Decizia nr. 1904/2021 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva deciziei nr. 662/2019 a Tribunalului Dolj

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată la 3 iulie 2018 pe rolul Judecătoriei Craiova, sub nr. x/2018, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul Craiova și Primarul Municipiului Craiova, să se constate dreptul lor de proprietate asupra terenului în suprafață de 459 mp, situat în Craiova, str. x, jud. Dolj. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1837, art. 1846, art. 1847, art. 1859, art. 1860 și art. 1890 din C. civ. de la 1864.

Hotărârea Judecătoriei Craiova Prin sentința civilă nr. 1975 din 20 februarie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Judecătoria Craiova a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cererii de chemare în judecată în favoarea Tribunalului Dolj. Cauza a fost înregistrată pe rolul secției I civile a Tribunalului Dolj sub nr. x/2019.

Hotărârea Tribunalului Dolj Prin decizia nr. 662 din 15 octombrie 2019, Tribunalul Dolj, secția I civilă a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții Municipiul Craiova și Primarul Municipiului Craiova. A constatat că reclamanții au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 459 mp, situat în Craiova, str. x, jud. Dolj, identificat prin raportul de expertiză întocmit de expertul C., prin uzucapiunea de 30 de ani.

Hotărârea Curții de Apel Craiova Împotriva acestei decizii, pârâtul Municipiul Craiova, prin Primar, a declarat recurs, cale de atac recalificată drept apel prin încheierea de ședință din 08.09.2020. La data de 06.07.2020, intimații-reclamanți au depus întâmpinare prin care, au invocat pe cale de excepție, lipsa de interes a pârâtului în declararea căii de atac, iar pe fond au solicitat respingerea apelului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a sentinței apelate. Prin decizia nr. 2212 din 8 septembrie 2020, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a respins excepția lipsei de interes în declararea apelului, invocată de intimații-reclamanți A. și B. prin întâmpinare. A admis apelul declarat de pârâtul Municipiul Craiova, prin primar, împotriva deciziei nr. 662 din 15 octombrie 2019, pronunțate de Tribunalul Dolj, secția I civilă, în contradictoriu cu reclamanții A. și B. și cu pârâtul Primarul Municipiului Craiova. A schimbat sentința atacată, în sensul că a respins acțiunea.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 2212 din 8 septembrie 2020 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă au declarat recurs reclamanții. Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 16 noiembrie 2020, sub nr. x/2019, fiind repartizat aleatoriu, spre soluționare, Completului nr.

Prin cererea de recurs întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți A. și B. au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, respingerea apelului formulat de Municipiul Craiova prin Primar, cu menținerea sentinței civile nr. 662/15.10.2019, pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2019 iar, în subsidiar, admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei instanței de apel, pentru rejudecarea apelului. Printr-o primă critică, încadrabilă în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenții-reclamanți critică decizia instanța de apel ca fiind nelegală, apreciind că au fost încălcate regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, respectiv art. 33 din C. proc. civ., atunci când s-a decis că Municipiul Craiova justifică un interes în declararea cererii de apel. Astfel, prin întâmpinarea formulată la cererea de apel, reclamanții au invocat excepția lipsei de interes a apelului formulat de către Municipiul Craiova prin Primar, în raport de dispozițiile art. 32 alin. (1) lit. d) și art. 33 C. proc. civ., coroborat cu art. 482 C. proc. civ., iar instanța de apel a respins excepția lipsei de interes, legând în mod eronat interesul în exercitarea căii de atac de calitatea procesuală pasivă a unității administrativ teritoriale, condițiile de exercitare ale acțiunii civile fiind distincte. Recurenții susțin că, în raport de motivarea căii de atac, apelul formulat de Municipiul