ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 338/2024

Pretenția dedusă judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secția I civilă sub nr. x/2022 (ca urmare a admiterii excepției necompetenței materiale și declinării competenței materiale de către Judecătoria Craiova, prin sentința civilă nr. 1453/23.02.2022), reclamanții A. și B. au solicitat obligarea pârâților Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, U.A.T. Municipiul Craiova, prin primar, C. și D. să le lase, în deplină proprietate și liniștită posesie, terenul în suprafață de 2.000 mp, situat în Craiova, str. x (fost 81, fost 73, fost 71B) și în continuare, pe aleea de acces betonată și, spre sud, pe terenul de sport.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 581 din 19 octombrie 2022, Tribunalul Dolj, secția I civilă a admis excepția inadmisibilității, invocată de către pârâți prin întâmpinare, și a respins acțiunea ca inadmisibilă.

Hotărârea pronunțată în apel Împotriva acestei sentințe civile, au declarat apel reclamanții, iar, prin decizia civilă nr. 49 din 9 februarie 2023, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a respins apelul ca nefondat.

Recursul declarat în cauză Împotriva acestei decizii civile, la 29 martie 2023, au declarat recurs reclamanții, prin care au solicitat casarea deciziei recurate, admiterea apelului, anularea sentinței apelate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, primei instanțe. Recurenții au invocat motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., învederând următoarele argumente: Instanța de apel a încălcat principiul contradictorialității, atunci când a reținut autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 667 din 22 mai 2014, pronunțate de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2009, fără a pune în discuția părților această excepție, omisiune ce atrage sancțiunea nulității. Decizia recurată este dată cu interpretarea greșită a dispozițiilor art. 264 din C. proc. civ., întrucât, atunci când a reținut că reclamanții nu au făcut dovada existenței bunului în patrimoniu decât prin certificatul de moștenitor nr. x/1975, instanța de apel a înlăturat, în mod nejustificat, mijloace de probă esențiale ce au fost administrate în cauză, și anume actul de vânzare transcris la Tribunalul Dolj sub nr. x/05.10.1938, certificatele de moștenitor nr. x/11.10.1967 și nr. y/29.08.1975, contractele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/12.07.1976 și nr. y/12.07.1976, care dovedesc indubitabil că terenul intravilan rămas în proprietatea mamei lor, E., după emiterea Decretului nr. 344/1965, a fost în suprafață de 800 mp, iar nu de 147 mp, cum în mod greșit a reținut instanța de apel. Instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 8 din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care imobilul nu face obiectul acestui act normativ, ci al Legii nr. 18/1991, iar procedura administrativă prevăzută de legile fondului funciar a fost parcursă, însă cererea de reconstituire a dreptului de proprietate privată a fost respinsă. Ca atare, singura cale pe care o au la dispoziție este acțiunea în revendicare, întemeiată pe art. 480 din C. civ. de la 1865, coroborat cu art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, nu se poate reține eludarea principiului specialia generalibus derogant, cum în mod greșit a apreciat instanța de apel, atâta timp cât nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005 nu le-au permis altă cale. Instanța de apel a dezlegat în mod greșit conflictul dintre legea specială de reparație și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, atunci când a reținut că reclamanții nu sunt titularii unui "bun", în sensul art. 1 din Primul Protocolul adițional la Convenție. Dimpotrivă, înscrisurile depuse la dosar fac pe deplin dovada proprietății cu privire la suprafața de 800 de mp, instanța de apel încălcând principiul securității juridice atunci când a înlăturat actul de vânzare transcris la Grefa Tribunalului Dolj, secția a III-a sub nr. x din 5 octombrie 1939, prin care autorii lor au dobândit proprietatea terenului în suprafață de 2.000 de mp. Cu toate că, prin Decretul nr. 344/1965, o anumită suprafață de teren a fost afectată, totuși nu a fost pierdută proprietatea asupra restului de suprafață de 800 de mp, care a rămas în proprietatea autorilor lor. Apreciind că nu mai au un bun în patrimoniu, instanța de apel a încălcat principiul pacta sunt servanda și principiul securității juridice, în condițiile în care actul de vânzare transcris la Grefa Tribunalului Dolj, secția a III-a sub nr. x/05.10.1939 a fost înscris în cartea funciară, fiind opozabil erga omnes, iar contractele de înstrăinare a construcțiilor către F. și G., respectiv către H. și C., nu fac referire la suprafața de 800 de mp, care a rămas în continuare în patrimoniul autoarei lor.

