ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1874/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată: La 6 iulie 2020 a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Craiova cererea de chemare în judecată prin care reclamantele A. și B. au solicitat instanței să dispună ca pârâta C. să le recunoască dreptul de proprietate și să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de 2.002,50 mp din acte și 1.907 mp din măsurători, teren situat în Craiova, fost în T.16 P.4 arabil extravilan, actualmente intravilan, care figurează atât în actele de proprietate ale reclamantelor, învecinat cu str. x (vecinătatea dinspre est), cât și în actele de proprietate ale pârâtei, suprafață ce urmează a fi determinată astfel cum a fost identificată prin expertiza D. (pentru 1.825 mp) întocmită în dosarul nr. x/2013 al Judecătoriei Craiova, menționată în dispozitivul sentinței civile nr. 9256/26.06.2014 a Judecătoriei Craiova, în poligonul determinat de punctele 11-10-9-14-15-16-17-18-11, având ca vecinătăți (atunci): la N-rest proprietate E. și A., la E- De. 17 (azi str. x), la S-rest proprietate reclamante (azi F.), la V-G. și H. (azi restul proprietății reclamantelor), și parțial (diferența de 82 m.p. din măsurători și 177,5 m.p. din acte) identificată prin expertiza I. întocmită în dosarul nr. x/2009 al Judecătoriei Craiova, în poligonul determinat de punctele 30-45-46-47-48-50-30 în schița anexă, cu vecinătățile (de atunci): la N-J., la E-D.E.17, la S-K., la V-L., menționată în dispozitivul sentinței civile nr. 11912/01.07.2011 a Judecătoriei Craiova. La data de 10.08.2020 pârâta a depus la dosar întâmpinare și cerere reconvențională prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată formulată și să se constate că a dobândit asupra aceluiași imobil –teren dreptul de proprietate prin uzucapiunea de 10 pana la 20 de ani în temeiul art. 1895 din C. civ. de la 1864. Prin sentința civilă nr. 10233 din 25 noiembrie 2020, Judecătoria Craiova a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj.

Hotărârea pronunțată de prima instanță: Prin sentința civilă nr. 108 din 24 februarie 2022 pronunțată de Tribunalul Dolj, secția I civilă a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea principală formulată de reclamantele A. și B., în contradictoriu cu pârâta C.. A fost admisă cererea reconvențională formulată de pârâta C.. S-a constatat că pârâta-reclamantă C. a dobândit dreptul de proprietate cu privire la suprafața de teren de 1907 mp situată în Municipiul Craiova, str. x (fostă str. x) Jud. Dolj, cu următoarele vecinătăți: N-A. și B. distanța 95,72 m, între punctele 15-16, limita convențională, E- A. și B. distanța 14,01 m, între punctele 15-9-8, limita convențională, S-A. și B. distanța 103,71 m, între punctele 8-19-18, limita convențională, V-A. și B., distanța 25,22 m, între punctele 18-17-16, limita convențională, astfel cum a fost identificată prin raportul de expertiză întocmit în cauză de expert în specialitatea topografie, geodezie, cadastru M., prin uzucapiunea prescurtată de la 10 la 20 de ani. Au fost obligate reclamantele-pârâte la plata, în solidar, către pârâta-reclamantă a sumei de 7610 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel: Prin decizia nr. 390 din 16 noiembrie 2022, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a admis apelul declarat de reclamantele A. și B. împotriva sentinței civile nr. 108 din 24 februarie 2022 pronunțată de Tribunalul Dolj, în contradictoriu cu pârâta C. și a schimbat sentința în sensul că a admis cererea de chemare în judecată. A respins cererea reconvențională. A obligat pe pârâtă să lase reclamantelor în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de 1907 mp situat în Craiova T16 P4, identificată prin raportul de expertiză efectuat în cauză de expert M.. A dispus rectificarea CF nr. x Craiova, în sensul că se va radia dreptul de proprietate al pârâtei asupra imobilului cu nr. cadastral x reprezentat de suprafața măsurată de 1907 mp (din acte 2002 mp) intravilan neîmprejmuit situat în Craiova, str. x (fost Parângului nr. 70). A obligat pe pârâtă la plata către reclamante a sumei de 16.885 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în fond și în apel.

Calea de atac formulată în cauză: Împotriva deciziei nr. 390 din 16 noiembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, a declarat recurs pârâta C. invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. Subsumat dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că instanța de apel, rejudecând fondul cauzei, a respins cererea de constatare a uzucapiunii de scurtă durată, în temeiul art. 249 C. proc. civ., reținând că nu a făcut dovada utilității posesiei. A arătat recurenta că posedând în baza unui just titlu, în mod clar dovada posesiei fizice rezultă din însuși contractul de vânzare nr. x/17.11.2006, în cuprinsul căruia este prevăzut în mod expres faptul că "transmiterea de drept și de fapt a proprietății terenului se face către cumpărătoare cu începere de azi, data autentificării actului." Reținând în sarcina pârâtei necesitatea dovedirii unor alte acte materiale, instanța a făcut o aplicare greșită a prevederilor art. 249 C. proc. civ.. Cum la momentul cumpărării terenului a intrat în posesia