Craiova prin Primar este lipsit de interes, în condițiile în care s-a invocat nelegalitatea hotărârii judecătorești cu motivarea că reclamanții ar avea deja calitatea de proprietar asupra imobilului în suprafață de 459 mp, situat în Craiova, str. x, jud. Dolj. Așadar, pârâtul nu tinde să câștige procesul pentru sine sau să-și protejeze vreun drept subiectiv și nici nu a invocat vreun drept cu privire la imobilul în litigiu, ci a susținut că acesta ar fi proprietatea reclamanților, astfel că se impune admiterea excepției lipsei de interes în formularea căii de atac, soluția instanței de apel fiind nelegală. De asemenea se mai susține că, prin decizia recurată, instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, respectiv art. 22 coroborat cu art. 254 alin. (5) C. proc. civ., apreciind recurenții că sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Se arată că, pe de o parte, instanța de apel nu a solicitat explicații părților și nu a pus în dezbaterea acestora împrejurările de fapt care au condus la pronunțarea soluției în cauză, cu privire la inadvertențele existente între actul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Dolj 7 III nr. 826/7.03.1931 și certificatele de moștenitor ulterioare, în sensul explicării cauzelor și împrejurărilor care au condus la aceasta. Mai mult, chiar dacă ar fi considerat insuficient probatoriul administrat în fața instanței de fond, instanța de apel trebuia să dispună din oficiu completarea acestuia prin martori sau înscrisuri și nu să facă supoziții în legătură cu presupusele cauze ale inadvertențelor identificate, identificând eventuale proceduri pe care reclamanții ar trebui să le urmeze în continuare, persoanele cu care ar trebui aceștia să se judece în funcție de scenariul reținut etc., omițând că are îndatorirea de a stărui în aflarea adevărului și de a stabili faptele deduse judecății, îndatorire pe care nu și-a respectat-o. Pe de altă parte, se apreciază că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 22 din C. proc. civ., în sensul că, chiar dacă ar fi constatat că reclamanții sunt coproprietari cel puțin pe o parte a terenului a cărui uzucapare o invocă, avea posibilitatea de a admite în parte acțiunea, pentru diferența de suprafață pentru care ar fi apreciat că reclamanții nu au înscris doveditor al dreptului de proprietate și nu să respingă în totalitate acțiunea formulată de reclamanți. În susținerea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se arată că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 30 Legea nr. 58/1974, raportat la starea de fapt și la probele administrate în cauză. Astfel, potrivit art. 30 din Legea nr. 58/1974, dobândirea terenurilor cuprinse în perimetrul construibil al localităților urbane și rurale se poate face numai prin moștenire legală, fiind interzisă înstrăinarea sau dobândirea prin acte juridice a acestor terenuri. În caz de înstrăinare a construcțiilor, terenul aferent acestora trece în proprietatea statului cu plata unei despăgubiri stabilită potrivit prevederilor art. 56 alin. (2) din Legea nr. 4/1973. Având în vedere că reclamanții au dobândit imobilul în litigiu de la defuncții D. și E., pe calea moștenirii legale, este evident că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 30 din Legea nr. 58/1974, care privește numai actele juridice între vii. Pe de altă parte, chiar și între vii, în temeiul Legii nr. 58/1974, trecea în proprietatea statului terenul aferent construcțiilor înstrăinate. Or, imobilul construcție - casă de locuit din cărămidă compusă din 3 camere se regăsește în toate certificatele de moștenitor, astfel încât cu privire la acesta este evident că nu a operat niciun transfer al dreptului de proprietate. Neexistând o înstrăinare a unei construcții este exclus ca vreo porțiune din terenul situat în Craiova, str. x, jud. Dolj să fi intrat în proprietatea statului în temeiul Legii nr. 58/1974 și chiar dacă s-ar reține aplicabilitatea Legii nr. 58/1974 și eventuala reintrare în circuitul juridic a terenului începând cu data de 27.12.1989, termenul de 30 de ani era împlinit la data de 08.09.2020, aspect ignorat de către instanța de apel. De asemenea, se mai susține