ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1044/2023

Ședința publică din data de 8 iunie 2023

Asupra recursului de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secția I civilă la 29 mai 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul U.A.T. Municipiul Craiova, prin primar, a solicitat (i) să se constate inexistența dreptului de proprietate al pârâtului asupra terenului situat în Craiova, str. x (fost Mureș), nr. 81 (fost nr. 61), jud. Dolj; (ii) rectificarea înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra acestui teren, în sensul radierii mențiunii de la poziția B1, cu privire la proprietarul Municipiul Craiova; și (iii) constatarea dreptului de proprietate al reclamantului asupra terenului situat în Craiova, str. x (fost Mureș), nr. 81 (fost nr. 61), jud. Dolj. Valoarea obiectului cererii este 275.440 RON.

La 2 octombrie 2018, reclamantul A. a depus la dosar note scrise prin care a invocat, în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004, excepția de nelegalitate a hotărârii Consiliului Local al Municipiului Craiova nr. 87 din 28 februarie 2013, considerând că acest act administrativ a fost adoptat cu încălcarea flagrantă a dispozițiilor legale, motiv pentru care a solicitat ca instanța să analizeze cauza dedusă judecății, fără a ține cont de acesta.

Prin încheierea de ședință de la 15 noiembrie 2018, instanța a pus în discuție necesitatea introducerii în cauză a Consiliului Local Craiova, ca emitent al actului administrativ a cărui nelegalitate a fost invocată, pe cale de excepție, în prezenta cauză, în raport de dispozițiile art. 78 C. proc. civ., și a dispus introducerea în cauză a Consiliului Local Craiova, în raport de poziția procesuală a părților și de dispozițiile legale invocate de instanță.

Prin încheierea de ședință din 29 noiembrie 2018, instanța a respins, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității invocată de pârâtul U.A.T. Municipiul Craiova, cu privire la cererea incidentală de a se analiza legalitatea H.C.L. nr. 87/2013, și a unit cu fondul excepția lipsei de interes a reclamantului în a invoca excepția de nelegalitate a H.C.L. nr. 87/2013.

Primul ciclu procesual

Prin sentința civilă nr. 294 din 8 mai 2019, Tribunalul Dolj, secția I civilă a respins excepția lipsei de interes a reclamantului în formularea excepției de nelegalitate a Hotărârii Consiliului Local al Municipiului Craiova nr. 87 din 28 februarie 2013, anexa 2, poz. 12, prin care s-a dispus completarea inventarului bunurilor aparținând domeniului public al municipiului Craiova, cu imobilul teren în suprafață de 1225 mp din Craiova, județ Dolj, excepție invocată de pârâta U.A.T. Craiova.

A admis excepția de nelegalitate a Hotărârii Consiliului Local al Municipiului Craiova nr. 87/28.02.2013, anexa 2, poz. 12, prin care s-a dispus completarea inventarului bunurilor aparținând domeniului public al mun. Craiova, cu imobilul teren în suprafață de 1225 m.p., din Craiova, str. x, jud., Dolj, excepție invocată de reclamantul A..

A respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții U.A.T. Craiova și Consiliul Local al Municipiului Craiova, ca neîntemeiată.

A fost respinsă cererea reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată, ca nefondată.

Prin decizia civilă nr. 820 din 27 mai 2020, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a respins apelul declarat de apelanții - pârâți Consiliul Local al Municipiului Craiova și Municipiul Craiova, împotriva sentinței civile nr. 294 din 8 mai 2019, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția I civilă; a admis apelul declarat de apelantul-reclamant A.; a schimbat, în parte, sentința civilă apelată, în sensul că a admis, în parte, acțiunea; s-a constatat inexistența dreptului de proprietate al pârâtului Municipiul Craiova asupra terenului în suprafață de 1225 m.p. (1132 m.p. din măsurători), identificat cu nr. cadastral x, înscris provizoriu în CF x, situat în Craiova, B-dul x, nr. 81 (fost 61), și s-a dispus radierea din CF x a mențiunii de la poziția B1 privind proprietarul Municipiul Craiova; au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței în ceea ce privește soluționarea excepțiilor; iar cheltuielile judiciare avansate de stat s-a stabilit că vor fi suportate de intimații-pârâți.