efectivă a acestuia, se prezumă până la proba contrară că a stăpânit efectiv imobilul, iar reclamantele ar fi trebuit să facă dovada unor alte acte materiale de întrerupere a posesiei pe care pârâta a exercitat-o. Nu se poate acorda forța probantă a unei expertize unor simple înscrisuri - rapoarte de expertiză efectuate în alte cauze în care nu a fost parte și implicit nu le-a putut contesta, acestea reprezentând simple înscrisuri care ar fi trebuit coroborate cu celelalte probe administrate în cauză. Mai mult decât atât, în situația în care instanța de apel ar fi apreciat că probele nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a situației de fapt, în temeiul art. 254 alin. (5) C. proc. civ. și în virtutea rolului său activ ar fi avut posibilitatea să solicite completarea probatoriului sau, chiar din oficiu, să dispună administrarea și a altor probe, apelul fiind o cale de atac devolutivă potrivit art. 476 alin. (1) C. proc. civ. Al doilea motiv de recurs invocat face referire la faptul că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază și conține motive contradictorii, recurenta invocând incidența dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Astfel, a susținut recurenta că, deși a reținut clandestinitatea posesiei, instanța de apel nu a indicat în concret actele prin care a exercitat o posesie în ascuns de reclamante, încât acestea nu ar fi fost în stare să o recunoască. De asemenea, curtea de apel a reținut că nu a dovedit vreun act de deținere sau folosință - practic a exercitat o posesie secretă – dar nu a făcut dovada posesiei prin acte materiale, iar în opinia sa cele două argumente ale curții ne pot fi reținute concomitent. În concluzie, cele două argumente ale instanței de apel nu pot fi reținute concomitent întrucât ele se exclud. Clandestinitatea posesiei presupune o posesie efectivă, posesie care este însă secretă, pe când lipsa elementului corpus presupune însăși lipsa posesiei. Printr-o ultimă critică de recurs, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta invocă faptul că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea/aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în art. 1846, art. 1850, art. 1852 și art. 1899 din C. civ. de la 1864. Art. 1846 C. civ. prevede că orice prescripție este fondată pe faptul posesiunii, iar posesiunea este deținerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitată, una sau alta, de noi înșine sau de altul în numele nostru. Recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a făcut o interpretare greșită a acestor prevederi atunci când a reținut că nu ar fi făcut dovada unor acte materiale care să indice existența concomitentă a celor două elemente ale posesiei (animus și corpus). Prin cererea reconvențională a solicitat să se constate intervenită prescripția de la 10 până la 20 de ani, astfel cum era reglementată prin art. 1895 și următoarele din C. civ. de la 1864. Or, această prescripție nu este un mod originar propriu-zis de dobândire a dreptului de proprietate, ci are la bază un just titlu. Practic, până la momentul în care a aflat că titlul său de proprietate a fost viciat, s-a comportat ca orice alt proprietar, a plătit impozitele datorate pentru acest teren, și-a notat dreptul în cartea funciară, având opțiunea să îl îngrădească sau nu, precum și să dispună de el. Proba actului material în cazul prescripției achizitive de scurtă durată se poate face prin însăși justul titlu. Mai mult decât atât, așa cum s-a reținut și în jurisprudență, un alt element care ar proba posesia efectivă, un alt act material de stăpânire al terenului sunt și chitanțele doveditoare ale plății impozitului, aceste demersuri (înregistrarea pe rolul fiscal, înregistrarea în evidențele OCPI) fiind efectuate cu diligența unui bun proprietar, fiind necesare și suficiente oricărui dobânditor al unui drept de proprietate (indiferent că actul încheiat este afectat de vicii necunoscute de cumpărător) pentru a proba actul material de stăpânire și valabilitatea dreptului său. Așadar, în mod nelegal, instanța de apel a reținut că pârâta nu a adus dovezi de acte materiale de deținere și folosire, câtă vreme printr-un act notarial a dovedit că terenul i-a fost transmis în fapt (predat efectiv), aflându-se în posesia sa din 2006, a făcut publicitatea imobiliară prin înscrierea terenului în evidențele OCPI și, de la data dobândirii, a achitat în mod constant toate taxele și impozitele pentru imobilul în litigiu. De asemenea, potrivit art. 1850 din C. civ. de la 1864, posesorul actual care probează că a posedat într-un moment dat mai înainte, este presupus că a posedat în tot timpul intermediar, fără însă ca aceasta să împiedice proba contrarie. A susținut recurenta că instanța de apel a pronunțat decizia recurată cu ignorarea acestor prevederi deoarece nu a ținut cont de justul său titlu aflat la dosar - actul de vânzare-cumpărare nr. x/17.11.2006 încheiat la notar, în care se specifica expres că "transmiterea de drept și de fapt a proprietății terenului se face către cumpărătoare cu începere de azi, data autentificării actului". Așadar, deși prevederile legale anterior menționate sunt incidente în cauză, în mod nelegal instanța de apel a ales să nu le aplice. În ceea ce privește clandestinitatea posesiei, conform dispozițiilor art. 1852 din C. civ. de la 1864, posesiunea este clandestină când posesorul o exercită în ascuns de adversarul său încât acesta nu este în stare de a putea să o cunoască. Decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor anterior redate, întrucât curtea de apel s-a rezumat a prezenta noțiuni teoretice, fără să arate în concret în ce a constat posesia clandestină, apreciind clandestinitatea prin raportare la unele demersuri străine de posesia pârâtei-reclamante reconvențional. Or, atât caracterul public, cât și clandestinitatea acesteia vizează exclusiv actele celui ce posedă. Astfel, este nelegal să se constate posesia sa ca fiind clandestină prin raportare la o expertiză din dosarul nr. x/2009, în cuprinsul căreia apar ca vecini alte persoane, câtă vreme nu a fost parte în dosar și nu a putut să conteste concluziile raportului de expertiză, având dreptul de proprietate la acea vreme notat în cartea funciară. A mai susținut recurente că, deși a dovedit cu înscrisuri caracterul public, reținut de instanța de fond în mod legal, instanța de apel a aplicat în mod greșit art. 1852 din C. civ. de la 1864, fără să arate în concret vreun motiv. Potrivit art. 1899 alin. (2) din C. civ. de la 1864, buna-credință se presupune totdeauna și sarcina probei cade asupra celui ce aleagă rea-credință – text de lege ignorat cu desăvârșire, instanța de apel apreciind că pârâta în tot timpul posesiei a încercat să se ascundă în spatele vânzătorilor familia Mihai ce au vândut N. de la care pârâta a cumpărat terenul în cauză. În finalul cererii de recurs, recurenta-pârâtă formulează concluzii vizând fondul cererii de prescripție achizitivă de scurtă durată, apreciind că prin înscrisurile existente a făcut dovada îndeplinirii condițiilor utilității posesiei, a duratei acesteia de 14 ani, a justului titlu și a bunei sale credințe. Terenul a fost dobândit prin act autentic încheiat la notar în schimbul unui preț, respectând toate condițiile de fond și de formă impuse de legiuitor pentru a deveni proprietar, înscris ce întrunește toate exigentele unui act calificat ca just titlu. În ceea ce privește buna-credință, aceasta reiese, fără putință de tăgadă, din faptul că a dobândit terenul de la persoanele ce erau notate în cartea funciară a imobilului ca proprietari ai acestuia, actul a fost încheiat la notar pârâta fiind asistată de un specialist în studii juridice (avocat) și cu verificările prealabile efectuate la OCPI, dreptul fiind notat ulterior în Cartea funciară a imobilului. Prin urmare, de la momentul încheierii actului notarial, a avut convingerea fermă că este proprietara imobilului, posedând imobilul în consecință. Posesia sa a fost una efectivă și utilă, posedând continuu, neîntrerupt, netulburat, public și sub nume de proprietar mai bine de 14 ani terenul. Caracterul public al posesiei este reiese atât din extrasul de Carte funciară și din certificatul de atestare fiscală care dovedește plata anuală a impozitului. Mai mult, reclamantele au avut în tot acest timp posibilitatea de a consulta registrele Oficiului de Cadastru si Publicitate Imobiliară.

Apărările formulate în cauză: Intimatele-reclamante A. și B. au depus întâmpinare, invocând excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., solicitând în principal anularea recursului, iar în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat și acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 4000 RON, în a căror dovedire au depus chitanță.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție: Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești (6 iulie 2020), în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018. Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 1 a alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 12 octombrie 2023, preschimbat la 18 octombrie 2023, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac, termen la care instanța a rămas în pronunțare. În recurs nu au fost administrate probe noi. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurentă și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse. Referitor la excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., invocată de intimatele-reclamante A. și B. prin întâmpinarea depusă la recurs, se reține că aceasta a fost soluționată prin încheierea de dezbateri de la termenul din data de 18.10.2023 în sensul respingerii sale pentru motivele arătate în acea încheiere. Cu privire la recursul formulat, Înalta Curte reține, în esență, că prin acțiunea dedusă judecății, în contradictoriu cu pârâta C., reclamantele A. și B. au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: 1. ca pârâta să le recunoască dreptul de proprietate și să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de 2.002,50 m.p. din acte și 1.907 m.p. din măsurători, teren situat în Craiova, fost în T.16 P.4 arabil extravilan, actualmente intravilan, menționată în dispozitivul sentinței civile nr. 11912/01.07.2011 a Judecătoriei Craiova; 2. rectificarea cărții funciare nr. x a UAT Municipiul Craiova, nr. vechi CF x, nr. cadastral x, pentru proprietatea pârâtei, în sensul radierii dreptului de proprietate al acesteia asupra suprafeței de 2.002,50 m.p. din acte și 1.907 m.p. din măsurători în condițiile în care această suprafață se suprapune peste proprietatea reclamantelor. Prin cererea reconvențională formulată pârâta a solicitat să se constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra aceluiași imobil – teren, prin uzucapiunea de 10 pana la 20 de ani în temeiul art. 1895 din C. civ. de la 1864. În acest sens, pârâta a susținut că a dobândit terenul în cauză prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/17.11.2006 de BNP O. de la vânzătorii Croitoru augustin și P., vânzătorii dobândind terenul prin cumpărare conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/03.06.2003 de BNP Q. de la soții R. și S. împreună cu soții T. și U., iar aceștia, la rândul lor, au dobândit terenul amintit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/11.06.2002 de BNP Q., de la vânzătoarea V., care avea ca și titlu de proprietate sentința civilă nr. 8104/15 mai 2001 pronunțată în dosarul nr. x/2001 de Judecătoria Craiova având ca obiect hotărâre care să țină loc de act autentic de vânzare cumpărare în privința terenului de referință, cumpărat prin chitanță de mâna de la W.. Tribunalul a respins cererea principală ca nefondată, a admis cererea reconvențională și a constatat că pârâta-reclamantă a dobândit dreptul de proprietate cu privire la suprafața de teren de 1907 mp situată în Municipiul Craiova, str. x (fostă str. x) jud. Dolj, prin uzucapiunea prescurtată de la 10 la 20 de ani, reținând că aceasta a posedat terenul timp de 14 ani înainte de promovarea împotriva sa a acțiunii în revendicare ce face obiectul cauzei de față, interval de timp în care posesia asupra imobilului a fost continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar, imobilul fiind dobândit prin contract autentic de vânzare-cumpărare. Prima instanță de fond a concluzionat, astfel, că în cauză sunt îndeplinite condițiile uzucapiunii prescurtate, posesia imobilului având la bază un just titlu, respectiv contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 20.11.2006 de BNP O., pârâta-reclamantă posedând neîntrerupt terenul timp de 14 ani de la momentul încheierii contractului anterior menționat și până la momentul înregistrării prezentei acțiuni în revendicare, iar adevăratele proprietare, reclamantele-pârâte, locuiesc în circumscripția tribunalului unde se află imobilul, ambele având domiciliul în Craiova. Prin decizia pronunțată în apel, Curtea de Apel Craiova a schimbat hotărârea primei instanțe în sensul că a admis acțiunea în revendicare a reclamantelor pârâte și a respins cererea reconvențională a pârâtei reclamante, instanța de control judiciar apreciind că în cauză pârâta reclamantă nu a făcut dovada posesiei, respectiv a celor două elemente specifice acestei instituții juridice(animus și corpus). În concret, instanța de apel a arătat că dovada posesiei se realizeză prin probarea existenței concomitente a celor două elemente caracteristice prin dovezi care să contureze certitudinea stăpânirii faptice și efective, precum și că aceste probe trebuiau prezentate de către titulara cererii reconvenționale, în temeiul art. 249 C. proc. civ. O primă categorie de critici formulate împotriva deciziei instanței de apel vizează faptul că hotărârea necurată a fost dată cu încălcarea unor reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, fiind incident, în opinia recurentei, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. În susținerea acestui motiv de casare, recurenta a invocat că în mod greșit a reținut instanța de apel că nu a făcut dovada utilității posesiei susținând că, întrucât posedă în baza unui just titlu, dovada posesiei fizice rezultă din însuși contractul de vânzare nr. x/17.11.2006, în cuprinsul căruia este prevăzut în mod expres faptul că "transmiterea de drept și de fapt a proprietății terenului se face către cumpărătoare cu începere de azi, data autentificării actului." A mai susținut recurenta că la momentul cumpărării terenului a intrat în posesia efectivă a acestuia, astfel încât se prezumă până la proba contrară că a stăpânit efectiv imobilul, precum și faptul că nu se poate acorda forța probantă unor rapoarte de expertiză efectuate în alte cauze în care nu a fost parte și implicit nu le-a putut contesta, acestea reprezentând simple înscrisuri care ar fi trebuit coroborate cu celelalte probe administrate în cauză. Totodată, recurenta a precizat că în situația în care instanța de apel ar fi apreciat că probele nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a situației de fapt, în temeiul art. 254 alin. (5) C. proc. civ. și în virtutea rolului său activ ar fi avut posibilitatea să solicite completarea probatoriului sau, chiar din oficiu, să dispună administrarea și a altor probe, apelul fiind o cale de atac devolutivă potrivit art. 476 alin. (1) C. proc. civ. Referitor la acest motiv de recurs, Înalta Curte reține că art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. prevede posibilitatea casării hotărârii atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Totodată, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile." Din interpretarea dispozițiilor legale anterior menționate, Înalta Curte reține că recursul reprezintă acea cale extraordinară de atac prin care hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformității sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoașterea posibilității părții interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate, iar nu și de netemeinicie. Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. constituie, deci, motiv de casare/nelegalitate încălcarea prin hotărâre a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Acest motiv de casare evocă prevederile art. 175 și 176 din C. proc. civ. cu privire la nulitatea condiționată sau necondiționată a actelor de procedură, precum și pe cele ale art. 178 referitoare la regimul juridic al nulității și ale 179 din cod care vizează efectele acesteia. Nulitatea, ca sancțiune procedurală, se impune a fi analizată în strânsă corelație cu actele de procedură pe care instanța, părțile sau alți participanți le-au îndeplinit pe parcursul activității judiciare. Înalta Curte constată, pe de o parte, că acest motiv de recurs a fost invocat din perspectiva interpretării probelor administrate de către instanța de apel, această operațiune fiind una care se circumscrie însă aspectelor de netemeinicie a hotărârii atacate, neputându-se cenzura în recurs modalitatea în care instanța inferioară a apreciat ansamblul probator administrat în cauză. Pe de altă parte, subsumat motivului de recurs analizat, recurenta a invocat omisiunea instanței de apel de a pune în discuție necesitatea completării probatoriului ori de a ordona din oficiu probele pe care ea însăși a omis a le propune. Potrivit dispozițiilor art. 254 alin. (1) din C. proc. civ. "probele se propun, sub sancțiunea decăderii, de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, iar de către pârât prin întâmpinare, dacă legea nu dispune altfel. Ele pot fi propuse și oral, în cazurile anume prevăzute de lege". Din textul expus anterior rezultă că, pentru o rigurozitate a procedurii urmate în fața primei instanțe de fond, legiuitorul a instituit sancțiunea decăderii din dreptul de a mai propune probe în fața primei instanțe, dacă acestea nu au fost propuse prin cererea de chemare în judecată, respectiv prin întâmpinare. Acest text este în deplin acord cu dispozițiile art. 14 alin. (2) din C. proc. civ., care impun ca părțile să își facă cunoscute reciproc și în timp util, direct sau prin intermediul instanței, după caz, atât motivele de fapt și de drept pe care își întemeiază pretențiile și apărările, cât și mijloacele de probă de care înțeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să își poată organiza apărarea, și aceasta ține de opțiunea legiuitorului în virtutea art. 126 alin. (2) din Constituția României. Specific judecății apelului, dispozițiile art. 478 alin. (2) din C. proc. civ. prevăd că "părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanța de apel poate încuviința și administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri". Or, din această ultimă perspectivă, se reține că, într-adevăr, potrivit dispozițiilor art. 254 alin. (5) C. proc. civ., aplicabil și în apel în temeiul art. 482 din același act normativ, "dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanța va dispune ca părțile să completeze probele. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuția părților necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părțile se împotrivesc. " Însă, conform art. 254 alin. (6) C. proc. civ. "părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii" Se constată, așadar, că nerespectarea dispozițiilor art. 254 C. proc. civ., în maniera invocată de recurentă, nu este de natură a atrage nulitatea hotărârii instanței de apel. În consecință, Înalta Curte reține că recurenta, fundamentându-și motivul de casare analizat pe aceste argumente, pe de o parte, a ignorat specificul căii extraordinare de atac a recursului, prin intermediul căreia pot fi valorificate doar critici care să vizeze greșita aplicare a legii de către instanța de apel și a dedus judecății aspecte de netemeinicie, care privesc situația de fapt a litigiului, modalitatea de administrare a probatoriului și de evaluare a acestuia de către instanța de apel, incompatibile cu structura căii extraordinare de atac a recursului, iar, pe de altă parte, invocă apărări care nu pot face obiect al căilor de atac, cum sunt cele care vizează omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe. Prin urmare, în raport de considerentele mai sus expuse, Înalta Curte consideră că acest motiv de recurs este neîntemeiat. O a doua critică formulată de recurentă este întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Potrivit acestui temei legal, casarea hotărârii se poate dispune când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Textul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. consacră, așadar, ipoteze diferite ale aceluiași motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată, cât și una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Înalta Curte reține că, din dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească pentru exercitarea unui control judiciar, textul menționat referindu-se la necesitatea arătării motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților. Din economia textului citat reiese că obligația instanței de a-și motiva hotărârea are în vedere stabilirea în considerentele acesteia a situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților, punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și raționamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluția pronunțată, neîndeplinirea acestor condiții atrăgând casarea. Motivarea hotărârii este esențială pentru orice proces, constituie o garanție a dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și presupune, așadar, indicarea cu suficientă claritate a motivelor pe care se întemeiază soluția adoptată, condiție care, în speța de față, este îndeplinită. Viciile motivării unei hotărâri, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluție însă, în dispozitiv, instanța s-a oprit la soluția contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretențiilor supuse judecății iar din altele netemeinicia acestora și, în consecință, se exclud reciproc, când lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii. Invocând acest caz de casare, în speță, recurenta susține că instanța de apel, deși reține clandestinitatea, nu indică "în concret" actele prin care a exercitat o posesie în ascuns de reclamante, încât acestea nu ar fi fost în stare să o recunoască. Totodată, recurenta arată că, deși curtea de apel a reținut că nu a dovedit vreun act de deținere sau folosință, exercitând astfel o posesie secretă, totuși nu a făcut dovada posesiei prin acte materiale, iar în opinia sa cele două argumente ale curții nu pot fi reținute concomitent. Contrar acestor susțineri, Înalta Curte constată că decizia atacată corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanța de apel, în limitele devoluțiunii stabilite prin motivele de apel - determinate de ceea ce s-a apelat, precum și de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță - a răspuns criticilor susținute de reclamantele pârâte prin motivele de apel, ca și apărărilor formulate de pârâta reclamantă prin întâmpinarea la apel, verificând stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Instanța de apel a analizat legalitatea și temeinicia sentinței primei instanțe prin prisma dovedirii condițiilor necesare pentru uzucapiunea de scurtă durată, schimbând soluția de respingere a cererii de chemare în judecată, respectiv de admitere a cererii reconvenționale, deduse judecății, după ce a verificat ea însăși, raportat la criticile formulate de reclamantele apelante, dacă pârâta intimată a dovedit îndeplinirea condițiilor legale pentru intervenirea uzucapiunii de scurtă durată, astfel încât să fie invalidat demersul judiciar al reclamantelor care au revendicat același imobil. În urma acestei analize, instanța a constatat că pârâta reclamantă nu a dovedit întrunirea concomitentă a celor două elemente specifice posesiei(animus și corpus) prin probe care să contureze certitudinea stăpânirii faptice și efective a terenului cu privire la care a solicitat să se constate că a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune, arătând că extrasul de carte funciară invocat dovedește înscrierea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu (teren intravilan neîmprejmuit) nu și stăpânirea sa efectivă. Pe de altă parte, cu referire la susținerile din recurs vizând faptul că decizia recurată cuprinde considerente contradictorii, Înalta Curte costată că recurenta a înțeles greșit argumentația curții de apel. În acest sens, din analiza deciziei de referință, se reține că în considerentele criticate instanța de apel nu analizează viciul clandestinității posesiei în înțelesul avut în vedere de recurentă, ci considerentele în cauză reprezintă o continuare a celor anterioare, sensul acestora fiind acela că din înscrisurile analizate rezultă că posesia asupra acelui teren a fost exercitată în anumite perioade de alte persoane decât pârâta reclamantă, astfel încât, cu atât mai mult, se cuvenea ca partea care a invocat uzucapiunea să dovedească, fără echivoc, îndeplinirea condițiilor acesteia. Prin urmare, Înalta Curtea consideră că argumentele redate în cuprinsul deciziei recurate au aptitudinea de a constitui un raționament logico-juridic judicios, clar și convingător, de natură a susține soluția pronunțată. Instanța de apel a demonstrat aplicarea normelor de drept incidente la situația de fapt din speță, prin referiri concrete la materialul probator administrat în cauză, astfel încât decizia recurată cuprinde toate elementele de natură a permite instanței de recurs realizarea controlului judiciar. Înalta Curte reamintește că judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument în mod separat, fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile. Schimbând soluția primei instanțe, precum și argumentele care o susțin, curtea de apel a indicat, la rândul său, cu respectarea cerințelor prevăzute de art. 425 alin. (1) C. proc. civ., mai sus indicat, propriile motive pe care se întemeiază soluția, împrejurarea că această motivare este concisă neputând conduce la concluzia că decizia este nemotivată în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Or, în condițiile în care instanța de apel și-a prezentat argumentele pentru care a considerat că nu s-a făcut dovada în cauză a îndeplinirii condițiilor pentru intervenirea uzucapiunii de scurtă durată, nu se poate discuta