că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1846-1847, art. 1853 din C. civ., raportat la starea de fapt și la probele administrate în cauză, atunci când a apreciat posesia reclamanților ca fiind echivocă și neutilă, fiind incident art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Reclamanții A. și B. posedau sub nume de proprietar imobilul teren situat in Craiova, str. x, jud. Dolj (fost Partizanilor, nr. 15), iar înaintea acestora terenul a fost posedat de autorii lor E., D. și F., încă din anul 1931. Această stare de fapt a fost probată cu declarația martorei G., audiată de instanța de fond, care a confirmat posesia continuă, utilă, pentru o perioadă mai mare de 30 ani, posesie neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar, dar și de certificatul de atestare fiscală din care a rezultat că reclamanții sunt înregistrați fiscal cu un imobil teren în suprafață de 430 mp situat în Craiova, str. x, jud. Dolj, astfel încât, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 1837, ale art. 1846-1847, ale art. 1859 - 1860 și ale art. 1890 din vechiul C. civ. Din aceste dispoziții, rezultă că uzucapiunii invocate de reclamanți nu i se cere, pentru a-și produce efectele, decât îndeplinirea unei singure condiții, respectiv exercitarea pe durata termenului de 30 de ani, prevăzută de lege, a unei posesii veritabile, neviciate, iar ceea ce trebuie să dovedească posesorul care invocă în favoarea sa efectele uzucapiunii de 30 de ani este ca stăpânirea pe care a exercitat-o pe toată durata termenului anterior menționat să fi fost o adevărată posesie utilă. Or, susțin recurenții, așa cum s-a arătat, imobilul a fost posedat de autorii reclamanților E., D. și F., încă din anul 1931, deci consideră că au făcut dovada posesiei utile pentru o perioadă mai mare de 30 ani, posesie care a fost neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietari. Faptul că reclamanții ar fi ocupat în parte imobilul teren din Craiova, str. x, jud. Dolj în temeiului actului de vânzare cumpărare autentificat de Tribunalul Dolj 7 III nr. 826/7.03.1931 și al certificatelor de moștenitor, nu are semnificația faptului că pentru diferența de suprafață posesia reclamanților ar fi fost echivocă, ci dimpotrivă este un argument în plus în sensul că această posesie a fost publică și sub nume de proprietar. Considerentul instanței de apel în sensul că nu se cunoaște dacă posesia a fost exercitată în considerarea calității lor de coproprietari, în virtutea atributelor dreptului de proprietate sau a fost doar o posesie de fapt de natură a fundamenta dobândirea dreptului de proprietate prin prescripția achizitivă de lungă durată, reprezintă o interpretare și aplicare eronată a dispozițiilor art. 1853 din C. civ. În opinia lor, au posedat întreaga suprafață de teren în considerarea calității lor de coproprietari care face ca posesia să fundamenteze dobândirea dreptului de proprietate, nefiind în situația în care reclamanții ar fi posedat o parte din teren cu titlu de locatari, depozitari, uzufructuari etc. Nici faptul că reclamanții sunt coproprietari ai imobilului nu poate justifica un viciu al echivocității, deoarece aceștia nu urmăresc să uzucapeze unul față de celălalt și au înțeles să stăpânească imobilul în indiviziune, comportându-se ca proprietari și fără a-și contesta dreptul de proprietate comună asupra imobilului, astfel că dispozițiile art. 1890 C. civ. sunt aplicabile. În consecință, se apreciază că decizia pronunțată de instanța de apel este nelegală, solicitând admiterea recursului. 6. Apărările formulate în cauză Intimații nu au depus întâmpinare. 7. Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 17 iunie 2021 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei nr. 2212 din 8 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și a fixat termen de judecată la 30 septembrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților. I. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse în continuare. Primul motiv de recurs, încadrabil în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, vizează faptul că instanța de apel a respins excepția lipsei de interes a apelului formulat de către Municipiul Craiova prin Primar, cu nesocotirea dispozițiilor art. 32 alin. (1) lit. d) și art. 33 C. proc. civ., coroborat cu art. 482 din C. proc. civ. Potrivit art. 32 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., orice cerere poate fi formulată și susținută numai dacă autorul acesteia justifică un interes, iar conform art. 33 C. proc. civ., interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual. Cu toate acestea, chiar dacă interesul nu este născut și actual, se poate formula o cerere cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv amenințat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara. Raportat la dispozițiile anterior citate, în mod corect, instanța de apel a respins excepția lipsei de interes, reținând în considerentele deciziei recurate că, în raport de trăsăturile principale ale uzucapiunii, nu se poate reține că pârâtul chemat în judecată într-o acțiune având un astfel de obiect nu justifică interesul în a formula apărări în cauză și a exercita căile de atac împotriva unei eventuale soluții de admitere a acțiunii, o astfel de soluție neînsemnând doar recunoașterea unui drept în favoarea reclamantului, ci și sancționarea pasivității pârâtului. Recurenții critică referirea instanței de apel la recunoașterea calității procesuale pasive a unității administrativ teritoriale, susținând că excepția lipsei de interes a apelului nu a vizat acest aspect, ci faptul că în motivarea cerererii de apel s-a invocat că reclamanții ar avea deja calitatea de proprietar asupra imobilului în litigiu, deci, apelantul-pârât nu tinde să câștige procesul pentru sine sau să-și protejeze vreun drept subiectiv și nici nu a invocat vreun drept cu privire la imobilul în litigiu, ci a susținut că acesta ar fi proprietatea reclamanților. Sub acest aspect se remarcă faptul că instanța de apel a făcut referire la calitatea procesual pasivă a apelantului atât în calitate de proprietar de la care se urmărește uzucaparea terenului, cât și ca instituție căreia urmează a i se opune o eventuală hotărâre de constatare a dobândirii dreptului de proprietate pe această cale, astfel încât a concluzionat în mod just că se impune ca pârâtului să îi fie recunoscut interesul în formularea apărărilor în cauză, inclusiv prin exercitarea căilor de atac, în modalitatea aleasă. Faptul că în cadrul motivelor de apel s-a susținut că reclamanții ar avea deja calitatea de proprietar asupra imobilului în litigiu, reprezintă o apărare formulată în scopul respingerii acțiunii, cu toate consecințele acesteia, inclusiv din perspectiva suportării cheltuielilor de judecată de către partea căzută în pretenții. De asemenea, nu se poate concluziona din lecturarea cererii de apel că pârâtul nu tinde să câștige procesul pentru sine sau să-și protejeze vreun drept subiectiv, așa cum susțin recurenții, câtă vreme, ca instituție publică a statului ce se ocupă de gestionarea domeniului privat sau public al localității este direct interesat de stabilirea regimului juridic al imobilelor din cadrul unității administrativ teritoriale în discuție. Ca atare, nu pot fi primite susținerile recurenților privind nelegalitatea hotărârii sub acest aspect. Un alt motiv de recurs a vizat faptul că, prin decizia recurată, instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, respectiv art. 22 coroborat cu art. 254 alin. (5) C. proc. civ., apreciind recurenții că sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Astfel, se susține că instanța de apel nu a solicitat explicații părților și nu a pus în dezbaterea acestora împrejurările de fapt referitoare la inadvertențele existente între actul de vânzare cumpărare autentificat de Tribunalul Dolj 7 III nr. 826/7.03.1931 și certificatele de moștenitor emise ulterior, în sensul explicării cauzelor și împrejurărilor care au condus la pronunțarea soluției în cauză. Susțin recurenții că dacă instanța de apel aprecia probatoriul administrat în fața instanței de fond ca fiind insuficient, ar fi trebuit să dispună din oficiu completarea acestuia pentru a nu se face supoziții în legătură cu presupusele cauze ale inadvertențelor identificate, identificând eventuale proceduri pe care reclamanții ar trebui să