Prin decizia nr. 1364 din 16 iunie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de pârâții Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Craiova, prin primar, și Consiliul Local al Municipiului Craiova, prin primar, împotriva deciziei nr. 820/2020 din 27 mai 2020 pronunțată de Curtea de Apel Craiova – secția I civilă. A casat decizia atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

Al doilea ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 246/2021 din 12 octombrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a admis apelul formulat de pârâții U.A.T. Municipiul Craiova prin primar și Consiliul Local al Municipiul Craiova, prin primar, împotriva sentinței civile nr. 294 din 8 mai 2019, pronunțată de Tribunalul Dolj, în dosarul nr. x/2018.

A schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a respins ca lipsită de interes excepția de nelegalitate, invocată de reclamant cu privire la H.C.L. Craiova nr. 87/2013. A menținut restul dispozițiilor sentinței.

A respins, ca nefondat, apelul reclamantului A..

În temeiul art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008, cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

Împotriva deciziei nr. 246/2021 din 12 octombrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a declarat recurs reclamantul A., la 16 decembrie 2021.

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție la 17 ianuarie 2022 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 5.

Prin cererea de recurs, recurentul-reclamant A. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și, rejudecând fondul cauzei, să se respingă apelul formulat și să fie menținută soluția pronunțată de Tribunalul Dolj.

Recurentul-reclamant A. a invocat criticile de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora a formulat următoarele critici:

Instanța de apel în mod neîntemeiat a calificat H.C.L nr. 87/2013 ca fiind un act administrativ cu caracter individual și nu normativ, de vreme ce prin apel nu s-au formulat critici cu privire la natura actului administrativ, motivele de apel vizând exclusiv natura bunului de uz public și legalitatea actului din perspectiva Legii nr. 215/2001. Mai mult, intimata-pârâtă U.A.T. Craiova a susținut prin întâmpinare că H.C.L. nr. 87/2012 îmbracă natura unui act administrativ cu caracter normativ. Așadar, nefiind formulat apel pe acest motiv, recurentul-reclamant a apreciat că instanța de control judiciar nu putea să schimbe soluția pronunțată în fond.

În al doilea rând, instanța de apel a reținut în mod greșit că reclamantul nu mai are la dispoziție nicio procedură judiciară care să conducă la valorificarea dreptului dobândit de reclamant prin cumpărare la 18 octombrie 1995 în baza facturii nr. x/18.10.1995 și a chitanței nr. 1023/18.10.1995. Această soluție este greșită, în condițiile în care instanța trebuia să se limiteze doar la cererea dedusă judecății și să raporteze doar la hotărârile pronunțate până la acel moment. În mod neîntemeiat, instanța de apel consideră că reiterarea unei alte cereri privind același imobil nu mai este posibilă, întrucât au fost epuizate toate mijloacele procesuale.

Pe de altă parte, recurentul-reclamant a considerat criticabilă soluția instanței de apel privind inexistența interesului său, pe motiv că nici la momentul invocării, nici în prezent, nu ar avea vreun câștig în cazul admiterii excepției de legalitate, în condițiile în care, raportat la art. 33 C. proc. civ., chiar dacă interesul nu este născut și actual, se poate formula o cerere cu scopul de a preveni încălcarea unui drept amenințat sau pentru a preîntâmpina o pagubă însemnată. Or, în condițiile în care, prin H.C.L. nr. 87/2013, prin care s-a modificat inventarul bunurilor care aparțin domeniului public, fără a dovedi, în niciun fel modalitatea de transmitere privind acel imobil, recurentul-reclamant apreciază că justifică un interes în prezenta procedură judiciară, scopul său fiind de a preîntâmpina producerea unei pagube în patrimoniul său.

