Decizia nr. 2703/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 459/2019 a Tribunalului Dolj

Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secția I civilă, în data de 07 iunie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de donație autentificat sub nr. x/3.12.1951 de fostul Tribunal Dolj, invocându-se cauza ilicită pentru lipsa intenției de a gratifica, inexistența autorizației prevăzute de lege pentru primirea donației și faptul că donatorul nu era titularul dreptului de proprietate asupra imobilului donat. În drept, reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 800, art. 801 și urm., art. 817, art. 948, art. 966 C. civ. de la 1864 și restul prevederilor legale indicate în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Sentința pronunțată de Tribunalul Dolj Prin sentința nr. 459/2019 din 18 iulie 2019, Tribunalul Dolj, secția I civilă a respins excepția lipsei calității procesuale active, excepția lipsei calității procesuale pasive, excepția lipsei de interes, invocate de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor. A respins excepția lipsei calității procesuale active și excepția lipsei de interes, invocate de UAT Craiova. A respins cererea de repunere în termenul special de prescripție prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. A admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins acțiunea formulată de reclamantă, ca prescrisă.

Decizia pronunțată în apel de Curtea de Apel Craiova Prin decizia nr. 1033/2020 din 09 iunie 2020, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Municipiul Craiova, prin primar, și a admis apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 459/18.07.2019 a Tribunalului Dolj, secția I civilă, pe care a anulat-o, în parte, și a trimis cauza la aceeași instanță, spre rejudecare. A menținut dispozițiile privind soluționarea excepțiilor lipsei calității procesuale active și pasive și a lipsei de interes. B. Al doilea ciclu procesual

Sentința pronunțată de Tribunalul Dolj Prin sentința nr. 416/2021 din 09 iulie 2021, Tribunalul Dolj, secția I civilă a admis acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Craiova. A constatat nulitatea absolută a contractului de donație autentificat sub nr. x/03.12.1951 de Tribunalul Dolj - Completul civil și înregistrat sub nr. x/03.02.1951 la Grefa Tribunalului Dolj. A dispus repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului de donație și a obligat pârâții, în solidar, la plata sumei de 14.270 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată în apel de Curtea de Apel Craiova Prin încheierea din 19 mai 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a respins excepția lipsei de interes în exercitarea apelurilor declarate de pârâții Statul Român și Municipiul Craiova, invocată prin întâmpinare. Prin decizia nr. 261/2022 din 14 iulie 2022, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a admis apelurile declarate de către pârâții DGRFP Craiova, în numele și pentru Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor, și de către Municipiul Craiova, prin primar, împotriva sentinței civile nr. 416/09.07.2011 a Tribunalului Dolj, secția I civilă, a schimbat sentința apelată în sensul că a respins, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantei.

Recursul exercitat în cauză Împotriva încheierii din 19 mai 2022 și a deciziei nr. 261/2022 din 14 iulie 2022, ambele pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, în dosarul nr. x/2018, a declarat recurs reclamanta A., prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, în principal la o altă curte de apel din țară, iar în subsidiar, la Curtea de Apel Craiova. În ceea ce privește recursul declarat împotriva încheierii din 19 mai 2022, recurenta a arătat că prin întâmpinările depuse la apelurile formulate de Municipiul Craiova și de Statul Român, a invocat excepția lipsei de interes a pârâților în formularea și susținerea cererilor de apel formulate împotriva sentinței pronunțate de prima instanță, arătând că dispozițiile art. 32 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. sunt aplicabile și în apel potrivit art. 482 din cod. Prin încheierea recurată, instanța de apel a respins excepția lipsei de interes a apelanților-pârâți, reținând, în esență, că Statul Român justifică un interes în calitate de parte litigantă, în sarcina căruia s-au stabilit obligații, iar Municipiul Craiova justifică legitimare procesuală pasivă dată fiind instituirea de obligații în sarcina sa, fără ca instanța de apel să analizeze și să se pronunțe motivat asupra excepției, în raport cu motivele de fapt și de drept invocate de reclamantă și fără să arate, în concret, care este folosul practic realizat de fiecare parte prin formularea, susținerea și admiterea