le urmeze în continuare, persoanele cu care ar trebui aceștia să se judece în funcție de scenariul reținut etc., omițând că are îndatorirea de a stărui în aflarea adevărului și de a stabili faptele deduse judecății, îndatorire pe care nu și-a respectat-o. Sub acest aspect se constată că instanța de apel a statuat că există inadvertențe între actul de proprietate și certificatele de moștenitor nr. x/1980, nr. y/1992 și nr. 198/2006 cu privire la întinderea terenului în litigiu, inadvertențe pe care le-a explicat prin existența unei erori materiale cu ocazia întocmirii respectivelor certificate sau prin ieșirea din patrimoniul autorilor a unei porțiuni din terenul dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare până la deschiderea succesiunii acestora, fie ca urmare a trecerii acesteia în proprietatea statului în perioada în care era în vigoare Decretul-lege nr. 58/1974, fie prin înstrăinarea acesteia unui terț, considerând că oricare dintre aceste ipoteze împiedică la acest moment constatarea dreptului de proprietate prin efectul uzucapiunii pe întreg terenul. A apreciat instanța anterioară că dacă în cauză este vorba de o simplă eroare materială cu ocazia întocmirii certificatelor, aceasta poate fi corectată în procedura notarială, conform prevederilor actelor normative în vigoare la momentul întocmirii acestor certificate. Dacă se pune problema intrării în proprietatea statului a diferenței de teren dintre cel din contractul de vânzare-cumpărare și cei 250 m.p. din certificatul de moștenitor nr. x/09.04.1992, prin efectul Decretului-lege nr. 58/1974, atunci uzucapiunea n-ar putea fi invocată decât după trecerea a 30 de ani de la reintrarea terenului în circuitul civil ca urmare a abrogării acestui act normativ prin Decretul-lege nr. 1/1989 (înaintea acestui moment, termenul prescripției achizitive fiind întrerupt potrivit art. 1864 C. civ. de la 1864) și aceasta numai pentru suprafața ce excede celor 250 m.p. pe care reclamanții sunt deja coproprietari. În schimb, dacă se pune problema înstrăinării unei porțiuni din teren către o terță persoană, atunci îndeplinirea condițiilor prescripției achizitive trebuie făcută în raport cu aceasta, iar nu cu unitatea administrativ teritorială. Din considerentele hotărârii ce face obiect al controlului judiciar expuse anterior rezultă că instanța nu a stabilit în mod complet situația de fapt dedusă judecății, făcând supoziții care nu își au suport probator și fără a pune în discuția părților aspectele contradictorii semnalate și posibilele cauze ale acestora. Ca atare sunt fondate susținerile recurenților privind încălcarea dispozițiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc precum și neaplicarea art. 254 alin. (5) conform căruia dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanța va dispune ca părțile să completeze probele. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuția părților necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părțile se împotrivesc. Pe de altă parte, în susținerea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se arată că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 30 Legea nr. 58/1974, art. 56 alin. (2) din Legea nr. 4/1973, art. 1846-1847, art. 1853 și art. 1890 din C. civ., raportat la starea de fapt și la probele administrate în cauză. Potrivit art. 30 din Legea nr. 58/1974 dobândirea terenurilor cuprinse în perimetrul construibil al localităților urbane și rurale se poate face numai prin moștenire legală, fiind interzisă înstrăinarea sau dobândirea prin acte juridice a acestor terenuri. În caz de înstrăinare a construcțiilor, terenul aferent acestor construcții trece în proprietatea statului cu plata unei despăgubiri stabilită potrivit prevederilor art. 56 alin. (2) din Legea nr. 4/1973. (...) În caz de înstrăinare a construcțiilor, terenul aferent acestora trece în proprietatea statului cu plata unei despăgubiri stabilită potrivit prevederilor art. 56 alin. (2) din Legea nr. 4/1973. Instanțele anterioare au stabilit că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/07.03.1931, autoarea reclamanților E. a dobândit dreptul de proprietate asupra unui teren de aproximativ 500 de