Instanța de apel s-a mărginit să rețină că recurentul-reclamant nu justifică un interes prin raportare la momentul introducerii cererii de chemare în judecată sau la momentul judecării, ignorând situația prevăzută de art. 33 C. proc. civ., care recunoaște existența interesului câtă vreme i se încalcă un drept subiectiv sau încercă să prevină o pagubă.

Dovada împrejurării că justifică interes constă în încercarea de a proteja dreptului său subiectiv amenințat, cât și în evitarea unei pagube iminente, respectiv procesul care are ca obiect atribuirea acestui teren către o persoană fizică, în baza Legii nr. 10/2001 solicită atribuirea acelui teren, prin dosar nr. x/2016 aflat pe rolul Tribunalul Dolj.

De asemenea, a apreciat că H.C.L. nr. 87/2013 este nelegală, în condițiile în care rapoartele care au stat la baza acesteia și prin care s-a propus modificarea inventarului, respectiv Raportul Direcției Patrimoniu nr. 28274/2013 și Rapoartele Comisiei de Specialitate nu conțin referiri la trecerea terenului din str. x și nici împrejurările care au determinat calificarea terenului în litigiu ca fiind de uz sau interes public și nici la cauza de utilitate publică. Prin această modalitate de preluare abuzivă, fără temei, a susținut că i-au fost încălcate drepturile dobândite prin contractul de vânzare-cumpărare, materializat în factura respectivă.

Instanța de apel nu a analizat sub niciun fel dacă dreptul său este unul eventual sau dacă, raportat la legislația existentă înainte de intrarea în vigoare a actualului C. civ. cu privire la forma antecontractului, respectiv dacă factura și chitanța reprezintă sau nu o promisiune de vânzare-cumpărare, aspecte care trebuiau lămurite de instanța de apel, din perspectiva interesului pe care reclamantul îl justifică. Nici vechiul C. civ., nici Legea cadastrului și publicității imobiliare nr. 7/1996 nu conțineau dispoziții exprese privitoare la forma antecontractului sau promisiunii de vânzare-cumpărare.

Aprecierea instanței în sensul că actele respective nu sunt translative de proprietate, pe lângă faptul că nu înlătură existența unui interes din partea reclamantului, pare și contradictorie, în condițiile în care dacă acesta ar fi încheiat un contract de vânzare-cumpărare în formă autentică nu ar fi promovat cererea ce face obiectul prezentului dosar.

La 14 aprilie 2022, în termen legal, intimatul Municipiul Craiova prin primar și Consiliul Local al Municipiului Craiova a comunicat întâmpinare, comunicată, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar, prin încheierea din 3 noiembrie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 246/2021 din 12 octombrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Craiova – secția I civilă și a fixat termen de judecată la 9 februarie 2023, în ședință publică, cu citarea părților, când s-a dispus amânarea cauzei pentru termenul din 8 iunie 2023, față de imposibilitatea de prezentare a reprezentantului convențional al recurentului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că reclamantul a înțeles să își valorifice pretențiile vizând constatarea dreptului său de proprietate asupra terenului situat în str. x (fostă str. x) nr. 81 (fost nr. 61), Craiova, jud. Dolj, printr-o acțiune în constatare, contestând totodată dreptul de proprietate al U.A.T. Municipiul Craiova întemeiat pe Hotărârea de Consiliu Local nr. 87/2013 de trecere a bunului în domeniul public al unității administrativ teritoriale, în privința căreia reclamantul a invocat excepția de nelegalitate.

Cauza a parcurs un prim ciclu procesual, finalizat prin Decizia nr. 1364 din data de 16 iunie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, prin care s-a dispus admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei la aceeași instanță de apel în vederea rejudecării apelului.

