ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1403/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj la data de 02.02.2021 sub nr. x/2021, reclamanții A. și B. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Craiova prin Primar, obligarea la plata despăgubirilor ce li se cuvin pentru expropriere în fapt, despăgubiri ce urmează a fi stabilite în condițiile Legii nr. 33/1994 la valoarea de circulație a imobilului teren în suprafața de 326 mp situat în Craiova, str. x, completare corp 7 de proprietate, parcela x nr. Cadastral x și a imobilului teren în suprafață de 438 mp situat in Craiova, str. x, completare corp 1 de proprietate, tarlaua x, parcela x nr. Cadastral x, înscris în CF veche x Mun. Craiova. Au solicitat cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată de Tribunalul Dolj în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 424 din 5 iulie 2024 pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2021, s-a respins excepția inadmisibilității acțiunii invocată prin întâmpinare, a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de A. și B. împotriva pârâtului Municipiul Craiova - prin Primar, care a fost obligat la plata către reclamanți a sumei de 91.680 Euro, în echivalent RON la data plății, reprezentând despăgubiri pentru terenurile intravilane în suprafață de 326 mp (identificat ca reprezentând completare Corp 7 de proprietate) și respectiv, de 438 mp (identificat ca reprezentând completare Corp 1 de proprietate) situate în Mun. Craiova, jud. Dolj și a cheltuielilor de judecată în sumă de 20.445 RON reprezentând taxă judiciară de timbru, onorarii experți judiciari și onorariu avocațial.

Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel Craiova în apel. Prin decizia nr. 478 din 18 decembrie 2024, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a admis apelul formulat de apelantul pârât Municipiul Craiova - Prin Primar împotriva sentinței civile nr. 424 din 5 iulie 2024, pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimații reclamanți A. și B., a schimbat în parte sentința, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 51.560 euro în echivalent RON la data plății la cursul BNR, reprezentând despăgubiri pentru terenul intravilan în suprafața de 438 mp identificat ca reprezentând "completare corp 1 de proprietate, T27, P31/1, nr. cadastral x, situat în Craiova, județ Dolj, urmare a "exproprierii de fapt". A respins cererea privind plata despăgubirilor pentru suprafața de 326 mp identificată ca reprezentând Corp 7 de proprietate, ca nefondată și a obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 18.949 RON cheltuieli de judecată. A menținut restul dispozițiilor sentinței.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei nr. 478 din 18 decembrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă au declarat recurs recurenții-reclamanți A., B. și recurentul-pârât Municipiul Craiova - prin primar. 4.1. Recursul formulat de recurenții-reclamanți A. și B. a criticat, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., decizia Curții de Apel Craiova numai cu privire la respingerea acțiunii pentru despăgubirea în suma de 40.120 euro, aferentă suprafeței de 326 mp și de asemenea, diferența de cheltuieli de judecată de 1496 RON, neacordate. - Potrivit recurenților-reclamanți decizia este motivată contrar, pe de-o parte se reține de către Curte că este indiscutabil faptul că are loc o diminuare a dreptului de proprietate pentru cele două suprafețe de teren și că este justificată acțiunea acestora vizând exproprierea în fapt, principiul reparării prejudiciului și protecției proprietății rămânând aplicabil, chiar dacă exproprierea în fapt nu are o reglementare proprie, ea a fost identificată și constituită ca instituție juridică de către instanțele naționale și chiar de reglementările Curții Europene. Pe de altă parte, instanța ajunge la concluzia că apelul ar fi de admis întrucât pentru una dintre suprafețe (cea de 326 mp) nu există o îngrădire a dreptului de dispoziție sau a dreptului de proprietate, motivare care este contrară primei rețineri făcută de instanța de apel, iar din punct de vedere al temeiurilor de drept, solicită să se constate că nu există niciun fel de motivare în drept care să permită controlul instanței sau exercitarea unei apărări efective în ceea ce îi privește. - În ceea ce privește aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., admiterea apelului s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor referitoare la art. 555 Noul C. civ. (art. 480 vechiul C. civ.) și cu nesocotirea protejării și garantării dreptului de proprietate în temeiul art. 44 din Constituție cu trimitere la art. 1 din Protocolul 1 la CEDO. Contestă susținerea Curții de Apel că dreptul lor de proprietate nu ar fi afectat întrucât ar fi putut exercita nestingherit dispoziția asupra terenului, cu atât mai mult cu cât terenul nefiind asfaltat, nu ar fi avut loc o deposedare efectivă a acestora, lucru care, însă, nu este și dovedit în economia spetei. Astfel în cauză, potrivit art. 44 alin. (1) din Constituția României, "dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului, sunt garantate" iar în alin. (3) al aceluiași articol se prevede că "nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire." Potrivit art. 1 Paragraful (1) din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, "orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale". Din raportul de expertiză în specialitate topografie, rezultă că suprafața de teren de 326 mp are interdicție de construire în raport de HCL 20/2000 cu privire la PUG, iar în ceea ce privește înstrăinarea celor două suprafețe de teren, cea de 326 mp și cea de 438 mp, întrucât geometria celor doua parcele se suprapune exact peste traseul străzilor propuse prin PUG, conform și informațiilor din certificatul de urbanism nr. x/02.04.2012, rezultă că acest lucru nu este posibil. Contestă susținerea instanței de apel că ar fi putut exercita nestingheriți dreptul de dispoziție asupra suprafeței de teren, fiind evident că nu poate fi primită o asemenea motivare tocmai pentru faptul că interdicția de construire era evidentă și există și la acest moment, iar în ceea ce privește ocupațiunea și folosința suprafeței de teren ca și suprafață de trecere de către restul persoanelor din zonă, datorita faptului că deși nu este finalizată asfaltarea acestei străzi, totuși sunt în situația în care ocupațiunea, folosirea și utilizarea sunt exercitate de către pârâți, care au transformat proprietatea personală în una publică, fără demararea procedurilor de expropriere. Acest lucru este cu atât mai evident cu cât la dosarul cauzei au fost depuse adrese din partea pârâților din care rezultă că la nivelul anului 2022, când se aflau deja în litigiu, parte din imobil se găsea sub zona de afectare de străzi propuse prin PUZ și ca atare, regimul juridic în sine nu permitea o utilizare corespunzătoare a imobilului în scopul urmărit de părți și stabilit de lege ca și drept în favoarea acestora. Sintetizând, recurenții-reclamanți susțin că decizia recurată este, pe de o parte, nemotivată sau motivată în mod contrar, iar pe de altă parte, raportat la modalitatea în care a fost rezolvată problema respingerii cererii de despăgubire cu privire la cei 326 mp, se poate observa că nu există motivare în drept, iar din punct de vedere al raționamentului instanței, dimpotrivă, se face dovada evidentă, atât a prejudiciului, cat și a ingerinței pârâților în prerogativele dreptului acestora de proprietate, drept afectat de strada propusa prin PUZ. 4.2. Recursul formulat de recurentul-pârât Municipiul Craiova - prin primar a criticat hotărârea Curții de Apel Craiova pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocând aplicarea greșită a normelor de drept material în soluționarea excepției inadmisibilității acțiunii deoarece consideră că acțiunea reclamanților este inadmisibilă, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de lege cu privire la exproprierea pentru cauză de utilitate publică. - Exproprierea a fost reglementată ca o operațiune administrativă complexă, care presupune o succesiune de acte administrative aflate într-o strânsă interdependență: declararea utilității publice de către autoritatea competentă, pe baza unei cercetări prealabile efectuate de o comisie numită în acest scop, întocmirea unei anchete parcelare prin executarea planurilor cuprinzând terenurile și construcțiile propuse spre a fi expropriate, cu indicarea numelui proprietarilor și a condițiilor de despăgubire. Această lege prevede și care este procedura în instanță, competențele materiale și teritoriale. Chiar dacă reține că nu există o reglementare legală pentru exproprierea în fapt, instanța de apel validează soluția primei instanțe asupra excepției inadmisibilității pe considerentul că, deși nu sunt incidente în cauză, dispozițiile Legii nr. 33/1994 pot fi avute în vedere prin analogie. Nu poate avea loc aplicarea prin analogie a Legii nr. 33/1994 în soluționarea cauzei deoarece instanța nu se poate substitui autorității executive și, prin raportare la acest act normativ, să verifice îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru expropriere, astfel încât să concluzioneze că în fapt s-a realizat o expropriere cu consecința stabilirii cuantumului despăgubirilor la valoarea de circulație a imobilului. Așadar, exproprierea pentru cauză de utilitate publică se face în vederea realizării unor lucrări care servesc unor utilități publice. Declararea utilității publice se face numai după efectuarea unei cercetări