m.p., situat în Craiova, str. x și a construcțiilor aflate pe acesta, în contract menționându-se că, la momentul cumpărării, aceasta era căsătorită cu D. și că actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu autorizarea acestuia. Soțul cumpărătoarei, D. a decedat la data de 01.01.1980 și, potrivit certificatului de moștenitor nr. x/1980, la decesul acestuia au rămas ca moștenitori soția supraviețuitoare, E., cu o cotă de 2/8 și fiicele F. și A., fiecare cu câte o cotă de 3/8. În acelasi certificat s-a menționat că masa succesorală se compune din 1/2 din terenul de 400 m.p. din Craiova, str. x (fostă Șerban Vodă), nr. 15 și din casa de locuit situată pe acesta. Potrivit certificatului de moștenitor nr. x/09.04.1992, la decesul autoarei E. (cumpărătoarea din contractul de vânzare-cumpărare nr. x/07.03.1931), au rămas ca moștenitori cele două fiice, A. și F., fiecare cu câte o cotă de 1/2, cota celei din urmă fiind dobândită ulterior prin moștenire de către reclamantul B. (conform certificatului de moștenitor nr. x/16.06.2006). În privința masei succesorale rămase la decesul autoarei E., în certificatul de moștenitor nr. x/1992 s-a menționat că aceasta se compune din cota indiviză de 5/8 din imobilul situat în Craiova, str. x compus din teren în suprafață de 250 m.p. și dintr-o casă de locuit situată pe acesta. Instanța de apel a menționat că, dacă se pune problema intrării în proprietatea statului a diferenței de teren dintre cel din contractul de vânzare-cumpărare și cei 250 m.p. din certificatul de moștenitor nr. x/09.04.1992, prin efectul Decretului-lege nr. 58/1974, atunci uzucapiunea n-ar putea fi invocată decât după trecerea a 30 de ani de la reintrarea terenului în circuitul civil ca urmare a abrogării acestui act normativ prin Decretul-lege nr. 1/1989 (înaintea acestui moment, termenul prescripției achizitive fiind întrerupt potrivit art. 1864 C. civ. de la 1864). Așa cum s-a arătat cu ocazia analizării motivului de recurs anterior, instanța nu a stabilit regimul juridic al suprafaței ce excede celor 250 m.p. pe care reclamanții sunt deja coproprietari conform certificatului de moștenitor nr. x/1992. Astfel, deși este reală susținerea acestora cu privire la faptul că dispozițiile art. 30 din Legea nr. 58/1974 privind trecerea terenurilor în proprietatea statului se aplică în caz de înstrăinare a construcțiilor și nu în caz de moștenire legală, având în vedere că nu s-a stabilit în mod complet situația de fapt, precum și efectul pe planul drepturilor pretins a fi uzucapate al împrejurării că restul suprafeței de teren deținută conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/07.03.1931 nu mai figurează în totalitate în certificatele de moștenitor eliberate ulterior, aceste critici vor fi analizate de către instanța învestită cu rejudecarea cauzei, după stabilirea situației factuale și a regimului juridic al terenului de la momentul intrării în proprietatea autoarei reclamanților și până în prezent. Aceeași analiză va fi efectuată și dacă se va stabili că este incidentă în cauză Legea nr. 58/1974 sau un alt act normativ sau administrativ de preluare a terenului de către stat, urmând a se verifica când a avut loc eventuala reintrare în circuitul juridic a terenului și dacă raportat la aceasta, termenul de 30 de ani era împlinit la data promovării cererii de chemare în judecată. În ceea ce privește motivul de recurs art. 488, alin. (1), pct. 8 din C. proc. civ., se mai susține că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1846-1847, art. 1853 și art. 1890 din C. civ., raportat la starea de fapt și la probele administrate în cauză, atunci când a apreciat posesia reclamanților ca fiind echivocă și neutilă. În ceea ce privește legea aplicabilă din punct de vedere al dreptului material, pentru soluționarea raportului juridic dedus judecății este necesară o analiză a caracterului normelor care reglementează prescripția achizitivă și a aplicării în timp a acestora, în contextul în care C. civ. de la 1864 a fost abrogat și, de la 1 octombrie 2011, a intrat în vigoare noul C. civ. Astfel, sub aspectul aplicării în timp a normelor în materie de prescripție fie că este extinctivă, fie