despre absența unei motivări care să susțină soluția pronunțată. Pe de altă parte, faptul că judecătorul interpretează elementele bazei factuale într-o altă manieră decât cea agreată de parte nu echivalează cu o nemotivare în sensul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Motivarea unei hotărâri este o chestiune de esență, de conținut, nu de volum, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă. Trebuie ca instanța de judecată să examineze și să dea un răspuns argumentat problemelor esențiale de fapt și de drept care se pun în cauza dedusă judecății, cerințe care, după cum anterior s-a precizat, în cauza de față sunt îndeplinite. În jurisprudența CEDO s-a arătat în mod constant că motivarea hotărârii este un element esențial al dreptului părții la un proces echitabil (Cauza Hadjianastassiou contra Grecia, Hotărârea din 11 ian. 2000) și că noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță de judecată, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea, să fi examinat, totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse și, fără a cere un răspuns detaliat fiecărui argument al părților, această obligație presupune, totuși, ca partea interesată să poată aștepta un răspuns specific și explicit la mijloacele decisive pentru soluționarea procedurii în cauză (CEDO, Cauza Albina contra România, Hotărârea din 28.04.2005, Cauza Vlasia Grigore Vasilescu contra România, Hotărârea din 8 iunie 2006). În consecință, reținând că hotărârea atacată cu recurs respectă cerințele legale de indicare a argumentelor de fapt și de drept care au fundamentat soluția adoptată în cauză și că instanța de apel a luat în considerare, a analizat și a răspuns în mod coerent tuturor criticilor formulate prin motivele de apel, respectiv întâmpinarea la apel, Înalta Curte constată că susținerile invocate și încadrate de recurentă în motivul de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt neîntemeiate, cazul de casare astfel invocat nefiind incident în cauză. Nu pot fi primite nici criticile subsumate de recurentă celui de-al treilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., critici în cadrul cărora a invocat interpretarea și aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1846, art. 1850, art. 1852 și art. 1899 din C. civ. de la 1864. Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, reglementarea de referință având în vedere situațiile în care instanța a cărei hotărâre este recurată, deși a analizat textele de lege incidente speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. Subsumat acestui motiv de recurs recurenta a susținut, în esență, că instanța de apel a apreciat în mod greșit că nu a dovedit existența unor acte materiale din care să rezulte întrtunirea concomitentă a celor două elemente ale posesiei(corpus și animus), arătând că dovada efectuării unor acte de stăpânire materială asupra bunului în cazul prescripției achizitive de scurtă durată se poate face prin însăși justul titlu, acesta fiind un act notarial din care rezultă că terenul i-a fost transmis în fapt (predat efectiv), respectiv prin chitanțele doveditoare ale plății impozitului pentru teren ori înregistrarea în evidențele oficiului de cadastru și publicitate imobiliară. Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că uzucapiunea este acea instituție juridică care permite nașterea dreptului de proprietate ori a altui drept real asupra unui bun imobil prin posedarea lui de către o persoană în condițiile și termenul prevăzute de lege. Uzucapiunea îndeplinește o funcție de clarificare a unor situații juridice deoarece, având ca efect nașterea dreptului de proprietate al posesorului unui imobil, transformă o aparență îndelungată într-un raport juridic de proprietate cert și indiscutabil. Uzucapiunea constituie și o sancțiune indirectă îndreptată împotriva fostului proprietar al imobilului care, prin pasivitatea sa, l-a lăsat timp îndelungat în posesia unei alte persoane permițând acesteia să se comporte public ca proprietar sau titular al altui drept real. Pentru ca uzucapiunea de 10 până la 20 de ani, reglementată de art. 1895 și următoarele din C. civ. de la 1864, să-și producă efectele este necesară îndeplinirea următoarelor condiții: posesia sa fie utilă, adică o posesie propriu zisă și neviciată; posesia să fie exercitată neîntrerupt timp de 10 până la 20 de ani; posesia să fie exercitată în baza unui just titlu, acesta fiind reprezentat de un titlu translativ de proprietate ale cărui vicii de valabilitate nu sunt cunoscute posesorului; buna credință a posesorului. În acest sens, art. 1846 alin. (1) din C. civ. de la 1864 prevede că "orice prescripție este fondată pe faptul posesiunii", alineatul următor precizând că "posesiunea este deținerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitată, una sau alta, de noi înșine sau de altul în numele nostru". Potrivit art. 1847 C. civ., "ca să se poată prescrie, se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar", iar conform art. 1895 din același act normativ "cel ce câștigă cu bună-credință și printr-o justă cauză un nemișcător determinat va prescrie proprietatea aceluia prin zece ani, dacă adevăratul proprietar locuiește în circumscripția tribunalului județean unde se află nemișcătorul, și prin douăzeci de ani dacă locuiește afară din acea circumscripție." Totodată, conform art. 1899 din C. civ. de la 1864 "Justa cauză trebuie să fie totdeauna probată de cel ce invocă prescripția de 10 până la 20 ani. Buna-credință se presupune totdeauna și sarcina probei cade asupra celui ce aleagă rea-credință." Posesia este un fapt juridic; ea reprezintă puterea de fapt pe care o persoană o exercită asupra unui bun corporal individual-determinat și apare ca manifestarea exterioară a unui drept real principal, în speță, a dreptului de proprietate. Elementele constitutive ale posesiei, ce trebuie întrunite cumulativ, sunt: elementul material, respectiv contactul direct cu lucrul, concretizat în orice acte materiale (ex. acte de folosință, culegerea fructelor, efectuarea unor transformări etc.), și elementul psihologic, respectiv intenția celui care stăpânește bunul de a se comporta cu privire la acesta ca proprietar. Dobândirea posesiei presupune, deci, reunirea în mâna aceleiași persoane a celor două elemente, respectiv elementul material și elementul intențional, acesta din urmă rezultând din faptul posesiei. Dovada posesiei înseamnă dovada existenței elementelor sale. Pentru elementul psihologic – care este mai greu de dovedit – C. civ. de la 1864 a instituit două prezumții legale. Prima dintre ele este reglementată de art. 1854, care prevede că posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar, dacă nu este probat că a început a poseda pentru altul. Prin urmare, textul legal citat instituie o prezumție relativă, care poate fi răsturnată prin proba contrară, ceea ce înseamnă că trebuie să se dovedească existența unui raport obligațional din care să rezulte că cel care invocă uzucapiunea ar deține pentru altul și nu pentru sine. A doua este reglementată de art. 1855, potrivit căruia "Când posesorul a început a poseda pentru altul, se presupune că a conservat aceeași calitate, dacă nu este probă contrarie." Elementul material trebuie însă dovedit întotdeauna de către cel care invocă posesia. Fiind un element de fapt proba stăpânii efective a bunului asupra căruia se invocă dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, se poate face prin orice mijloc de probă. Cu privire la continuitatea posesiei, ca stare de fapt, C. civ. de la 1864 reglementează o prezumție legală relativă prin dispozițiile art. 1850 conform căruia "Continuitatea și neîntreruperea posesiunii sunt dispensate de probă din partea celui ce invocă prescripția, în acest sens, posesorul actual care probează că a posedat într-un moment dat mai înainte, este presupus că a posedat în tot timpul intermediar, fără însă ca aceasta să împiedice proba contrarie" Raportând aceste aspecte teoretice la situația de fapt rezultată din probe, așa cum a fost reținută de instanța de apel și care nu mai poate fi schimbată în recurs, Înalta Curte constată că, în speță, nu a fost dovedită posesia exercitată de pârâta reclamantă asupra terenului în litigiu, respectiv nu a fost dovedit elementul material al posesiei. Altfel spus, în cauză nu s-a probat faptul că pârâta reclamantă recurentă a exercitat efectiv stăpânirea de fapt asupra bunului cu privire la care a solicitat să se constate că a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune. Prin urmare, Înalta Curte reține că dispozițiile art. 1850, art. 1852 și art. 1899, pretins a fi aplicate ori interpretate greșit de către instanța de apel nu au aplicabilitate în cauză întrucât instanța de apel nu a respins cererea reconvențională pentru motivul că posesia este viciată, ci pentru motivul că nu s-a făcut dovada posesiei. Pe de altă parte, în susținerea acestui motiv de recurs, recurenta invocă unele înscrisuri care, în opinia sa, fac dovada elementului material al posesiei, ca stare de fapt, pretinzând astfel, față de aceste dovezi, că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 1846 din C. civ. de la 1864. Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile." Așadar, din dispozițiile legale anterior menționate, Înalta Curte reține că recursul reprezintă o cale extraordinară de atac prin care hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformității sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoașterea posibilității părții interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate, iar nu și de netemeinicie, aspectele de fapt fiind excluse, așadar, de la controlul judiciar al instanței de recurs. Or, prin motivele invocate în susținerea cazului de casare analizat, recurenta tinde la schimbarea situației de fapt reținută și analizată de instanța de apel, iar acest lucru nu este admisibil în calea de atac a recursului. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite cerințele motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., astfel încât, în baza art. 496 alin. (1) din același cod, va respinge recursul declarat de pârâtă, ca nefondat. În temeiul art. 453 C. proc. civ., instanța de recurs va obliga recurenta-pârâtă C. la plata sumei de 4000 RON către intimatele-reclamante A. și B., reprezentând cheltuieli de judecată efectuate de acestea din urmă în faza procesuală a recursului, întrucât culpa procesuală în declanșarea și desfășurarea prezentei căi de atac aparține recurentei - pârâte.