prealabile și condiționat de înscrierea lucrării în planurile urbanistice și de amenajare a teritoriului, aprobate conform legii. Cercetarea prealabilă va stabili dacă exista elemente care să justifice interesul național sau local, avantajele economico-sociale, ecologice sau de altă natură care susțin necesitatea lucrărilor și nu pot fi realizate pe alte căi decât prin expropriere, precum și încadrarea în planurile de urbanism și amenajarea teritoriului. Pe cale de consecință, instanța a pronunțat o soluție nelegală asupra excepției inadmisibilității acțiunii. - Un al doilea motiv de recurs vizează nelegalitatea hotărârii recurate cu privire la soluția dată asupra cererii de despăgubire pentru suprafața de 438 mp, teren intravilan arabil, situat în strada x nr. 58. Examinând sentința apelată, instanța a reținut caracterul nefondat al apelului cu referire la această suprafață, motivând că suprafața de teren a fost asfaltată de către unitatea administrativ teritorială fără a demara procedura de expropriere și prin aceasta, reclamanții au fost deposedați "de facto" de proprietatea lor neexistând un just echilibru între interesele generale și cele individuale pentru această ingerință. Dat fiind efectul devolutiv al apelului, instanța de apel trebuia să verifice soluția atacată din punct de vedere al temeiniciei, statuând dacă situația de fapt reținută prin hotărârea tribunalului este concordantă cu probele administrate în cauză și a fost corespunzător stabilită, după cum hotărârea apelată trebuia verificată și sub aspectul legalității, respectiv dacă prima instanță a identificat, interpretat și aplicat corect normele de drept material incidente situației de fapt deduse judecății. Având în vedere faptul că instanța de apel reține că principiul protecției proprietății și al reparării prejudiciului este aplicabil, permițând proprietarului să solicite compensații prin intermediul normelor generale de răspunde civilă delictuală, această instanță trebuia să rejudece cauza în fond sub toate aspectele sale atât în fapt, cât și în drept ca fiind o cerere întemeiată pe răspunderea delictuală. Instanța trebuia să analizeze condițiile care se cer a fi întrunite cumulativ pentru angajarea răspunderii civile delictuale, respectiv: existența unei fapte ilicite, a unui prejudiciu, existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu precum și a vinovăției autorului faptei ilicite. Lanțul cauzal propus de reclamanți este dat de ingerința pârâtului în dreptul lor de proprietate privată prin impunerea unui regim juridic determinat de proiectarea unor lucrări de utilitate publică locală, care a dus astfel la prejudicierea acestora, condițiile răspunderii civile delictuale nefiind întrunite în cauză. Reclamanții invocă prin cererea de chemare în judecată o lipsă de folosință asupra terenurilor ca fiind dată de existența PUZ-ului zona Romanescu-Hipodrom aprobat prin HCL nr. 209/2010, care impune restricții și interdicții de construire. Instanța de apel nu a analizat și nu a luat în considerare în soluționarea cauzei dispozițiile Legii nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismul. Instanța nu s-a raportat la normele legale incidente în materia urbanismului și nu a avut în vedere în stabilirea despăgubirilor nici categoria de folosință a terenului reclamantului înainte de aprobarea PUZ-ului. Terenul reclamanților avea categoria de folosință agricol, așa cum reiese din materialul probator administrat în cauză, iar prin PUZ a dobândit folosința de curți construcții și destinația de zonă de locuințe, fiindu-i astfel adus acestui teren un spor de valoare. Documentația PUZ Romanescu-Hipodrom a creat posibilități de construire în întreaga zonă întrucât anterior elaborării și aprobării acestuia, zona se afla sub incidența unei interdicții de construire instituită prin PUG. După adoptarea HCL. nr. 209/2010 documentația PUZ este pe deplin profitabilă intimaților-reclamanți având in vedere permisivitatea edificării de construcții, cu indicatori urbanistici aprobați (POT, CUT, regim de înălțime) și acces la un drum public, ceea ce conduce la posibilitatea valorificării dreptului real în condiții maxime. În consecință, nu poate fi reținut că imposibilitatea exercitării dreptului de folosință se datorează recurentului, ci dimpotrivă, datorită acestuia, prin aprobarea PUZ-ului, intimații-reclamanți au dobândit dreptul de a construi pe terenul proprietatea lor, care dintr-un teren arabil situat în extravilan, așa cum a fost dobândit prin TDP nr. 2222-x/1998, pe care nu se putea construi, a devenit un teren cu folosința de curți construcții și destinația zonă de locuințe. Așadar, nu se regăsește ipoteza în care apelantul-reclamant avea un teren construibil, care ulterior aprobării unul plan urbanistic zonal să fi fost afectat