ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2591/2021

Ședința publică din data de 24 noiembrie 2021

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 26.06.2018 pe rolul Judecătoriei Craiova sub nr. x/2018 reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâții S.C. C. S.R.L. și municipiul Craiova prin Primar, au solicitat instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună:

- obligarea pârâților să devieze conducta ce intersectează terenul proprietatea acestora, în suprafață de 140 mp, situat în Craiova, str. x B (fost nr. 6), județul Dolj, înscris în CF x UAT Craiova, nr. Cadastral x, iar în cazul refuzului pârâților să fie autorizați reclamanții să efectueze aceste lucrări pe cheltuiala pârâților;

- să fie obligați pârâții să le plătească despăgubiri în cuantum de 50.000 euro reprezentând contravaloarea prejudiciului pe care l-au creat ca urmare a amplasării conductei pe terenul proprietatea lor;

- obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 11835 din 19 noiembrie 2018, pronunțată de Judecătoria Craiova în dosarul nr. x/2018, a fost admisă excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Craiova, invocată din oficiu și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj, secția I civilă.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Dolj sub nr. x/2019.

Prin sentința nr. 208 din 3 iunie 2020, pronunțată de Tribunalul Dolj s-au respins, ca nefondate, excepția inadmisibilității acțiunii și excepția prescripției dreptului la acțiune.

S-a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții S.C. C. S.R.L., prin administrator judiciar S.C. D. și municipiul Craiova prin Primar, fiind obligați pârâții la plata către reclamanți a sumei de 13.440 RON cu titlu de despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului în suprafață de 140 mp, pe ultimii trei ani anteriori introducerii acțiunii.

S-au respins, ca nefondate, petitele având ca obiect obligarea pârâtelor la devierea conductei de energie termică ce traversează terenul și autorizarea reclamanților, în caz de refuz al pârâtelor, la efectuarea lucrărilor de deviere pe cheltuiala pârâtelor.

S-a admis în parte cererea reclamanților privind acordarea cheltuielilor de judecată, pârâții fiind obligați la plata către reclamanți a sumei de 2.082 RON cu titlu de cheltuieli de judecată constând în taxă de timbru, onorariu expert și onorariu avocațial.

Prin decizia nr. 2265 din 13 octombrie 2020, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 208/03.06.2020 a Tribunalului Dolj.

A admis apelurile declarate de pârâții S.C. C. S.R.L., prin administrator judiciar S.C. D. și municipiul Craiova prin Primar. A fost schimbată în tot sentința apelată, în sensul că a fost respinsă acțiunea, ca neîntemeiată.

Împotriva deciziei nr. 2265 din 13 octombrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Craiova au declarat recurs reclamanții A. și B..

În motivarea recursului s-au arătat în esență următoarele.

Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 22 alin. (2) și (6) C. proc. civ. atunci când a analizat doar motive nesusținute de părți, depășind limitele învestirii, nepronunțându-se pe apărările acestora invocate prin întâmpinare.

La pagina19 din hotărârea instanței de apel se analizează sintagma "liber de orice sarcini" aspect ce nu face obiectul judecății, nefiind susținut de către aceștia că terenul trebuia restituit liber de orice sarcini, ci că terenul, fiind străbătut de conducta de agent termic, nu putea face obiectul restituirii în natură; nu s-a contestat existența servituții, instanța nefiind învestită să se pronunțe asupra solicitării de stingere a acestei servituți.

Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 13 și 14 C. proc. civ. privind dreptul la apărare și contradictorialitatea; incidența art. 478 alin. (3) C. proc. civ. trebuia pusă în discuția părților, neputând fi invocată din oficiu decăderea/inadmisibilitatea direct prin hotărârea pronunțată; aceștia nu au invocat art. 697 C. civ. pentru prima dată în apel, ci au făcut referire la acest text de lege întrucât reprezintă modul de calcul al prejudiciului din raportul de expertiză.

Hotărârea recurată cuprinde, pe de-o parte, motive străine de natura cauzei și, pe de altă parte, cuprinde motive contradictorii.

Instanța a analizat în cuprinsul deciziei dacă trebuie stinsă servitutea legală ca efect al restituirii în natură, lucru care nu s-a cerut prin cererea de chemare în judecată.

Dacă legea specială prevedea doar măsura alternativă a despăgubirii prin echivalent mun. Craiova trebuia să aplice această măsură, în caz contrar având obligația de a-i anunța cu privire la existența conductelor.

Pe de-o parte instanța a reținut că terenul ce a făcut obiectul Dispoziției nr. 7566/2006 era compatibil cu măsura de reparație dispusă, nefiind ocupat de amenajări utilitare de utilitate publică care să împiedice restituirea în natură, iar pe de altă parte reține că terenul este subtraversat de o conductă secundară subterană de agent termic, ceea ce înseamnă că este afectat de o servitute legală și de amenajări de utilitate publică.

Hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea art. 33 și art. 10 alin. (2), art. 1 1 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și art. 988 vechiul C. civ.

Municipiul Craiova avea cunoștință de existența conductei de agent termic și, deci, cu faptul incompatibilității cu măsura restituirii în natură. Lipsa de diligență a pârâtului Municipiul Craiova de a verifica dacă terenul este într-adevăr liber se circumscrie răspunderii civile delictuale, fiind irelevant că rețelele au fost construite pe teren cu bună-credință. Imposibilitatea de construire este una permanentă și totală, aceștia neavând posibilitatea de a folosi terenul potrivit destinației sale.

In drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Intimatul-pârât Municipiul Craiova prin Primar a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat.

Prin încheierea din 14 septembrie 2021completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanții B. și A., împotriva deciziei nr. 2265 din 13 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă în dosarul nr. x/2019 și a fixat termen de judecată la data de 23 noiembrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.

Sunt nefondate motivele de recurs întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În primul rând, recurenții au invocat încălcarea dispozițiilor art. 22 alin. (2) și (6) C. proc. civ. susținând că instanța de apel a analizat doar motive nesusținute de părți, a depășit limitele învestirii și nu s-a pronunțat pe apărările acestora invocate prin întâmpinare.

De asemenea au susținut că la pagina19 din hotărârea instanței de apel se analizează sintagma "liber de orice sarcini", aspect ce nu ar fi făcut obiectul judecății, nefiind susținut de către aceștia că terenul trebuia restituit liber de orice sarcini, ci că terenul, fiind străbătut de conducta de agent termic, nu putea face obiectul restituirii în natură; nu s-a contestat existența servituții, instanța nefiind învestită să se pronunțe asupra solicitării de stingere a acestei servituți.

În cadrul art. 22 C. proc. civ. este reglementat principiul fundamental al procesului civil al aflării adevărului.

Potrivit alin. (2): Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc.

Recurenții nu au arătat concret ce parte a acestui alineat a fost încălcată de instanța de apel, aceștia subliniind doar sintagma "pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii", ca atare, instanța de recurs nu are datele necesare concrete pentru a face analiza acestei pretinse încălcări.

Conform alin. (6): Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

Alineatul 6 al art. 22 instituie obligația judecătorului de a se pronunța asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăși limitele învestirii.

Această regulă este dezvoltată în cadrul art. 397 alin. (1) C. proc. civ. potrivit căruia instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății. Ea nu poate da mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel.

De asemenea, judecătorul este ținut de cadrul procesual stabilit de părți sub aspectul obiectului, cauzei și a părților.

Or, din motivarea în fapt a susținerii privind încălcarea art. 22 alin. (6) C. proc. civ. reiese că recurenții nu au invocat faptul că instanța de apel nu s-ar fi pronunțat cu privire la toate capetele de cerere, așa cum au fost formulate, sub aspectul cauzei, părților și obiectului, ci că aceasta ar fi recurs la argumente nesusținute de părți sau că nu li s-ar fi analizat anumite apărări invocate în întâmpinare.

Aceeași este și situația susținerii că instanța de apel ar fi analizat sintagma "liber de orice sarcini", prevăzută de art. 9 din Legea nr. 10/2001, aspect ce nu ar fi făcut obiectul judecății, care privea restituirea unui teren afectat de o servitute legală.

Din considerentele deciziei atacate reiese că instanța de apel a analizat sintagma "liber de orice sarcini", prevăzută de art. 9 din Legea nr. 10/2001, în contextul pretențiilor reclamanților, în sensul că nu ar fi trebuit să li se restituie un teren care nu era liber ci afectat de o servitute legală, instanța considerând, prin interpretarea coroborată a mai multor prevederi legale, că o astfel de interdicție se referă doar la "sarcini".

Ca atare, această raportare a instanței de apel la prevederile art. 9 din Legea nr. 10/2001 nu reprezintă o schimbare a cauzei cererii de chemare în judecată, ci o premisă a raționamentului său.

În al doilea rând, recurenții au invocat încălcarea dispozițiilor art. 13 și 14 C. proc. civ. privind dreptul la apărare și contradictorialitatea, arătând că incidența art. 478 alin. (3) C. proc. civ. trebuia pusă în discuția părților, neputând fi invocată din oficiu decăderea/inadmisibilitatea direct prin hotărârea pronunțată și că aceștia nu au invocat art. 697 C. civ. pentru prima dată în apel, ci au făcut referire la acest text de lege, întrucât reprezintă modul de calcul al prejudiciului din raportul de expertiză.