cererilor de apel, în raport cu motivele de apel invocate și cu dispozițiile art. 477 alin. (1) și art. 479 alin. (1) C. proc. civ. Prin încheierea atacată, instanța de apel a încălcat dispozițiile imperative ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. De asemenea, prin încheierea recurată instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 32 alin. (1) lit. d) și art. 33 teza I din C. proc. civ., respectiv a încălcat dispozițiile art. 477 și ale art. 479 alin. (1) din același cod, critici care se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. A arătat că, apelantul-pârât Statul Român a criticat sentința, susținând că nu are și nu pretinde un drept asupra imobilului în litigiu, respectiv că nu are calitate procesuală pasivă în cauză, cererea de apel fiind formulată exclusiv în interesul apelantului-pârât Municipiul Craiova, fără a pretinde un drept cu privire la imobilul ce face obiectul contractului de donație sau un interes personal. Prin întâmpinarea depusă la prima instanță, pârâtul Statul Român, prin Ministrul Finanțelor, a invocat și excepția lipsei calității procesuale pasive, însă, având în vedere motivele de fapt și de drept invocate, cât și dispozițiile imperative ale art. 477 alin. (1) și ale art. 479 alin. (1) C. proc. civ., apelantul nu justifică un interes personal, născut și actual în opinia recurentei, astfel că, în mod greșit, instanța de apel a respins ca nefondată excepția invocată în apărare de reclamantă. În ceea ce privește cererea de apel formulată de pârâtul Municipiul Craiova, recurenta a susținut că, potrivit prevederilor din Constituția Republicii Populare România din anul 1948, în vigoare la data încheierii contractului de donație, în special dispozițiile art. 75-85, privind organele locale ale puterii de stat, consiliile populare locale, nou înființate, nu aveau în proprietate bunuri care erau proprietate de stat, pe care le primeau numai în folosință și administrare, astfel că pârâtul Municipiul Craiova nu a dobândit dreptul de proprietate cu privire la imobilul care a făcut obiectul donației, iar, în calitate de succesor, nu a dobândit, prin vreunul dintre modurile prevăzute de lege, acest drept și nici nu-l poate pretinde. În acest sens, recurenta a susținut că nici acest pârât nu justifică un interes pentru formularea și susținerea cererii de apel, în raport cu dispozițiile art. 32 alin. (1) lit. d) și alin. (2), art. 33 teza I și art. 245-248 C. proc. civ. A mai arătat că beneficiarul contractului de donație, în situația în care contractul a fost legal încheiat, a fost Statul Român, și nu orașul Craiova, care nu avea personalitate juridică și nici patrimoniu propriu, toate bunurile fiind proprietate socialistă de stat, pe care le-a primit numai în administrare, potrivit dispozițiilor legale în vigoare. Această susținere este justificată și de faptul că pârâtul-apelant Municipiul Craiova nu are calitatea de succesor legal al donatarului B., moștenitor fiind Statul Român, potrivit dispozițiilor art. 680 din C. civ. de la 1864. În ceea ce privește recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 261 din 14 iulie 2022, recurenta a susținut că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 477 alin. (1) și art. 479 alin. (1) teza I C. proc. civ., întrucât instanța de apel, în mod greșit, a răspuns printr-o motivare comună celor două cereri de apel formulate de pârâții Statul Român și Municipiul Craiova, deși motivele și scopul urmărit de fiecare pârât sunt diferite, ceea ce atrage nulitatea deciziei recurate potrivit art. 174-179 C. proc. civ., critică ce se circumscrie art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. A mai arătat recurenta că, prin cererea de chemare în judecată, prin concluziile scrise depuse cu ocazia rejudecării în fond a cauzei și prin întâmpinările depuse în apel, nu a invocat ca motiv de nulitate a contractului de donație atacat încălcarea prevederilor de ordine publică ale art. 1 și 4 din Decretul Consiliului de Stat nr. 478/1954, nici a prevederilor art. 2 alin. (2) din decret și nici aplicabilitatea în prezenta cauză a acestor dispoziții legale, așa cum în mod greșit a reținut instanța de apel. Prin cererea de chemare în judecată formulată a invocat ca motiv de nulitate a contractului de donație încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 817 din C. civ. din 1864 și ale art. 10 din Legea nr. 21/1924 pentru persoanele juridice, iar nu încălcarea prevederilor Decretului nr. 478/1954, care nu era în vigoare la data încheierii acestuia, fiind edictat ulterior, astfel că motivarea instanței de apel este și străină de cauză. Instanța de apel a reținut că, în examinarea condițiilor generale de valabilitate a actului juridic civil, cea privind caracterul licit al cauzei