În decizia de casare s-a reținut că instanța de apel nu a pus în dezbaterea contradictorie a părților natura actului atacat prin intermediul excepției de nelegalitate, respectiv dacă este un act cu caracter normativ, susceptibil de a fi atacat exclusiv pe calea acțiunii în anulare întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 544/2004, sau un act cu caracter individual, ce poate fi supus controlului de legalitate, într-un litigiu civil, în mod incidental, prin intermediul excepției de nelegalitate, o atare clarificare reprezentând premisa corectei cercetări a excepției invocate.

Din perspectiva modului de soluționare a excepției lipsei de interes, instanța de casare a reținut că interesul reprezintă o condiție de exercițiu a acțiunii civile, dar și a oricăror mijloace procesuale de apărare pe care partea interesată înțelege să le invoce, implicit deci a invocării excepției de nelegalitate, iar instanțele de fond au soluționat cauza ignorând împrejurarea că simplul fapt al ocupării unui teren, în absența oricărui titlu, nu poate justifica constatarea inexistenței dreptului autorității publice asupra acelui teren și radierea dreptului de proprietate din cartea funciară.

De asemenea, s-a reținut caracterul eronat și contradictoriu al raționamentului instanțelor fondului care au apreciat că reclamantul justifică un interes suficient pentru invocarea și admiterea excepției de nelegalitate, invocând un drept de proprietate asupra terenului în litigiu, pentru ca, ulterior, în soluționarea fondului cauzei, să constate că actul juridic invocat de reclamant ca mod de dobândire a dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, nu a fost de natură să transfere dreptul de proprietate asupra acestui teren.

În fine, instanța de casare a mai statuat asupra necesității stabilirii dacă reclamantul are un bun actual sau cel puțin o speranță legitimă, în sensul autonom al art. 1 al Primului Protocol al Convenției Europene a Drepturilor Omului, și dacă se poate prevala în cauză de dispozițiile legale care garantează dreptul de proprietate, aspect ce constituia o premisă necesară nu doar pentru dezlegarea pe fond a raportului juridic dedus judecății, dar și pentru soluționarea excepției de nelegalitate. În acest context, Înalta Curte a evocat soluția de respingere definitivă a acțiunilor promovate de reclamant pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu ca efect al prescripției achizitive, cât și a acțiunii având ca obiect constatarea valabilității convenției de vânzare-cumpărare încheiată la data de 18.10.1995 și pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic pentru imobilul situat in Craiova, str. x (fost Mureș) nr. 81 (fost nr. 61), demers judiciar înregistrat sub dosar nr. x/2009, în acest din urmă litigiu instanțele reținând că pretinsa societate vânzătoare nu se putea obliga valabil la ceva ce nu avea în patrimoniu (nemo dat quod non habet) sau nu putea transmite mai multe drepturi decât avea ea însăși (nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet).

Recursul reclamantului a fost întemeiat pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Cu toate acestea, Înalta Curte constată că prin recursul formulat au fost dezvoltate critici susceptibile de a fi încadrate în motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reclamantul invocând încălcarea de către instanța de apel a unor reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

O primă critică susceptibilă de încadrare în motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vizează încălcarea de către instanța de apel a principiului disponibilității, respectiv a regulii tantum devolutum quantum apellatum, prin aceea că în rejudecare, instanța a realizat o calificare a actului administrativ contestat, deși prin apelul formulat de către pârâți nu s-a criticat acest aspect. Mai mult, pârâții prin întâmpinare au afirmat ei înșiși natura de act administrativ cu caracter normativ, astfel că instanța de apel nu ar fi putut statua în sens contrar.

Critica este neîntemeiată și va fi înlăturată ca atare, pentru motivele ce urmează a fi expuse.

Astfel cum reiese din decizia de casare nr. 1364 din data de 16 iunie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, o premisă pentru soluționarea corectă a excepției de nelegalitate și respectiv a excepției lipsei de interes în invocarea acesteia, o constituie clarificarea naturii juridice a actului atacat, de act administrativ cu caracter individual ori cu caracter normativ.

Art. 501 alin. (1) C. proc. civ., statuează caracterul obligatoriu pentru instanța care judecă fondul, al dezlegărilor instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate de aceasta din urmă.

Așadar, instanța de apel, deși nu a fost învestită prin criticile formulate de părți, analizând și statuând asupra naturii juridice a actului administrativ atacat, s-a conformat îndrumărilor cuprinse în decizia de casare, obligatorii pentru instanța de fond. În plus, o atare dezlegare ar fi putut fi realizată de către instanțele fondului chiar și în lipsa îndrumărilor instanței de recurs, de vreme ce reprezintă condiția premisă pentru a statua în fapt și în drept asupra excepției de nelegalitate invocată, natura juridică determinând instanța competentă să soluționeze cererea, procedura de soluționare a acesteia, regimul căilor de atac, interesul în invocarea excepției și fondul acesteia.

Este lipsită de relevanță împrejurarea că prin întâmpinare, pârâta a opinat că H.C.L. nr. 87/2012 îmbracă natura unui act administrativ cu caracter normativ, instanța urmând a statua asupra aspectelor deduse judecății potrivit legii, independent de calificarea pe care părțile au înțeles să o dea unei anumite situații ori împrejurări.

În plus, Înalta Curte remarcă că dezlegarea dată de către instanța de apel în ceea ce privește natura juridică a actului cu caracter administrativ contestat, ca fiind cu caracter individual, coincide cu opinia exprimată de către reclamant prin apelul exercitat în cauză, aspect expres reținut în considerente de către instanța de apel, astfel că recurentul nu poate susține contrariul prin calea de atac a recursului, părțile fiind obligate să își exercite drepturile procesuale cu bună-credință, consecvența fiind unul din elementele ce dă expresie acestui principiu.

Criticile reclamantului din perspectiva naturii juridice a actului administrativ contestat vizează exclusiv aspecte de ordin procesual, nefiind dezvoltate argumente susceptibile de a fi analizate din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel că Înalta Curte nu este învestită cu analiza calificării actului administrativ din perspectiva unei încălcări ori greșite aplicări a normelor de drept material.

Prin cea de-a doua critică susceptibilă de încadrare în motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul susține că în mod eronat instanța s-a pronunțat asupra epuizării de către acesta a mijloacelor administrative și judiciare pentru dobândirea dreptului de proprietate, astfel că instanța trebuia să se limiteze doar la cererea dedusă judecății. Drept urmare, în cauză se invocă o încălcare a principiului disponibilității.

Instanța de apel a reținut că reiterarea unei alte cereri în privința aceluiași imobil nu ar mai fi posibilă deoarece reclamantul a epuizat deja toate mijloacele procesuale pe care le avea la dispoziție, acesta fiind unul din argumentele pe care se sprijină mecanismul logico-judiciar în motivarea soluției privind excepția lipsei de interes.

De altfel, instanța de apel a dat relevanță acestei împrejurări, ca urmare a îndrumărilor cuprinse în decizia de casare, Înalta Curte reținând, în primul ciclu procesual, prin raportare la fundamentul cererii deduse judecății și la circumstanțele factuale ale speței, împrejurarea că în dosarul nr. x/2009 a fost respinsă definitiv cererea reclamantului având ca obiect constatarea valabilității convenției de vânzare-cumpărare încheiată la data de 18.10.1995 și pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic pentru imobilul în litigiu, iar prin sentința civilă nr. 2833 din 4 martie 2014, pronunțată de Judecătoria Craiova, secția civilă, reclamantului din prezenta cauză i-a fost respinsă și o acțiune în constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, ca efect al prescripției achizitive.