Cu privire la aceste susțineri este de reținut că referirea instanței de apel la faptul că art. 697 C. civ. din 2009 a fost invocat direct în apel, cu încălcarea art. 478 alin. (3) C. proc. civ., a fost făcută în cadrul analizei apelului reclamanților ce viza doar întinderea despăgubirii acordate de prima instanță, după ce constatase că "criticile reclamanților ce vizează în exclusivitate întinderea despăgubirii acordate de prima instanță, nu mai prezintă relevanță, nemaiimpunându-se a fi examinate, astfel că apelul exercitat de reclamanți urmează să fie respins ca nefondat."

Ținând cont că instanța de recurs a constatat nefondat recursul reclamanților ce privea îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, nu se mai impune analiza faptului dacă instanța de apel trebuia să pună sau nu în discuția părților dacă invocarea în apel a prevederilor art. 697 C. civ. din 2009 s-a făcut cu încălcarea art. 478 alin. (3) C. proc. civ., problemă care ar fi avut relevanță doar dacă s-ar fi casat decizia atacată cu trimitere spre rejudecare.

De altfel, atâta timp cât instanța de apel a considerat că se impune respingerea apelului reclamanților care viza doar întinderea despăgubirilor, ca urmare a admiterii apelului pârâților, în urma constatării faptului că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, acest considerente al instanței de apel intră în categoria celor supraabundente, care nu susțin cu necesitate soluția pronunțată.

Sunt nefondate motivele de recurs întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În primul rând, recurenții au invocat faptul că hotărârea recurată cuprinde motive străine de natura cauzei, sub trei aspecte deduse din aceeași analiză a art. 9 din Legea nr. 10/2001:

- instanța ar fi analizat în cuprinsul deciziei dacă trebuie stinsă servitutea legală ca efect al restituirii în natură, lucru care nu s-ar fi cerut prin cererea de chemare în judecată;

- verificând pretențiile reclamanților prin prisma acestor considerente au fost nesocotite prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., nefiind analizat fondul cererii de chemare în judecată, ci au fost analizate doar motive de fapt și de drept nesusținute de părți;

- recurenții nu au criticat prevederile art. 9 din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora: Imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini, ci au criticat faptul că Municipiul Craiova le-a prezentat terenul restituit ca fiind liber și compatibil cu măsura restituirii în natură, deși era străbătut de conducte de agent termic la data restituirii.

Primul aspect invocat nu se regăsește în considerentele deciziei atacate, contrar susținerilor recurenților, instanța de apel neanalizând dacă trebuie stinsă servitutea legală ca efect al restituirii în natură. Instanța de apel și-a pus problema dacă servitutea legală în cauză se încadra în regula în materie de restituire, instituită de art. 9 din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia "Imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini", și a ajuns la o concluzie negativă.

Sub al doilea aspect s-a invocat faptul că ar fi fost analizate doar motive de fapt și de drept nesusținute de părți. Or, faptul că instanța își fundamentează soluția pe argumente nesusținute de părți nu înseamnă că hotărârea ar conține motive străine de natura pricinii, atâta timp cât argumentele sale se încadrează în limitele judecății date de obiectul și cauza litigiului, și cu atât mai puțin că nu s-ar fi analizat fondul cererii de chemare în judecată.

Referitor la al treilea aspect invocat, faptul că recurenții reclamanți nu au criticat aplicarea prevederilor art. 9 din Legea nr. 10/2001 nu înseamnă că decizia atacată, în cadrul căreia instanța de apel a interpretat acest text de lege raportat la situația de fapt în cauză și la natura cauzei, ar conține motive străine de natura litigiului.

În al doilea rând, recurenții au invocat faptul că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, evidențiind mai multe paragrafe, astfel:

- pag. 20 paragraful 3:

"De altfel, chiar și plecând de la interpretarea reclamanților, că restituirea în natură a terenului afectat s-ar circumscrie unei fapte ilicite a Municipiului Craiova, Curtea reține că nu există raport de cauzalitate între delictul clamat și prejudiciul pretins - lipsa de folosință derivând din imposibilitatea de a construi pe terenul restituit - în contextul în care Legea specială prevedea la momentul emiterii dispoziției, ca și în prezent, doar măsura alternativă a despăgubirii prin echivalent a persoanei îndreptățite."

Legat de acest paragraf recurenții au susținut că dacă legea specială prevedea doar măsura alternativă a despăgubirii prin echivalent, municipiul Craiova trebuia să aplice această măsură, în caz contrar, avea obligația de a-i anunța cu privire la existența conductelor.