trebuie examinată atât din perspectiva art. 966 C. civ., cât și în raport cu specificul contractului de donație ca liberalitate. Cu toate acestea, instanța a făcut o greșită și subiectivă interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 966 C. civ. de la 1864, a art. 264 C. proc. civ. privind aprecierea probelor și a art. 329 C. proc. civ. privind prezumțiile judiciare, întrucât a realizat o apreciere selectivă a probelor administrate în cauză, reținând în motivare doar acele probe care i-au sprijinit soluția, făcând abstracție de restul probelor. În continuare, recurenta a făcut referire la dispozițiile art. 800, art. 801, art. 948 și art. 966 C. civ. de la 1864, prezentând considerații teoretice cu privire la contractul de donație și arătând că este evident că B. nu avea niciun motiv și nu justifica niciun interes să doneze Sfatului Popular al Orașului Craiova imobilul în litigiu, contractul de donație fiind încheiat numai ca urmare a presiunilor psihice și morale exercitate asupra sa de organele regimului comunist, consimțământul său nefiind liber exprimat, ci unul pur formal, lipsind în realitate intenția de a dona (animus donandi), care este un element esențial al contractului de donație, iar lipsa intenției atrage nulitatea actului, în acest sens fiind chiar mențiunea expresă din contract, în sensul că "Subsemnatul B., domiciliat în Craiova, stimulat de dorința de a contribui la opera de construire a socialismului", idealuri care, în mod evident, erau străine acestuia. Un alt argument în acest sens, îl constituie și faptul că donatorul B. a donat un imobil care nu era proprietatea sa, ci a fratelui său C., iar preluarea abuzivă a imobilului ce a făcut obiectul contractului de donație, de către organele locale ale puterii comuniste, rezultă din însuși faptul că imobilul a fost preluat cu mult înainte de încheierea contractului de donație la data de 03.12.1951, în care funcționa deja Casa Copilului, așa cum rezultă din chiar cuprinsul contractului. Cât privește lipsa intenției donatorului de a gratifica, aceasta rezultă din cuprinsul actului de donație încheiat, iar exercitarea de presiuni fizice și morale asupra donatorului B., care făcea parte din "clasa exploatatoare burghezo-moșierească", în special, în perioada de după preluarea puterii de către regimul comunist și de consolidare a acesteia, sunt de notorietate publică și rezultă și din faptul că donatorul nu deținea o altă locuință în orașul Craiova. Referitor la exprimarea liberă a consimțământului de către donatorul B. în fața agentului instrumentator, recurenta a arătat că, așa cum a susținut în cuprinsul cererii de chemare în judecată, faptul că și-a exprimat consimțământul nu echivalează cu valabilitatea consimțământului. Prin urmare, nu au fost respectate dispozițiile de ordine publică ale art. 817 din C. civ. de la 1864, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 10 din Legea nr. 21/1924 pentru persoanele juridice, fapt care atrage nulitatea absolută a contractului de donație. De asemenea, instanța a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 329 C. proc. civ. privind prezumțiile judiciare, reținând, în mod eronat, că aceste dispoziții nu sunt aplicabile în cauză, în condițiile în care actele de violență fizică și psihică săvârșite de regimul comunist după cucerirea puterii politice din România sunt de notorietate. A mai arătat recurenta că este nelegală statuarea instanței asupra motivului de nulitate invocat, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât contractul de donație a fost încheiat cu nerespectarea dispozițiilor legale în ceea ce privește autorizarea organului competent prevăzută de lege, sancțiunea fiind nulitatea absolută a actului ca urmare a nerespectării art. 817 din C. civ. de la 1864 și a art. 10 din Legea nr. 21/1924 care a modificat art. 817 din cod. În acest sens, a arătat că reglementările privitoare la donațiile făcute persoanelor juridice au fost și sunt supuse, pentru validitate, autorizării și acceptării lor de către un organ competent. Or, în speță, nu există o astfel de autorizare și acceptare a donației, din partea organului competent, condiție esențială cerută de lege pentru validitatea acesteia, fapt care atrage, în mod inevitabil, nulitatea ei, așa cum în mod corect a reținut prima instanță, prin sentința pronunțată în cauză. În continuare, recurenta a arătat că dispozițiile art. 44 și art. 75-85 din Constituția României din anul 1948, privind organele locale ale puterii de stat, în vigoare la data încheierii contractului de donație, cele ale Decretului nr. 259 din 28 decembrie 1950 pentru organizarea și funcționarea Sfaturilor Populare, adoptat de Prezidiul Marii Adunări Naționale în baza prevederilor din Constituția din anul 1948, nu prevedeau