achizitivă, este unanim admis că prescripțiile începute și împlinite sub vechea reglementare sunt supuse în totalitate acesteia, tot astfel cum cele începute sub noua reglementare sunt supuse normelor în vigoare, iar pentru cele care au început să curgă sub vechiul regim, dar nu erau încă împlinite la data intrării în vigoare a legii noi, art. 6 alin. (4) noul C. civ. și art. 201 din Legea nr. 71/2011 prevăd în mod expres că acestea sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit. Prin urmare, legea sub imperiul căreia prescripția a început să curgă va guverna aspectele de drept material, chiar dacă aceasta se împlinește după intrarea în vigoare a C. civ., astfel încât, având în vedere data la care se pretinde că a început posesia reclamanților, Înalta Curte constată că sunt aplicabile în cauză dispozițiile vechiul C. civ. De altfel, în acest sens a decis și Înalta Curte de Casație și Justiție care prin Decizia nr. 19/2015, a statuat că raționamentul Deciziei dată în interesul legii nr. 1/2014 de către ÎCCJ, ce se referea la prescripțiile extinctive, este valabil și în cazul prescripțiilor achizitive, ținând seama că și "în cazul posesiilor începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi suntem în prezența unor facta pendentia, ca situații juridice în curs de formare, modificare sau stingere la data apariției acesteia, față de prevederile art. 82 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 și art. 6 alin. (4) din C. civ. și pentru identitate de rațiune, soluția care se impune este aceea că pentru posesiile începute anterior intrării în vigoare a C. civ. nu pot fi aplicate noile dispoziții". Drept urmare, se constată că în speța de față, în mod corect s-a apreciat de instanțele anterioare că sunt aplicabile prevederile vechiul C. civ. de la 1864, care la art. 645 prevede că proprietatea poate fi dobândită prin prescripție. De asemenea, potrivit art. 1837 din vechiul C. civ., prescripția este un mijloc de a dobândi proprietatea sau de a se libera de o obligație, sub condițiile determinate prin această lege, iar conform art. 1846 din vechiul C. civ., (1) Orice prescripție este fondată pe faptul posesiunii (2) Posesiunea este deținerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitată, una sau alta, de ei înșiși sau de altul în numele lor. La art. 1847, C. civ. statuează: ca să se poată prescrie, se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar, iar potrivit art. 1890, toate acțiunile atât reale, cât și personale, pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile și pentru care n-a defipt un termen de prescripție, se vor prescrie prin treizeci de ani, fără ca cel ce invocă această prescripție să fie obligat a produce vreun titlu, și fără să i se poată opune reaua-credință. În sfârșit, potrivit art. 1860 C. civ., orice posesor posterior are facultatea, spre a putea opune prescripția, să unească posesiunea sa cu posesiunea autorului său, rezultând din toate aceste dispoziții că, pentru a putea dobândi proprietatea unui bun prin uzucapiune prelungită, posesorul trebuie să îndeplinească două condiții, respectiv să posede bunul el însuși sau împreună cu autorii săi, în tot timpul prevăzut de lege, adică 30 de ani și posesia să fie utilă, adică neafectată de vreun viciu. Posesia, ca și condiție esențială a uzucapiunii, este definită ca fiind stăpânirea de fapt a unui bun și apare ca o exteriorizare a atributelor unui drept real, iar pentru a-și produce efectele prevăzute de lege este necesară nu numai existența elementelor sale constitutive, ci și întrunirea anumitor calități de natură să o caracterizeze ca fiind o posesie utilă. În concepția C. civ. român posesia presupune existența a două elemente: un element material ce posesiei presupune stăpânirea materială a bunului, concretizată în diverse acte ale omului și, de regulă, prepune un contact direct cu bunul și un element intențional ce presupune voința posesorului de a stăpâni bunul pentru sine, de a se comporta ca adevărat proprietar sau titular al unui drept real cu privire la bunul pe care îl are în posesie. Elementul intențional al posesiei este greu de dovedit datorită caracterului său psihologic, motiv