- pag. 21 paragrafele 2 și 3: "Dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 reglementează situația pe care au fost edificate construcții noi, autorizate, prevăzând restituirea în natură către persoana îndreptățită a părții de teren rămase liberă, iar pentru suprafața ocupată de construcții noi, cea afectată servituților legale și a altor amenajări de utilitate publică, măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.

Contrar susținerilor reclamanților, nu aceasta este situația în speță. Terenul ce a făcut obiectul Dispoziției nr. 7566/03.04.2006, era compatibil cu măsura de reparație dispusă, nefiind ocupat de amenajări edilitare de utilitate publică care să împiedice restituirea sa în natură, iar împrejurarea că este sub traversat de o conductă secundară subterană de agent termic nu-l face impropriu folosinței sale efective, terenul putând fi exploatat în concret, singura limitare fiind imposibilitatea de construire în modalitatea aleasă de reclamanți."

Legat de aceste paragrafe recurenții au susținut că dacă terenul este subtraversat de conducta de agent termic înseamnă că este afectat de servitute legală și de amenajări de utilitate publică. Prin urmare, recurenții ar fi îndreptățiți la despăgubiri. Dacă terenul are destinația de curți construcții și a avut dintotdeauna această destinație, faptul că nu poate fi folosit potrivit destinației sale ar fi de natură să anihileze atributul folosinței din cuprinsul dreptului de proprietate.

Recurenții au mai arătat că, pe de o parte, instanța reține prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, susține că terenul putea fi restituit în natură, întrucât era compatibil cu măsura de restituire dispusă, iar pe de altă parte susține că este subtraversat de o conductă secundară de agent termic.

- pag. 21 paragraful 5:

"In aceste condiții, nu se poate pretinde că restituirea în natură a terenului afectat parțial de o conductă secundară subterană ar reprezenta o faptă ilicită a pârâtului în raport de prerogativele stabilite de Legea specială de reparație și de Normele metodologice de aplicare a acesteia."

Legat de acest paragraf recurenții au susținut că de vreme ce Legea nr. 10/2001 prevede că doar terenurile libere se pot restitui în natură, este evident că intimata Municipiul Craiova nu a respectat aceste prevederi legale.

- pag. 21 paragraful 6: Locuința P+l nu respectă regimul maxim de înălțime P+4-8E conform PUZ ZC5 UTR C5-2.

Legat de acest paragraf recurenții au susținut că dacă locuința are P + l, iar regimul maxim de înălțime este de P + 4-8 etaje, este evident că respectă acest regim, întrucât înălțimea sa este mai mică cu 3 etaje față de limita superioară. Este adevărat că aceste mențiuni se regăsesc în certificatul de urbanism nr. x din 15.12.2015, însă instanța și le-a însușit ca atare în considerentele hotărârii. Aceste aspecte nu au mai fost preluate de altfel în certificatul de urbanism emis ulterior - nr. 263 din 22.02.2016.

Motivarea contradictorie însemnă că există contradicție între considerente și dispozitiv sau că există considerente contradictorii, adică, în principal, din unele rezultă temeinicia pretențiilor supuse judecății, iar din altele netemeinicia acestora.

În ceea ce privește cele patru situații invocate, menționate mai sus, este de remarcat, raportat la argumentele recurenților legat de fiecare dintre acestea, că aceste argumente nu relevă existența unor motive contradictorii, ci doar existența unui dezacord față de analiza instanței de apel.

Doar privitor la cea de-a doua situație evidențiată s-a susținut, în plus, că, pe de o parte, instanța ar reține prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și ar susține că terenul putea fi restituit în natură, întrucât era compatibil cu măsura de restituire dispusă, iar pe de altă parte, ar susține că este subtraversat de o conductă secundară de agent termic.

Or, aceste paragrafe se coroborează cu cele reținute ulterior, cu referire la normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, punctul 10.3 (cele din H.G. nr. 250/2007, care deși ulterioare emiterii deciziei, erau singurele care puteau oferi informații despre intenția legiuitorului, legat de modificarea art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prin Legea 247/2005 prin includerea și a servituților legale care afectează terenul, ca motiv pentru restituire prin echivalent) pentru a desprinde voința legiuitorului în sensul că "intenția acestuia nu a fost de a exclude de plano restituirea unui teren grevat de o sarcină legală, ci doar a impus condiția ca folosința bunului să nu impieteze asupra exercitării sarcinii, ceea ce în cauză s-a respectat."

În consecință, nu se poate reține existența vreunei contradicții în motivarea deciziei atacate nici sub acest aspect.

Referitor la motivele de recurs întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt de reținut următoarele.