ca fiind în competența sfaturilor populare și/sau a comitetelor executive dreptul de a încheia și accepta contracte de donație având ca beneficiari unitățile lor administrativ-teritoriale. Pe cale de consecință, Sfatul Popular al Orașului Craiova, neavând calitate de persoană juridică și nici partimoniu, nu avea calitatea legală să accepte și să încheie contractul de donație, respectiv să dobândească în proprietate imobilul în litigiu, care a făcut obiectul contractului, așa cum în mod greșit și nelegal a reținut instanța de apel, care a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 13 din Decretul nr. 259/1950 pentru organizarea și funcționarea Sfaturilor Populare, ale art. 31 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 11/1944 si ale art. 10 din Legea nr. 21/1924 pentru persoanele juridice. În speță, nu există o decizie a organului competent în sensul art. 31 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 11/1994, prin care să fi fost acceptată donația, nici, cel puțin, o hotărâre a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Orașului Craiova. În ceea ce privește al treilea motiv de nulitate a contractului de donație, respectiv lipsa calității de proprietar a donatorului B., recurenta a susținut că instanța de apel a făcut o apreciere unilaterală și selectivă a probelor administrate în cauză, respectiv a probelor care sprijină soluția instanței, omițând să aprecieze sau să procedeze la înlăturarea motivată a probelor invocate de reclamantă pentru dovedirea cererii de chemare în judecată, încălcând dispozițiile de ordine publică ale art. 26 alin. (1) C. proc. civ. privind aprecierea probelor, ceea ce atrage nulitatea deciziei recurate, potrivit prevederilor art. 174-179 C. proc. civ. De asemenea, instanța de apel a încălcat prevederile art. 264 alin. (2) raportat la art. 348 și art. 349 C. proc. civ., întrucât prin întâmpinarea depusă la prima instanță, pârâtul Municipiul Craiova a recunoscut faptele potrivit art. 348 C. proc. civ., fiind în prezența unei mărturisiri judiciare, însă instanța de apel a omis să aprecieze această probă și să îi dea puterea doveditoare prevăzută de art. 349 alin. (1) C. proc. civ. Concluzionând, recurenta a arătat că dată fiind natura contractului de donație, de act translativ de proprietate, una dintre condițiile de valabilitate ale contractului este aceea ca donatorul să fie titularul dreptului de proprietate asupra imobilului donat, căci, per a contrario, acesta nu ar putea să transmită dreptul care face obiectul contractului, potrivit principiului de drept nemo dat quod non habet sau nemo plus iuris ad allium transfere potest, quam ipse habet, așa cum este cazul imobilului în litigiu.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât Municipiul Craiova a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 15 iunie 2023, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. împotriva încheierii din 19 mai 2022 și a deciziei nr. 261/2022 din 14 iulie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă în dosarul nr. x/2018 și a fixat termen de judecată la data de 14 decembrie 2023 în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând încheierea și decizia recurate, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. II.1. Asupra legalității încheierii atacate Recursul reclamantei A., declarat împotriva încheierii premergătoare interlocutorii din 19 mai 2022, prin care s-a respins excepția lipsei de interes în exercitarea apelurilor, a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 6 și 5 din C. proc. civ. Sub un prim aspect criticat, recurenta a invocat nemotivarea încheierii, din perspectiva lipsei unui răspuns la argumentele de fapt și de drept care justificau, în opinia sa, admiterea excepției procesuale, iar, sub cel de-al doilea aspect criticat, aceasta a invocat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 32 și art. 33 raportat la art. 477 și art. 479 din C. proc. civ., întrucât nu s-a dovedit folosul practic urmărit de fiecare apelant, de vreme ce Statul Român nu a pretins un drept sau interes personal în legătură cu imobilul donat, iar Municipiul Craiova nu a dobândit un drept de proprietate asupra acestuia. Examinând prima critică, Înalta Curte constată că excepția lipsei de interes în exercitarea apelurilor a fost invocată, prin întâmpinare, de către intimata-reclamantă, iar instanța de prim control judiciar a respins această excepție procesuală, cu argumentul că atât în sarcina Statului Român, cât și a Municipiului Craiova, în calitate de părți litigante pârâte, s-au stabilit obligații prin sentința a cărei reformare se solicită, astfel că apelanții justifică interes în formularea căii de atac. Având natura juridică a unei veritabile hotărâri judecătorești, încheierea (obiect