii purtate între aceleași părți litigante, instanțele de judecată au stabilit în mod irevocabil că, în ceea ce privește contractul de concesiune nr. x/2000, părțile acestuia nu s-au modificat, ceea înseamnă că, obligațiile asumate prin contract îi incumbă intimatei S.C. A. S.R.L., succesoare în drepturi a S.C. B. S.R.L. Desființând hotărârile judecătorești pronunțate anterior în acel dosar, prin care s-a stabilit preluarea beneficiului contractului de concesiune nr. x/2000 de către S.C. C. S.R.L., recurenta arată că Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că beneficiul contractului de concesiune a rămas la S.C. A. S.R.L.

Arată recurenta că nicio altă instanță nu poate da o altă interpretare situației de fapt cu privire la contractul de concesiune nr. x/2000, respectiv drepturilor și obligațiilor care s-au născut în temeiul acestuia, decât cea reținută în hotărârile pronunțate anterior, orice altă interpretare fiind de natură să nesocotească puterea de lucru judecat al acestora, prin raportare și la decizia nr. 972 din 21 noiembrie 2012 și decizia nr. 460 din 13 noiembrie 2013 ale Curții Constituționale.

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 299, 304 pct. 7 și pct. 9, art. 312 din C. proc. civ., art. 969 C. civ., precum și toate prevederile legale menționate.

Analizând motivele de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

O primă critică invocată de către recurentă vizează faptul că decizia recurată este nelegală, întrucât aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii.

Arată în acest sens recurenta că instanța de apel a înlăturat motivul său de apel referitor la nepunerea în discuția părților a excepției de neexecutare a contractului, nicăieri în decizia recurată neregăsindu-se motivarea instanței cu privire la nelegalitatea hotărârii pronunțate de tribunal, cu încălcarea dreptului la apărare și a principiului contradictorialității.

Argumentele mai sus precizate vor fi înlăturate, motivat de următoarele considerente:

Principiul contradictorialității în procesul civil presupune ca orice aspect privitor la litigiu să fie pus în discuția părților, iar actele de procedură și înscrisurile să fie comunicate între acestea, cu respectarea prevederilor legale, astfel încât să aibă posibilitatea de a-și exprima opinia în legătură cu problemele de drept substanțial sau procedural ori de fapt din dezbatere.

Conform prevederilor art. 128 alin. (2) din vechiul C. proc. civ., instanța este ținută a acorda părților cuvântul cu privire la toate chestiunile asupra cărora a fost învestită a se pronunța, în acest mod asigurându-se posibilitatea părților ce se află în litigiu de a-și susține pretențiile, și respectiv de a se apăra împotriva celor sunt opuse de adversarul procesual.

Dreptul părților de a pune concluzii cu privire la chestiunile care formează obiect al litigiului pe care instanța este chemată să îl soluționeze constituie un element al exercitării dreptului la apărare, drept fundamental consacrat prin art. 24 din Constituție, pentru că numai în acest mod ele pot cunoaște pretențiile și apărările care li se opun, și limitele în care instanța urmează a se pronunța, având astfel posibilitatea de a susține propriile apărări în aceleași limite.

Potrivit dispozițiilor art. 129 alin. (4) din vechiul C. proc. civ., judecătorul trebuie să pună în dezbaterea părților orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare.

Principiul contradictorialități și principiul respectării dreptului la apărare dau expresie întregului complex de garanții și drepturi procesuale instituite de lege spre a servi părților la apărarea intereselor lor legitime, precum și dreptul lor de a participa la dezbateri și de a pune concluzii în legătură cu problemele dezbătute, dreptul de a exercita căile de atac etc.

Între principiul contradictorialității, principiul dreptului la apărare și principiul egalității părților în procesul civil există o relație indisolubilă, primul constituind garanția respectării celorlalte două principii.

Principiul contradictorialității constituie o garanție a unui proces echitabil, prin prisma exigențelor cerute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Decizia recurată nu aduce atingere principiilor mai sus enunțate, întrucât instanța de apel a menționat în mod expres în considerente că a înlăturat aspectele privitoare la neexecutarea contractului, care nu a fost pusă în discuția părților, aceasta reținând, în baza regulilor generale în materia convențiilor, că obligația de plată a redevenței, pe toată durata de valabilitate a contractului de concesiune revine S.C. A. S.R.L.

Înalta Curte constată că decizia recurată conține motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, aspect ce corespunde exigențelor impuse de dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 din vechiul C. proc. civ.

Argumentul recurentei în sensul că instanța de apel nu a analizat motivul trei al cererii de apel este nefondat, în condițiile în care acesta viza, de asemenea, excepția de neexecutare a contractului, iar instanța a înlăturat aspectele ce priveau această excepție.

Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 din vechiul C. proc. civ. este, de asemenea, nefondat.

Un prim aspect invocat de către recurentă privește încălcarea dispozițiilor art. 969 din vechiul C. civ., care reglementează forța obligatorie a contractului, recurenta apreciind că instanța de apel a modificat contractul de redevență, concesionarul din contract devenind o altă persoană juridică decât cea cu care A.D.S. a contractat.

De asemenea, recurenta arată că instanța de apel a încălcat puterea de lucru judecat a deciziei nr. 1130/2007, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care a fost respins capătul de cerere privind preluarea contractului de concesiune nr. x/2000 de către S.C. C. S.R.L.

Argumentul ce vizează încălcarea dispozițiilor art. 969 din vechiul C. civ. nu poate fi reținut.

Instanța de apel nu a încălcat principiul forței obligatorii a contractului și nici nu s-a substituit voinței recurentei pentru a modifica părțile acestuia.

Așa cum reiese din considerentele deciziei, instanța a apreciat că în cauză relevantă este stabilirea efectuării plății de către S.C. A. S.R.L. până la momentul divizării și de către S.C. C. S.R.L. de la momentul divizării până la reziliere, în mod legal curtea de apel observând că o eventuală plată nedatorată de către S.C. C. S.R.L. și o lipsire a intimatei de dreptul de exploatare asupra terenului concesionat nu fac obiectul cauzei deduse judecății.

În ceea ce privește argumentul recurentei în sensul că decizia recurată încalcă puterea de lucru judecat a decizie nr. 1130 din 14 martie 2007, Înalta Curte apreciază că prealabil se impune a se sublinia că puterea de lucru judecat presupune că hotărârea beneficiază de o prezumție irefragabilă că exprimă adevărul și că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre.

Autoritatea de lucru judecat și puterea de lucru judecat nu sunt sinonime. Autoritatea de lucru judecat este o parte a puterii de lucru judecat. Existența unei hotărâri judecătorești poate fi invocată în cadrul unui alt proces, cu autoritate de lucru judecat atunci când se invocă exclusivitatea hotărârii, sau cu putere de lucru judecat, când se invocă obligativitatea sa, fără ca în cel de-al doilea proces să fie aceleași părți, să se discute același obiect și aceeași cauză.

Pentru a se invoca obligativitatea unei hotărâri judecătorești irevocabile privind soluționarea unei probleme juridice nu este necesară existența triplei identități de părți, cauză și obiect, ci este necesară doar probarea identității între problema soluționată irevocabil și problema dedusă judecății, instanța de judecată fiind ținută să pronunțe aceeași soluție.

Principiul puterii de lucru judecat împiedică infirmarea constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească definitivă printr-o altă hotărâre judecătorească posterioară, dată în alt proces.

Noțiunea de proces echitabil presupune că dezlegările irevocabile date problemelor de drept în litigii anterioare, dar identice sub aspectul problemelor de drept soluționate, au caracter obligatoriu în litigiile ulterioare, deoarece, în caz contrar, s-ar încălca principiul securității raporturilor juridice, cu consecința generării incertitudinii jurisprudențiale.

Dincolo de aceste considerente teoretice, Înalța Curte constată că în considerentele deciziei recurate instanța de apel a reținut că prin decizia nr. 1130 din 14.03.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în dosarul x/2004 s-a respins capătul de cerere prin care S.C. C. S.R.L. și S.C. A. S.R.L. au solicitat să se constate preluarea contractului de concesiune de către S.C. C. S.R.L., consecința fiind aceea că S.C. A. S.R.L., în calitatea de succesoare în drepturi a S.C. B. S.R.L., trebuie considerată parte în contractul de concesiune nr. x/2000 încă de la momentul încheierii acestuia.

Considerentele avute în vedere de către instanța de apel nu încalcă puterea de lucru judecat a decizei nr. 1130 din 14 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța de apel reținând, așa cum s-a arătat mai sus, că potrivit principiilor generale în materia convențiilor, obligația de plata a redevenței pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului de concesiune revine S.C. A. S.R.L.

Având în vedere cele reținute mai sus, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă AGENȚIA DOMENIILOR STATULUI BUCUREȘTI împotriva deciziei civile nr. 380 din 29 iunie 2016, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă AGENȚIA DOMENIILOR STATULUI BUCUREȘTI împotriva deciziei civile nr. 380 din 29 iunie 2016, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 februarie 2017.