pentru care prin lege, acesta se prezumă relativ ori de câte ori o persoană are deținerea materială a bunului. Regula este înscrisă în articolul 1854 C. civ., potrivit căruia, "posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar, dacă nu este dovedit că a început a poseda pentru altul". Tot o prezumție relativă este instituită și de art. 1855 C. civ., potrivit cu care, "când posesorul a început a poseda pentru altul se presupune că a conservat aceeași calitate, dacă nu este probă contrarie". Instanța de apel a arătat că reclamanții sunt coproprietari cel putin pe o parte a terenului de 459 m.p. din Craiova, str. x, a cărui uzucapare o invocă și a apreciat că, în speță, calitatea de coproprietari ai acestora exclude dobândirea dreptului de proprietate pe teren prin efectul uzucapiunii, întrucât, pe de o parte parte, calitatea de coproprietar o exclude pe aceea de posesor de fapt, iar, pe de altă parte, în această situație, posesia lor are caracter echivoc, nefiind una utilă pentru a fundamenta dobândirea dreptului de proprietate în conformitate cu art. 1853 alin. (1), teza finală C. civ. de la 1864. Ca atare, aprecierea caracterului echivoc al posesiei s-a raportat la calitatea de coproprietari asupra terenului înscris în actul de proprietate și certificatele de moștenitor ulterioare și nu prin raportare la utilitatea posesiei asupra restului terenului asupra căruia reclamanții pretind o posesie utilă, în comun, în contra pârâtului din prezenta cauză. Este adevărat că în ceea ce priveste situatia bunurilor asupra cărora exista un drept de proprietate indiviz, coproprietarii sunt presupuși ca stăpânesc bunurile unii pentru alții cât timp se găsesc în stare de indiviziune, motiv pentru care posesia lor, având un caracter echivoc, nu poate fundamenta dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, dar aceste viciu al posesiei vizează situația în care doar unul din coproprietari urmărește dobândirea întregii proprietăți indivize și nu atunci când toți moștenitorii se îndreaptă împotriva vechiului proprietar, care, dând dovadă de lipsă de diligență, a lăsat vreme îndelungată bunul său în mâna altor persoane. De altfel, chiar și stăpânirea de către unul dintre coproprietari a unui bun proprietate comună este aptă să ducă la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, dacă a intervenit o manifestare exterioară din partea sa, care să demonstreze că a înțeles să transforme posesia din comună, în exclusivă, adică s-a produs o intervertire a posesiei, deci cu atât mai mult această manifestare de voință poate exista și în cazul în care mai multe persoane exercită o posesie în contra unei terțe persoane. Ca atare, în mod greșit instanța de apel a verificat viciile posesiei prin raportare la manifestarea de voință a fiecărui coproprietar în contra celuilalt coproprietar și nu prin raportare la pârâții Municipiul Craiova prin Primar și Primarul Municipiului Craiova și la terenul pentru care se pretinde că nu există acte de proprietate. În măsura în care situația de fapt ce va fi stabilită de instanța de apel va stabili că reclamanții nu fac dovada existenței unui act de proprietate asupra terenului în litigiu, total sau parțial și că în lipsa unui asemenea titlu de proprietate, proprietari sunt sau pot deveni pârâții, urmează a se verifica întrunirea condițiilor pentru exercitarea posesiei utile pentru o perioadă mai mare de 30 ani, posesie care trebuie a fi neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietari, de natură a conduce la dobândirea proprietății pe cale de prescripție achizitivă prin raportare la pârâtul chemat în judecată. Față de considerentele arătate anterior, fiind incidente în cauză dispozițiile art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ., va fi admis recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei nr. 2212 din 8 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și, pe cale de consecință, va fi casată decizia recurată și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, care, cu ocazia rejudecării, după stabilirea completă a situației de fapt, va avea în vedere dezlegările date de instanța de recurs problemelor de drept deduse judecății.