al recursului în analiză) este supusă acelorași exigențe ale obligației de motivare a hotărârii, înțeleasă, după cum este îndeobște cunoscut, ca un silogism judiciar de natură a explica și fundamenta hotărârea pronunțată, care, fără a avea semnificația unui răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, trebuie totuși să conțină în mod necesar expunerea acelor argumente care demonstrează raționamentul judiciar al instanței și care sunt susceptibile să fundamenteze soluția pronunțată. Or, prin încheierea din 19 mai 2022, instanța de apel a expus, într-o redactare într-adevăr succintă, însă corectă, clară și convingătoare, argumentul esențial al respingerii excepției procesuale, circumscris soluției date în rejudecarea fondului, prin care a fost admisă acțiunea reclamantei în contradictoriu cu ambii pârâți, cu consecința constatării nulității contractului de donație, a repunerii părților în situația anterioară și a obligării pârâților, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată. Așadar, subiectele căilor de atac promovate erau pârâții care au pierdut procesul, cu prilejul tranșării fondului raportului juridic litigios la rejudecarea cauzei în primă instanță. Drept urmare, întinderea obligației de motivare era dependentă de natura mijlocului de apărare invocat și de prevederile legale incidente, iar instanța de apel a examinat în mod efectiv chestiunea esențială ridicată de parte și a respins excepția procesuală cu o argumentare aptă nu doar să permită buna înțelegere a măsurii nefavorabile dispuse, ci chiar să asigure destinatarului posibilitatea să o și accepte, eventual. În consecință, motivarea încheierii recurate s-a efectuat cu respectarea atât a exigențelor art. 233 alin. (1) lit. j) coroborat cu art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., cât și a principiilor jurisprudențiale dezvoltate pe marginea dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 fiind nefondat. Cu referire la cea de-a doua critică, Înalta Curte reține că soluția de respingere a excepției în discuție este rezultatul aplicării deplin legale a normelor procesuale care reglementează interesul de a acționa, drept condiție generală de exercitare a acțiunii civile, potrivit art. 32 alin. (1) lit. d) și art. 33 din C. proc. civ. Este binecunoscut că interesul reprezintă folosul practic pe care o parte îl urmărește prin punerea în mișcare a unui mijloc procesual ce intră în conținutul acțiunii civile. Așadar, el trebuie îndeplinit în legătură cu toate formele procedurale care alcătuiesc acțiunea, precum este și cazul exercitării căilor de atac prevăzute de lege. Fiind destinatarii unei soluții nefavorabile pronunțate în procesul pornit împotriva lor, pârâții Statul Român și Municipiul Craiova justificau, neîndoielnic, un folos practic caracterizat prin atributele prescrise de art. 33, în sensul că scopul reformării unei sentințe ce le era defavorabilă (prin care s-a dezlegat însuși fondul chestiunii litigioase) nu ar putea fi privit decât ca unul concret și legitim, născut și actual, iar nicidecum ca o finalitate lipsită de orice utilitate pentru apelanți, pur vexatorie ori aptă exclusiv să temporizeze durata sau să mărească costurile procedurii judiciare. În realitate, argumentele invocate de intimata-reclamantă intră în sfera prezervării dreptului său la apărare pe fondul motivelor de apel (potrivit regulilor specifice devoluțiunii), astfel că excedează limitelor de verificare rezervate excepției procesuale avute în analiză de către instanța de apel, motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 fiind, și din această perspectivă, nefondat. II.2. Asupra legalității deciziei atacate Recursul reclamantei a fost întemeiat pe motivele de casare reglementate de dispozițiile art. 488 pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ. Prin criticile concrete de nelegalitate, în esență, recurenta a invocat încălcarea regulilor de procedură prevăzute de art. 477 alin. (1) și art. 479 alin. (1) teza I din același cod, întrucât în mod greșit s-a răspuns printr-o motivare comună celor două cereri de apel, deși erau diferite atât motivele cât și scopul urmărit, iar referirea la Decretul nr. 478/1954 este străină de natura cauzei, de vreme ce instanțele de fond nu erau învestite cu analiza vreunui motiv de nulitate a contractului de donație fundamentat pe dispozițiile acestui act normativ. Pe de altă parte, recurenta a invocat reținerea greșită a concluziei că sunt îndeplinite condițiile de valabilitate a donației, referitoare la intenția de a gratifica, la autorizarea acceptării donației și la calitatea de proprietar a donatorului, rezultat al interpretării și aplicării nelegale a prevederilor art. 966 din C. civ. de la 1864, ale art. 817 din același cod, art. 10 