parțial de interdicția de construire, prin proiectare de străzi propuse, astfel încât, pârâtul să-i fi produs acestuia un prejudiciu prin lipsirea de folosință a terenului din perspectiva blocării edificării de construcții, așa cum acesta susține în cererea de chemare în judecată. Dimpotrivă, înainte de aprobarea PUZ-ului apelantul avea un teren agricol, situat în extravilanul localității, pentru care nu exista aprobarea scoaterii din circuitul agricol, astfel că, amplasarea pe acesta a construcțiilor de orice fel era interzisă. În mod greșit a reținut instanța de apel ca fiind o "expropriere de fapt" situația dedusă judecății întrucât prin aprobarea PUZ-ului s-a urmărit doar adoptarea unei soluții de configurare urbanistică a zonei astfel încât să îi fie dată o funcționalitate, care să le profitabilă proprietarilor din zonă. Susține instanța de apel în mod cu totul nelegal și fără susținere concretă că reclamanții nu au la îndemână o acțiune în revendicare întrucât redobândirea posesiei asupra bunului în materialitatea sa nu mai este posibilă decât cu foarte mare dificultate, eludând astfel dispozițiile art. 566 C. civ. care prevăd obligația alternativă a pârâtului de a plăti despăgubiri în situația imposibilității restituirii în natură a bunului revendicat. Textul este aplicabil în acele situații în care se constată că redobândirea posesiei bunului revendicat este imposibil de realizat, în aceste condiții bunul fiind '"pierit" din perspectivă juridică. În atare situație, chiar prin hotărârea judecătorească proprietarul va primi contravaloarea proprietății sale, consecința concomitentă fiind și aceea a transferului dreptului de proprietate asupra bunului către posesorul neproprietar. Nu se poate reține că dauna produsă proprietarilor este egală cu valoarea de înlocuire a terenurilor (valoarea de circulație) pentru că obligarea la plata unei astfel de valori ar fi similară unei tranzacții definitive de transfer a proprietății de la intimații-reclamanți către pârâți, ceea ce ceea ce duce la concluzia că intimații beneficiază atât de prețul terenului, dar rămân și în postura de proprietari de jure al bunului, ceea ce în condițiile date ar presupune o îmbogățire fără justă cauză a acestora. - De asemenea, hotărârea Curții de Apel este criticabilă și în ceea ce privește soluția instanței de a stabili în sarcina pârâtului obligația de plată a cheltuielilor de judecată în cuantum de 18.949 RON pe care o consideră pe de o parte nemotivată, iar pe de altă parte, a fi dată cu încălcarea dispozițiilor legale edictate de art. 453 alin. (2) C. proc. civ. În temeiul art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., solicită judecarea cauzei si în lipsă.

Apărările formulate în cauză Recurentul -pârât Municipiul Craiova - prin primar a depus întâmpinare prin care solicită respingerea recursului declarat de recurenții-reclamanți, ca nefondat. Recurenții-reclamanți A. și B. au depus întâmpinare prin care solicită respingerea recursului formulat de pârâtul Municipiul Craiova - prin primar, ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Analizând recursurile formulate, Înalta Curte apreciază că recursul reclamanților este nefondat raportat la criticile susținute, în timp ce recursul pârâtei este întemeiat, după cum se va arăta în cele ce urmează: a)Asupra recursului formulat de reclamanți. Acest recurs a criticat pentru nelegalitate soluția instanței de apel care a schimbat în parte hotărârea primei instanțe și a respins cererea privind plata despăgubirilor pentru suprafața de 326 mp teren reprezentând corpul 7 de proprietate, întrucât a apreciat că în privința acestuia nu se verifică teza exproprierii de fapt acuzată de reclamanți. Recurenții reclamanți au criticat nelegalitatea acestei soluții a instanței de apel, pretinzând o motivare contradictorie (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.) și o dezlegare care contravine art. 555 din C. civ. și art. 1 Protocolul 1 adițional la CEDO (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.). -În mod nefondat au invocat recurenții contrarietatea în considerentele deciziei de apel care a fost prezentat de aceștia ca vizând, pe de o parte, considerentele prin care instanța de apel a răspuns apărării pârâtei vizând inadmisibilitatea acțiunii întemeiată pe teza exproprierii de facto iar, pe de altă parte, considerentele ce au analizat situația juridică concretă a suprafeței de 326 mp teren. O contrarietate a acestor considerente nu există și nu susține deci, critica de nelegalitate a hotărârii din apel întemeiată pe prevederile art. 488 (1) pct. 6 C. proc. civ., nicio contradicție neputând să existe între considerentele prin care instanța justifică admisibilitatea unei acțiuni în daune a celui ce acuză o afectare/diminuare/atingere adusă