Așa cum a reținut instanța de apel, prin cererea precizată, reclamanții au solicitat angajarea în solidar a răspunderii civile delictuale a pârâților, pentru îndeplinirea defectuoasă a obligațiilor legale ce le reveneau în procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, având drept rezultat prejudiciabil restituirea către autorii acestora a terenului în suprafață de 140 mp., situat în mun. Craiova, str. x (fost nr. 6), grevat parțial de o sarcină constând într-o conductă secundară subterană ce subtraversează terenul, ceea ce l-ar face impropriu categoriei de folosință curți-construcții, nefiind construibil conform CU nr. 263/22.02.2016.

Prejudiciul a fost individualizat, prin precizarea din 28.03.2019, ca fiind lipsa de folosință asupra terenului inutilizabil conform categoriei sale, nefiind construibil, începând cu anul 2016 când a fost emis certificatul, fiind evaluat și calculat de expertul desemnat de tribunal în două variante. Altfel spus, reclamanții pretind acordarea unor sume de bani, cu caracter succesiv, raportat la nivelul chiriilor practicate pe piața liberă, ca echivalent al prejudiciului reprezentând, în esență, imposibilitatea de a construi pe terenul restituit.

Referitor la pârâta C. S.R.L., instanța de apel a reținut că răspunderea acesteia nu poate fi angajată în cauză pe tărâm delictual, potrivit art. 998 C. civ., față de delictul imputat, deoarece acesta nu a participat în nici un mod la derularea procedurii administrative reglementate de Legea nr. 10/2001, finalizată cu restituirea în natură a terenului către autorii reclamanților, prin Dispoziția nr. 7566/03.04.2006.

Instanța de apel a mai reținut că, așa cum rezultă din probatoriul efectuat, C. S.R.L. este doar administratorul unui serviciu public, conform contractului de delegare a gestiunii serviciului public de alimentare cu energie termică, aprobat prin HCL Craiova nr. 256/2012, pârâtul având drepturile și obligațiile stabilite prin Legi speciale nr. 51/2006, respectiv nr. 325/2006, însă cererea de chemare în judecată nu a vizat atragerea sa în proces în temeiul acestor acte normative, nefiind aceasta cauza juridică a demersului declanșat.

Legat de acest aspect în cadrul recursului s-a arătat că, atâta timp cât această intimată deținea planurile de amplasament cu conductele termice, avea obligația să asigure publicitatea servituților și să comunice intimatei pârâte aceste documente întrucât administrează aceste bunuri în numele Municipiului Craiova și că răspunderea în acest caz este una solidară și derivă din art. 1003 vechiul C. civ.:

"Când delictul sau cvasi-delictul este imputabil mai multor persoane, aceste persoane sunt ținute solidar pentru despăgubire."

Referitor la aceste argumente este de remarcat că acestea nu pot fi calificate drept critici față de cele reținute în decizia atacată, atâta timp cât recurenții reclamanți nu au susținut că, potrivit Legii nr. 10/2001, pârâta C. S.R.L. ar fi avut vreo obligație dintre cele imputate de reclamanți în derularea procedurii administrative reglementate de această lege, finalizată cu restituirea în natură a terenului către autorii reclamanților, prin Dispoziția nr. 7566/03.04.2006.

Or, raportat la cauza cererii de chemare în judecată reținută de instanța de apel, menționată mai sus, simpla afirmație a recurenților, fără a face trimitere la vreun text de lege în acest sens, că intimata, în calitate de deținătoare a planurilor de amplasament cu conductele termice, în general, ar fi avut obligația să asigure publicitatea servituților și să comunice intimatei pârâte aceste documente, întrucât administrează aceste bunuri în numele Municipiului Craiova nu reprezintă o critică ce ar avea legătură cu aceasta. Mai mult, încălcarea obligației imputate în recurs reprezintă o altă faptă ilicită decât cea care face obiectul litigiului, astfel că nu se pune problema aplicării art. 1003 vechiul C. civ., referitor la răspunderea solidară.

Recurenții reclamanți au mai solicitat, referitor la cele reținute de instanța de apel, în sensul că statuările asupra solicitării de deviere a conductei nu au fost criticate astfel că au intrat în puterea lucrului judecat, să se constatate că ingerința adusă terenului restituit este permanentă, reclamanții neavând niciodată posibilitatea să folosească terenul potrivit destinației sale.

Or, sensul celor reținute de instanța de apel este acela de a fixa limitele judecății în apel, raportat la care sunt nerelevante rațiunile pentru care reclamanții nu au înțeles să formuleze apel împotriva acestei părți a hotărârii primei instanțe.

De asemenea, cele reținute de instanța de apel, în sensul că ar fi intrat în puterea de lucru judecat respingerea de către prima instanță a unui capăt de cerere formulat de către reclamanți, nu are drept consecință legală constatarea faptului că rațiunea pentru care reclamanții nu ar fi înțeles să atace această parte a sentinței ar fi corectă.