Apărările formulate în cauză La 19 mai 2023, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, pentru intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susținând că decizia instanței de apel este legală și că motivele de casare invocate sunt nefondate. La 31 mai 2023, intimatul-pârât U.A.T. Municipiul Craiova, prin primar, a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susținând că decizia instanței de apel este legală și că motivele de casare invocate sunt nefondate. La 8 iunie 2023, intimatele-pârâte C. și I. au depus la dosar întâmpinare, prin care au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, unei alte curți de apel, care să examineze integral chestiunile invocate de părți și să administreze probele ce se impun, în scopul stabilirii adevărului și aplicării corecte a legii. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept: Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", iar, conform art. 486 alin. (1) lit. d) din același Cod, "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiată recursul și dezvoltarea lor". Din coroborarea acestor dispoziții legale, rezultă că recursul este calea extraordinară de atac de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformității sale cu regulile de drept material și/sau procesual aplicabile, astfel că părțile nu o pot critica pentru motive de netemeinicie. Cu alte cuvinte, în recurs se exercită strict un control de legalitate al hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute, în mod expres și limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reanalizarea mijloacelor de probă și/sau reevaluarea situației de fapt. În acest context normativ, se reține că faptele sunt stabilite suveran de către instanțele de fond, în timp ce instanța de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, în sensul că nu rejudecă tot dosarul, ci verifică, pe baza hotărârii recurate, modalitatea în care au fost aplicate de către instanța de apel normele de drept procesual și/sau de drept material situației de fapt deja stabilite. Ca atare, scopul recursului transcede interesului particular și constă în asigurarea unui cadru juridic coerent și unitar, printr-o interpretare și aplicare uniformă a legii, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele și le poate aprecia (în primă instanță) sau, după caz, reaprecia și completa (în apel), neputându-se pretinde instanței de recurs cenzurarea aprecierii probatoriului, întrucât ar însemna că fie transformată într-o a treia instanță de fond, ceea ce, în mod vădit, ar fi contrar rolului și funcțiilor căii de atac a recursului. În considerarea celor expuse, Înalta Curte urmează a analiza în cauză doar acele argumente din cuprinsul memoriului de recurs, care se subsumează motivelor de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., nu și pe acelea care aduc în discuție temeinicia deciziei recurate, prin prisma mijloacelor de probă administrate în cauză, precum și a modalității în care acestea au fost coroborate și apreciate de către instanța de apel. Prin urmare, nu pot fi analizate susținerile recurenților, potrivit cărora, atunci când a reținut că nu au făcut dovada existenței bunului în patrimoniu decât prin certificatul de moștenitor nr. x/1975, instanța de apel, nesocotind dispozițiile art. 264 din C. proc. civ., ar fi înlăturat nejustificat mijloace de probă esențiale administrate în cauză, și anume actul de vânzare transcris la Grefa Tribunalului Dolj sub nr. x/05.10.1938, certificatele de moștenitor nr. x/11.10.1967 și nr. y/29.08.1975, contractele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/12.07.1976 și nr. y/12.07.1976, care ar proba că terenul rămas în proprietatea autoarei lor, E., după emiterea Decretului nr. 344/1965, avea suprafața de 800 mp, nu de 147 mp. În egală măsură, nu pot fi analizate susținerile recurenților, în sensul că înscrisurile depuse la dosar fac dovada proprietății cu privire la terenul în suprafață de 800 de mp, din moment ce, prin actul de vânzare transcris la Grefa Tribunalului Dolj, secția a III-a sub nr. x din 5 octombrie 1939, însoțit de certificatul de sarcini nr. x din 5 octombrie 1939, autorii lor au dobândit proprietatea terenului în suprafață de 2.000 de mp, iar, prin Decretul nr. 344/1965, a fost expropriată doar o parte din această suprafață de teren, restul de 800 de mp rămânând în proprietatea autorilor lor. În mod evident, toate aceste argumente de fapt, prezentate în memoriul de recurs, nu privesc legalitatea deciziei civile recurate, ci temeinicia ei, din moment ce recurenții aduc în discuție modalitatea în care instanța de apel a apreciat mijloacele de probă administrate în cauză. Or, după cum s-a arătat, instanța de apel, fiind instanță devolutivă, are, conform dispozițiilor art. 264 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., plenitudine deplină de apreciere a probelor administrate, în scopul stabilirii situației de fapt, iar instanța de recurs nu are competența legală de a proceda la reaprecierea probelor. Având a analiza acele critici care se circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenții au invocat, sub un prim aspect, încălcarea principiului contradictorialității, susținând că instanța de apel nu a pus în discuția părților autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 667 din 22 mai 2014, pronunțate de către Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2009. O atare critică de recurs se subsumează motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. ("când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității"), însă, contrar susținerilor recurenților, acest motiv nu este incident în cauză, întrucât instanța de apel nu a încălcat principiul contradictorialității. Astfel, reglementând contradictorialitatea drept unul dintre principiile fundamentale ale procesului civil, art. 14 din C. proc. civ. prevede următoarele: "(1) Instanța nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfățișarea părților, dacă legea nu prevede altfel. (2) Părțile trebuie să își facă cunoscute reciproc și în timp util, direct sau prin intermediul instanței, după caz, motivele de fapt și de drept pe care își întemeiază pretențiile și apărările, precum și mijloacele de probă de care înțeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să își poată organiza apărarea. (3) Părțile au obligația de a expune situația de fapt la care se referă pretențiile și apărările lor în mod corect și complet, fără a denatura sau omite faptele care le sunt cunoscute. Părțile au obligația de a expune un punct de vedere propriu față de afirmațiile părții adverse cu privire la împrejurări de fapt relevante în cauză. (4) Părțile au dreptul de a discuta și argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanță din oficiu. (5) Instanța este obligată, în orice proces, să supună discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate. (6) Instanța își va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii." Unul dintre argumentele de drept pentru care au fost respinse criticile de apel îl reprezintă reținerea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat a deciziei civile nr. 667 din 22 mai 2014, pronunțate de către Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2009, sub aspectul împrejurării că terenul expropriat de la autorii reclamantei J., prin Decretul nr. 344/1965, intră în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, iar neformularea notificării în baza acestei legi speciale nu dă dreptul moștenitorilor de a solicita imobilul potrivit legilor fondului funciar, ci atrage pierderea dreptului de a mai solicita în justiție măsuri reparatorii, în natură sau prin echivalent. Hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/2009 au fost invocate atât prin cererea de chemare în judecată, cât și prin cererea de apel, iar, cu ocazia dezbaterilor din 9 februarie 2023, apărătorul reclamanților a făcut trimitere la sentința civilă nr. 12473 din 20 septembrie 2012, pronunțată de Judecătoria Craiova în dosarul nr. x/2009, care însă a fost modificată în tot, prin decizia civilă nr. 667 din 22 mai 2014, pronunțată în recurs de către Tribunalul Dolj. Tocmai acest aspect esențial a fost evidențiat de instanța de apel în considerentele de la paginile 12-13 ale deciziei, context în care nu se poate reține că ar fi încălcat principiul contradictorialității, nefiind vorba despre o chestiune care să nu fi fost pusă în dezbaterea părților. Astfel, după ce a constatat că, prin sentința nr. 12473 din 20 septembrie 2012, pronunțată de Judecătoria Craiova în dosarul nr. x/2009, s-a admis plângerea formulată de către petenta J., cu consecința reconstituirii dreptului de proprietate privată, prin stabilirea de despăgubiri în echivalent pentru terenul în suprafață de 1.200 mp, preluat abuziv și imposibil de restituit în natură, instanța de apel a reținut că această sentință civilă, ce a fost indicată de către reclamanți drept fundament al cererii deduse judecății, nu are nicio eficiență juridică, din moment ce a fost modificată în tot în calea de atac a recursului, prin decizia civilă nr. 667 din 22 mai 2014 a Tribunalului Dolj fiind respinsă plângerea formulată de către petenta J.. În acest context, a reținut instanța de apel efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a hotărârii definitive pronunțate în dosarul nr. x/2009, care, după cum s-a arătat, a fost invocată chiar de către reclamanți în susținerea acțiunii în revendicare, precum și în argumentarea criticilor de apel. Prin urmare, este nefondată susținerea recurenților, în sensul că decizia recurată a fost dată cu încălcarea principiului contradictorialității, garantat de art. 14 din C. proc. civ., astfel că în cauză nu este incident motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. În cuprinsul memoriului de recurs, s-a indicat și motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., însă acesta a fost invocat doar în mod formal, din moment ce recurenții nu au învederat și nici nu au argumentat nemotivarea deciziei recurate sau împrejurarea că aceasta ar conține motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenții au susținut, sub un prim aspect, că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 8 din Legea nr. 10/2001, sens în care au învederat că imobilul revendicat nu face obiectul acestei legi, ci al Legii nr. 18/1991, precum și că procedura administrativă prevăzută de acest din urmă act normativ a fost parcursă, cererea de reconstituire fiind respinsă. Înalta Curte constată că această critică de recurs este nefondată. Potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001: "Nu intră sub incidența prezentei legi terenurile situate în extravilanul localităților la data preluării abuzive sau la data notificării, precum și cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, cu modificările și completările ulterioare". Contrar susținerilor recurenților, instanța de apel nu a dat o interpretare eronată dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 10/2001, ci, făcând aplicarea în