În fine, Înalta Curte a reținut ca reprezentând un viciu de legalitate a hotărârii atacate, că instanța de apel nu a argumentat, de o manieră logică și coerentă, care sunt fundamentele juridice ce legitimează ca o persoană să poată solicita și obține, în forma procedurală exercitată, înlăturarea unei hotărâri a consiliului local prin care se delimitează domeniul public al unităților administrativ-teritoriale, cu consecința radierii înscrierii dreptului de proprietate al municipiului Craiova din cartea funciară, câtă vreme această soluție nu determină niciun folos efectiv, concret în patrimoniul reclamantului A., a cărui acțiune în constatarea propriului drept de proprietate asupra acestui imobil, dedusă judecății în prezentul litigiu, a fost respinsă, soluție împotriva căreia acesta nici nu a exercitat calea de atac a recursului, rămânând astfel definitivă.

Așadar, în rejudecare, în mod corect instanța de apel a avut în vedere efectele respingerii demersurilor judiciare anterioare inițiate de reclamant, precum și împrejurarea că acesta nu a formulat recurs în ce privește soluția în constatarea dreptului său de proprietate, fiind circumstanțe relevante în soluționarea excepției lipsei de interes a reclamantului în invocarea excepției de nelegalitate a hotărârii de consiliu local.

Instanța nu putea soluționa cauza făcând abstracție de litigiile anterioare vizând același teren litigios, cu atât mai mult cu cât însuși reclamantul a făcut vorbire despre existența acestor litigii în actele procesuale depuse la dosar, instanța fiind ținută așadar, potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., să țină seama de cele statuate cu putere de lucrul judecat în litigiile anterioare, tocmai în considerarea împrejurării că fiecare din acestea a vizat dobândirea în patrimoniul reclamantului a dreptului de proprietate asupra aceluiași teren.

Așadar, în cauză nu se confirmă încălcarea principiului disponibilității, astfel cum afirmă recurentul prin aceea că instanța s-ar fi pronunțat asupra unor aspecte cu care nu a fost învestită, în cauză fiind incidente dispozițiile art. 22 alin. (7) C. proc. civ., care fac trimitere la obligația judecătorului de a ține seama de toate circumstanțele cauzei în soluționarea litigiilor.

De altfel, deși recurentul critică soluția instanței de apel prin prisma greșitei rețineri în ce privește epuizarea tuturor mijloacelor procesuale pe care le avea la dispoziție, critica sa îmbracă forma unei alegații de ordin general, fără a indica în mod expres care ar fi calea pe care ar avea-o la dispoziție și fără a se face dovada inițierii acesteia. Drept urmare și această critică urmează a fi înlăturată.

Din perspectiva celei de-a treia critici susceptibile de încadrare în motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul invocă încălcarea art. 33 C. proc. civ., arătând că se poate formula o cerere cu scopul de a preveni încălcarea unui drept amenințat sau pentru a preîntâmpina o pagubă însemnată, chiar dacă interesul nu este născut și actual, subliniind că în cazul său interesul subzistă prin aceea că pe rolul instanțelor se află un dosar având ca obiect atribuirea acestui teren către o persoană fizică, în baza Legii nr. 10/2001.

Prezenta instanță reține că prin decizia de casare pronunțată în primul ciclu procesual, Înalta Curte a trasat elementele de care instanța trebuie să țină cont în rejudecare, în analiza existenței interesului în persoana reclamantului în atacarea hotărârii de consiliu local, evidențiind corelația existentă între modul de soluționare a excepției lipsei de interes în invocarea excepției de nelegalitate și consecințele juridice pe care o atare soluție este susceptibilă să le producă pe planul dreptului reclamantului. Totodată, Înalta Curte a subliniat caracterul contradictoriu și totodată eronat al modului în care instanțele fondului au soluționat incidentele procesuale și fondul cauzei, reținând ca fiind incompatibilă respingerea excepției lipsei de interes în invocarea excepției de nelegalitate a actului administrativ invocat, admiterea excepției de nelegalitate și totodată respingerea capătului de cerere vizând constatarea dreptului de proprietate al reclamantului asupra terenului în litigiu.

În consecință, în mod corect instanța de apel, a reținut că interesul procesual trebuie să se mențină pe tot parcursul litigiului și se concretizează în cauză prin folosul practic urmărit de cel care a declanșat procedura judiciară sau, cum este cazul în speță, de către cel care a uzat de un anumit mijloc de apărare împotriva adversarului său, or, de vreme ce capătul de cerere având ca obiect constatarea dreptului său de proprietate al reclamantului asupra imobilului, a fost respins, iar acesta nu a exercitat calea de atac a recursului, reprezintă un aspect intrat în puterea lucrului judecat și totodată un element în raport de care se poate aprecia existența interesului reclamantului în invocarea excepției de nelegalitate.

Prin critica formulată, reclamantul învederează că în cauză interesul său se traduce prin necesitatea de a paraliza demersurile inițiate de o terță persoană, având ca obiect acțiunea în reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul legilor de reparație și menținerea posesiei asupra bunului, însă o atare susținere este de natură a combate, în mod nepermis, însăși statuările deciziei de casare ale Înaltei Curți, care a reținut că un interes pur economic sau pur teoretic nu ar legitima recurgerea la acest mijloc procesual, deoarece nu ar fi nici legitim și nici juridic proteguit.

Totodată, în mod corect și în concordanță cu îndrumările cuprinse în decizia de casare, instanța de apel, în soluționarea excepției lipsei de interes, a analizat existența în patrimoniul reclamantului a unui bun sau a unei speranțe legitime din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, reținând că, deși s-a recurs la diverse proceduri judiciare pentru constatarea dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, acestea nu s-au finalizat prin recunoașterea dreptului invocat, astfel că reclamantul nu are un bun actual, care să atragă incidența prevederilor art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale.

Concluzionând, curtea de apel, în mod legitim a reținut că inexistența dreptului de proprietate publică nu poate să fie pur și simplu doar o consecință a admiterii unei excepții de nelegalitate a actului administrativ contestat, ci, dimpotrivă, aceasta trebuie să derive din constatarea concomitentă a existenței legale a unui drept propriu de proprietate al reclamantului asupra aceluiași bun, care să se bucure de o protecție juridică prioritară în raport cu autoritatea publică, ceea ce nu este cazul în speță.

Drept urmare, Înalta Curte va respinge critica formulată de recurent.

Din perspectiva motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a invocat existența unor motive contradictorii în considerentele hotărârii recurate, susținând că aprecierea instanței în sensul că actele respective nu sunt translative de proprietate, pe lângă faptul că nu înlătură existența unui interes din partea reclamantului, pare și contradictorie, în condițiile în care dacă acesta ar fi încheiat un contract de vânzare-cumpărare în formă autentică nu ar fi promovat cererea ce face obiectul prezentului dosar.

Din perspectiva viciilor de motivare prin existența motivelor contradictorii, textul de lege reglementează fie ipoteza unei contradicții între considerente și dispozitiv, ceea ce nu se critică în speța de față, fie existența unei contradicții între considerentele hotărârii atacate, în sensul în care din unele ar rezulta netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că aceasta ar fi întemeiată.

Contrar celor susținute prin memoriu de recurs, Înalta Curte reține că hotărârea instanței de apel este motivată potrivit standardelor de calitate instituite de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fără a cuprinde motive contradictorii. Astfel, hotărârea instanței de apel nu este contradictorie, de vreme ce inexistența unui drept în patrimoniul reclamantului, coroborat cu imposibilitatea de a dobândi unul ca efect al epuizării tuturor demersurilor judiciare posibile, conduc în mod logic la soluția pronunțată în cauză de către instanța de apel, respectiv admiterea excepției lipsei de interes în invocarea excepției de nelegalitate. O atare dezlegare a instanței de apel este concordantă cu îndrumările deciziei de casare, potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ. instanța de apel, în rejudecare, fiind obligată să țină cont de dezlegările de drept ale instanței de recurs.

În ce privește susținerile din cuprinsul memoriului de recurs potrivit cărora H.C.L. nr. 87/2013 este nelegală în condițiile în care rapoartele care au stat la baza acesteia și prin care s-a propus modificarea inventarului nu conțin referiri la trecerea terenului în litigiu și nici împrejurările care au determinat calificarea terenului în litigiu ca fiind de uz sau interes public, nu vor putea face obiectul analizei instanței de recurs, având în vedere că aceste critici vizează fondul excepției de nelegalitate. Or, de vreme ce instanța de apel s-a pronunțat în sensul admiterii excepției lipsei de interes a reclamantului în invocarea excepției de nelegalitate, analiza instanței de recurs va fi limitată la aspectele în privința cărora s-a pronunțat instanța de apel, respectiv la criticile vizând în mod expres respectiva soluție.

În ce privește criticile recurentului potrivit cărora instanța de apel nu a analizat sub niciun fel dacă dreptul său este unul eventual sau dacă, raportat la legislația existentă înainte de intrarea în vigoare a actualului C. civ. cu privire la forma antecontractului, respectiv dacă factura și chitanța la care a făcut referire reprezintă sau nu o promisiune de vânzare-cumpărare, invocând așadar încălcarea vechiul C. civ. și a Legii cadastrului și publicității imobiliare nr. 7/1996, care nu conțineau dispoziții exprese privitoare la forma antecontractului sau promisiunii de vânzare-cumpărare, acestea sunt susceptibile de încadrare în motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că o atare critică poate fi justificată prin raportare la analiza realizată de instanța de apel în ce privește existența unui bun ori a unei speranțe legitime în patrimoniul reclamantului, relevantă în soluționarea excepției lipsei de interes în invocarea excepției de nelegalitate, iar nu în ce privește fondul cauzei, de vreme ce, astfel cum s-a evidențiat deja, reclamantul nu a formulat recurs în ce privește capătul de cerere vizând constatarea dreptului său de proprietate în primul ciclu procesual, astfel că soluția de respingere a intrat în puterea lucrului judecat.

Înalta Curte remarcă că instanțele fondului au realizat analiza prin raportare la susținerile părților formulate prin actele procesuale depuse în termen, or, reclamantul nu a învestit instanța, în prezentul litigiu, cu o atare analiză, astfel că instanța de apel nu putea realiza din oficiu analiza unei eventuale conversii a contractului de vânzare-cumpărare și a facturii emise în baza acestuia, din perspectiva condițiilor de formă impuse antecontractului.

În plus, Înalta Curte reține că instanța de apel a avut în vedere și s-a raportat în soluționarea căii de atac, inclusiv la existența dosarului nr. x/2009 având ca obiect constatarea valabilității convenției de vânzare-cumpărare încheiată la data de 18.10.1995 și pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic pentru imobilul în litigiu, unde obiectul dosarului impunea realizarea unei atari analize.

Mai mult decât atât, Înalta Curte, în decizia de casare a reținut că în dosarul nr. x/2009, instanțele de judecată – în toate etapele procesuale, au respins cererea formulată de reclamant, constatând că pretinsa societate vânzătoare nu se putea obliga valabil la ceva ce nu avea în patrimoniu (nemo dat quod non habet) sau nu putea transmite mai multe drepturi decât avea ea însăși (nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet).

Așadar, prin prisma dezlegării date de instanță în dosarul nr. x/2009 și a considerentelor reținute care au intrat în puterea de lucru judecat, reiese că societatea de la care emană pretinsul contract de vânzare-cumpărare în privința căruia prin recurs s-a invocat convertirea în promisiune de vânzare, nu avea în patrimoniu dreptul de proprietate asupra terenului litigios, astfel că acesta nu a putut transmite, dar nici nu ar fi putut promite, în mod valabil, transferul dreptului de proprietate.

În consecință, critica este neîntemeiată și va fi înlăturată ca atare.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul, în speță, nefiind întrunit niciunul dintre motivele de casare analizate - art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 sau 8.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 246 din 12 octombrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 iunie 2023.