Ca atare, această solicitare nu are vreun fundament legal.

În ceea ce privește motivele de recurs legate de cererea formulată împotriva pârâtului Municipiul Craiova sunt de reținut următoarele.

În esență, recurenții reclamanți susțin că Municipiul Craiova, a încălcat prevederile art. 10 alin. (2) și art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 la emiterea Dispoziției nr. 7566/03.04.2006, prin care li s-a restituit în natură terenul în cauză, în loc să li se stabilească măsuri reparatorii prin echivalent, întrucât acesta era afectat de o servitute legală, și anume o conductă secundară subterană, și că, astfel, a săvârșit o faptă ilicită.

Referitor la susținerea privind încălcarea normelor legale la emiterea dispoziției în cauză este de remarcat că potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001: "Decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare."

Recurenții reclamanți au susținut că ar fi atacat dispoziția în cauză, dacă ar fi știut că terenul este subtraversat de conducta secundară subterană, și că au aflat acest lucru de-abia în 2016.

Cu toate acestea, recurenții reclamanți nu au menționat faptul că ar fi făcut demersuri în sensul atacării dispoziției în cauză în temeiul textului de lege menționat anterior, la momentul aflării despre servitutea legală ce greva terenul, în raport de care aveau posibilitatea să ceară repunerea în termenul de formulare a contestației.

În ceea ce privește susținerea reclamanților că Municipiul Craiova a încălcat prevederile art. 10 alin. (2) și 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 la emiterea Dispoziției nr. 7566/03.04.2006 prin aceea că, deși terenul era afecta de o servitute legală, li s-a restituit în natură terenul în loc să li se propună măsuri reparatorii prin echivalent, observând considerentele deciziei atacate, se constată că instanța de apel a interpretat aceste prevederi și a ajuns la concluzia că, prin raportare la felul servituții legale care afectează terenul restituit în natură, nu au fost încălcate aceste prevederi legale.

Astfel instanța de apel a reținut că "legiuitorul a prevăzut că restituirea imobilului se realizează în condițiile art. 9-20 din Legea nr. 10/2001, în starea în care acesta se găsește, nefiind garantat în nici un fel persoanei îndreptățite caracterul construibil al terenului, nici chiar în situația în care anterior preluării ar fi fost edificate astfel de lucrări, motivat de faptul că legea nu dispune în acest sens, și nici nu ar putea, deoarece realitățile socio-economice și juridice sunt substanțial diferite în prezent față de perioada de referință a Legii nr. 10/2001. (…)

Legea nr. 10/2001 consacră prin art. 1 alin. (1), principiul prevalenței restituirii în natură a imobilelor pentru care s-au depus notificări și numai în cazul în care această măsură nu este posibilă sau este expres înlăturată de la aplicare, prevede acordarea celorlalte măsuri reparatorii.

Este adevărat și că principiul priorității restituirii în natură a imobilelor ce fac obiectul Legii nr. 10/2001, nu poate fi interpretat în sensul că orice suprafață de teren liberă de construcții trebuie restituită în natură. Chiar legea specială instituie anumite excepții prin care limitează aplicarea principiului restituirii în natură, în acest sens fiind și dispozițiile art. 10, care prevăd situațiile în care restituirea se dispune prin măsuri reparatorii în echivalent.

Dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 reglementează situația terenurilor pe care au fost edificate construcții noi, autorizate, prevăzând restituirea în natură către persoana îndreptățită a părții de teren rămase liberă, iar pentru suprafața ocupată de construcții noi, cea afectată servituților legale și altor amenajări de utilitate publică, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.

Contrar susținerilor reclamanților, nu aceasta este situația în speță. Terenul ce a făcut obiectul Dispoziției nr. 7566/03.04.2006, era compatibil cu măsura de reparație dispusă, nefiind ocupat de amenajări edilitare de utilitate publică care să împiedice restituirea sa în natură, iar împrejurarea că este subtraversat de o conductă secundară subterană de agent termic nu-l face impropriu folosinței efective, terenul putând fi exploatat în concret, singura limitare fiind imposibilitatea de construire în modalitatea aleasă de reclamanți.(…)

Așadar, intenția legiuitorului nu a fost de a exclude de plano restituirea unui teren grevat de o sarcină legală, ci doar a impus condiția ca folosința bunului să nu impieteze asupra exercitării sarcinii, ceea ce în cauză s-a respectat.

În aceste condiții, nu se poate pretinde că restituirea în natură a terenului afectat parțial de o conductă secundară subterană ar reprezenta o faptă ilicită a pârâtului în raport de prerogativele stabilite de Legea specială de reparație nr. 10/2001 și de Normele metodologice de aplicare a acesteia."

Recurenții reclamanți nu au susținut motivat în recurs că interpretarea instanței de apel a prevederilor art. 10 alin. (2) ar fi nelegală, neformulând critici concrete în acest sens. Dispozițiile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 sunt similare celor ale art. 10 alin. (2).

În recurs, recurenții reclamanți au invocat conținutul punctelor 10.2 și 10.3 din normele metodologice ale Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007, din care ar rezulta obligația entității învestite cu soluționarea notificării de a de a identifica cu exactitate terenul și vecinătățile și totodată de a verifica destinația actuală a terenului solicitat și a subfeței acestuia, pentru a nu afecta căile de acces (existența pe terenul respectiv a unor străzi, trotuare, parcări amenajate și altele asemenea), existența și utilizarea unor amenajări subterane: conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru, adăposturi militare și altele asemenea.

Este de remarcat că din aceste prevederi nu poate rezulta existența unei obligații a unității emitente a dispoziției prin care s-a soluționat notificarea reclamanților, având în vedere că dispoziția în cauză a fost emisă la data de 03.04.2006, când erau în vigoare normele metodologice ale Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 498/2003, în cadrul cărora punctele 10.2 și 10.3 aveau un alt conținut, din care nu rezultă vreo obligație legală în sensul susținut de către recurenții reclamanți.

Recurenții reclamanți au mai susținut că fapta ilicită imputată constă în faptul că nu li s-ar fi adus la cunoștință această situație la data emiterii dispoziției, recurenții reclamanți susținând că această informație exista în evidențele pârâtei, și pe de o parte, aceasta știa și a ascuns informația, iar, pe de altă parte, nu a făcut toate demersurile pentru a afla despre existența acestei servituți.

În ceea ce privește afirmația că pârâtul Municipiul Craiova știa la data emiterii dispoziției în cauză că terenul este subtraversat de o conductă secundară subterană și ar fi ascuns informația, este de remarcat că nu s-a reținut de către instanțele de fond ca fiind dovedită o astfel de situație de fapt, iar argumentele recurenților reclamanți pentru a susține o astfel de teză vizează temeinicia deciziei atacate iar nu legalitatea acesteia, ca atare nu pot face obiectul recursului, conform art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Recurenții au mai susținut că din adresa nr. x/20.12.2016 emisă de C. S.R.L., rezultă că, urmare a verificărilor efectuate la fața locului de reprezentanții S.C. C. S.R.L., s-a constatat că terenul este subtraversat de rețeaua termică care alimentează blocurile x, conform poziționării acesteia pe planul de situație, situație din care s-ar concluziona că se putea constata, cu minime diligente la fața locului, că terenul este străbătut de o rețea de agent termic, nefiind compatibil cu măsura restituirii în natură.

Or, atâta timp cât terenul restituit în cauză le-a aparținut în proprietate recurenților reclamanți și dacă cu minime diligențe urmare unei verificări la fața locului se putea constata că terenul este subtraversat de rețeaua termică care alimentează blocurile x, chiar și aceștia puteau afla despre existența acestei servituți legale anterior emiterii dispoziției în cauză.

Referitor la faptul că Municipiul Craiova nu ar fi făcut toate demersurile pentru a afla despre existența acestei servituți și că astfel lipsa de diligență a acesteia s-ar circumscrie răspunderii civile delictuale, este de remarcat că inacțiunea reprezintă faptă ilicită ori de câte ori norma legală obligă ca o anumita persoana sa acționeze într-un anumit mod, cerință care nu a fost respectată. În speță, cu excepția normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 250/2007, care sunt ulterioare dispoziției în cauză, recurenții reclamanți nu au menționat vreo normă legală de unde ar rezulta vreo astfel de obligație în sarcina pârâtului.

Susținerea recurenților că imposibilitatea de construire ar fi totală, contrar celor reținute în decizia atacată, reprezintă o problemă de temeinicie a deciziei atacate, instanța de apel ajungând la concluzia criticată în urma interpretării în mod coroborat a probelor administrate în cauză, astfel că această susținere nu se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., neputând face obiectul analizei în recurs.

Mai este de remarcat că instanța de apel a reținut că nu sunt îndeplinite două condiții ale răspunderii civile delictuale, și anume existența faptei licite și a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită pretinsă și prejudiciul invocat.

Cu privire la această ultimă condiție instanța de apel a reținut următoarele:

"De altfel, chiar și plecând de la interpretarea reclamanților, că restituirea în natură a terenului afectat s-ar circumscrie unei fapte ilicite a Municipiului, Curtea reține că nu există raport de cauzalitate între delictul clamat și prejudiciul pretins - lipsa de folosință derivând din imposibilitatea de a construi pe terenul restituit - în contextul în care Legea specială prevedea la momentul emiterii dispoziției, ca și în prezent, doar măsura alternativă a despăgubirii prin echivalent a persoanei îndreptățite.

Or, reclamanții dețin deja în stăpânire efectivă terenul restituit în natură, exercitând în deplinătate toate atributele proprietății - posesie, folosință, dispoziție - iar a le acorda și lipsa de folosință calculată succesiv, pe intervale de timp, doar cu argumentul că nu se poate construi strict în modalitatea dorită de părți, este vădit excesiv și contrar rațiunii și finalității urmărite de Legea de reparație.

În acest sens, legiuitorul a prevăzut că restituirea imobilului se realizează în condițiile art. 9-20 din Legea nr. 10/2001, în starea în care acesta se găsește, nefiind garantat în nici un fel persoanei îndreptățite caracterul construibil al terenului, nici chiar în situația în care anterior preluării ar fi fost edificate astfel de lucrări, motivat de faptul că legea nu dispune în acest sens, și nici nu ar putea, deoarece realitățile socio-economice și juridice sunt substanțial diferite în prezent față de perioada de referință a Legii nr. 10/2001.

(…) imposibilitatea de construire a lucrărilor dorite de reclamanți este determinată de mai mulți factori - respectiv terenul în suprafață de 140 mp. este neconstruibil pentru că nu respectă OMS 536/1997, art. 2- amplasarea clădirilor destinate locuințelor trebuie să asigure însorirea acestora pe o durată de 1 1/2 ore zilnic, la solstițiul de iarnă, a tuturor încăperilor de locuit; distanța dintre clădiri trebuie să fie mai mare sau cel puțin egală cu înălțimea clădirii celei mai înalte, pentru a nu se umbri reciproc; locuința P+1 nu respectă regimul maxim de înălțime P+4-8E conform PUZ ZC5 UTR C5-2; locuința P+4E nu respectă OMS 119/2014 - consemnați în cuprinsul certificatelor de urbanism emise începând din anul 2012, ultimul fiind cel din 2016 când pentru prima dată a fost menționată și sarcina legală ce afectează parțial terenul.

Or, fiecare dintre factori este apt individual să împiedice autorizarea lucrărilor astfel că, nefiind vorba nici despre o răspundere obiectivă a municipiului pârât, nici despre o acțiune ilicită comună, imputabilă tuturor instituțiilor ale căror avize lipsă au condus la respingerea documentației reclamanților, cu atât mai dificil, chiar imposibil, apare de stabilit o legătură de cauzalitate între fapta reproșată pârâtului și imposibilitatea reclamanților de a obține autorizarea lucrărilor.

În acest context, apare ca excesivă aprecierea primei instanțe asupra caracterului disproporționat al ingerinței în privința dreptului de proprietate al părților, deoarece normele și jurisprudența convențională în materie - citate și aplicate de tribunal - stabilesc că, în situația de față, aceasta se supune examenului de compatibilitate sub aspectul legalității, necesității și adecvării, proporționalității. În speța de față, imposibilitatea de construire nu este una totală ci restricțiile vizează exclusiv lucrările de construire în forma concretă solicitată de reclamanți, fiindu-le indicate totodată și soluții de refacere a documentației pentru îndeplinirea cerințelor legale. Se poate concluziona, așadar, că ingerința este legală, fiind reglementată prin norme speciale în materie, și urmărește un scop legitim, respectiv protecția, securitatea și sănătatea comunității în domeniul autorizării lucrărilor de construire, ceea ce-i conferă și caracter necesar. De asemenea, măsura este adecvată și proporțională fiind aptă să asigure realizarea interesului general urmărit de legiuitor.

În aceste condiții, nu se poate susține că lipsa de folosință derivând din imposibilitatea de construire a lucrărilor, în modalitatea concretă solicitată de reclamanți, ar putea reprezenta un prejudiciu rezultat din fapta pârâtei de a emite Dispoziția de restituire în natură nr. 7566/03.04.2006, care să atragă aplicabilitatea art. 998 C. civ. de la 1864 și art. 1 Protocolul nr. 1 CEDO."

Recurenții reclamanți nu au formulat critici în recurs referitor la îndeplinirea condiției cumulative a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită pretinsă și prejudiciul invocat.

Or, neîndeplinirea acestei condiții cumulative în sine este de natură a duce la respingerea cererii de chemare în judecată întemeiată pe răspunderea civilă delictuală.

În consecință, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții B. și A., împotriva deciziei nr. 2265 din 13 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 noiembrie 2021.