Decizia nr. 777/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 7033/2019 a Judecătoriei Craiova

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată la data de 09 august 2018 pe rolul Judecătoriei Craiova, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta U.A.T. Municipiul Craiova prin Primar solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate dreptul lor de proprietate asupra terenului situat in Craiova, str. x, în suprafață de 1.064 mp. Prin sentința civilă nr. 7033 din 10 iunie 2019, pronunțată de Judecătoria Craiova, în dosarul nr. x/2018, a fost admisă excepția necompetenței materiale și a fost declinată cauza formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta UAT Municipiul Craiova prin Primar spre competentă soluționare Tribunalului Dolj, având în vedere valoarea imobilului ce formează obiectul acțiunii de peste 200.000 RON, în aplicarea dispozițiilor art. 95 pct. 1 raportat la art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Dolj sub nr. x/2019. I.

Sentința pronunțată de Tribunalul Dolj Prin sentința civilă nr. 586/2020, pronunțată la data de 29 octombrie 2020, Tribunalul Dolj, secția I civilă a respins acțiunea formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta U.A.T. Municipiul Craiova prin Primar, ca neîntemeiată. A respins cererea reclamanților privind plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții A. și B. la data de 28 iulie 2021. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, secția I civilă sub nr. x/2019. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Craiova Prin decizia nr. 331 din 10 decembrie 2021 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 586/2020, pronunțate la data de 29 octombrie 2020 de Tribunalul Dolj, secția I civilă, având ca obiect uzucapiune. I.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Craiova au declarat recurs reclamanții A. și B., criticând soluția pentru nelegalitate. Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 31 ianuarie 2022 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 9, astfel cum reiese din fișa Ecris și referatul de repartizare aleatorie . În cuprinsul cererii de recurs reclamanții solicită admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare, avându-se în vedere că instanța de apel nu a admis nicio probă din cele solicitate sau, în teză subsidiară, admiterea recursului, casarea deciziei recurate, reținând cauza spre rejudecare și, pe fond, admiterea acțiunii. Recurenții au invocat ca ipoteză de casare nerespectarea art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, în concret a dispozițiilor art. 1858 alin. (1) pct. 2 C. civ. de la 1864, potrivit cu care "posesiunea care se exercită nu sub nume de proprietar, nu se poate schimba în posesiune utilă decât prin vreunul din următoarele patru moduri: […] când deținătorul lucrului neagă dreptul celui de la care ține posesiunea prin acte de rezistență la exercițiul dreptului său […]". Instanța de apel a apreciat greșit, în opinia recurenților, că "îngrădirea terenului expropriat nu poate fi reținută de către instanța de apel ca fiind un act de rezistență apt să transforme detenția într-o stare de fapt generatoare de efecte juridice". Recurenții au arătat că la data de 01.07.1969, din suprafața de 3780 mp pe care o dețineau în municipiul Craiova, strada x numărul 17, a fost expropriată o suprafață de 2373 mp în scopul construirii unei baze sportive. Această bază sportivă nu a fost niciodată construită, iar recurenții nu au fost niciodată despăgubiți pentru preluarea abuzivă a terenului ce le aparținea. Mai arată că au continuat să folosească o parte a terenului expropriat pe care l-au îngrădit și, așa cum rezultă din declarațiile martorilor audiați la fondul cauzei, suprafața de teren rămasă a avut categoria de folosință grădină, ceea ce înseamnă că aceștia nu numai că au îngrădit terenul în litigiu, dar l-au și folosit comportându-se ca adevărați proprietari. Opinia instanței că îngrădirea terenului nu poate fi reținută ca fiind un act de rezistență apt să transforme detenția precară într-o detenție utilă nu are susținere legală deoarece îngrădirea și folosirea terenului arată tocmai elementele posesiei - animus domini și corpus, dovedite în cauză deoarece reprezintă atitudinea psihologică a posesorilor-recurenți concretizată în intenția de a stăpâni bunul ca un adevărat proprietar manifestându-și astfel exteriorizarea obiectivă a elementului intențional prin îngrădirea terenului/cultivarea lui și repararea gardului de-a lungul perioadei de 30 de ani. Chiar și dacă s-ar interpreta că execuția gardului și folosirea terenului nu sunt suficiente pentru ca titularul dreptului să nu mai poată folosi bunul este cert și nu a fost dovedit în cauză de către intimați în niciun ciclu procesual că