atributelor dreptului de proprietate privată ca urmare a unei situații juridice ori de fapt creată prin acțiunea autorității și considerentele prin care, analizând în concret situația de fapt și cea juridică a bunului litigios, aceeași instanță conchide că în privința acestuia nu se regăsește un caz de expropriere de fapt. Simplificând argumentul, este limpede că este de neconceput o contrarietate a considerentelor ce justifică admisibilitatea acțiunii în raport cu acelea care argumentează caracterul nefondat al acesteia. În plus, prin niciun considerent al deciziei atacate instanța de apel nu a afirmat ceea ce pretind recurenții, anume "că este indiscutabil faptul că are loc o diminuare a dreptului de proprietate pentru cele două suprafețe de teren", instanța de apel referindu-se doar la afirmația reclamanților care "au invocat diminuarea atributelor dreptului lor de proprietate pentru cele două suprafețe de teren fără despăgubire". De altfel, în judecata sa pe fondul cauzei, instanța de apel a analizat distinct situația celor două suprafețe de teren indicate prin acțiunea reclamanților tocmai întrucât le-a considerat ca aflându-se în situații diferite. Tot astfel, prin niciun considerent nu a afirmat că "este justificată acțiunea reclamanților", astfel cum se pretinde prin această primă critică a recursului. Prin urmare, contrar afirmațiilor recurenților, nu există o statuare a instanței de apel în considerentele hotărârii atacate care să contravină aceleia prin care curtea de apel a concluzionat că nu există o îngrădire a dreptului de proprietate al reclamanților în legătură cu suprafața de 326 mp teren. - Nici motivul de recurs întemeiat pe cazul reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este întemeiat. În susținea acestuia, recurenții au pretins o greșită aplicare ori o nesocotire a dispozițiilor art. 555 C. civ. și a celor ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO afirmând că suprafața de 326 mp teren are interdicție de construire "în raport de HCL nr. 209/2010 cu privire la PUG", iar folosirea și utilizarea sunt exercitate de pârâți (care au transformat proprietatea personală în una publică, fără expropriere). Or, în privința acestui bun, instanța de apel a reținut că face parte dintr-o suprafață mai mare, însumând 588 mp teren ce corespunde corpului 7 de proprietate format în urma dezmembrării suprafeței de 6858 mp realizată în baza actului autentificat sub nr. x/10.08.2012 realizat, așadar, după adoptarea HCL nr. 209/2010 de aprobare a PUZ indicat de reclamanți drept sursă a atingerilor aduse dreptului lor de proprietate. Ulterior dezmembrării realizate la 10.08.2012, reclamanții au încheiat o serie de contracte de vânzare-cumpărare prin care au înstrăinat către mai mulți cumpărători cote din dreptul de proprietate deținut, câte 65 mp/588 mp sau 65/2355 mp. Suprafața de 326 mp, estimată ca rămasă după înstrăinarea din suprafața de 588 mp a celei de 260 mp, nu a fost individualizată astfel că s-a reținut că întregul corp de proprietate de 588 mp este deținut de reclamanți în indiviziune cu proprietarii loturilor învecinate de teren, fiind folosită de aceștia pentru a-și asigura accesul la drumul public Eroii Sanitari, terenul aflându-se în posesia și folosința proprietarilor. Reținând, în plus, că reclamanții au putut exercita în legătură cu terenul în discuție inclusiv dreptul de dispoziție, contractele de vânzare-cumpărare încheiate fiind dovada incontestabilă în acest sens, fiind toate realizate după adoptarea HCL nr. 209/2010, instanța de apel a concluzionat că în legătură cu suprafața de 326 mp ce face parte din corpul 1/7/9A nu au fost diminuate atributele dreptului de proprietate al reclamanților prin acțiunea de adoptare a PUZ de către pârâtă, interdicția de construire fiind determinată de încadrarea terenului în zona de protecție a căii ferate. Or, criticând o greșită interpretare și aplicare a dreptului material incident - art. 555 C. civ., art. 1 din primul Protocol adițional CEDO - recurenții s-au referit, în realitate, la situația de fapt a cauzei, pe care au contestat-o, afirmând că "interdicția de construire este evidentă și există și la acest moment", iar cât privește posesia și folosința au precizat că "datorită faptului că deși nu este finalizată asfaltarea acestei străzi, totuși suntem în situația în care ocupațiunea, folosința și utilizarea sunt exercitate de către pârâți, care au transformat proprietatea personală în una publică, fără demararea procedurilor de expropriere". Greșita interpretare și aplicare a legii nu poate fi demonstrată însă prin afirmarea unei situații de fapt contrare celei reținute în mod definitiv în fața instanței de apel, cum este aceea în sensul că reclamanții exercită dreptul lor de proprietate în indiviziune cu ceilalți cumpărători ai loturilor de teren învecinare celui în discuție, având posesia și folosința terenului pe care îl utilizează drept cale de acces spre calea publică și în privința căruia și-au exercitat și dispoziția juridică, aspect relevat de încheierea contractelor de vânzare-cumpărare. "Evidenta interdicție de construire" pe care o acuză recurenții în legătură cu această suprafață de teren - și pe care instanța de apel a reținut-o ca decurgând din situarea terenului în zona de protecție a căii ferate - este și impropriu invocată câtă vreme vizează un teren care prin destinația proprietarului a dobândit folosința de cale de acces spre calea publică, împrejurare reținută ca atare de instanța de apel și care rezultă din încheierea contractelor de vânzare-cumpărare prin care s-au cedat cote-părți din proprietatea terenului dobânditorilor loturilor aservite. În fine, în considerarea aceleiași situații juridice și de fapt a terenului, aceea de a constitui o cale de acces către calea publică prin destinția proprietarului este impropriu acuzată de către recurenți atribuirea prin PUG a unui regim juridic care nu permite "o utilizare corespunzătoare imobilului în scopul urmărit de părți", când utilizarea dată potrivit scopului urmărit de părți e tocmai aceea de cale de acces, cale de trecere destinată uzului proprietarilor riverani. Cum, pe baza evaluării datelor de fapt ale cauzei, instanța de apel a concluzionat că în legătură cu suprafața de 326 mp teren care face parte din corpul 1/7/9A nu au fost diminuate atributele dreptului de proprietate ale reclamanților prin adoptarea PUG de către pârâtă, Înalta Curte nu poate reține critica acestora de încălcare ori de greșită aplicare în cauză a prevederilor art. 555 C. civ. ori ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO, critică întemeiată de aceștia doar pe o negare a împrejurărilor de fapt ale cauzei stabilite de instanța de apel. b)Cu referire la recursul pârâtului. - Aplicarea greșită a normelor de drept material în soluționarea excepției inadmisibilității acțiunii, criticată de recurentul-pârât în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., justificat pe neîndeplinirea condițiilor prevăzute de lege cu privire la exproprierea pentru cauză de utilitate publică, constituie o critică nefondată a acestui recurs. În considerentele prin care a răspuns criticilor din apel vizând greșita respingere a inadmisibilității acțiunii, instanța de apel a explicat cu suficientă claritate că instituția "exproprierii de fapt" a fost construită în jurul principiilor generale care garantează dreptul de proprietate prevăzut în Constituție, legile organice și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, principiul protecției proprietății și al reparării prejudiciului fiind cele care permit proprietarului să solicite compensații prin intermediul normelor generale de răspundere civilă delictuală. Afirmația că "dispozițiile Legii nr. 33/1994 … pot fi avute în vedere prin analogie" se referă, neîndoielnic, nu la condițiile ori etapele de aplicare a acestei legi și nici la procedura tehnică ori cea juridică necesar a fi parcurse, ci la "citirea" prin analogie a situației juridice a unui bun imobil care, chiar nesupus unei exproprieri legale/formale, se află în fapt într-o situație similară din cauza unei împrejurări faptice (ocuparea sa) ori a unui anume regim legal instituit asupra sa de o autoritate publică responsabilă. Prin urmare, nicio consecință legală nu decurge concret din afirmația instanței de apel în sensul că dispozițiile Legii nr. 33/1994 pot fi avute în vedere prin analogie în soluționarea unei acțiuni având ca obiect un caz de expropriere de fapt, câtă vreme temeiul juridic al acesteia se regăsește în instituția răspunderii civile delictuale și în normele ce consacră și ocrotesc dreptul de proprietate, o atare acțiune fiind general acceptată - în doctrină și jurisprudență - ca fiind admisibilă. - Sunt însă întemeiate criticile recurentului-pârât prin care a susținut nelegalitatea soluției dată cererii de despăgubire pentru suprafața de 438 mp teren intravilan situat în str. x, atât acelea prin care s-a criticat neexercitarea efectului devolutiv al apelului în vederea verificării temeiniciei și legalității soluției tribunalului, cât și cele prin care s-a criticat greșita apreciere asupra întrunirii în cauză a condițiilor angajării răspunderii sale civile delictuale pentru pretinse atingeri aduse dreptului de proprietate privată asupra terenului mai sus menționat. În primul rând, este de remarcat că deși instanța de apel a menținut soluția de despăgubire din hotărârea tribunalului pentru această suprafață de teren, nu a lămurit deplin situația juridică și urbanistică a acestei proprietăți. Astfel, dacă în hotărârea primei instanțe teza exproprierii de fapt a acestei suprafețe de teren a fost explicată prin aceea că terenul intravilan construibil nu mai poate fi folosit conform intereselor proprii ale proprietarilor câtă vreme este prevăzut în planul urbanistic ca stradă, potrivit HCL nr. 209/2010, fiind afectat de interdicții și restricții de construire (afectarea atributului folosinței pentru construcții a justificat, în viziunea tribunalului, acordarea valorii de înlocuire a terenului), prin decizia din apel s-a avut în vedere o cu totul altă situație, anume că terenul de 438 mp intravilan arabil, care asigură accesul proprietarilor loturilor riverane la drumul public Eroii Sanitari a fost asfaltat de pârât, asfaltarea fiind considerată o procedură de urbanizare a zonei care a produs consecința limitării exercitării posesiei și dispoziției dreptului de proprietate al reclamanților. Această evaluare a avut însă loc în circumstanța în care instanța însăși reține faptul că terenul în cauză era folosit și anterior drept cale de acces spre drumul public (actele de constituire a unor servituți de trecere asupra acestui imobil, consimțite de reclamanți, datând din 2008 și 2011), aspect confirmat de expertiza topo-cadastrală ce relevă poziționarea și configurarea amplasamentului terenului în raport cu cele învecinate. De asemenea, interdicția de construire decurgând din regimul urbanistic atribuit terenului în suprafață de 438 mp, menționată și de instanța de apel, nu a fost niciun moment analizată în hotărârea niciuneia dintre instanțele devolutive raportat la regimul juridic și urbanistic al terenului avut anterior adoptării HCL nr. 209/2010 ori la destinația efectiv atribuită acestui teren prin voința proprietarului. Astfel, întocmai ca în cazul celeilalte suprafețe de 588 mp teren, căreia i s-a atribuit destinația de cale de trecere în favoarea loturilor aservite create (reclamanții recurgând în cazul acestuia la vânzarea-cumpărarea de cote-părți indivize din teren către cumpărătorii acelor loturi), și terenului de 438 mp i-a fost atribuită aceeași destinație de către proprietari, în cazul său recurgându-se la constituirea de servituți de trecere în favoarea cumpărătorilor loturilor aservite. Prin urmare, ipoteza unei exproprieri de fapt a terenului în suprafață de 438 mp nu putea fi reținută în absența unei necesare analize asupra modului în care instituirea unei interdicții de construire are ori nu aptitudinea de a afecta un drept de proprietate asupra unui teren care, prin voința titularilor săi, a primit o destinație (aceea de cale de trecere) care este în sine incompatibilă cu dreptul de a construi, reclamat prin cererea de chemare în judecată drept limită a dreptului de proprietate afectat prin măsurile decurgând din adoptarea HCL nr. 209/2010. Tot astfel, ipoteza exproprierii de facto nu putea fi reținută pe baza simplei împrejurări de fapt a asfaltării terenului, fără să se arate în ce mod proprietatea asupra căii de acces create de proprietar pe baza actelor juridice de constituire a servituților de trecere a suferit limitări, restrângeri ori a fost în orice mod însărăcită prin operațiunea de asfaltare, avută în vedere prin decizia din apel drept sursă a acestei exproprieri. Observarea actelor juridice încheiate de proprietari asupra suprafeței de teren în discuție, din care rezultă destinația atribuită terenului de către aceștia (cale de trecere către drumul public Eroii Sanitari constituită în beneficiul și din necesitatea de a crea și vinde loturi individuale de teren dintr-o proprietate mai mare aparținând lor), destinație care nu a fost sub niciun aspect avută în vedere în analiza niciuneia din instanțele devolutive, îndreptățește critica recurentului-pârât privitoare la greșita reținere a situației unei exproprieri de fapt în cazul terenului în suprafață de 438 mp, în condițiile în care prin adoptarea PUZ s-a urmărit implementarea unor soluții de configurare urbanistică a zonei care, în cazul concret analizat, s-a grefat pe configurarea deja atribuită zonei prin actele juridice încheiate de proprietari. În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat constant că, "pentru a determina dacă a existat o privare de bunuri în sensul celei de-a doua dispoziții, este necesar nu numai să se examineze dacă a existat deposedare sau expropriere formală, ci și să se privească dincolo de aparențe și să se analizeze realitatea situației în litigiu" (par. 41, cauza Vergu împotriva României). Întrucât Convenția are ca obiect protecția drepturilor concrete și efective, este important să se cerceteze dacă situația afirmată prin cererea de chemare în judecată echivalează unei exproprieri de fapt, iar această verificare trebuie să privească în concret situațiile ambelor părți implicate. Examinarea incompletă, fără luarea în considerare a tuturor caracteristicilor juridice și urbanistice ale terenului ori, mai ales, a actelor juridice încheiate de proprietar, din care rezultă atribuirea unei anume destinații de folosință terenului, cu relevanță în procesul de evaluare a pretențiilor deduse judecății, confirmă temeinicia criticilor recurentului-pârât privitoare la neexercitarea efectului devolutiv al apelului și la greșita angajare a răspunderii sale civile delictuale pentru pretinse atingeri aduse dreptului de proprietate privată al reclamanților. Se impune, din acest motiv, casarea hotărârii și trimiterea cauzei pentru refacerea judecății în limita soluției ce a vizat acordarea despăgubirilor pentru această suprafață de teren, pentru a se evalua cu respectarea îndrumărilor rezultate din considerentele anterioare în ce măsură se justifică pretențiile reclamanților de acordare a unei despăgubiri egală cu valoarea de înlocuire a bunului pe temeiul exproprierii în fapt acuzate de aceștia. - Sunt, deopotrivă, îndreptățite și criticile de nelegalitate ale recurentului-pârât prin care a invocat lăsarea de către instanța de apel a unei situații nereglementate a dreptului de proprietate în privința terenului în suprafață de 438 mp, în legătură cu care, deși a decis menținerea soluției de primă instanță care acorda reclamanților valoarea de înlocuire a bunului, nu a dispus nimic în legătură cu transferul dreptului de proprietate, ceea ce semnifică faptul că acesta aparține în continuare reclamanților care beneficiază în acest moment atât de bun, cât și de valoarea lui de înlocuire. Critica este deplin întemeiată întrucât, chiar dacă a reținut - într-un mod trunchiat, după cum s-a arătat anterior, față de lipsa unei analize complete, cu luarea în considerare a tuturor caracteristicilor juridice, urbanistice ori de destinație a folosinței atribuite terenului în litigiu - că acesta se află sub regimul unor masuri urbanistice ce au golit de conținut dreptul de proprietate al reclamanților și că se impune din acest motiv dezdăunarea lor prin acordarea valorii de înlocuire a bunului, instanța nu putea obliga autoritatea la o atare despăgubire fără să dispună, în același timp, nicio măsură în privința transferului dreptului de proprietate, măsură care să poată fi adusă la îndeplinire și să facă posibilă inclusiv asigurarea formalităților de publicitate imobiliară ale unui atare transfer forțat pe care l-a justificat pe tărâmul exprorierii de fapt. Deși argumentează soluția sa pe producerea unui dezechilibru între interesele generale și cele individuale ale reclamanților, restabilirea acestuia nu poate fi asigurată prin recunoașterea în favoarea celor pretins prejudiciați prin măsurile autorității locale, a tuturor beneficiilor posibile care pot decurge dintr-o situație juridică întrucât o astfel de soluție este departe de a asigura o restabilire a echilibrului încălcat, aceasta nefăcând decât să mute dezechilibrul în aria celeilalte părți implicate. De aceea, se impune ca în rejudecare, și în măsura în care instanța de apel va ajunge la aceeași concluzie a întrunirii în cauză a condițiilor specifice unei exproprieri de fapt suferită de reclamanți în legătură cu dreptul lor asupra acestui teren, concomitent cu dezdăunarea pe care o acordă, să asigure efectivitatea transferului dreptului în patrimoniul autorității publice locale de o manieră care să asigure inclusiv operațiuni specifice de publicitate imobiliară asupra acestui transfer al dreptului. Pentru aceasta, nu pot fi invocate limite decurgând din nevoia respectării principilui disponibilității (art. 22 alin. (6) C. proc. civ.), fiind suficient ca dispoziția instanței să expliciteze cauza juridică a despăgubirii pe care o acordă întrucât și aceasta face parte din cadrul obiectiv de învestire a judecății. - Celelalte critici ale acestui recurs, privitoare la stabilirea în sarcina pârâtului a cheltuielilor de judecată din apel nu se mai impun analizate, dată fiind soluția de casare care va fi adoptată în legătură cu hotărârea recurată, aceste critici, dar și soarta cheltuielilor de judecată din apel urmând a fi tranșate și avute în vedere la rejudecarea cauzei. Pentru aceste motive și în temeiul art. 497 C. proc. civ. coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanți și va admite recursul pârâtului, va casa în parte decizia recurată, cât privește acordarea de despăgubiri pentru terenul intravilan în suprafață de 438 mp și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel în limita acestor pretenții. Totodată, va menține celelalte dispoziții ale deciziei atacate, cu excepția celor referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată pentru etapa judecății din apel, a căror soluționare va fi avută în vedere la rejudecare întrucât este influențată de soarta procesului.