ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 412/2023

Ședința publică din data de 28 februarie 2023

Asupra căii de atac formulate, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

De asemenea, s-a solicitat ca pârâta Agenția Domeniilor Statului să fie obligată la stornarea facturilor nr. x emise la 16.03.2008.

Reclamanta a solicitat cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 969, 970, 1021, 1073 și 1075 C. civ. 1864.

Prin încheierea din 21 noiembrie 2018 Tribunalul București, secția a IV-a civilă a trimis cauza spre soluționare secției a VI-a Civile, la data de 5 decembrie 2018 fiind înregistrat dosarul pe rolul acestei secții sub nr. x/2018*.

La data de 18.01.2019 reclamanta a depus la dosar precizări prin care a arătat ca își extinde acțiunea și față de D.G.R.F.P. Craiova - A.J.F.P. Dolj.

La data de 01.02.2019 reclamanta a depus o nouă precizare prin care a arătat că solicită obligarea Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale și D.G.R.F.P. Craiova - A.J.F.P. Dolj să realizeze demersurile necesare în vederea punerii în executare a hotărârii ce se va pronunța, în vederea recuperării sumelor la care va fi obligată Agenția Domeniilor Statului, cu titlu de prejudiciu.

Pârâta D.G.R.F.P. Craiova a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii formulate în contradictoriu cu D.G.R.F.P. Craiova - A.J.F.P. Dolj.

Pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale a formulat întâmpinare prin care a solicitat admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a M.A.D.R. și respingerea cererii în raport cu acesta.

Pârâta, Agenția Domeniilor Statului, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca prescrisă iar, pe fondul cauzei, ca neîntemeiată.

La data de 30.05.2019 a fost înregistrată precizarea de acțiune a reclamantei, prin care s-a renunțat la judecarea capetelor 1 si 2 de cerere, astfel cum a fost precizată.

Prin încheierea din 17.09.2019 s-a luat act că reclamanta a renunțat la capătul de cerere privind obligarea pârâtei Agenția Domeniilor Statului la plata de daune-interese de 2.500.000 RON și la capătul de cerere privind obligarea pârâților M.A.D.R. și D.G.R.F.P. Craiova - A.J.F.P. Dolj la efectuarea demersurilor necesare pentru executarea hotărârii ce se va pronunța. S-a luat act de faptul că reclamanta a renunțat la judecata în contradictoriu cu pârâții Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova - Agenția Județeană a Finanțelor Publice Dolj.

Prin încheierea din 09.06.2020 instanța a luat act de renunțarea pârâtei Agenția Domeniilor Statului la excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea acesteia la plata de daune-interese de 2.500.000 RON.

Prin sentința civilă nr. 962 din 13 aprilie 2021 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, s-a admis în parte acțiunea, astfel cum a fost precizată și modificată de reclamanta A. S.R.L. și s-a constatat inexistența dreptului pârâtei Agenția Domeniilor Statului de a pretinde reclamantei suma de 1.017.786,11 de RON, conform facturilor nr. x din 16.03.2018, precum și a penalităților aferente, cu titlu de redevență pentru perioada 25.09.2007 - 07.07.2009, în temeiul Contractului de concesiune nr. x/16.11.2005.

S-a respins în rest, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată.

A fost obligată pârâta Agenția Domeniilor Statului la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 33.789,9 RON, reprezentând 13.782,9 RON taxă judiciară de timbru și 20.000 RON onorariu avocat.

De asemenea, reclamanta a declarat apel incident, solicitând schimbarea în parte a sentinței în sensul admiterii capetelor 2 si 3 ale acțiunii introductive.

Prin decizia nr. 1035/A din 21 iunie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, s-a respins ce nefondat apelul declarat de pârâta Agenția Domeniilor Statului și, totodată, s-a respins ca lipsit de interes apelul incident formulat de reclamanta A. S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 962 din 13 aprilie 2022 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

În dezvoltarea motivului de casare recurenta arată că, în mod greșit, instanța de apel a reținut că, la data emiterii facturilor nr. x, anume 16.03.2018, dreptul pârâtei de a solicita contravaloarea redevenței aferente perioadei 25.09.2007-07.07.2009, potrivit contractului nr. x/2005, era prescris.

Recurenta invocă incongruența statuărilor instanței de apel potrivit cărora contractului de concesiune nr. x/16.11.2005 îi sunt aplicabile dispozițiile vechiul C. civ. și ale Decretului nr. 167/1958, în condițiile în care a reținut în aceleași considerente că soluția dată de prima instanță în ceea ce privește prescripția dreptului pârâtei la redevență este legală.

Subliniază recurenta că, prin emiterea facturilor contestate, a respectat întocmai sentința nr. 114 din 12 iunie 2017, rămasă definitivă și irevocabilă, ca urmare a deciziei nr. 2836 din 5 octombrie 2017, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care instanța a obligat Agenția Domeniilor Statului să respecte contractul de concesiune nr. x/16.11.2005, astfel încât, prescripția dreptului de a cere redevența pentru perioada 25.09.2007 - 07.07.2009, data preluarii terenului, începe să curgă de la data de 5 octombrie 2017, când a rămas irevocabilă sentința nr. 114/12.06.2017.

Față de aceste aspecte, concluzionează recurenta că, în mod nelegal, a reținut instanța de apel că dreptul pârâtei de a pretinde suma de 1.017.786,11 RON s-a prescris, prin raportare la datele scadente menționate în cuprinsul facturilor.

De asemenea, recurenta critică decizia instanței de apel sub aspectul constatărilor acesteia din urmă privind lipsa de relevanță în cauză a relației Agenției Domeniilor Statului cu B. S.R.L.

Învederează recurenta că, urmare a rezilierii contractului de concesiune nr. x/16.11.2005, Agenția Domeniilor Statului, în calitate de concedent, a încheiat cu B. S.R.L., în calitate de concesionar, contractul de concesiune nr. x/20.05.2008, cu privire la suprafața de teren care, anterior, a făcut obiectul contractului nr. x/16.11.2005. Se arată că terenul nu a putut fi predat noului concesionar întrucât, la data la care urma să aibă loc predarea, s-a constatat că acesta era exploatat în continuare de către reclamantă, împrejurare care a persistat, fiind îndreptățită recurenta la încasarea redevenței.

O ultimă critică vizează cheltuielile de judecată la care pârâta a fost obligată, fiind invocată greșita aplicare a art. 453 alin. (2) C. proc. civ.

Susține recurenta că a contestat în întregime suma de 33.789,9 RON, reprezentând cheltuieli de judecată solicitate de reclamantă, constând în taxă judiciară de timbru și onorariu avocațial și nu doar suma de 20.000 RON, reprezentând onorariu de avocat, astfel cum în mod eronat a reținut curtea de apel în considerentele hotărârii atacate.

Or, în raport de dispozițiile art. 453 alin. (2) C. proc. civ., se impunea ca instanța de apel să oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată constând în taxă judiciară de timbru și onorariu avocațial, numai parțial, în măsura pretențiilor admise.

Pentru aceste motive, recurenta solicită casarea deciziei recurate și admiterea apelului pârâtei, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată.

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 17 octombrie 2022 intimata-reclamantă A. S.R.L. a invocat excepția nulității recursului, raportat la faptul că motivele de recurs nu se încadrează în dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, a fost invocată excepția lipsei de interes, având în vedere că decizia recurată a fost criticată numai din perspectiva prescripției dreptului la redevență și a cheltuielilor de judecată acordate reclamantei. Or, decizia recurată a dobândit autoritate de lucru judecat în ceea ce privește inexistența dreptului pârâtei la redevență în temeiul contractului de concesiune nr. x/16.11.2005, pentru perioada 25.09.2007 - 07.07.2009.

Pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 6 decembrie 2022, constatându-se îndeplinite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

La data de 29 decembrie 2022 a fost înregistrat punctul de vedere al recurentei în ceea ce privește raportul asupra admisibilității în principiu întocmit în cauză, prin care s-a invocat netemeinicia excepțiilor nulității și lipsei de interes a recursului, invocate de către intimată prin întâmpinare.

Prin rezoluția din 19 ianuarie 2023 s-a stabilit termen, în complet de filtru, pentru admisibilitatea în principiu a recursului, la data de 28 februarie 2023.

Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile iar în acord cu art. 488 alin. (1) din același cod, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de lege.

Invocarea unor anumite motive de casare nu conduce de plano la incidența acestora, ci trebuie formulate critici concrete privind raționamentul instanței de apel în justificarea soluției pronunțate, cu indicarea în mod clar a aspectelor de nelegalitate identificate de parte.

Sancțiunea care intervine în cazul neîncadrării aspectelor invocate de parte în cazurile prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ipoteză pe care legea o asimilează nemotivării recursului, este nulitatea căii extraordinare de atac.

În cauză, Înalta Curte reține că motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat formal, întrucât susținerile formulate în dezvoltarea acestuia nu reprezintă critici de nelegalitate, după cum se va arăta în cele ce urmează.

Sub un prim aspect, se invocă încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material privind prescripția. Dezvoltând acest motiv, recurenta arată, în esență, că instanța de apel a reținut greșit că, la data de 16.03.2018, data emiterii facturilor nr. x, dreptul pârâtei de a solicita contravaloarea redevenței pentru perioada 25.09.2007 - 07.07.2009, aferente contractului nr. x/2005, era prescris. Se susține că, prin emiterea facturilor reprezentând redevență, recurenta-pârâtă a respectat întocmai sentința nr. 114 din 12 iunie 2017, rămasă definitivă și irevocabilă, ca urmare a deciziei nr. 2836 din 5 octombrie 2017, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care instanța a obligat Agenția Domeniilor Statului să respecte contractul de concesiune nr. x/16.11.2005, astfel încât, prescripția dreptului de a cere redevența pentru perioada 26.09.2007 - 07.07.2009 începe să curgă de la data de 5 octombrie 2017.

Prin urmare, ceea ce contestă recurenta, în esență, este momentul de început al termenului de prescripție, în raport cu constatările instanțelor devolutive.

Or, data la care a început să curgă termenul de prescripție sau data nașterii dreptului la acțiune, indiferent care ar fi legea aplicabilă (Decretul nr. 167/1958 ori C. civ. în vigoare) reprezintă o împrejurare de fapt, care se determină de către judecătorul de fond, urmare a evaluării circumstanțelor concrete, pe baza analizei probatoriului, în recurs neputându-se proceda la reaprecierea situației de fapt astfel stabilite.

Stabilirea momentului care marchează începutul prescripției implică, așadar, verificări de fapt și aprecieri punctuale ale probatoriului iar cele reținute de către instanțele devolutive asupra situației de fapt se impun întocmai în fața instanței de recurs.

Rezultă, deci, că susținerile recurentei privitoare la momentul la care a început să curgă termenul de prescripție se referă, în realitate, la aspecte de fapt, ce țin de fondul cauzei, vizând temeinicia hotărârii, asupra cărora nu se mai poate reveni în prezenta cale extraordinară de atac.

Nu mai puțin, Înalta Curte constată că aceleași critici au fost invocate de pârâtă și în apelul principal formulat în cauză iar, instanța de apel, analizând motivele invocate, a confirmat soluția primei instanțe și a expus în detaliu propriile considerente, respingând astfel apelul pârâtei ca nefondat.

Așa cum rezultă din considerentele deciziei recurate, curtea de apel a validat raționamentul primei instanțe referitor la intervenirea prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește redevența facturată la data de 16.03.2018 pentru perioada 26.09.2007 - 07.07.2009, raportat la datele scadente indicate în cuprinsul facturilor emise de pârâtă. Deși a stabilit că dispozițiile legale incidente în cauză sunt C. civ. de la 1864 și Decretul nr. 167/1958, contrar opiniei primei instanțe, care s-a raportat la C. civ. actual, instanța de apel a reținut că această împrejurare nu este de natură să schimbe soluția tribunalului, dat fiind că, potrivit ambelor reglementări, termenul de prescripție este același - de 3 ani. A concluzionat astfel prima instanță de control judiciar că sumele pretinse de pârâtă, prin facturile emise la 16.03.2018, drept redevență aferentă contractului de concesiune pentru perioada 26.09.2007 - 07.07.2009, indiferent prin prisma căror prevederi legale ar fi analizate, sunt prescrise.

Totodată, analizând argumentele pârâtei în sensul că prescripția dreptului de a cere redevența pentru perioada 26.09.2007 - 07.07.2009 a început să curgă de la data de 5 octombrie 2017, când a rămas definitivă sentința nr. 114/12.06.2017, prin decizia nr. 2836 din 05.10.2017, instanța de apel a reținut că hotărârea dată într-un dosar care nu a vizat pretențiile pârâtei la redevență pentru intervalul 26.09.2007 - 07.07.2009 nu prezintă relevanță din perspectiva începutului termenului de prescripție. Nu în cele din urmă, instanța de apel a analizat posibila incidență a unor cazuri de întrerupere a prescripției, raportat la cererile ce au făcut obiectul dosarelor nr. x/2008 și respectiv x/2009, ocazie cu care a concluzionat că nu se confirmă susținerile pârâtei în acest sens.

Așadar, dat fiind că în apel partea a avut susțineri similare, rezultă că, pentru formularea unui veritabil motiv de recurs referitor la același aspect, recurenta trebuia să se raporteze la modalitatea în care instanța de apel a răspuns criticilor sale, prin urmare, de a invoca motive de nelegalitate prin raportare la judecata realizată de această instanță, având în vedere că obiectul recursului îl constituie decizia dată în apel iar instanța de recurs se pronunță exclusiv din perspectiva legalității.

În exercitarea controlului de legalitate, Înalta Curte constată că prin memoriul de recurs pârâta contestă cele reținute de instanța de apel privitor la momentul începerii curgerii termenului de prescripție, însă nu indică în concret norma de drept încălcată ori modul în care aceasta ar fi fost greșit interpretată sau aplicată în cauză și nici nu formulează critici punctuale față de argumentele proprii aduse de instanța de apel în motivarea soluției date.

În alți termeni, din cuprinsul recursului nu rezultă în ce constă nelegalitatea savârșită de instanța de apel, în sensul de încălcare sau aplicare greșită a regulilor de drept în materie de prescripție, în ceea ce privește redevența aferentă perioadei 25.09.2007 - 07.07.2009, solicitată în temeiul contractului de concesiune nr. x/16.11.2005.

Prin urmare, simpla indicare a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este suficientă pentru a considera motivată în sens procedural calea de atac declarată, atât timp cât recurenta nu a formulat critici de nelegalitate în ceea ce privește decizia atacată.

Sub un alt aspect, recurenta susține că, în mod greșit, instanța de apel a constatat că nu prezintă relevanță în cauză legătura contractuală și de fapt existentă între Agenția Domeniilor Statului și terțul B. S.R.L. Se arată că reclamanta a continuat să exploateze terenul ce a făcut obiectul contractului de concesiune nr. x/16.11.2005 și după intervenirea rezilierii acestuia, împrejurare de fapt ce a fost probată de pârâtă și care a împiedicat predarea terenului către noul concesionar, B. S.R.L. În consecință, recurenta consideră că în mod corect a facturat redevența aferentă exploatării exercitate de către reclamantă.

Se constată că, prin această critică, recurenta evocă situația de fapt expusă în fața instanțelor de fond, precum și probele folosite în susținerea poziției sale procesuale, cu scopul reevaluării acestora de instanța de recurs.

Amintește Înalta Curte că, în calea de atac a recursului, nu pot fi reevaluate probele administrate în cauză ori situația de fapt, judecătorul de fond fiind singurul îndreptățit conform legii în a le aprecia potrivit circumstanțelor cauzei și convingerii sale. Mai mult, instanța de recurs este ținută de situația de fapt stabilită de către instanțele de fond, aria de aplicabilitate a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 fiind limitată la nelegalitățile identificate pe tărâm substanțial.

Se reține deci că și această critică a recurentei privește, în realitate, chestiuni legate de temeinicia hotărârii recurate, imposibil de cenzurat în recurs, al cărui scop este verificarea deciziei pronunțate în apel exclusiv din perspectiva legalității.

Sub un ultim aspect, recurenta critică menținerea de către instanța de apel a soluției de obligare a pârâtei la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 33.789,9 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariu avocațial, fiind nemulțumită de acordarea în integralitate a cheltuielilor solicitate de partea adversă, în condițiile în care cererea de chemare în judecată a fost admisă numai în parte. Prin urmare, recurenta invocă aplicarea greșită a dispozițiilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ.

Or, problema acordarii cheltuielilor de judecată și cuantumul acestora reprezintă, de asemenea, chestiuni ce țin de temeinicia hotărârii din apel, asupra cărora curtea de apel a apreciat cu ocazia rejudecării fondului, neputând face în mod valabil obiectul criticilor în recurs. În acest sens s-a exprimat Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent sa judece recursul în interesul legii, prin decizia nr. 3/2020, în acord cu care motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Față de toate cele expuse mai sus, se reține că recurenta tinde a readuce în discuție situația de fapt respectiv chestiunile de fond din prezentul litigiu, care țin de temeinicia hotărârii recurate, ca expresie a dezacordului față de soluția din apel. Or, așa cum s-a arătat, criticile de netemeinicie depășesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ.

Având în vedere că accesului efectiv la justiție îi corespunde obligația corelativă de a respecta cerințele formale prevăzute de lege pentru exercitarea în mod valabil a căii extraordinare de atac, se constată că recursul ce face obiectul judecății nu îndeplinește condiția esențială de a fi motivat în sensul procedural al termenului.

În cele din urmă, reținându-se și că nu au fost identificate motive de casare, de ordine publică, care să poată fi invocate din oficiu în temeiul art. 489 alin. (3) din același cod, se impune a fi aplicată sancțiunea nulității recursului.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 489 alin. (2) din același cod, Înalta Curte va anula recursul declarat de pârâta Agenția Domeniilor Statului împotriva deciziei nr. 1035/A din 21 iunie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Referitor la cererea intimatei-reclamante A. S.R.L. privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că, în conformitate cu art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la această dispoziție legală, aplicabilă și în recurs potrivit art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimata-reclamantă nu a depus la dosarul cauzei dovezi privind efectuarea cheltuielilor de judecată.

Prin urmare, Înalta Curte va respinge cererea intimatei-reclamante privind obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâta Agenția Domeniilor Statului împotriva deciziei civile nr. 1035/A din 21 iunie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Respinge cererea formulată de intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 februarie 2023.