cauză a prevederilor art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., a reținut efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a deciziei civile nr. 667 din 22 mai 2014, pronunțate de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2009, sub aspectul împrejurării că terenul expropriat de la autorii reclamantei J., prin Decretul nr. 344/1965, intră în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001 și că neformularea notificării în baza acestei legi speciale nu dă dreptul moștenitorilor de a solicita reconstituirea dreptului de proprietate privată asupra imobilului în temeiul legilor fondului funciar. Astfel cum a reținut și instanța de apel, principiul autorității de lucru judecat corespunde necesității de stabilitate juridică și de ordine socială, fiind interzisă readucerea în fața instanței a chestiunii litigioase deja rezolvate. Conform art. 430 din C. proc. civ.: "(1) Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată. (2) Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă". Potrivit art. 431 din același Cod: "(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect. (2) Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă". Plecând de la aceste dispoziții legale, se reține că efectul de "lucru judecat" al hotărârii judecătorești are două accepțiuni: stricto sensu semnifică efectul negativ al autorității de lucru judecat (bis de eadem), care face imposibilă judecarea unui nou litigiu între aceleași părți, pentru același obiect și cauză (exclusivitatea), iar lato sensu semnifică efectul pozitiv al autorității de lucru judecat (res judicata), care presupune că hotărârea beneficiază de prezumția irefragabilă că exprimă adevărul și că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre. Ca atare, este necesar să se facă distincție între efectul negativ al autorității de lucru judecat, care are drept consecință respingerea cererii de chemare în judecată în temeiul acestei excepții, atunci când este îndeplinită condiția triplei identități de părți, obiect și cauză, prevăzută la art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., și efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, consacrat la art. 431 alin. (2) din același Cod, care se referă la imposibilitatea de a statua diferit asupra modului în care anterior au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile juridice dintre părți, acest din urmă efect fiind valorificat în prezenta cauză de către instanța de apel. În același sens, prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenție, trebuie interpretat prin prisma principiului preeminenței dreptului, ca element al patrimoniului comun al statelor semnatare, enunțat în chiar preambulul Convenției. Unul dintre elementele fundamentale ale acestui principiu este securitatea raporturilor juridice, care presupune, printre altele, ca soluțiile definitive pronunțate de către instanțele judecătorești să nu mai poată fi rediscutate într-o nouă procedură (cauza Brumărescu împotriva României, par. 61; cauza Amurăriței împotriva României, par. 31-38). Prin urmare, instanța învestită cu soluționarea unei cereri are obligația de a respecta chestiunea litigioasă deja tranșată printr-o hotărâre anterioară, înzestrată cu autoritate de lucru judecat, astfel că nu mai poate face o evaluare proprie asupra acelei chestiuni și nici nu o poate ignora. Din moment ce nu mai poate fi repusă în discuție chestiunea de drept ce a fost tranșată, în mod definitiv, prin decizia civilă nr. 667 din 22 mai 2014, pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2009, și anume că terenul expropriat de la autorii reclamantei J., prin Decretul nr. 344/1965, intră în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, rezultă că este neavenită susținerea recurenților, în sensul că terenul revendicat nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, conform dispozițiilor art. 8 din acest act normativ și ale art. 1 alin. (1) pct. 13 din Titlul I al Legii nr. 247/2005. În egală măsură, cât timp s-a reținut, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, că imobilul revendicat în prezenta cauză intră sub incidența Legii nr. 10/2001, nu are relevanță împrejurarea că autorii recurenților au parcurs procedura administrativă reglementată de Legea nr. 18/1991, întrucât nu aceasta era calea specială de urmat pentru redobândirea bunului, aspect care a fost reținut, de asemenea, în considerentele deciziei civile nr. 667 din 22 mai 2014, pronunțate de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2009. Pe cale de consecință, nu pot fi primite nici susținerile recurenților, potrivit cărora instanța de apel ar fi reținut în mod greșit eludarea principiului specialia generalibus derogant. Contrar acestor susțineri, prin Legea nr. 10/2001 s-a reglementat o procedură specială, prin care persoanele care se consideră îndreptățite pot redobândi dreptul de proprietate asupra imobilului preluat în mod abuziv, în natură sau prin echivalent, însă nici recurenții, nici autorii lor nu au formulat notificare, conform art. 22 din Legea nr. 10/2001. Din această perspectivă, este corectă concluzia instanței de apel că nu se poate aprecia că reclamanții nu au avut la dispoziție nicio procedură specială pentru recuperarea bunului preluat în mod abuziv, în realitate autoarea acestora uzând defectuos de procedurile prevăzute de Legea nr. 247/2005, în loc să urmeze procedura obligatorie reglementată de Legea nr. 10/2001. Tot în cadrul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenții au susținut că instanța de apel a dezlegat în mod greșit conflictul dintre legea specială de reparație și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, atunci când a reținut că nu sunt titularii unui "bun", în sensul prevăzut de art. 1 din Primul Protocolul adițional la Convenție. Înalta Curte constată că și această critică de apel este nefondată. Contrar susținerilor recurenților, instanța de apel a constatat legalitatea soluției primei instanțe de respingere ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare, prin decizia recurată fiind valorificată corespunzător atât decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție-Secțiile Unite, cât și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie. Conform art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, "bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație". Se prevede, așadar, posibilitatea revendicării bunurilor preluate de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, în condițiile dreptului comun, doar dacă nu există o lege specială de reparație, consacrându-se principiul specialia generalibus derogant. Prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, publicată în Monitorul Oficial nr. 108 din 23 februarie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție-Secțiile Unite a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și, cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, a statuat următoarele: "Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice". În acest context normativ, din moment ce terenul revendicat în prezenta cauză intră sub incidența Legii nr. 10/2001, iar acțiunea în revendicare a fost introdusă după intrarea în vigoare a acestor legi, rezultă că, în mod corect, instanța de apel a avut în vedere, cu prioritate, dispozițiile legii speciale de reparație, neexistând posibilitatea opțiunii între calea specială prevăzută de lege și acțiunea în revendicare de drept comun, întrucât recunoașterea unui asemenea drept ar conduce la încălcarea dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, a principiului specialia generalibus derogant, precum și a deciziei nr. 33/9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Secțiile Unite. Nu pot fi primite susținerile recurenților, în sensul că instanța de apel ar fi dezlegat greșit conflictul dintre legea specială de reparație și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în cauză nu se poate pune problema unui conflict între legea națională și Convenție, din moment ce recurenții nu au un "bun actual" și nici "speranța legitimă" de a-l dobândi, în sensul prevederilor art. 1 din Primul Protocol adițional nr. 1 la Convenție, astfel cum au fost dezvoltate în jurisprudență, inclusiv prin hotărârea-pilot pronunțată la 12 octombrie 2010 în cauza G. și alții contra României. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la "bunurile" sale. Noțiunea de "bunuri" cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin "o speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. Existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus expres restituirea bunului. În ceea ce privește transformarea într-o "valoare patrimonială" a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării, aceasta este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi. Referitor la situația juridică a terenului în litigiu, instanța de apel a reținut că suprafața de 1.605 mp a fost preluată de către Stat, prin Decretul de expropriere nr. 344/1965, iar restul suprafeței de 147 mp, menționate în certificatul de moștenitor nr. x/1975, a intrat tot în proprietatea Statului, în temeiul dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 58/1974, în contextul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/12.07.1976 și nr. y/12.07.1976, prin care au fost înstrăinate construcțiile către cumpărătorii F. și G., respectiv H. și C.. Având în vedere această situație de fapt, ce a fost stabilită definitiv de către instanța de apel, rezultă că recurenții nu dețin un "bun actual" și nici o "speranță legitimă", în sensul prevederilor art. 1 din Primul Protocol adițional, întrucât nu sunt titularii dreptului de proprietate asupra terenului revendicat și nici nu pot avea speranța recunoașterii supraviețuirii unui drept de proprietate privată care nu a putut fi exercitat timp de peste 50 de ani. Atât timp cât dreptul de proprietate privată asupra terenului revendicat nu a fost recunoscut de către autorități, nici prin decizii administrative, nici prin hotărâri judecătorești definitive, ca aparținând recurenților sau autorilor lor, nu este deschisă calea acțiunii în revendicare de drept comun, fiind neîntemeiată susținerea din memoriul de recurs, în sensul că instanța de apel ar fi aplicat în mod greșit principiul specialia generalibus derogant. Dimpotrivă, prin decizia recurată s-a reținut, în mod corect, că nu există neconcordanțe între legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, din moment ce recurenții nu au o hotărâre judecătorească definitivă, prin care să li se fi recunoscut dreptul de a păstra terenul revendicat în cauză, și nici o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect, astfel că este legală soluția de respingere a apelului ca nefondat, cu consecința menținerii soluției primei instanțe (respingerea acțiunii în revendicare ca inadmisibilă). Față de aceste considerente, constatând că nu sunt întemeiate motivele de casare invocate și că decizia recurată este legală, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.