ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1964/2024

Ședința publică din data de 25 septembrie 2024

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Craiova la data de 26.06.2020, sub nr. x/2020, reclamantele A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții C., D., E. și F., următoarele:

Ca prin hotărârea care se va pronunța, pârâții să le recunoască dreptul de proprietate și să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de 2,363 m.p., teren situat în Craiova, fost în T. 16 P.4 arabil extravilan, actualmente intravilan, care figurează atât în actele lor de proprietate, învecinat cu str. x (vecinătatea dinspre est), cât și în actele de proprietate ale autorului pârâților, poziționat în Aleea 5 Paringului nr. 13 (fost nr. II), suprafață ce urmează a fi determinată astfel cum a fost identificată prin expertiza G. întocmită în dosarul nr. x/2009 al Judecătoriei Craiova în poligonul dat de punctele 30-45-46-47-48-50-30 în schița anexă, cu vecinătățile (de atunci): la N-H., la E-D.E. 17, la S-I., la V-J., menționată în dispozitivul sentinței civile nr. 11912/2011 a Judecătoriei Craiova.

Grănițuirea proprietăților învecinate, în contradictoriu cu toți cei 4 pârâți, prin stabilirea liniei de hotar dintre acestea, la vestul proprietății reclamantelor (punctele 30-45 din schița anexă la expertiza G., pe distanța de 22,78 m.l.), și la estul proprietății pârâților din Aleea 3 Parîngului nr. 13 (fost I l), jud. Dolj, hotar ce urmează a fi poziționat prin fixarea unor puncte topogratice din teren, între proprietatea reclamantelor și cea rămasă pârâților, după diminuarea în urma revendicării.

Obligarea pârâților să le permită amplasarea gardului de pe latura de vest a proprietății reclamantelor pe aliniamentul ce va fi stabilit de instanță drept hotar despărțitor al proprietăților părților.

Rectificarea cărților funciare nr. x, provenite din CF vechi x ale UAT Municipiul Craiova, pentru proprietățile pârâților, în sensul radierii dreptului de proprietate al acestora asupra suprafeței de 2.363 m.p. (sau cât va rezulta din măsurători), în măsura în care această suprafață se suprapune peste cea de 2.363 mp, identificată între punctele (poligonul) 30-45-46-47-48-50-30 în schița anexă la raportul de expertiză specialitatea topometrie întocmit de domnul expert G. în dosarul nr. x/2009 și care figurează în dreptul fostului pârât J. în dispozitivul sentinței civile irevocabile nr. 11912 din 01.07.2011, pronunțată de Judecătoria Craiova în dosarul nr. x/2009.

Obligarea pârâților la demolarea construcțiilor-anexe, parțial C.3 (wc) din chirpici și C.4 (magazie) din BCA, și total (grajd) și C.6 (coteț) din chirpici, ce se vor regăsi amplasate pe terenul reclamantelor (și urmează a fi identificate), precum și la și la ridicarea grămezilor de moloz și pământ, iar în caz de refuz de executare, să fie autorizate reclamantele să le demoleze, respectiv ridice, pe cheltuiala pârâților.

La data de 09.07.2020, reclamantele au învederat că în temeiul art. 204 din C. proc. civ., înțeleg să adauge un nou capăt de cerere prin care solicită radierea din cartea funciară nr. x Craiova, provenită din CF vechi nr. x, a dreptului de proprietate al pârâților C. și D. pentru imobilul, corpul 3 de proprietate .

La data de 14.07.2020, reclamantele au învederat că în temeiul art. 204 din C. proc. civ., au învederat că la petitul 4 solicită și sistarea cărților funciare nr. x nr. x, 224629 și 224630, provenite din CF vechi ale UAT Municipiul Craiova, pentru proprietățile pârâților, și CF nr. x Craiova provenită din CF vechi nr. x pentru imobilul cu nr. cadastral, corpul 3 de proprietate, pentru suprafața de 2363 mp sau cât va rezulta din măsurători. .

Prin sentința civilă nr. 9487 din 10 noiembrie 2020, Judecătoria Craiova, secția civilă, a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantele A. și B. și pe pârâții C., D., E., F., în favoarea Tribunalului Dolj.

Prin sentința civilă nr. 147/09.03.2021, pronunțată de Tribunalul Dolj, în dosarul nr. x/2020, a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului Dolj și a declinat competenta de soluționare a cauzei privind pe reclamantele A. și B. și pe pârâții C., D., E., F., în favoarea Judecătoriei Craiova. A constatat ivit conflictul negativ de competenta. A sesizat Curtea de apel Craiova pentru soluționarea conflictului negativ de competenta.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova la data de 22.03.2021, sub nr. de dosar x/2021

Prin sentința civilă nr. 29/25 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, în dosarul nr. x/2021, a fost stabilită competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții B. și A., în contradictoriu cu pârâții C., D., E. și F., în favoarea Tribunalului Dolj, secția I civilă.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Dolj, secția I civilă sub nr. x/2020.

Prin sentința civilă nr. 265 din 28 martie 2023 pronunțată de Tribunalul Dolj, secția I civilă în dosarul nr. x/2020 a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantele A. și B., în contradictoriu cu pârâții C., D., E., F..

Prin sentința civilă nr. 6 din 23 mai 2023, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția I civilă în dosarul nr. x/2020 a fost admisă cererea de completare dispozitiv formulată de petentele-reclamante A. și B., în contradictoriu cu pârâții C., D., E., F., privind sentința civilă nr. 265/2023 din 28.03.2023, pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2020,

S-a dispus completarea dispozitivului sentinței civile nr. 256/28.03.2023 pronunțată în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Dolj, în sensul că:

A fost admisă excepția autorității de lucru judecat în privința cererii de rectificare C.F.

A fost respinsă acțiunea în rectificare carte funciară formulată de reclamante, pentru autoritate de lucru judecat.

Împotriva celor două sentințe pronunțate de Tribunalul Dolj au formulat apel reclamantele.

Prin decizia civilă nr. 399 din 8 noiembrie 2023, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a dispus următoarele:

A admis apelul declarat de reclamantele A. și B. împotriva sentinței civile nr. 265 din 28 martie 2023 și împotriva sentinței nr. 6 din 23 mai 2023, ambele pronunțate de Tribunalul Dolj, secția I civilă în dosarul nr. x/2020.

A schimbat sentințele în sensul că:

A respins excepția autorității de lucru judecat în ceea ce privește acțiunea de rectificare carte funciară.

A admis acțiunea în revendicare și a obligat pârâții C. și D. să lase reclamantelor în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de 326 mp situată în Craiova, Aleea 5 Parângului nr. 13, (fost 11), așa cum a fost individualizată prin raportul de expertiză efectuat de expert K. între punctele A-3-d-20-g-A în schița anexă I și suprafața de 784 mp delimitată de conturul punctelor d-5-e-21-20-d în aceeași anexă I.

A obligat pârâții E. și F. să lase reclamantelor, în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de 780 mp (din măsurători) identificată prin raportul de expertiză efectuat în cauză delimitată de conturul punctelor e-6-6 1-21-e.

A obligat pârâții să lase reclamantelor în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de 463 mp delimitată în raportul de expertiză efectuat în cauză de conturul punctelor g-20-21-61-7-8-9-10-f-g.

A stabilit hotarul dintre proprietatea reclamantelor și proprietatea pârâților C. și D. pe aliniamentul AC din schița anexă I a raportului de expertiză efectuat de expert K..

A respins cererea vizând demolarea construcțiilor.

A respins excepția prescripției dreptului la acțiunea în rectificare carte funciară.

A dispus rectificarea cărții funciare nr. x Craiova în sensul că a radiat dreptul de proprietate al autorului J. pentru suprafața de 463 mp identificată prin anexa I a raportului de expertiză pe aliniamentul g-20-21-61-78-9-10-f-g din suprafața de 528 mp a imobilului cu număr cadastral din Craiova,strada Aleea 5 Parângului nr. 13,Dolj,fost 11

A dispus rectificarea cărții funciare nr x Craiova în sensul că a radiat dreptul de proprietate al pârâților C. și D. pentru suprafața de 326 mp identificată în raportul de expertiză pe conturul punctelor A-3-d-20-g-A din suprafața de 768 mp. a imobilului cu număr cadastral din Craiova strada x 5 Parângului nr. 13 (fost 11).

A dispus rectificarea cărții funciare x Craiova în sensul că a radiat dreptul de proprietate al pârâților C. și D. pentru suprafața de 784 mp ai imobilului cu număr cadastral teren intravilan situat în Craiova strada x 5 Parângului nr. 13 (fost 11).

A dispus rectificarea cărții funciare nr. x Craiova în sensul că a radiat dreptul de proprietate al pârâților F. și E. pentru suprafața de 780 mp din imobilul cu număr cadastral teren intravilan arabil situat în Craiova strada x 5 Parângului nr. 13 (fost 11).

A obligat pârâții la plata față de reclamante a sumei de 18.782 RON cheltuieli de judecată, din care 11.671 în primă instanță și 7.111 RON în apel.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs pârâții, prin care au solicitat casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

Recurenții au invocat motivele prevăzute de art. art. 488 alin. (1) pct. 6) și pct. 8) din C. proc. civ., învederând, în esență, următoarele argumente:

În primul rând, după dezvoltarea pe larg a situației de fapt, arată că instanța de apel a schimbat hotărârea pronunțată de către prima instanță, admițând acțiunea în revendicare și a rectificării de carte funciară, având în vedere strict aspectele invocate de către intimatele-reclamante, nesocotind apărările și cererile formulate de către recurenții-pârâți.

Astfel, în ceea ce privește acțiunea în revendicare, instanța de apel a avut în vedere doar faptul că intimatele-reclamante se prevalează de titlul de proprietate nr. x/07.08.1996 și sentința nr. 11912/01.07.2011 (pronunțată de Judecătoria Craiova în dosar nr. x/2009), și aplicând prevederile art. 563 C. proc. civ. a dispus admiterea acțiunii în revendicare pentru o suprafață de 2363 mp de teren pe care o recurenții o dețin.

Pasivitatea intimatelor-reclamante care nu au făcut nici un demers pentru a afla situația juridică a imobilului, deși acesta avea înființată Carte Funciară încă de la data de 03.04.2003 (anterior promovării acțiunii în revendicare pornită împotriva lui J.), nu poate fi acoperită.

Înscrierile în cartea funciară își produc efectele de opozabilitate față de terți de la data înregistrării cererilor.

În situația în care nu există vreo hotărâre judecătorească care să invalideze titlurile de proprietate ale recurenților-pârâți, acestea își produc efectele în mod valabil, dreptul de proprietate fiind înscris în cartea funciară în baza actelor prin care s-a transmis. (conform art. 20 din Legea nr. 7/1996).

De asemenea, nu a analizat aspectele referitoare la buna-credință a recurenților la momentul dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor, fiind aplicate greșit prevederile art. 563 alin. (3) C. civ., art. 39 alin. (3) C. proc. civ., art. 1898 alin. (2) și art. 1899 alin. (2) vechiul C. civ.

În acest sens, arată că nu a fost analizată buna-credință a recurenților-pârâți la momentul dobândirii drepturilor de proprietate asupra terenurilor, apreciindu-se în mod eronat că "nu prezintă relevanța în cauză, instanța fiind investită cu o acțiune în revendicare și nu cu o cerere ce vizează valabilitatea titlurilor opuse de dobânditori".

Dispozițiile art. 30 din Legea 7/1996 prevăd că "dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real, în condițiile prezentei legi, în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei, dacă a fost dobândit sau constituit cu bună-credință, cât timp nu se dovedește contrariu", acest text de lege instituind principiul forței probante a înscrierilor de drepturi reale.

Principiul protecției terțului subdobânditor de bună-credință, care se aplică în cazul sus-menționat, derivă din principiul publicității materiale consacrat de art. 31 și art. 36 din Legea nr. 7/1996.

La momentul întocmirii actelor translative de proprietate (23.12.2003), înstrăinătorii erau proprietarii tabulari a imobilelor ce au făcut obiectul acestor acte, iar în cartea funciară nu era notată vreo interdicție de înstrăinare și nici existența procesului de revendicare intentat de adevăratul proprietar.

Mai mult decât atât, imobilul a fost dobândit de către înstrăinători prin intermediul sentinței civile nr. 14460/21.08.2000 pronunțată de Judecătoria Craiova în dosar nr. x/2000 (teren în suprafață de 620 mp-situat în Craiova, str. x, Aleea V, nr. 11, jud. Dolj), și a sentinței civile nr. 22892/31.11.2001 pronunțată de Judecătoria Craiova în dosar nr. x/2001 (teren în suprafață de 2.307 mp-situat în Craiova, str. x, Aleea V, nr. 11, jud. Dolj), sentințe definitive și irevocabile, opozabile erga omnes.

La momentul transmiterii dreptului de proprietate, sentințele judecătorești nu erau desființate, or, obligativitatea unei hotărâri judecătorești se manifestă sub forma opozabilității erga omnes a situației juridice care a luat naștere în urma pronunțării hotărârii judecătorești irevocabile.

Atât în fața primei instanțe, cât și în fața instanței de apel, recurenții-pârâți au invocat împrejurarea că drepturile lor de proprietate au fost dobândite cu bună-credință și figurau deja înscrise în cartea funciară la momentul derulării litigiului din dosarul nr. x/2009, în care s-a pronunțat sentința nr. 11912/01.07.2011 de care se prevalează intimatele-reclamante.

Articolul 39 C. proc. civ. vizează efectele transmiterii dreptului litigios în cursul procesului prin acte juridice cu titlu particular.

Hotărârea pronunțată contra înstrăinătorului sau succesorului universal ori cu titlu universal al acestuia, după caz, va produce de drept efecte și contra succesorului cu titlu particular și va fi întotdeauna opozabilă acestuia din urmă.

De la această regulă legea prevede și o excepție, și anume aceea în care succesorul cu titlu particular a dobândit dreptul cu bună-credință și nu mai poate fi evins, potrivit legii, de către adevăratul titular. (art. 39 alin. (3) C. proc. civ.).

Buna-credință este creatoare de drept, în sensul că dobânditorul unui drept real imobiliar, pe care l-a înscris în cartea funciară, va fi considerat titularul acelui drept chiar dacă, ulterior înscrierii dreptului în favoarea sa, s-a dispus radierea dreptului autorului său tabular.

Pentru a produce acest efect, buna-credință a terțului dobânditor trebuie să existe la data înregistrării cererii sale de înscriere a dreptului în cartea funciară.

Buna credință trebuie să existe în momentul exprimării acordului de voință, iar faptul că ulterior dobânditorul află eroarea în care s-a găsit la data perfectării transferului de proprietate nu schimbă cu nimic regimul juridic care urmează să fie aplicat donației.

Sub aspect probator, buna credință a părților se prezumă.

Există situații de excepție când buna-credință, alături de alte principii, respectiv principiul aparenței de drept de drept (cum este situația în cauza de față), permit dobânditorului să se opună cu succes acțiunii în revendicare pe care o exercită adevăratul proprietar, cu consecința păstrării bunului achiziționat.

Principiul aparenței în drept sau principiul error communis facit ius se substituie dreptului însuși.

Intimatele-reclamante nu au făcut în cauză dovada relei-credințe a dobânditorilor imobilelor, respectiv a recurenților-pârâți.

Având în vedere că la momentul întocmirii actelor translative de proprietate (23.12.2003), înstrăinătorii erau proprietarii tabulari a imobilelor ce au făcut obiectul acestor acte, în cartea funciară nu era notată vreo interdicție de înstrăinare și nici existența procesului de revendicare intentat de adevăratul proprietar, având în vedere și buna-credință a recurenților-pârâți la momentul dobândirii drepturilor de proprietate, apreciază că dreptul de proprietate astfel dobândit este salvat de la desființare, având prioritate în fața dreptului intimatelor-reclamante.

Instanța de apel a aplicat eronat aceste dispoziții legale, a ignorat analizarea bunei sau relei-credințe a subdobânditorilor la momentul dobândirii imobilului, iar pe cale de consecință, apreciază că a analizat greșit și condițiile exercitării acțiunii în revendicare imobiliară.

Un alt motiv de recurs vizează faptul că decizia recurată a fost dată cu încălcarea principiului securității actelor juridice.

Acest sens, arată că J. și L. au dobândit în anul 1967 un alt teren în suprafață de 620 mp - situat în Craiova, str. x, Aleea V, nr. 11, jud. Dolj, pe acest teren fiind edificată în același an o casă de locuit, astfel cum reiese din declarația autentificată sub nr. x/08.03.1968 de către Notariatul de Stat Județean Dolj, precum și anexe gospodărești.

Consfințirea dreptului de proprietate a numiților J. și L. asupra acestui teren s-a făcut prin intermediul sentinței civile nr. 14460/21.08.2000 pronunțată de Judecătoria Craiova în dosar nr. x/2000.

Proprietatea a fost intabulată în cartea funciară, anterior promovării acțiunii ce a format obiectul dosarului x/2009 al Judecătoriei Craiova.

Din anul 2003 (peste 20 de ani) și până în prezent terenul are număr cadastral, pe acesta fiind amplasate și construcțiile: casă + anexe în suprafață construită de 140 mp (CI), terasă închisă în suprafață construită de 51 mp (C2), magazie + patul în suprafață construită de 27 mp (C3).

A fost înființată Carte Funciară încă de la data de 03.04.2003 (anterior promovării acțiunii în revendicare).

Construcțiile au fost edificate în intervalul 1967-1970 pe un teren ce nu a aparținut niciodată intimatelor-reclamante.

Imobilul a fost înstrăinat recurenților C. și D. în anul 2003. Dreptul acestora de proprietate asupra imobilului a fost înscris în cartea funciară în luna februarie 2004.

Prin intermediul deciziei recurate se încalcă dreptul de proprietate asupra acestui imobil și implicit hotărârea judecătorească prin intermediul căreia a fost dobândit, astfel că suprafața de teren de 620 mp situată în Craiova, str. x, Aleea V, nr. 11, jud. Dolj, care nu a aparținut niciodată intimatelor-reclamante, apare diminuată cu 178 mp, considerându-se că această din urmă suprafață de teren se suprapune cu cea a intimatelor.

În condițiile în care hotărârea judecătorească nr. 14460/21.08.2000, dar și contractul prin intermediul căruia a fost dobândită proprietatea asupra imobilului sunt valabile, nefiind anulate, recurenții-pârâți au un bun actual, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Curții Europene a Drepturilor Omului, iar admiterea acțiunii în revendicare reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate a acestora.

Prin decizia atacată este încălcat dreptul de proprietate și implicit Primul articol din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului

Prin nesocotirea unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile persoana interesată nu se mai bucură de posibilitatea clară și concretă de a-și dovedi în justiție dreptul pe care aceasta i 1-a recunoscut, nerespectându-se securitatea raporturilor juridice astfel fiind încălcat și articolul 6, punctul 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Alt motiv de recurs vizează faptul că atât prima instanță, cât și instanța de apel au ignorat în totalitate apărările și probele pe care recurenții le-au propus, îngrădindu-le acestora dreptul la apărare, iar lipsa analizei acestor apărări și neîncuviințarea probelor propuse în susținerea lor echivalează cu o necercetare corespunzătoare a fondului.

Instanța de fond a respins cererea recurenților-pârâți de probatorii, fără a motiva în vreun fel considerentele care au stat la baza înlăturării probatoriului.

Instanța de apel a considerat că nu poate fi primită apărarea invocată de recurenți, precum și probele solicitate, în sensul dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilelor prin prescripție achizitivă de scurtă durată, întrucât nu ar fi adus în susținere dovezi privitoare la posesie.

Posesia unui teren este un fapt juridic, astfel că el poate fi probat cu ajutorul martorilor. Această probă le-a fost înlăturată atât de către instanța de fond, cât și de către instanța de apel, fără a se motiva rațiunea pentru care nu a fost încuviințată proba.

Mai mult decât atât, după ce nu le-a fost dată posibilitatea de a dovedi o situație de fapt (posesia), se reține de către instanța de apel faptul că nu ar fi adus dovezi referitoare la posesia imobilelor.

Recurenții au solicitat să se constate că au dobândit drepturile de proprietate asupra imobilelor prin prescripția achizitivă de scurtă durată (10 ani) prevăzută de dispozițiile art. 1895 din vechiul C. civ., în eventualitatea în care instanța nu va aprecia că, în ceea ce îi privește, titlul recurenților de proprietate este valabil ca efect al aplicării principiului validității aparenței în drept.

Apreciem că au fost încălcate prevederile Deciziei în interesul legii nr. 1/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 283 din 17 aprilie 2014, prin nesocotirea faptului că atât instanțele de judecată, din oficiu, cât și părțile interesate pot invoca excepția prescripției extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011.

Prescripția achizitivă operează ca o sancțiune civilă pe care o suportă titularul dreptului de proprietate pentru pasivitatea sa, lăsând bunul în posesia altei persoane timp îndelungat.

Uzucapiunea sau prescripția achizitivă este un mod de dobândire a proprietății și a altor drepturi reale, caracterizată prin posesiunea lucrului în timpul fixat de lege.

În ceea ce îi privește, recurenții au dobândit proprietatea imobilelor în discuție la data de 23.12.2003, în baza unor acte juridice autentice, perfectate de către un notar public.

Intabularea dreptului de proprietate al recurenților în ceea ce privește imobilele menționate s-a efectuat în data de 20.02.2004.

Înscrierile în cartea funciară și-au produs efectele de opozabilitate față de terți de la data înregistrării cererilor.

Având în vedere faptul că intimatele-reclamante au avut domiciliile în raza teritorială a tribunalului unde se află imobilul, recurenții au înțeles să invoce prescripția achizitivă de 10 ani.

În cauză sunt îndeplinite cumulativ toate condițiile impuse de art. 1895 C. civ., respectiv este vorba despre acte de transmitere a proprietății cu titlu oneros, asupra unor bunuri privite ut singuli, pârâții dobânditori au fost de bună- credință în sensul art. 1899 alin. (2) C. civ., a existat o eroare comună privitoare la calitatea înstrăinătorului de proprietar aparent.

Recurenții-pârâți au fost de bună-credință la momentul întocmirii actelor translative de proprietate (23.12.2003), înstrăinătorii fiind proprietarii tabulari a imobilelor ce au făcut obiectul acestor acte, iar în cartea funciară nu era notată vreo interdicție de înstrăinare și nici existența procesului de revendicare intentat de adevăratul proprietar.

Chiar dacă pe parcursul posesiei de 10 ani (acesta fiind termenul în cauză) posesorul ar deveni de rea-credință, acest aspect este nerelevant, buna-credință a posesorului apreciindu-se doar raportat la momentul la care, în baza justului titlu, a început exercitarea posesiei.

Și în prezent imobilele sunt în posesia recurenților-pârâți (aspect necontestat de intimatele-reclamante).

În plus, nici instanța de fond, dar nici instanța de apel nu au verificat dacă succesiunea numiților J. și L. a fost vreodată dezbătută (implicit dacă recurenții reclamanți au calitatea de moștenitori, sau sunt simpli succesibili), sau dacă soții Munteanu au mai avut și alți copii cu excepția recurenților, persoane cu vocație succesorală care ar fi trebuit introduse în cauză.

Prin înlăturarea nejustificată a probelor solicitate de recurenți, apreciază că hotărârea pronunțată de către instanța de apel nu corespunde condițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului ce consacră dreptul la un proces echitabil, așa cum a fost consolidat în jurisprudența Curții, jurisprudență potrivit căreia art. 6 alin. (1) din Convenție include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor, acest drept neputând fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Art. 6 implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența (Cauza Albina împotriva României).

Un ultim motiv de recurs vizează admiterea greșită a acțiunii în rectificarea cărții funciare, prin încălcarea art. 30, 34 și 34 din Legea nr. 7/1996, acest capăt de cerere fiind, în opinia recurenților, prescris.

Arată că înscrierile în cartea funciară efectuate în temeiul unor acte sau fapte juridice încheiate sau produse ori săvârșite anterior intrării în vigoare a C. civ., vor produce efectele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii acestor acte ori, după caz, la data producerii ori săvârșirii acestor fapte (art. 77 și art. 80 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.).

În acest context, incidente în cauză sunt prevederile Legii nr. 7/1996 a cadastrului și a publicității imobiliare.

Acțiunea în rectificare de carte funciară, are un obiect limitat la verificarea conformității înregistrării în cartea funciară cu actele care au întemeiat aceasta înregistrare.

Dispozițiile art. 30 din Legea 7/1996 prevăd:

"dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real, în condițiile prezentei legi, în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei, dacă a fost dobândit sau constituit cu bună-credință, cât timp nu se dovedește contrariul", acest text de lege instituind principiul forței probante a înscrierilor de drepturi reale.

Cazurile de exercitare a acțiunii în rectificarea cărții funciare sunt prevăzute în mod limitativ de dispozițiile art. 34 din Legea nr. 7/1996.

În cauza pendinte, nu ne aflăm în niciuna din ipotezele de rectificare a înscrierilor din cartea funciară.

În condițiile în care nu există vreo hotărâre judecătorească care să invalideze titlurile recurenților-pârâți, acestea își produc efectele în mod valabil, conform art. 25 din Legea nr. 7/1996, dreptul de proprietate fiind înscris în cartea funciară în baza actelor prin care s-a transmis.

Sentința civilă nr. 11912/01.07.2011 pronunțată de Judecătoria Craiova în dosar nr. x/2009, pe care o invocă intimatele în cererea de chemare în judecată, nu este opozabilă recurenților, subdobânditori de bună-credință a imobilelor ca urmare a actelor juridice întocmite (23.12.2003), câtă vreme titlurile lor nu au fost desființate irevocabil, astfel cum s-ar fi impus spre a se da eficiență art. 34 din Legea nr. 7/1996.

Potrivit prevederilor art. 35 din Legea nr. 7/1996 - "Față de terțele persoane care au dobândit cu bună-credință, un drept real prin donație sau legat, acțiunea în rectificare nu se va putea porni decât în termen de 10 ani, socotiți din ziua când s-a înregistrat cererea lor de înscriere...".

Titlurile de proprietate ale recurenților-pârâți au fost înscrise în cartea funciară la data de 20.02.2004.

Terenurile menționate sunt folosite de recurenți din anul 2003, aceștia nefiind tulburați în exercitarea drepturilor lor, plătind taxele și impozitele datorate pentru aceste imobile.

Înscrierile în cartea funciară își produc efectele de opozabilitate față de terți de la data înregistrării cererilor.

În acest context, acțiunea în rectificarea cărții funciare, sub rezerva prescripției dreptului la acțiune, trebuia introdusă în termenul de 10 ani, stipulat de art. 35 din Legea nr. 7/1996, termen ce urma a fi calculat de la data de 20.02.2004 (momentul înscrierii titlurilor de proprietate în cartea funciară), or, în acest context, raportat și la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, se poate constata ca fiind prescrisă acțiunea formulată în prezenta cauză.

În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În termen legal, intimatele-reclamante au depus întâmpinare prin care au invocat excepția nulității recursului, pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Recurenții-pârâți au depus răspuns la întâmpinare, solicitând înlăturarea apărărilor părților adverse și admiterea recursului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând recursul de față, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6) și 8) din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Recursul este calea extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformității sale cu regulile de drept material și/sau procesual, iar părțile o pot critica doar pentru motivele prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ.

În cauză, se constată că unele dintre argumentele invocate prin memoriul de recurs se circumscriu motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6) și pct. 8) din C. proc. civ., invocându-se nemotivarea hotărârii, interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, astfel că recursul urmează a fi analizat prin prisma acestor două motive de casare.

În ceea ce privește acele critici care vizează netemeinicia deciziei recurate, acestea nu pot fi analizate, întrucât în recurs se exercită strict un control de legalitate al hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute, în mod expres și limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reanalizarea mijloacelor de probă administrate sau reevaluarea situației de fapt.

Faptele sunt stabilite, în mod suveran, de către instanțele de fond, în timp ce instanța de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, în sensul că nu rejudecă tot dosarul, ci verifică modalitatea în care au fost aplicate, de către instanța de apel, normele de drept procesual și/sau de drept material situației de fapt deja stabilite. Scopul recursului transcede interesului particular și constă în asigurarea unui cadru juridic coerent și unitar, printr-o interpretare și aplicare uniformă a legii materiale și/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele și le poate aprecia (în primă instanță) sau, după caz, reaprecia și completa (în apel).

În acest context, nu se poate pretinde instanței de recurs cenzurarea aprecierii probatoriului, transformând-o într-o a treia instanță de fond, în mod vădit contrar rolului și funcțiilor căii extraordinare de atac a recursului.

Având a analiza cu prioritate motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat.

Motivul de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., se referă la ipoteza în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei. Astfel, din parcurgerea deciziei recurate se observă că aceasta respectă exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și au justificat soluția de admitere a cererii de chemare în judecată, oferindu-se răspuns tuturor apărărilor invocate de părți. În aceste condiții, părțile au posibilitatea de a înțelege argumentele, care au determinat pronunțarea acestei soluții, iar controlul judiciar este posibil pe baza considerentelor expuse de instanța de apel.

Contrar susținerilor recurenților, Înalta Curte observă că decizia atacată nu este motivată sumar sau necorespunzător, ci dimpotrivă, este prezentat în mod coerent raționamentul juridic care a condus la pronunțarea soluției în apel, astfel că hotărârea recurată conține motivarea conformă în fapt și în drept.

Hotărârea recurată nu conține o înșiruire de fapte și argumente ci, dimpotrivă, răspunde, în detaliu, în fapt, prin trimitere la probatoriile administrate de părți, și în drept, prin trimitere la normele de drept relevante, tuturor aspectelor critice învederate de părți prin memoriul de apel și întâmpinări, în limitele stabilite de art. 477 alin. (1) din C. proc. civ.

De altminteri, invocând viciul nemotivării, se constată că recurenții-pârâți formulează critica în termeni generali, ignorând considerentele expuse în cuprinsul hotărârii recurate și care au fundamentat soluția.

În atare condiții, din perspectiva cerinței motivării, se dovedesc a fi suficiente considerentele prin care instanța de apel a evidențiat argumentele pe baza cărora a invalidat soluția de respingere a cererii de chemare în judecată și admis, în parte, acțiunea introductivă, stabilind că reclamantele au făcut dovada în cauză că pârâții se află în posesia suprafeței de 2353 mp care se suprapune cu titlul lor de proprietate și pentru care reclamantele au obținut și sentința civilă nr. 11912/2011 a Judecătoriei Craiova față de autorul pârâților J., prin care autorul pârâților a fost obligat să restituie reclamantelor suprafața de 2363 mp.

Considerentele hotărârii recurate expun, totodată, și mijloacele de probă avute în vedere de instanță în fundamentarea soluției privitoare la dovada posesiei constatând că pârâții nu au făcut dovada îndeplinirii unor acte materiale de stăpânire asupra terenului în litigiu în raport de procesul-verbal încheiat la 21.08.2014 de către BEJ M. pentru executarea silită a titlului executoriu x/1.07.2011 pronunțată de către Judecătoria Craiova, în care s-a menționat că la imobilul din Craiova str. x 5 Parângului, ce formează obiectul litigiului, au fost găsiți autorii J. și L. și nu pârâții din prezenta cauză.

Subsumat acestei critici de nelegalitate, pârâții susțin că după ce nu le-a fost dată posibilitatea de a dovedi o situație de fapt (posesia), fiind respinsă proba solicitată sub acest aspect, se reține de către instanța de apel faptul că pârâții nu ar fi adus dovezi referitoare la posesia imobilelor.

Or, așa cum rezultă din încheierea de dezbateri și de amânare a pronunțării din 25 octombrie 2023 a Curții de Apel Craiova, reprezentantul convențional al pârâților a solicitat încuviințarea probei testimoniale cu doi martori pentru a dovedi buna-credință a părților la dobândirea imobilelor și efectuarea unei expertize topografice, instanța de apel respingând această probă, raportat la motivele de apel formulate și la faptul că pârâții nu au formulat apel incident.

Așa fiind, afirmația recurenților-pârâți potrivit căreia instanța de apel nu a făcut nicio referire la probele din dosar, față de mijloacele de probă mai sus arătate și motivele pentru care au fost solicitate încuviințarea probatoriilor în apel de către pârâți, se dovedește a fi străină lucrărilor dosarului.

În ceea ce privește neadministrarea și neanalizarea probelor solicitate de pârâți, Înalta Curte reține că potrivit art. 478 alin. (2) teza a II-a din C. proc. civ., instanța de apel poate încuviința și administra probele a căror necesitate rezultă din dezbateri, iar, conform art. 479 alin. (2) din C. proc. civ., instanța de apel va putea încuviința refacerea sau completarea probelor administrate de prima instanță, precum și administrarea probelor noi propuse de părți, dacă le consideră ca fiind necesare pentru soluționarea cauzei.

Așa cum s-a arătat mai sus, din perspectiva dispozițiilor legale precitate, se reține că aprecierea asupra necesității administrării unei probe este atributul exclusiv al instanței de apel, astfel că aspectele legate de utilitatea, pertinența și concludența probelor propuse a fi administrate în apel nu pot forma obiect al controlului în recurs, întrucât în această cale extraordinară de atac nu are loc o devoluare a fondului, astfel că instanța de recurs nu are competența legală de a repune în discuție și de a reanaliza probele administrate, astfel cum urmărește recurentul-pârât.

Împrejurarea că, în urma aprecierii probelor administrate, instanța de apel a ajuns la o altă concluzie decât cea susținută de către recurenții-pârâți pune în discuție o eventuală greșită stabilire a situației de fapt, critică care nu poate fi, însă, analizată în recurs, față de actuala configurare a cazurilor de nelegalitate.

De altfel, prevederile art. 264 alin. (2) din C. proc. civ. consacră libertatea pe care o are judecătorul în a aprecia asupra forței probante a materialului probatoriu încuviințat, acest aspect neputând forma obiectul controlului de legalitate în recurs.

Or, doar legalitatea (admisibilitatea) probei poate fi cenzurată în recurs, nu și concludența și utilitatea probei ori modul în care mijloacele de probă administrate au fost apreciate, pentru a se reține o anumită situație de fapt, instanța de apel fiind suverană în această privință. Cu alte cuvinte, dacă partea recurentă înțelege să invoce motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ., pentru a critica neîncuviințarea unei probe pe care o socotește concludentă și utilă, această critică privește temeinicia hotărârii atacate, iar nu legalitatea sa, întrucât tinde la substituirea unei aprecieri din partea instanței de recurs, diferite celei a instanței de apel.

Așa fiind, cum hotărârea recurată este motivată într-o manieră clară și lipsită de ambiguități, care permite urmărirea și înțelegerea raționamentului judiciar și identificarea normelor de drept și a principiilor care au stat la baza soluției, furnizând părții pârâte dovada că cererile și mijloacele sale de probă au fost analizate, instanța de recurs urmează a constata că nu poate primi critica de nelegalitate subsumată motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ.

Împrejurarea că recurenții-pârâți nu sunt de acord cu soluția la care a ajuns instanța de apel nu se traduce într-o motivare necorespunzătoare a deciziei, la fel cum neînsușirea apărărilor expuse de către părțile recurente nu reprezintă o nemotivare a hotărârii. Ceea ce este esențial este faptul că instanța de apel a prezentat în clar și coerent argumentele pentru care a pronunțat soluția de admitere, în parte, a cererii de chemare în judecată, fiind astfel posibilă realizarea controlului judiciar.

Față de cele arătate, Înalta Curte constată că în cuprinsul deciziei atacate există considerente suficiente și clare, necontradictorii, care să fundamenteze soluția de admitere, în parte, a cererii de chemare în judecată, de natură să răspundă apărărilor ambelor părți, să permită acestora și instanței de recurs să înțeleagă argumentele care au stat la baza soluției dispuse, în acord cu art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., astfel încât acest motiv de recurs este nefondat.

Al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., se referă la ipoteza în care hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În esență, recurenții-pârâți au invocat faptul că instanța de apel nu ar fi analizat aspectele referitoare la buna-credință a recurenților la momentul dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor, fiind aplicate greșit prev. art. 563 alin. (3) C. civ., art. 39 alin. (3) C. proc. civ., art. 1898 alin. (2) și art. 1899 alin. (2) vechiul C. civ., cu încălcarea principiului securității actelor juridice. A fost admisă greșit și acțiunea în rectificarea CF, prin încălcarea art. 30, 34 și 34 din Legea nr. 7/1996, acest capăt de cerere fiind, în opinia recurenților, prescris.

Contrar acestor susțineri, se constată că dispozițiile legale menționate au fost corect aplicate în cuprinsul deciziei recurate.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că prima instanță a fondului a fost învestită cu soluționarea unei acțiuni în revendicare imobiliară, prin care reclamantele au revendicat de la pârâți suprafețele de teren pe care aceștia le ocupă în baza unor titluri de proprietate proprii (contract de întreținere autentificat sub nr. x/23.12.2003, contract de donație cu clauză de întreținere nr. 2999/23.12.2003, contract de donație cu clauză de întreținere nr. 2998/23.12.2003), dar și o suprafață de 463 mp teren cu rol de cale de acces pe care aceștia o ocupă, fără a deține un titlu propriu, în calitatea lor de moștenitori ai defunctului J.. Au mai solicitat grănițuirea proprietăților, rectificarea cărții funciare, obligarea pârâților la demolarea construcțiilor anexe, iar în caz de refuz, autorizarea reclamantelor de a le demola pe cheltuiala pârâților.

Cu privire la întreaga suprafață ocupată și revendicată, reclamantele dețin titlul de proprietate nr. x/7.08.1996 și sentința civilă nr. 11912/1.07.2011 a Judecătoriei Craiova prin care autorul pârâților, J., a fost obligat să restituie reclamantelor suprafața de 2363 mp din litigiu.

Prin sentința civilă nr. 11912/1.07.2011 a Judecătoriei Craiova, pronunțată în dosarul nr. x/2009, irevocabilă prin respingerea căilor de atac, pârâtul J. a fost obligat să le lase reclamantelor A. și N. în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de teren de 2363 mp, identificată potrivit schiței anexă la raportul de expertiză întocmit în cauză, reținându-se că titlul de proprietate al reclamantelor provine din reconstituirea dreptului de proprietate în condițiile Legii nr. 18/1991 și că acesta este preferabil titlului exhibat de pârâtul J. (autorul pârâților din prezenta cauză), reprezentat de sentința civilă nr. 22892/31.10.2001, pronunțată de Judecătoria Craiova în dosar nr. x/2000.

Pârâtul J. a dezmembrat terenul de 2927 mp (actul autentic de dezmembrare nr. 1507/23.06.2003) pe care îl avea în proprietate, în patru corpuri, de 528 mp, 768 mp, 795 mp, și 836 mp, încheind contracte de donație cu clauză de întreținere pentru suprafețele de 768 mp și 795 mp.

Pentru suprafața de 768 mp, cu numărul cadastral x există cartea funciară nr. x Craiova, în care este intabulat dreptul de proprietate al dobânditorilor C. și D., în baza contractului autentic de întreținere, încheiat cu J. și L., înscrierea fiind făcută la data de 14.01.2004.

Pentru suprafața de teren de 795 mp, cu numărul cadastral x este deschisă cartea funciară nr. x, în care este intabulat dreptul de proprietate al dobânditorilor F. și E., în baza contractului autentic de donație cu clauză de întreținere nr. 2998/23.12.2003, înscrierea fiind făcută la data de 14.01.2004.

În aceste circumstanțe factuale, invalidând raționamentul celei dintâi instanțe a fondului, ce respinsese acțiunea dedusă judecății raportat la prevederile art. 563 alin. (4) C. civ., pe care instanța de apel le-a considerat ca nefiind incidente cauzei, acest aspect nefăcând obiectul recursului, apreciind admisibilă acțiunea în revendicare, în mod corect instanța de apel a procedat la o cercetare comparativă a celor două titluri de proprietate exhibate de părțile aflate în litigiu, titluri provenind de la autori diferiți, și a concluzionat în sensul că titlul reclamantelor este preferabil, fiind mai bine caracterizat, întrucât provine de la adevăratul proprietar al imobilului în litigiu.

Se rețin ca fiind decisive în susținerea acestei soluții următoarele considerente:

"Conform raportului de expertiză efectuat în cauză de către expert K. rezultă că terenul pe care reclamantele îl dețin în proprietate conform TDP 1803-58879 se suprapune cu proprietățile pârâților înscrise în cărțile funciare în baza propriilor titluri de proprietate (contracte de întreținere și contracte de donație cu clauză de întreținere) pe suprafețelor SS2 326 mp, SS3 784 mp și SS4 780 mp, așa cum sunt delimitate în anexa 1.

Cum titlurile pârâților provin de la autorul J., față de care reclamantele au obținut sentința 11912/2011 a Judecătoriei Craiova, se va reține preferabilitatea titlului reclamantelor, aspect tranșat definitiv în considerentele acestei hotărâri. Operațiunea de comparație realizată anterior a determinat aprecierea titlului reclamantelor ca fiind mai bine caracterizat, în condițiile în care acesta emană de la adevăratul proprietar.

Aspectele referitoare la buna-credință a pârâților la momentul dobândirii dreptului de proprietate nu prezintă relevanță în cauză, instanța fiind învestită cu o acțiune în revendicare și nu cu o cerere ce vizează valabilitatea titlurilor opuse de dobânditori aspect tranșat definitiv în considerentele acestei hotărâri".

Succesiv admiterii acțiunii în revendicare, instanța de apel a analizat celelalte capete de cerere, a admis grănițuirea proprietăților părților, conform probelor de la dosar și a respins cererea de demolare a construcțiilor de pe terenul în litigiu, aspecte necriticate prin recurs.

În ceea ce privește acțiunea în rectificarea cărții funciare, instanța de apel a constatat că în mod greșit, acțiunea în rectificare a fost respinsă pentru autoritate de lucru judecat de către prima instanță, nefiind incidentă autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 2389/17.12.2019 a Tribunalului Dolj, întrucât obiectul prezentului dosar este reprezentat de o acțiune în revendicare formulată în contradictoriu cu toți proprietarii care ocupă terenul reclamantelor în baza unor contracte proprii de proprietate, iar compararea acestor titluri prin stabilirea unui titlu preferențial este o situație juridică similară cu efectele pe care le produce în evidențele de publicitate imobiliară situația în care hotărârea instanței desființează un act juridic. În continuare, instanța de apel a analizat excepția prescripției acțiunii în rectificare invocată prin întâmpinare de către părți, pe care a respins-o, ca nefondată, constatând că în cauză sunt incidente prevederile art. 909 alin. (1) C. civ., ce prevăd că sub rezerva prescripției dreptului la acțiunea în fond, acțiunea în rectificare este imprescriptibilă față de dobânditorii nemijlociți, cum este cazul recurenților-pârâților. Drept consecință, dând aplicare prevederilor art. 908 pct. 4 C. civ., instanța de apel a admis acțiunea în rectificare, având în vedere că în cauză s-a stabilit că titlul reclamantelor este preferabil, iar titlurile pârâților vor fi lipsite de eficacitate, astfel că înscrierile din cartea funciară, anume intabularea dreptului de proprietate în favoarea pârâților nu mai este în concordanță cu situația juridică actuală a imobilului. Cu referire la apărarea invocată de către pârâți prin întâmpinare în sensul dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilelor prin prescripția achizitivă de scurtă durată în condițiile art. 1895 C. civ. de la 1864, instanța de apel a stabilit că nu poate fi primită, în lipsa dovedirii de către pârâți a unor acte materiale de stăpânire asupra terenului în litigiu, din procesul-verbal încheiat la 21.08.2014 de către BEJ M., pentru executarea silită a titlului executoriu x/1.07.2011 pronunțată de către Judecătoria Craiova, la imobilul din Craiova str. x 5 Parângului, ce formează obiectul litigiului, rezultând că cei care aveau stăpânirea materială a terenului erau autorii J. și L., iar nu pârâții din prezenta cauză.

Înalta Curte constată că întreaga construcție argumentativă care a fundamentat soluția curții de apel, aceea de admitere a acțiunii în revendicare a reclamantelor, prin care a fost recunoscută calitatea reclamantelor de proprietare ale bunului imobil în litigiu, dând preferabilitate titlului acestora față de cele opuse ale pârâților, precum și de rectificare a înscrierilor din cartea funciară, este rezultatul aplicării corecte a principiilor și a regulilor de drept incidente cauzei deduse judecății.

Operațiunea de comparație realizată anterior, în cadrul unei acțiuni în revendicare în care titlurile de proprietate exhibate de părți provin de la autori diferiți, a determinat compararea acestora și aprecierea titlului reclamantelor ca fiind mai bine caracterizat, în condițiile în care acesta emană de la adevăratul proprietar.

Trebuie să se rețină că, în cazul acțiunii în revendicare, în situația în care titlurile de dobândire ale părților provin de la autori diferiți, cum este cazul în acțiunea de față, este necesar să se verifice care dintre aceștia este verus dominus sau, cel puțin, beneficiază de aparențe mai puternice că ar avea o asemenea calitate.

În această ordine de idei, nu este suficient să se verifice doar data titlurilor de dobândire ale părților, dându-se câștig de cauză părții al cărui titlu are data cea mai veche ori să se analizeze doar posesiile pe care părțile le-au avut asupra imobilului.

Este firesc să se facă o comparare a titlurilor de dobândire ale autorilor, iar dacă ele provin, la rândul lor, de la autori diferiți, se poate adânci cercetarea, coborând în timp până unde este nevoie, într-un prim caz, până la identificarea unui autor comun, ori, într-un al doilea caz, a unui autor care a beneficiat de un mod originar de dobândire a dreptului de proprietate.

În situația particulară a cauzei pendinte, această comparare s-a făcut în cadrul unui litigiu anterior.

Astfel, cu privire la întreaga suprafață ocupată și revendicată, reclamantele dețin titlul de proprietate nr. x/7.08.1996 și sentința civilă nr. 11912/1.07.2011 a Judecătoriei Craiova prin care autorul pârâților, J., a fost obligat să restituie reclamantelor suprafața de 2363 mp din litigiu.

Prin sentința civilă nr. 11912/1.07.2011 a Judecătoriei Craiova, pronunțată în dosarul nr. x/2009, irevocabilă prin respingerea căilor de atac, pârâtul J. a fost obligat să le lase reclamantelor A. și N. în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de teren de 2363 mp, identificată potrivit schiței anexă la raportul de expertiză întocmit în cauză, reținându-se că titlul de proprietate al reclama