ar fi "încercat" să-și recâștige posesia fie prin dărâmarea gardului, fie prin alte acte de recuperare a imobilului în cauză, astfel că această atitudine de pasivitate a UAT-ului apare atât ca o recunoaștere a dreptului reclamanților, dar și ca o sancțiune procedurală ce intervine împotriva proprietarului nediligent. Mai arată că nu sunt de acord cu logica juridică a instanței de apel în a considera că îngrădirea terenului și folosirea acestuia nu ar reprezenta acte materiale/acte de rezistență, deoarece în toată practica juridică civilă legată de proprietate primul element intențional de arătare a posesiei este îngrădirea acesteia sau folosirea terenului prin cultivare/arare sau alte elemente materiale. Citează Decizia nr. VIII din 27 septembrie 1999 a Înaltei Curți care a statuat că, atunci când deținătorul lucrului neagă dreptul celui de la care deține posesiunea, prin acte de rezistență, la exercițiul dreptului său, titlul precar se află intervertit și posesiunea devine utilă. În această situație, nu este însă suficient ca detentorul să nege pur și simplu dreptul autorului său, adică să se limiteze a spune că nu recunoaște acest drept, ci el trebuie să manifeste voința sa de a poseda în contra voinței autorului său prin acte reale, prin acte de rezistență, susceptibile să provoace un conflict între el și proprietar relativ la chesiunea proprietății. În susținerea acestor argumente, au indicat că prin încheierea din data de 26.11.2021, instanța a interpelat reprezentantul intimatei pârâte cu privire la o eventuală opoziție la îngrădirea terenului, iar acesta a precizat ca nu există acte de opoziție la îngrădirea și folosirea terenului în perioada celor 30 de ani de către recurenții-reclamanți, fapt ce denotă pasivitatea voită a unității administrativ-teritoriale. Conchid recurenții că au dovedit întervertirea precarității posesiei într-una utilă în condițiile art. 1858, cu aplicarea art. 1847 C. civ. de la 1864, și anume că posesia trebuie să fie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar, cu respectarea art. 1854 și art. 1890 din același cod. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. I.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă U.A.T. Municipiul Craiova prin Primar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. S-a susținut că în mod corect, instanța de apel a constatat că de la momentul exproprierii (1969), stăpânirea exercitată de către apelanții-reclamanți asupra terenului nu mai poate fi considerată a fi exercitată sub nume de proprietar, că aceasta îmbracă forma unei detenții precare, care nu poate duce la dobândirea proprietății prin uzucapiune. S-a mai învederat că de la momentul exproprierii a intervenit și schimbarea caracterului posesiei exercitate asupra bunului, întrucât nu se mai poate susține că, de la acel moment, ar mai fi existat o posesie exercitată sub nume de proprietar, atât timp cât oficial și public imobilul figura expropriat și ca atare, proprietate a statului. Ca atare, instanța de apel a apreciat în mod corect că apelanții-reclamanți nu se pot prevala de o posesie utilă, aptă de a dobândi dreptul de proprietate prin prescripție achizitivă, întrucât posesia viciată nu produce efecte juridice. Totodată, intimata-pârâtă a învederat că instanța de recurs trebuie să aibă în vedere faptul că recurenții-reclamanți nu fac dovada caracterului public al posesiei având în vedere că terenul în litigiu nu a fost declarat la rolul fiscal. De asemenea, susține că recurenții-reclamanți au avut la îndemână și au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 1/2000 și de Legea nr. 10/2001 finalizată prin hotărârea nr. 677 din 19 iulie 2001 de validare a despăgubirilor și dispoziția nr. 6662 din 15 iulie 2003. Prin urmare, recurenții-reclamanți nu mai pot exercita acțiune în constatare cu privire la terenul situat în Craiova, str. x. Recurenții-reclamanți nu au formulat răspuns la întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând recursul în raport de excepția nulității pentru neîncadrarea motivelor de recurs în cazurile prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să constate nul recursul, pentru următoarele considerente: Recursul este calea de atac de reformare, nedevolutivă, extraordinară și nesuspensivă de executare, prin care partea interesată solicită, în condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege, desființarea unei hotărâri date fără drept de apel, în apel sau a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege. De asemenea, recursul este calea de atac de reformare prin care se realizează exclusiv un control de legalitate al hotărârii atacate. Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiași articol sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate. Tot cu nulitatea sancționează și art. 489 alin. (2) C. proc. civ. cazul în care motivele invocate nu se încadrează în cele opt motive de casare prevăzute limitativ de dispozițiile art. 488 C. proc. civ. În speță, se constată că recurenții-reclamanți au susținut că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1858 alin. (1) pct. 2 C. civ. din 1864. Însă, pentru a fi incident vreunul din motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu este suficient ca recurenții-reclamanți să facă trimitere, în mod formal, la sediul materiei unde este reglementată problema de drept ce trebuie soluționată, ci trebuie să se refere la un viciu de legalitate a hotărârii recurate, să indice greșelile anume imputate instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. De asemenea, se constată că susținerea recurenților-reclamanți în sensul că nu le-a fost admisă nicio probă, precum și criticile cu privire la interpretarea de către instanță a declarațiilor martorilor audiați la instanța de fond și reținerea acesteia în sensul că îngrădirea terenului și folosirea lui nu ar reprezenta acte materiale/acte de rezistență reprezintă, în realitate, critici referitoare la forța probantă a înscrisurilor, precum și la modalitatea în care instanța a înțeles să valorifice mijloacele de probă administrate și să interpreteze probele. Aceste aspecte, ce țin de reaprecierea probelor, apte a determina o altă situație de fapt decât cea statuată în apel, excedează cadrului procesual al recursului, în care controlul judiciar se limitează la verificarea legalității hotărârii atacate din perspectiva motivelor de recurs prevăzute în mod expres și limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. Simplele nemulțumiri ale recurenților-reclamanți față de modul în care a decurs judecata în apel nu constituie o motivare a căii de atac exercitate, conformă exigențelor prevăzute de dispozițiile art. 486 alin. (1) C. proc. civ., care trebuie interpretate în sensul formulării, în cuprinsul motivelor de recurs, a unei argumentări juridice a nelegalității hotărârii atacate, prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță. Numai așa instanța de recurs poate să facă o verificare de ansamblu a hotărârii atacate, chiar dacă numai în ce privește nelegalitatea, întrucât recursul este o cale extraordinară de atac, prin care pot fi formulate numai criticile calificate de art. 488 C. proc. civ. Așadar, criticile trebuie să vizeze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea atacată și să fie unele subsumabile motivelor de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., în caz contrar, neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs. Or, recurenții procedează în cauză doar a a dezbate situația de fapt reținută de tribunal, pe care înțeleg să o conteste. Astfel de critici nu vizează însă, nelegalitatea deciziei recurate, chiar dacă este indicat în recurs art. 1858 alin. (1) pct. 2 C. civ. din 1864. Existența sau inexistența unor acte de împotrivire, de rezistență la execițiul unui drept de proprietate reprezintă în mod cert un element subsumat situației de fapt, situație de fapt a cărei analiză excede controlului jurisdicțional exclusiv de legalitate al instanței de recurs. În egală măsură, se observă că recurenții nici măcar nu formulează o critică relativă neadmiterii probelor de către instanța de apel, ci doar în finalul cererii de recurs, arată că solicită pentru considerentele arătate în prealabil (considerente care nu vizează aspectul neîncuviințării de probe de către curtea de apel), admiterea recursului, casarea hotărârii și "să trimiteți cauza spre rejudecare avându-se în vedere că instanța de apel nu admite nici o probă din cele solicitate sau în teza subsidiară să admiteți recursul, să casați reținând cauza spre rejudecare și pe fond să admiteți acțiunea". Așadar, se observă că recurenții nu critică eventuala neîncuviințare a probelor de către instanța de apel, nu arată nicăieri că această dispoziție ar fi nelegală, nu indică contraargumente ale aprecierii instanței de apel sub acest aspect, ci justifică prin prisma acestei aserțiuni solicitarea de trimitere a cauzei - subsecvent admiterii recursului pentru criticile arătate în motivarea recursului și casării deciziei - la instanța de apel. În consecință, pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că motivele de recurs formulate de recurenții-reclamanți nu îndeplinesc condiția prevăzută de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., întrucât nu pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. și cum, în cauză, nu pot fi reținute motive de ordine publică, va aplica sancțiunea expres prevăzută într-o asemenea situație de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., respectiv aceea a nulității recursului, constatând nul recursul.