din Legea nr. 21/1924, art. 31 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 11/1944, art. 13 din Decretul nr. 259/1950 și art. 44, 75-85 din Constituția României din 1948, precum și a regulilor în materie de probațiune prevăzute de art. 264, art. 329, art. 348-349 din C. proc. civ. Criticile sunt nefondate. II.2.1. Cu referire la primul motiv de recurs, examinat din perspectiva dispozițiilor art. 488 pct. 5 și 6, Înalta Curte reține că procedeul grupării argumentelor invocate în cuprinsul unor căi de atac distincte și al răspunsului dat lor prin considerente comune nu doar că nu se îndepărtează, nicidecum, de la rigorile pe care legea și tradiția juridică le impun stilului judiciar, ci, dimpotrivă, constituie o veritabilă adecvare a modului de redactare, la scopul final al motivării actului jurisdicțional, acela de a avea putere de convingere și, prin aceasta, de a asigura o mai bună înțelegere și acceptare a hotărârii judecătorești (fie ea chiar nefavorabilă) și, mai ales, de a constitui o garanție împotriva arbitrariului. De altfel, recurenta nu afirmă o vătămare procesuală concretă izvorâtă din modalitatea de examinare (grupată) a motivelor de apel formulate de partea potrivnică, în condițiile în care între cei doi pârâți, titulari ai cererilor de apel, au existat poziții procesuale concordante în decursul litigiului, ceea ce augmentează nevoia unei abordări unitare a criticilor comune de nelegalitate. Mai mult decât atât, recurenta nu reclamă nici absența unor răspunsuri specifice și explicite la fiecare motiv de apel, știut fiind că o motivare și o analiză clare sunt nu doar cerințe fundamentale ale hotărârii judecătorești și elemente indispensabile ale dreptului la un proces echitabil, ci și premisa exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar. În egală măsură, recurenta nu particularizează maniera în care ar fi fost nesocotite regulile de procedură evocate prin memoriul de recurs, respectiv prevederile art. 477 care dau valoare normativă regulii tantum devolutum quantum appellatum ori cele ale art. 479 alin. (1) care obligă instanța de prim control judiciar la a verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță și, în consecință, a realiza un examen propriu al criticilor și apărărilor părților și o "ascultare" reală și efectivă a tuturor elementelor esențiale ce-i sunt supuse verificării. II.2.2. Cu referire la cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 6, teza motivării străine de natura cauzei, Înalta Curte reține că, într-adevăr, din perspectiva cauzei juridice, instanțele de fond nu erau învestite cu analiza vreunui motiv de nulitate a contractului de donație fundamentat pe dispozițiile Decretului nr. 478/1954, trimiterea generică din cuprinsul cererii introductive (pag. 5) fiind făcută la argumentația dintr-o decizie de speță a fostului Tribunal Suprem. Însă, prima instanță și-a fundamentat soluția și pe nesocotirea dispozițiilor art. 1 și art. 4 din acest act normativ (pag. 16 par. 3 din sentința nr. 416/2021), iar apelantul Municipiul Craiova a criticat sentința și sub acest aspect, astfel că, valorizând tocmai caracterul devolutiv al căii de atac cu care era învestită, instanța de apel a argumentat corect că aceste dispoziții legale nu sunt aplicabile rationae temporis, câtă vreme Decretul nr. 478/1954 a fost adoptat ulterior perfectării donației din 03.12.1951, astfel că nu s-ar putea imputa că la data întocmirii actului nu au fost îndeplinite cerințe de valabilitate încă nelegiferate. II.2.3. În continuare, luând în examinare criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 8, prin care se susține greșita reținere a concluziei că sunt îndeplinite condițiile de valabilitate a donației, referitoare la intenția de a gratifica, la autorizarea acceptării donației și la calitatea de proprietar a donatorului, Înalta Curte constată caracterul lor nefondat. Astfel, demersul judiciar configurat prin elementele cererii introductive a supus analizei instanțelor de fond acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de donație autentificat sub nr. x/03.12.1951, motivele de nulitate ce fundamentează cauza juridică a acțiunii reclamantei fiind următoarele: lipsa cauzei donației dată de lipsa intenției de a gratifica (animus donandi), inexistența autorizației prevăzute de lege pentru acceptarea donației, precum și lipsa calității de proprietar a donatorului B.. Prealabil examinării criticilor de nelegalitate propriu-zise, se cuvine reamintit că în recurs se exercită strict un control de legalitate al hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute expres și limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită reanalizarea mijloacelor de probă și/sau reevaluarea situației de fapt. Altfel spus, faptele sunt stabilite în mod suveran de către instanțele de fond, în timp ce instanța de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, scopul recursului fiind verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) din același cod. Sub un prim aspect criticat, recurenta a susținut nevalabilitatea cauzei donației, în raport cu dispozițiile art. 966 din C. civ. de la 1864 cu referire la art. 800, art. 801 și art. 948 din același cod. Înalta Curte are în vedere că, pentru a fi valabilă, cauza (scopul) donației, ca a oricărui act juridic civil, trebuie să existe și să fie licită și morală (art. 966), legea instituind în cuprinsul art. 967 două prezumții legale, relative, privind valabilitatea și existența cauzei. Or, este de principiu că, stabilirea existenței intenției de a gratifica, ca element al cauzei donației, reprezintă o chestiune de fapt, cu privire la care au un drept suveran de apreciere prima instanță și cea de apel, ca instanțe de fond. Desigur, însă, că instanța de recurs poate aprecia cu privire la semnificația juridică a unor chestiuni de fapt deja stabilite; din acest unghi de analiză, Înalta Curte are a observa că circumstanțele factuale concrete reținute de instanța de apel îi fundamentează îndestulător concluzia, anume aceea că animus donandi a existat și rezultă în mod neîndoielnic din cuprinsul clauzelor contractului, nefiind făcută în proces dovada contrară prezumției legale relative anterior menționate, cum în mod greșit a argumentat prima instanță, care și-a fundamentat concluzia contrară doar pe aspecte pur generice, de context socio-politic, fără niciun fel de particularizare concretă la elementele specifice raporturilor juridice deduse judecății. În sensul acestei concluzii, instanța de apel a reținut că, simpla prezumție de notorietate a presiunilor exercitate după instaurarea puterii comuniste, necoroborată cu niciun alt mijloc de probă, nu poate conduce la concluzia lipsei cauzei la momentul încheierii actului juridic, aceasta fiind, dimpotrivă, infirmată de înscrisurile dosarului. Astfel, intenția donatorului B. de a gratifica a fost stabilită de către instanța devolutivă pe baza următoarelor circumstanțe factuale rezultate din probele administrate: mențiunea din cuprinsul actului, în sensul că donatorul intenționează să gratifice Sfatul Popular al Orașului Craiova (așadar, nu statul român), din dorința expres afirmată de a contribui prin actul său de binefacere la acțiunea de ocrotire a copiilor (destinația imobilului la acea epocă fiind "Casa copilului", devenită ulterior Spitalul de Copii "Filantropia"); utilizarea efectivă ulterioară a imobilului donat; statutul civil al donatorului (acesta fiind un bărbat în vârstă de 61 ani, fără familie proprie, necăsătorit, fără succesori legitimi recunoscuți), care face mai mult decât firească și credibilă dorința lui de a sprijini copiii defavorizați, abandonați în sistemul de stat. Întemeindu-se pe aceste elemente factuale, stabilite în procesul de reevaluare a probatoriului, apare deplin legal raționamentul deductiv al instanței de apel, care a reținut existența intenției donatorului de a gratifica autoritatea competentă a Orașului Craiova, nu în contextul unor pretinse presiuni politice, nedovedite, ci, dimpotrivă, din dorința clară și nealterată de a-și aduce aportul la sprijinirea copiilor instituționalizați, lipsiți de ocrotire părintească, ce erau deja găzduiți în respectivul imobil. Așadar, contrar susținerilor recurentei, concluzia existenței animus donandi, ca element al cauzei donației, este rezultatul aplicării corecte a dispozițiilor legale incidente la faptele juridice stabilite în devoluarea fondului, impunându-se a fi reiterat că atare chestiuni de fapt sunt apartenente sferei controlului de temeinicie, incompatibil cu scopul recursului. Sub cel de-al doilea aspect criticat, circumscris nulității donației pentru inexistența autorizațiilor prevăzute de lege, recurenta a invocat incapacitatea Sfatului Popular al Orașului Craiova de a primi donația, întrucât nu are calitate de persoană juridică și nu există o decizie a organului competent de acceptare a donației, ceea ce contravine dispozițiilor art. 817 din C. civ., art. 10 din Legea nr. 21/1924, art. 31 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 11/1944, art. 13 din Decretul nr. 259/1950 și art. 44, 75-85 din Constituția României din 1948. Înalta Curte reține că instanța de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare a regulilor speciale de acceptare a donației de către persoana juridică donatară, astfel cum sunt acestea reglementate de art. 10 din Legea nr. 21/1924, potrivit cu care "personale juridice nu pot primi liberalități decât dacă vor fi autorizate regal, pe baza unui jurnal al consiliului de miniștri", precum și de art. 31 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 11/1944 potrivit cu care donațiunile și legatele făcute altor persoane juridice decât cele indicate sub lit. l) și b) (statului și provinciilor) se vor accepta prin "deciziunea organului cu drept de dispoziție". Astfel cum în mod corect a observat instanța de apel, actul de donație nr. 821/03.12.1951 a fost întocmit în formă autentică, prin mijlocirea grefei Tribunalului Dolj, secția a III-a, în prezența părților, donatorul B., proprietarul imobilului donat, și donatarul Sfatul Popular al Orașului Craiova, reprezentat prin vicepreședintele Comitetului Executiv, D., care și-au însușit prin semnătură conținutul contractului, fiind astfel întrunite cerințele de solemnitate prevăzute de art. 817 din C. civ.. Ca atare, acceptarea donației emană de la reprezentantul Comitetului Executiv al Sfatului Popular, organ de dispoziție al persoanei juridice gratificate în înțelesul art. 13 din Decretul nr. 259/1950. Așadar, nu poate fi primită susținerea recurentei în sensul că încheierea actului de donație s-ar fi realizat cu nerespectarea cerințelor prescrise de dispozițiile legale evocate prin memoriul de recurs, circumstanțele particulare ale cauzei, anterior enunțate, neevidențiind o nesocotire a normelor speciale în materia capacității donatarului de a încheia contractul de donație. Sub cel din urmă aspect criticat, recurenta susține lipsa calității de proprietar a donatorului B. asupra imobilului din mun. Craiova, obiect material al donației litigioase. Reiterând limitele controlului de legalitate îngăduit instanței de recurs, din sfera căruia ies aspectele referitoare la reevaluarea probelor și la restabilirea situației de fapt, Înalta Curte are a observa că apartenența bunului la patrimoniul donatorului reprezintă concluzia neechivocă a întregului proces de apreciere a probatoriului dosarului, expus de instanța de apel într-o motivare detaliată, clară, logică și convingătoare, în cadrul căreia a explicat maniera în care toate probele au fost cântărite, comparate și verificate unele prin altele, demonstrându-se neîndoielnic faptul că la data autentificării donației, 03.12.1951, imobilul se găsea în proprietatea exclusivă a donatorului B., și nu a fratelui său E. (predecedat, având-o ca moștenitoare testamentară pe F., autoarea reclamantei). Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel nu a realizat o "apreciere unilaterală și selectivă" a dovezilor administrate ci, dimpotrivă, a interpretat egal și imparțial toate mijloacele de probă și a justificat, în mod suficient și adecvat, atât reținerea celor care-i sprijină soluția (copia cărții de identitate nr. 24/04.10.1939 emisă de Baroul Gorj; Ordonanța definitivă nr. 55/1949 emisă de Tribunalul Gorj; mențiunile din actul de donație care descriu bunul; matricola nr. 696 privind imobilul din Craiova, str. x; prezumția că cei doi frați E. și B. ar fi procedat la împărțirea averii familiei), cât și înlăturarea altora (precum tabelul întocmit în anul 1953, cu imobilele propuse spre naționalizare). Cu referire la pretinsa încălcare a regulilor procedurale în materie de apreciere a probelor, statuate de art. 264 din C. proc. civ., Înalta Curte reține caracterul nefondat al criticii formulate, întrucât instanța de apel a evaluat individual fiecare mijloc de probă și, respectiv, global întregul probatoriu administrat în proces, analizând separat și mai apoi corelat forța doveditoare a tuturor mijloace de probă, în scopul stabilirii situației de fapt reale și al aflării adevărului în cauză. Astfel cum s-a argumentat deja în cele ce precedă, curtea de apel ca instanță de prim control judiciar era ținută a verifica, conform art. 479 din C. proc. civ., în limitele cererilor de apel și a apărărilor formulate, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, obligație legală la care s-a conformat întocmai atunci când, devoluând fondul, a reevaluat întregul material probatoriu și a interpretat riguros fiecare mijloc de probă, cum poate fi lesne observat din cuprinsul considerentelor dedicate chestiunilor de fapt. Devine, astfel, de domeniul evidenței concluzia că, în realitate, substanța nemulțumirilor recurentei-reclamante se constituie din aspecte care țin de împrejurările de fapt stabilite pe baza probatoriului dosarului, iar prin criticile formulate se tinde la reaprecierea probelor și la schimbarea situației de fapt, aspecte de temeinicie ce nu mai pot fi repuse în discuție în faza extraordinară de atac a recursului. În consecință, și acest ultim motiv de recurs este nefondat. Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că încheierea și decizia recurate au fost pronunțate cu respectarea prevederilor legale, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat.