ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 572/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj la 27 iulie 2019, reclamanta A. S.A a solicitat obligarea pârâtului Municipiul Craiova, prin primar, să-i plătească daune interese de 1.100.346 RON, reprezentând suma necesară aducerii în stare de funcționare a imobilului situat în Craiova, str. x, intabulat în CF x Craiova , nr. cadastral x, compus din teren în suprafață de 4.885 mp și construcție S+P+E în suprafață desfăsurată de 1.664,33 mp (suprafață construită 904 mp), sumă care să fie actualizată cu indicii de devalorizare a leului, începând cu 15.05.2019 și până la plata efectivă.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 631 din 11 noiembrie 2022, Tribunalul Dolj, secția I civilă a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Hotărârea pronunțată în apel Împotriva acestei sentințe civile, la 7 martie 2023, reclamanta a declarat apel, care a fost respins, ca nefondat, de către Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, prin decizia civilă nr. 211/2023 din 6 iunie 2023.

Recursul formulat în cauză Împotriva acestei decizii civile, la 23 iulie 2023, reclamanta a declarat recurs, solicitând casarea deciziei recurate și, rejudecând, admiterea cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată. În motivare, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 167/16.03.2018, pronunțate de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2012, precum și a deciziei civile nr. 46/10.02.2022, pronunțate de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. x/2019, prin care Municipiul Craiova a fost obligat să plătească despăgubiri, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului, actualizate cu indicele de inflație până la data plății, din moment ce a reținut că Municipiul Craiova ar fi fost obligat, prin aceste hotărâri judecătorești, și la plata cheltuielilor necesare aducerii imobilului în stare de funcționare, deși nici în dispozitive, nici în considerente nu se face referire la acest aspect, încălcând prevederile art. 430 din C. proc. civ. Recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel a nesocotit prevederile art. 363 din C. proc. civ., atunci când a reținut, în considerentele deciziei recurate, următoarele: "Nu se poate reține în prezenta cauză că, prin raportul de expertiză întocmit în procedura de asigurare a probelor, s-a stabilit deja atât prejudiciul, cât și cuantumul său, nerămânând instanței de față decât sarcina actualizării, câtă vreme în prezenta cauză se apreciază asupra admisibilității și concludentei probei, iar în dosarul nr. x/2018 instanța nu a deliberat cu privire la aceste aspecte și, cu atât mai puțin, cu privire la fondul cauzei". Or, instanța de fond nu a respins expertiza întocmită în dosarul de asigurare de dovezi nr. x/2018, aspect care reiese din obiectivul nr. 1 al expertizei tehnice, ci a cerut doar ca expertul judiciar B. să precizeze cât din valoarea cheltuielilor necesare cu aducerea în starea de funcționare a imobilului reprezintă urmarea unor degradări datorate uzurii normale și cât reprezintă diferența de cheltuieli pentru aducerea în starea de funcționare a imobilului, iar expertul a răspuns acestui obiectiv la pagina 6 din raportul de expertiză tehnică judiciară. A mai susținut recurenta-reclamantă că, atât timp cât nu s-a solicitat, în condițiile art. 443 din C. proc. civ., lămurirea dispozitivului sentinței civile nr. 167/16.03.2018 sau al deciziei civile nr. 46/10.02.2022, instanța de apel nu putea reține că despăgubirile acordate cu titlu de lipsă de folosință includ și sumele necesare aducerii în starea de folosință a imobilului. Recurenta-reclamantă a mai învederat că instanța de apel a încălcat nu doar autoritatea de lucru judecat, ci și principiul securității actelor juridice, atunci când a dispus, prin al doilea obiectiv al expertizei, ca expertul judiciar să analizeze rapoartele de expertiză întocmite în dosarele nr. x/2012 și nr. y/2019, care au fost soluționate în mod definitiv. Din acest motiv, nici expertul desemnat în prezenta cauză nu putea concluziona că expertizele validate de către instanțe în cele două dosare ar fi nelegale. În drept, a fost invocat art. 483 din C. proc. civ. Cererea de recurs a fost timbrată cu 6.075 RON taxă de timbru .

Apărările formulate în cauză La 2 noiembrie 2023, intimatul-pârât a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. În apărare, intimatul-pârât a susținut că instanța de apel a reținut, în mod corect, că despăgubirile stabilite în cele două litigii anterioare, cu titlu de lipsă de folosință a imobilului, s-au raportat la chiria pe care recurenta-reclamantă ar fi putut să o încaseze în perioada 2004-2018 și au fost calculate luându-se în considerare un spațiu aflat în condiții normale de folosință, fiind incluse și cheltuielile necesare aducerii clădirii în această stare, astfel că prejudiciul solicitat în prezenta cauză a fost deja reparat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul civil de față, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept: Sub un prim aspect preliminar, se reține că, potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", iar, conform art. 486 alin. (1) lit. d) din același Cod, "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiată recursul și dezvoltarea lor". Din coroborarea acestor dispoziții legale, rezultă că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformității sale cu regulile de drept material și/sau procesual, astfel că părțile o pot critica doar pentru motivele prevăzute la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. Chiar dacă, prin cererea de recurs, nu au fost încadrate juridic criticile invocate, se constată că acestea se circumscriu motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. ("când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității"), din moment ce recurenta-reclamantă susține că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 430, art. 363 și art. 443 din C. proc. civ., astfel că recursul urmează a fi examinat din perspectiva acestui motiv. Sub al doilea aspect prealabil, date fiind referirile pe care recurenta-reclamantă le face la mijloacele de probă administrate în cauză (în special, raportul de expertiză tehnică judiciară în specialitatea construcții civile și evaluare imobiliară, întocmit de către domnul expert judiciar B.), este de menționat că, în calea extraordinară de atac a recursului, se exercită strict un control de legalitate al hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute, în mod expres și limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reanalizarea mijloacelor de probă și/sau reevaluarea situației de fapt. Ca atare, faptele sunt stabilite, în mod suveran, de către instanțele de fond, în timp ce instanța de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, în sensul că nu rejudecă tot dosarul, ci verifică modalitatea în care au fost aplicate, de către instanța de apel, normele de drept procesual și/sau de drept material situației de fapt deja stabilite. Scopul recursului transcede, așadar, interesului particular și constă în asigurarea unui cadru juridic coerent și unitar, printr-o interpretare și aplicare uniformă a legii materiale și/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele și le poate aprecia (în primă instanță) sau, după caz, reaprecia și completa (în apel). În acest context, nu se poate pretinde instanței de recurs cenzurarea aprecierii probatoriului, transformând-o într-o a treia instanță de fond, în mod vădit contrar rolului recursului. Având a dezlega acele critici de recurs care se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., se reține că recurenta-reclamantă a învederat, sub un prim aspect, încălcarea, de către instanța de apel, a prevederilor art. 430 din C. proc. civ., sub aspectul autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 167/16.03.2018, pronunțate de Tribunalul Dolj, secția I civilă în dosarul nr. x/2012, precum și a deciziei civile nr. 46/10.02.2022, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă în dosarul nr. x/2019, atunci când a reținut că Municipiul Craiova ar fi fost obligat, prin aceste hotărâri definitive, la plata cheltuielilor necesare aducerii imobilului în stare normală de funcționare. Înalta Curte constată că această primă critică de recurs este nefondată. Principiul autorității de lucru judecat corespunde necesității de stabilitate juridică și de ordine socială, fiind interzisă readucerea în fața instanței a chestiunii litigioase deja rezolvate. În acest sens, conform art. 430 din C. proc. civ.: "(1) Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată. (2) Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă". În continuare, potrivit art. 431 din C. proc. civ.: "(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect. (2) Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă". Plecând de la aceste dispoziții legale, se reține că efectul de "lucru judecat" al hotărârii judecătorești are două accepțiuni: stricto sensu semnifică efectul negativ al autorității de lucru judecat (bis de eadem), care face imposibilă judecarea unui nou litigiu între aceleași părți, pentru același obiect și pentru aceeași cauză (exclusivitatea), iar lato sensu semnifică efectul pozitiv al autorității de lucru judecat (res judicata), care presupune că hotărârea judecătorească beneficiază de prezumția irefragabilă că exprimă adevărul și că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre judecătorească. Ca atare, este necesar să se facă distincție între efectul negativ al autorității de lucru judecat, care are drept consecință respingerea cererii de chemare în judecată în temeiul acestei excepții, atunci când este îndeplinită condiția triplei identități de părți, obiect și cauză, prevăzută la art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., și efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, consacrat la art. 431 alin. (2) din același Cod, care se referă la imposibilitatea de a statua diferit asupra modului în care anterior au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile juridice dintre părți. Contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de apel nu a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 167/16.03.2018, pronunțate de Tribunalul Dolj, secția I civilă în dosarul nr. x/2012, definitivă prin decizia civilă nr. 499/27.02.2019 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1315/20.06.2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, și nici a sentinței civile nr. 261/27.04.2021, pronunțate de Tribunalul Dolj, secția I civilă în dosarul nr. x/2019, definitivă prin decizia civilă nr. 46/10.02.2022, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, atunci când a reținut că intimatul-pârât Municipiul Craiova a fost obligat, prin aceste hotărâri judecătorești definitive, și la plata cheltuielilor necesare aducerii imobilului în stare de funcționare. Sub acest aspect, instanța de apel a constatat că, în cadrul dosarelor nr. x/2012 și nr. y/2019, au fost acordate despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului, pentru perioadele noiembrie 2004- decembrie 2016, respectiv 1 ianuarie 2017-6 noiembrie 2018, iar în prezenta cauză s-au solicitat despăgubiri pentru aducerea construcției la starea de funcționare. Analizând criticile de apel invocate, instanța de apel a reținut că în mod corect a constatat prima instanță, având în vedere concluziile raportului de expertiză tehnică judiciară în specialitatea construcții civile și evaluare imobiliară, întocmit în cauză de către expertul judiciar B., că din valorile ce au fost stabilite în litigiile anterioare, cu titlu de lipsă de folosință a imobilului, nu s-a scăzut valoarea lucrărilor de schimbare a destinației și de aducere a construcției în stare de funcționare, această din urmă valoare fiind inclusă în cuantumul despăgubirilor ce au fost acordate prin hotărârile judecătorești pronunțate în dosarele nr. x/2012 și nr. y/2019 Raționamentul instanței de apel, în urma căruia a ajuns la această concluzie, se fundamentează exclusiv pe aspecte de fapt, ce au fost stabilite în urma coroborării rapoartelor de expertiză tehnică judiciară întocmite de experții C. (în dosarul nr. x/2012), D., E. și F. (în dosarul nr. x/2019) și B. (în dosarul de față), astfel că nu pot face obiectul controlului în recurs, întrucât vizează temeinicia deciziei recurate, iar nu legalitatea acesteia. În acest context, nu se poate susține și reține încălcarea autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 167/16.03.2018, pronunțate de Tribunalul Dolj, secția I civilă în dosarul nr. x/2012, sau a deciziei civile nr. 46/10.02.2022, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă în dosarul nr. x/2019, instanța de apel procedând, în conformitate cu dispozițiile art. 264 din C. proc. civ., la aprecierea mijloacelor de probă administrate în cauză, respectiv a înscrisurilor și a raportului de expertiză tehnică judiciară, întocmit de către expertul judiciar B., operațiune juridică care nu poate fi cenzurată în recurs. Pentru aceleași considerente, Înalta Curte nu poate primi nici susținerile recurentei-reclamante, potrivit cărora instanța de apel nu putea reține că despăgubirile acordate cu titlu de lipsă de folosință includ și sumele necesare aducerii în starea de folosință a imobilulu, cât timp nu s-a solicitat, în condițiile art. 443 din C. proc. civ., lămurirea dispozitivului sentinței civile nr. 167/16.03.2018 sau al deciziei civile nr. 46/10.02.2022. Recurenta-reclamantă a mai învederat că instanța de apel a încălcat art. 363 din C. proc. civ., din moment ce nu a ținut cont de valoarea lucrărilor necesare pentru aducerea în stare de funcționare a imobilului, stabilită prin expertiza efectuată în procedura de asigurare a dovezilor. Înalta Curte constată că și această critică de recurs este nefondată. Prin încheierea dată la 15 mai 2019 în dosarul nr. x/2018, Judecătoria Craiova a admis cererea privind asigurarea de dovezi și a constatat administrată proba cu raportul de expertiză tehnică judiciară în specialitatea construcții, întocmit de către expertul judiciar G., prin care s-a constatat starea de degradare a imobilului și s-a stabilit valoarea lucrărilor necesare pentru aducerea în stare de funcționare a imobilului. Plecând de la faptul că scopul procedurii de asigurare a dovezilor este conservarea unor probe care sunt în pericol să dispară sau să fie greu de administrat în viitor, instanța de apel a reținut că puterea doveditoare a probei asigurate este stabilită de dispozițiile art. 363 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora "probele asigurate în condițiile prevăzute la art. 362 vor fi cercetate de instanță, la judecarea procesului, sub raportul admisibilității și concludenței lor. În cazul în care găsește necesar, instanța va proceda, dacă este cu putință, la o nouă administrare a probelor asigurate". Contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de apel a interpretat și a aplicat în mod corect aceste dispoziții legale, în condițiile în care prima instanță a constatat că, prin raportul de expertiză întocmit în procedura de asigurare a dovezilor, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018, au fost identificate toate lucrările ce trebuie executate pentru aducerea imobilului într-o stare de funcționare normală, fără a fi însă identificate și delimitate degradările produse imobilului de uzura normală, pe de o parte, respectiv prin neluarea măsurilor necesare de conservare, pe de altă parte, context în care a apreciat că se impune administrarea unei noi expertize tehnice judiciare, tocmai pentru a putea aprecia asupra fondului cauzei, în mod special asupra existenței faptei ilicite imputate intimatului-pârât și a vinovăției acestuia, elemente care sunt esențiale pentru angajarea răspunderii civile delictuale, în conformitate cu dispozițiile art. 1357 și urm. din C. civ. Nu poate fi primită susținerea recurentei-reclamante, potrivit căreia, în litigiul de față, se impune a fi valorificată valoarea lucrărilor necesare pentru aducerea în stare de funcționare a imobilului, astfel cum a fost stabilită prin expertiza efectuată în procedura de asigurare a dovezilor, în condițiile în care chiar art. 363 alin. (1) teza finală din C. proc. civ. prevede că, în cazul în care găsește necesar, instanța va proceda, dacă este cu putință, la o nouă administrare a probelor asigurate. Administrarea în primă instanță a unei noi expertize judiciare s-a impus nu doar pentru justa soluționare a pretenției deduse judecății, ci și pentru dezlegarea apărării intimatului-pârât, în sensul că sumele la plata cărora a fost obligat prin hotărârile definitive pronunțate în dosarele nr. x/2012 și nr. y/2019 ar include și contravaloarea prejudiciului reprezentat de degradările aduse construcției, întrucât lipsa de folosință a fost stabilită în considerarea unui imobil în perfectă stare de funcționare, pentru a fi închiriat și folosit drept clădire de birouri. Recurenta-reclamantă a mai susținut că instanța de apel a încălcat și principiul securității actelor juridice, atunci când a dispus ca expertul judiciar B. să analizeze rapoartele de expertiză întocmite în dosarele nr. x/2012 și nr. y/2019, context în care a solicitat înlăturarea în totalitate a răspunsului la obiectivul nr. 2 din raportul de expertiză administrat în prezenta cauză. Este evident că o atare solicitare nu poate fi primită, întrucât privește, în mod direct, un mijloc de probă administrat în cauză, precum și modalitatea în care acesta a fost apreciat de judecătorii fondului, potrivit dispozițiilor art. 264 din C. proc. civ., iar instanța de recurs nu are competența legală de a înlătura probele administrate în primă instanță și în apel sau de a le aprecia diferit, ci doar de a exercita un control de legalitate al hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute, în mod expres și limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ. Față de aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul.