ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1242/2023

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj – secția I civilă la 2 mai 2018, sub nr. x/2018, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L., au solicitat constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. x/09.10.2017, autentificat la BNP D., încheiat între C. S.R.L. și E. S.R.L. și pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul-clădire situat în Craiova, str. x, în suprafață de 213,37 mp, județul Dolj, fost CF nr. x, actual CF nr. x, nr. cadastral x. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1179 și următ., art. 1244, art. 1270, art. 1279 și art. 1669 C. civ. Prin cererea formulată la pentru termenul din 16 noiembrie 2018, reclamanții au arătat că sunt de acord cu introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a societății F. S.A., pusă în discuție de instanță la termenul din 5 octombrie 2018. Prin aceeași cerere, reclamanții au cerut introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a societății E., iar cele două pârâte au fost introduse în cauză prin încheierea din 16 noiembrie 2018 a Tribunalului Dolj – secția I civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2018.

Hotărârea Tribunalului Dolj Prin sentința nr. 437 din 8 iulie 2019, Tribunalul Dolj – secția I civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâta F. S.A.; a respins acțiunea formulată de reclamanții A. și B. față de această pârâtă, ca fiind greșit îndreptată; a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanții A. și B., față de ceilalți pârâți, C. S.R.L. și E., sub aspectul ambelor capete de cerere, constatarea nulității și obligația de a face.

Hotărârile Curții de Apel Craiova 3.1 Prin decizia nr. 2217 din 9 septembrie 2020, Curtea de Apel Craiova – secția I civilă a admis apelurile declarate de reclamanții A., B. și de pârâta S.C. E. împotriva sentinței nr. 437 din 8 iulie 2019, pronunțată de Tribunalul Dolj – secția I civilă, în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.R.L.; a anulat sentința civilă apelată și a reținut cauza pentru rejudecare, fixând termen de judecată la 14 octombrie 2020, pentru când a dispus citarea părților. 3.2 Prin decizia nr. 145 din 14 aprilie 2022, Curtea de Apel Craiova – secția I civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei F. S.A. și a respins acțiunea formulată împotriva acestei pârâte; a respins excepția lipsei de interes, invocată de pârâta E.; a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtele E. și C. S.R.L., prin administrator judiciar G..

Soluția asupra recursului declarat împotriva deciziei nr. 2217 din 9 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Craiova – secția I civilă Prin decizia nr. 2416 din 11 noiembrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția I civilă a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de pârâta S.C. E. împotriva deciziei nr. 2217 din 9 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Craiova – secția I civilă.

Recursul declarat împotriva deciziei nr. 145 din 14 aprilie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Craiova – secția I civilă Împotriva deciziei nr. 145 din 14 aprilie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Craiova – secția I civilă, au declarat recurs reclamanții A. și B.. Ulterior expunerii situației de fapt, în susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenții A. și B. arată că instanța de apel a încălcat prevederile art. 431 din acest act normativ, cu privire la efectele lucrului judecat. Menționează că atât prin motivele de apel, cât și în fața instanței au invocat faptul că împotriva refuzului de notare în cartea funciară a promisiunii de vânzare-cumpărare au formulat plângere, admisă de Tribunalul Dolj, în dosarul nr. x/2017. Recurenții afirmă că, la momentul perfectării contractului nr. x din 9.10.2017, în cartea funciară era notată cererea lor de reexaminare, astfel încât părțile, deși au cunoscut cuprinsul cărții funciare, și-au asumat încheierea contractului, iar Tribunalul Dolj a validat susținerile recurenților, în sensul că promisiunea recurenților trebuia notată în cartea funciară, având dată anterioară în raport de actele încheiate între intimatele E. și C. S.R.L.. Învederează că aceste aspecte nu au fost analizate de instanța de apel, iar analiza relevată în ultimele două paragrafe de la pag. 9 contravine hotărârii judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2017, care a validat înscrierea promisiunii în cartea funciară. Contrar acestei analize, intimatele au cunoscut cuprinsul cărții funciare întrucât era notată cererea recurenților de reexaminare împotriva refuzului de notare a promisiunii. Cu privire la încălcarea dispozițiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., recurenții arată că, la pag. 9 din hotărârea recurată, instanța a apreciat în mod greșit că nu poate fi analizat motivul de nulitate privind încălcarea unei clauze de inalienabilitate - subînțeleasă în convențiile din care se naște obligația de a transmite, în viitor, proprietatea – reținând că a fost invocat pentru prima dată în apel. A preciază că instituția fraudei la lege, care reprezintă în fapt cauza cererii de chemare în judecată, presupune per se încălcarea unor norme legale imperative prin încheierea actului a cărui nulitate se solicită. Astfel, în legătură cu clauza de inalienabilitate subînțeleasă, menționează că aceasta nu poate constitui motiv distinct de nulitate, care să intre sub incidența dispozițiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ. întrucât interdicția este legală și se aplică tuturor convențiilor din care se naște obligația de a transmite în viitor proprietatea către o persoană determinată sau determinabilă. Susțin că alin. (4) al aceluiași articol prevede expres că părțile pot să expliciteze pretențiile menționate în cererile sau apărările făcute în fața primei instanțe. Afirmă că, prin lege, era interzisă încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 09.10.2017, care a făcut obiectul promisiunii recurenților și arată că instanța a apreciat, în mod greșit, că aspectele invocate încalcă dispozițiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ. Recurenții reclamă încălcarea dispozițiilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ. privind obligația instanței de a se pronunța asupra tuturor aspectelor cu care a fost învestită. În susținerea acestui motiv de recurs, arată că instanța de apel nu a analizat toate aspectele invocate de recurenți, cu precădere cele privind conduita părților, care face dovada fraudării legii și a intereselor recurenților. Astfel, la pag. 10 din hotărârea recurată, instanța a reținut greșit că aspectele privind obținerea vreunui profit sau cel privind modul de redactare a hotărârilor AGA ale celor două pârâte (...) nu fac obiectul cauzei, fiind invocate pentru prima dată prin concluziile scrise formulate în rejudecare. Însă, chestiunile referitoare la prețul de cumpărare și, ulterior, de vânzare al imobilului au fost invocate în motivele de apel la pag. 6-7. Recurenții susțin că, în rejudecare, au fost reanalizate probele aflate la dosar, învederând că la 28.05.2019, la dosarul instanței de fond, au fost depuse și înscrisurile din dosarul notarial, printre care și hotărârea AGA nr. 53 din 02.10.2017, prin care asociații societății C. au decis vânzarea clădirii către E.. În hotărârea AGA s-a precizat expres că a fost delegat administratorul H. (...), ca în numele societății să semneze la notarul public contractul de vânzare-cumpărare. Susțin că, prin hotărârea AGA nr. 630 din 09.10.2017, emisă de E., s-a hotărât cumpărarea imobilului de la C. S.R.L., cele două hotărâri AGA fiind identice, ceea ce denotă că au fost întocmite de aceeași persoană, în aceeași împrejurare. Hotărârea AGA nr. 53 din 02.10.2017 a fost întocmită ca o garanție suplimentară pentru E. S.R.L., iar hotărârea AGA nr. 630 din 09.10.2017 corespunde cu semnarea contractului pe care recurenții îl contestă în cauză. Aceste aspecte reprezintă, în fapt, o analiză a probelor care se regăseau la dosarul cauzei, nefiind chestiuni noi, invocate pentru prima dată în cadrul concluziilor, iar instanța avea obligația să le analizeze. Recurenții afirmă că instanța de apel nu a analizat și aspectele referitoare la conținutul actului de vânzare–cumpărare a cărui nulitate s-a solicitat. Pe tot parcursul judecății, inclusiv prin motivele de apel, recurenții au arătat că avansul în valoare de 300.000 de euro a fost achitat, în realitate, din banii încasați de la promitenții-cumpărători, iar nu de către E., în baza unor relații contractuale mai vechi, astfel cum au stipulat cu rea-credință părțile în contractul de vânzare-cumpărare. Arată că C. S.R.L. a încheiat promisiuni de vânzare cumpărare și cu numiții I. (pentru 411.500 RON, achitați la data semnării, 19.05.2017), J. (16.05.2017, pentru suma de 90.000 euro, achitată) și K., la 16.05.2017, iar avansul achitat la 15.06.2017 de către C. S.R.L. provine din banii promitenților-cumpărători. Deși a primit bani de la recurenți și de la promitenții-cumpărători, anterior încheierii contractului, C. S.R.L. a declarat, împreună cu E., că suma de 917.000 euro a fost achitată de aceasta din urmă, iar primele tranșe în valoare totală de 300.000 euro provin din relațiile comerciale pe care cele două societăți le-ar fi derulat în baza contractului comercial nr. x din 19.10.2015. În realitate, o parte din banii achitați vânzătoarei F. S.A. provin de la promitenții-cumpărători. Procedând în acest mod, cele două intimate au mascat proveniența banilor, pentru a ascunde promisiunile pe care C. S.R.L. le încheiase anterior cu promitenții-cumpărători, deci și cu recurenții. Acest aspect nu a fost analizat de instanța de apel, deși prezintă relevanță deosebită în cauză întrucât contribuie la dovedirea complicității, a fraudei și a intenției de a-i prejudicia pe cumpărătorii de bună-credință. Afirmă recurenții că, în speță, nu prezintă relevanță soluția pronunțată în dosarul nr. x/2019 întrucât conținutul economic al tranzacțiilor a fost analizat din perspectiva lipsei cauzei, iar nu din cea a fraudei la lege. Învederează că aceste motive nu au fost analizate de instanța de apel, deși au fost invocate pe tot parcursul judecății și reprezintă o dovadă a intenției de a frauda interesele cumpărătorilor de bună-credință precum și a complicității intimatelor C. S.R.L. și E.. În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenții au solicitat să se constate că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază și că nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din acest act normativ. Astfel, deși instanța de apel a făcut referire la declarațiile martorilor, acestea nu au fost analizate integral, fiind menționată existența unor contradicții între declarațiile date la poliție și cele din fața instanței, fără a se stabili, însă, ce formă a avut în vedere și motivul pentru care a acceptat o anumită formă a declaraților. Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenții au susținut că au fost aplicate greșit dispozițiile art. 1236 și art. 626-627 C. civ. Precizează că, în speță, cauza ilicită este reprezentată de faptul că societățile pârâte, deși nu aveau dreptul să încheie contractul de vânzare-cumpărare cu privire la bunul care a făcut obiectul promisiunii încheiate cu recurenții, au procedat, prin manopere frauduloase, la ocolirea interdicției de înstrăinare, E. dobândind bunul cu eludarea dispozițiilor art. 627 alin. (4) C. civ. Apreciază că instanța nu a avut în vedere situația juridică a clădirii, ulterior încheierii contractului a cărui nulitate s-a solicitat, în sensul că aceasta a fost vândută către L. S.R.L. la preț dublu, cu o dobândă de 100.000 de euro pe lună, pentru ca, ulterior, să revină în proprietatea E.. Susțin că terțul dobânditor, E., a fost de rea-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, impunându-i reprezentantului societății C. S.R.L. să încheie o serie de acte succesive, cu scopul de a obține proprietatea asupra clădirii. Mai arată că terțul dobânditor cunoștea existența promisiunii de vânzare-cumpărare a recurenților cu privire la bunul pe care l-a dobândit. Recurenții invocă dispozițiile art. 901 alin. (2) C. civ. și arată că, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, era contestat cuprinsul cărții funciare, fiind notată cererea de reexaminare admisă de Tribunalul Dolj. Menționează că, din cuprinsul cărții funciare rezultă o cauză care să justifice rectificarea acesteia în favoarea altei persoane, iar administratorul societății E. cunoștea despre existența unor promisiuni anterioare încheierii contractului a cărui nulitate au solicitat a se constata. Susțin că și C. S.R.L. a dat dovadă de rea-credință prin prisma faptului că nu a respectat interdicția legală de înstrăinare a bunului și a conlucrat cu terțul dobânditor în frauda intereselor recurenților. Afirmă că, deși recurenții au dat dovadă de bună-credință și au achitat integral prețul aferent promisiunii de vânzare-cumpărare, C. S.R.L. a precizat, în cadrul contractului de vânzare-cumpărare nr. x (încheiat cu F.) că prețul a fost achitat integral de E., creând premisele unei datorii preexistente. În cuprinsul extrasului de carte funciară solicitat de notar în vederea autentificării contractului de vânzare-cumpărare încheiat între cele două intimate, figura notată cererea recurenților de reexaminare pentru notarea promisiunii, aspect consemnat în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare nr. x, la pag. 2, paragr. 2. Afirmă recurenții că reaua-credință a promitentei-vânzătoare C. S.R.L. rezultă din încercarea de blocare a cărții funciare pentru a nu se nota promisiunea reclamanților, prin perfectarea consecutivă, atât a contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu F. S.R.L., cât și a promisiunii de vânzare-cumpărare încheiat cu E., care, ulterior, a fost transformată în contract de vânzare-cumpărare. Susțin că a fost încălcată interdicția legală de înstrăinare a bunului întrucât, deși a luat cunoștință de cuprinsul cărții funciare în care era menționată cererea recurenților de reexaminare, E. a persistat în încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Întâmpinarea și răspunsul la întâmpinare Prin întâmpinarea depusă la 9 septembrie 2022, intimata E. a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea motivelor de recurs în dispozițiile art. 488 C. proc. civ., iar, pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. La 23 septembrie 2022, pârâta C. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a solicitat admiterea recursului formulat de reclamanți.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 16 februarie 2023, a fost admis în principiu recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 145 din 14 aprilie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, în dosarul nr. x/2018 și a fost fixat termen de judecată la 25 mai 2023, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Decizia recurată a fost criticată din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ce constituie dreptul comun în materia nulității actelor de procedură și care se referă la încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, precum și nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs. În acest sens, recurenții impută instanței de apel că judecata s-a efectuat cu nerespectarea dispozițiilor art. 431 C. proc. civ., fiind nesocotite efectele deciziei civile nr. 2292 din 6 decembrie 2019, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția I civilă, în dosarul nr. x/2917. Potrivit art. 431 C. proc. civ.."(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect. (2) Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă". Efectele autorității de lucru judecat, astfel cum rezultă din art. 431 C. proc. civ. sunt: efectul negativ sau extinctiv al lucrului judecat, de natură să împiedice o nouă judecată atunci când există identitate de calitate a părților, aceeași cauză juridică și același obiect al cererii de chemare în judecată, spre a se evita contradicția între dispozitivele hotărârilor judecătorești; efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, de natură să permită oricăreia dintre părți să poată opune lucrul anterior judecat într-un litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă. Pornind de la aceste considerații teoretice, se constată că, prin decizia în raport de care se invocă autoritatea de lucru judecat, a fost admis apelul declarat de apelanții intimați A. și B. împotriva sentinței civile nr. 11084 din 5 noiembrie 2018, pronunțată de Judecătoria Craiova, în dosarul nr. x/2017; a fost schimbată, în parte, sentința apelată, în sensul că a fost admisă plângerea formulată de intimata petentă Societatea profesională notarială M. împotriva încheierii nr. 147227/2017 și a încheierii nr. 149919/2017, emise de OCPI Dolj; au fost anulate aceste încheieri în ceea ce privește respingerea cererii de notare a promisiunii de vânzare cumpărare autentificată sub nr. x/2017 de BNP N. în cartea funciară nr. x, actual 60514 a imobilului situat în mun. Craiova, str. x, jud. Dolj; a fost obligat OCPI Dolj la înscrierea promisiunii de vânzare cumpărare autentificată sub nr. x/2017 de BNP N., în înscrierea în cartea funciară nr. x, actual 60514 a imobilului situat în mun. Craiova, str. x, jud. Dolj. Astfel, decizia invocată a fost pronunțată în legătură cu o cerere căreia îi sunt aplicabile dispozițiile prevăzute de art. 527-537 C. proc. civ. privind procedura necontencioasă. Conform art. 535 C. proc. civ., încheierile pronunțate în procedura necontencioasă nu au autoritate de lucru judecat. Având în vedere că dispozițiile art. 535 C. proc. civ. exclud autoritatea de lucru judecat din sfera efectelor hotărârilor judecătorești pronunțate în procedura necontencioasă, fără ca legiuitorul să facă vreo distincție sau să circumstanțieze în vreun fel aplicabilitatea acestor prevederi procedurale, ceea ce atrage inexistența oricărui efect, pozitiv sau negativ (astfel cum sunt reglementate de dispozițiile art. 431 C. proc. civ.), al hotărârilor judecătorești pronunțate în această materie, se reține că această critică este neîntemeiată. O altă critică ce se încadrează în dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ. vizează încălcarea dispozițiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., sens în care recurenții susțin că instanța a apreciat, în mod greșit, că nu poate fi analizat motivul de nulitate privind încălcarea unei clauze de inalienabilitate, subînțeleasă în convențiile din care se naște obligația de a transmite, în viitor, proprietatea întrucât a fost invocat pentru prima dată în apel. Recurenții învederează că instituția fraudei la lege, care reprezintă în fapt cauza cererii de chemare în judecată, presupune per se încălcarea unor norme legale imperative prin încheierea actului a cărui nulitate se solicită, iar încălcarea clauzei de inalienabilitate nu poate constitui motiv distinct de nulitate, care să intre sub incidența dispozițiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ. întrucât interdicția este legală și se aplică tuturor convențiilor din care se naște obligația de a transmite în viitor proprietatea către o persoană determinată sau determinabilă. Înalta Curte reține că, din perspectiva limitelor efectului devolutiv al apelului, dispozițiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ. prevăd că în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi, iar potrivit principiului tantum devolutum quantum iudicatum, efectul devolutiv al apelului este limitat numai la ceea ce s-a judecat de către prima instanță. Raportând cele expuse la litigiul pendinte, Înalta Curte reține că analiza cauzelor de nulitate ale actului juridic se impunea a fi efectuată de instanța de apel în raport de limitele stabilite la fondul cauzei, cu respectarea principiului disponibilității, aspect ce se verifică în cauză. Înalta Curte observă că primul petit al recurenților reclamanți din cadrul cererii de chemare în judecată a fost în sensul constatării nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. x/09.10.2017, autentificat la BNP D., încheiat între C. S.R.L. și E. S.R.L., temeiul de drept al cererii fiind art. 1179 C. civ., iar prin notele scrise depuse la 28 februarie 2019, reclamanții au arătat că promisiunea bilaterală de vânzare cumpărare din 2 octombrie 2017 asupra întregului imobil a fost încheiată de pârâte cu fraudarea intereselor reclamanților. Astfel, contractul de vânzare cumpărare a fost supus analizei instanței de fond, cu respectarea principiului disponibilității, din perspectiva motivului de nulitate privind existența unei cauze ilicite invocat de reclamanți. Or, câtă vreme nu a existat o cerere distinctă la fond, având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare pentru încălcarea unei clauze de inalienabilitate, subînțeleasă în convențiile din care se naște obligația de a transmite, în viitor, proprietatea, în mod corect instanța de apel a apreciat că aceasta reprezintă o cerere nouă în apel, iar acest motiv de nulitate nu a fost analizat sub aspectul fondului său întrucât s-a opus impedimentul procedural de analiză reprezentat de art. 478 alin. (3) C. proc. civ. Este eronată susținerea recurenților, conform căreia acest aspect trebuie considerat, în sensul art. 478 alin. (4) C. proc. civ., ca făcând implicit obiectul judecății la fond întrucât interdicția este legală și se aplică tuturor convențiilor din care se naște obligația de a transmite în viitor proprietatea către o persoană determinată sau determinabilă. Aceasta întrucât sensul dispozițiilor art. 478 alin. (4) C. proc. civ., potrivit cărora pârțile pot însă să expliciteze pretențiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanțe, este acela de a fi luate în considerare și așa-numitele cereri implicite sau virtualmente cuprinse în ceea ce a fost dedus judecății primei instanțe, în așa fel încât, în absența acestora, pretenția principală nu își găsește o dezlegare integrală și nicio rezolvare corectă. Unei asemenea ipoteze nu i se poate circumscrie situația mai multor cauze de nulitate, încadrate și sancționate de dispoziții legale diferite, precum în speța pendinte. În contextul procesual creat de reclamanți prin criticile deduse judecății în apel, aceștia nu au urmărit lămurirea/explicitarea motivului de nulitate invocat, ci, în mod evident, au tins la o extindere a cadrului judecății prin indicarea unui alt motiv de nulitate, prevăzut de art. 627 alin. (4) C. civ., ceea ce reprezintă invocarea unei cauze juridice noi, distincte celei inițiale. Acesta a fost sensul interpretării dat dispozițiilor art. 478 alin. (4) C. proc. civ. și prin Decizia HP nr. 28/2015, prin care s-a statuat că "explicitarea pretențiilor nu are semnificația modificării cadrului procesual sub aspectul obiectului judecății și a derogării de la dispozițiile alin. (1) și (3) ale art. 478 C. proc. civ.." Recurentul a susținut și încălcarea dispozițiilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ., arătând că instanța de apel nu a analizat toate aspectele invocate de recurenți, cu precădere cele privind conduita părților, care face dovada fraudării legii și a intereselor recurenților, precum și aspectele referitoare la conținutul actului de vânzare cumpărare a cărui nulitate a fost solicitată, cu referire la declarațiile privind proveniența sumelor achitate de către pârâta E. pârâtei C. S.R.L Potrivit art. 22 alin. (6) C. proc. civ., "judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel." Această regulă este dezvoltată în cadrul art. 397 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății și nu poate da mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel. Ca atare, instanța judecătorească este obligată să statueze asupra celor solicitate de către părți, fără a putea depăși ca regulă, cadrul procesual trasat de către acestea în exercitarea acțiunii civile, atât sub forma cererilor în justiție, cât și a apărărilor. Se observă că instanța de apel, fiind învestită cu soluționarea unei cereri de constatare a nulității absolute pentru cauză ilicită, a analizat condițiile necesare incidenței acestui motiv de nulitate, atât prin raportare la conduita părților, cât și la conținutul actului de vânzare cumpărare a cărui nulitate se solicită, reținând că în decizia nr. 544 din 28 septembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, nu s-a dovedit că actul de vânzare cumpărare nr. x/2017 ar fi lipsit de cauză, apelanta vânzătoare C. S.R.L. îndeplinindu-și obligația asumată anterior, la un preț care a fost achitat, precum și că, din faptul că prețul este același, nu se poate deduce lipsa cauzei. Astfel, în cauză nu poate fi identificată o încălcare a normelor procedurale care consacră principiul rolului activ al judecătorului în desfășurarea procesului, pentru a fi incident motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Critica ce se subsumează dispozițiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ. vizează nemotivarea hotărârii atacate, recurenții susținând încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. În acest sens, au afirmat că, deși instanța de apel a făcut referire la declarațiile martorilor, acestea nu au fost analizate integral, fiind menționată existența unor contradicții între declarațiile date la poliție și cele din fața instanței, fără a se stabili, însă, ce formă a avut în vedere și motivul pentru care a acceptat o anumită formă a declaraților. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Motivul de recurs reglementat la punctul 6 este incident în situația în care hotărârea atacată cuprinde în considerentele sale constatări distincte, contradictorii sau confuze, astfel că instanța de recurs nu poate determina în ce măsură o anumită normă juridică a fost sau nu corect aplicată. Înalta Curte consideră că este îndeplinită obligația instanței de a argumenta soluția adoptată, consacrată legislativ de dispozițiile citate, în cauză, instanța de apel expunând într-o manieră clară și convingătoare argumentația de fapt și de drept, raționamentele logico-juridice care au stat la baza adoptării soluției de respingere a apelului reclamanților. De altfel, se constată că această critică a recurenților nu se circumscrie unor aspecte de nelegalitate, câtă vreme, deși formal, invocă încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în realitate critică modalitatea de apreciere de către instanța de apel a probatoriilor administrate. Or, evaluarea instanței cu privire la probe și întemeierea raționamentului judiciar pe acele probe pe care le-a apreciat ca fiind concludente și lămuritoare pentru situația de fapt reținută reprezintă un aspect de temeinicie și nu de nelegalitate, a cărui analiză este incompatibilă cu controlul de legalitate efectuat în recurs. În susținerea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 teza a II-a C. proc. civ., recurenții au invocat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1236 și art. 626-627 C. civ. În speță, recurenții au susținut că ilicitul cauzei este reprezentat de faptul că societățile pârâte, deși nu aveau dreptul să încheie contractul de vânzare-cumpărare cu privire la bunul care a făcut obiectul promisiunii încheiate cu recurenții, au procedat, prin manopere frauduloase, la ocolirea interdicției de înstrăinare, E. dobândind bunul cu eludarea dispozițiilor art. 627 alin. (4) C. civ. Or, astfel cum s-a reținut în precedent, instanța nu a fost învestită cu soluționarea unui capăt de cerere subsidiar vizând constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare nr. x/09.10.2017, autentificat la BNP D., pentru încălcarea unei clauze de inalienabilitate, astfel încât nu poate fi supusă analizei cauza ilicită a contractului, în temeiul dispozițiilor art. 627 alin. (4) C. civ. întrucât, în virtutea principiului dreptului de dispoziție al părților, reglementat de art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) C. proc. civ., instanța nu se poate pronunța în privința unui capăt de cerere ce excedează cadrului obiectiv trasat de părți. O altă critică formulată vizează încălcarea dispozițiilor art. 1236 alin. (2) C. civ. cu privire la condițiile ce trebuie îndeplinite de cauza actului juridic, recurenții invocând intenția pârâtelor C. S.R.L. și E. de a-i frauda pe reclamanți, apreciind că pârâta E. a fost de rea credință. Cauza licită și morală a contractului reprezintă una dintre condițiile esențiale prevăzute de lege pentru încheierea valabilă a acestuia, alături de capacitatea de a contracta, consimțământul părților, obiectul determinat și licit, cerințe reglementate de art. 1179 alin. (1) C. civ. Cauza este motivul care determină fiecare parte să încheie contractul, astfel cum stipulează art. 1235 C. civ., însă, din perspectiva sancțiunii nulității contractului, interesează nu scopul imediat - causa proxima - care este abstract și invariabil în cadrul unei anumite categorii de acte juridice, ci cauza sau scopul mediat - causa remota - care este concret și variabil de la o categorie de acte juridice la alta ori chiar în cadrul aceleiași categorii de acte juridice. Motivul de nulitate valorificat în cauza de față este cauza ilicită, prin urmare, o cauză contrară legii și ordinii publice, conform art. 1236 alin. (2) C. civ. Cauza ilicită atrage nulitatea absolută a contractului dacă este comună ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia s-o cunoască (art. 1238 alin. (2) C. civ.), însă existența unei cauze valabile se prezumă până la proba contrară (art. 1239 alin. (2) C. civ.). În condițiile în care legea prezumă relativ existența unei cauze valabile, reclamantului îi revine sarcina de a proba, în condițiile art. 249 C. proc. civ., existența unei cauze ilicite comune sau în caz contrar, cunoașterea caracterului ilicit al cauzei de către cocontractant sau a împrejurării că acesta ar fi trebuit să îl cunoască. Aceasta cu atât mai mult cu cât, pentru aplicarea sancțiunii nulității contractului în ipoteza cauzei ilicite, este necesar ca ambele părți să fi urmărit un asemenea scop ilicit sau cel puțin ca cealaltă parte să fi cunoscut efectiv sau să fi trebuit să cunoască acest scop urmărit de cocontractant. În acest sens sunt dispozițiile exprese ale art. 1238 alin. (2) C. civ., potrivit cărora "cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului dacă este comună ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia s-o cunoască". Înalta Curte observă că, sub aspectul acestei critici, curtea de apel a procedat la înlăturarea cauzei de nulitate invocate de reclamanți întrucât, raportat la probațiunea administrată, a reținut că nu s-a dovedit că cele două pârâte au avut scopul comun de a-i frauda pe reclamanți, iar pârâta E. S.R.L. nu a fost de rea-credință la încheierea actului, ceea ce denotă inexistența unei cauze ilicite a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/09.10.2017 de BNP D.. Concluzia privind lipsa scopului comun al celor două pârâte de a-i prejudicia pe reclamanți s-a fundamentat pe stabilirea situației de fapt, în baza reevaluării de către instanța de apel a probelor dosarului, operațiuni care sunt circumscrise sferei controlului de temeinicie impus instanței devolutive și care, neîndoielnic, ies din domeniul verificărilor de legalitate îngăduite instanței de recurs. Se reține, contrar susținerilor recurenților, că instanța de apel a valorificat corect existența elementului esențial referitor la buna-credință a pârâtei E., concluzionând în cadrul silogismul judiciar în sensul neincidenței în speță a motivului de nulitate privind cauza ilicită. Aceasta întrucât, pornind de la caracterul relativ al prezumției în discuție, instanța de apel a înlăturat susținerea grefată pe reaua-credință, reținând pe seama pârâtei E. existența bunei-credințe la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare a cărui anulare se solicită, rezultând din lipsa notării în cartea funciară a promisiunii de vânzare cumpărare încheiate de pârâta C. S.R.L. cu reclamanții. Din dispozițiile art. 901 alin. (2) C. civ. rezultă condițiile dobândirii cu bună credință a unui drept tabular, ce trebuie îndeplinite în mod cumulativ, respectiv: să nu fi fost înregistrată, mai înainte de înregistrarea cererii de înscriere a dreptului terțului dobânditor, nicio acțiune prin care se contestă cuprinsul cărții funciare; din cuprinsul cărții funciare să nu rezulte nicio cauză care să justifice rectificarea acesteia în favoarea altei persoane; terțul dobânditor să nu fi cunoscut, pe altă cale, inexactitatea cuprinsului cărții funciare. Având în vedere faptul că la data încheierii contractului de vânzare cumpărare a cărui anulare se solicită nu fusese notată în cartea funciară promisiunea de vânzare cumpărare încheiată cu reclamanții, instanța de apel a apreciat, în mod corect, că nu se poate reține reaua credință a pârâtei cumpărătoare, în raport de dispozițiile art. 901 alin. (2) din C. civ. Contrar susținerilor recurentului, cererea având ca obiect reexaminarea împotriva refuzului de notare a promisiunii de vânzare cumpărare nu poate fi asilmilată cu însăși notarea promisiunii, în condițiile în care art. 902 alin. (1) și (2) C. civ. menționează notările care asigură opozabilitatea față de terți, printre care și antecontractul. O astfel de convenție devine opozabilă terțelor persoane exclusiv prin notare, iar prin terți se înțelege orice persoană care a dobândit un drept real sau un alt drept în legătură cu imobilul înscris în cartea funciară. Drept urmare, reținând nedovedit scopul pârâtelor de a-i frauda pe reclamanți, deși sarcina probei revenea acestora din urmă, conform art. 249 C. proc. civ., prezumția care operează este cea a existenței unei cauze valabile a contractului, așa cum rezultă fără echivoc din dispozițiile art. 1239 alin. (2) C. civ. Se mai reține că, spre deosebire de contractul de vânzare-cumpărare care transferă cumpărătorului dreptul de proprietate asupra bunului vândut, antecontractul de vânzare-cumpărare îi conferă promitentului-vânzător, în caz de nerespectare a obligației asumate de promitentul-vânzător, un drept de creanță constând în plata de despăgubiri, nefiind translativ de proprietate. Așadar, dacă promitentul vânzător nu își respectă obligația și vinde bunul unei alte persoane, beneficiarul cumpărător nu poate cere predarea bunului întrucât nu a devenit proprietar, iar vânzarea încheiată cu o altă persoană este, sub rezerva fraudei, valabilă. Prin urmare, beneficiarul cumpărător nu poate cere decât daune interese, care, de altfel, au fost stabilite prin actul încheiat de reclamanți cu pârâta C. S.R.L. la suma de 484.000 RON. În raport de aceste considerente, rezultă că în mod legal a concluzionat instanța de apel că nu se poate reține existența unei fraude la lege prin pretinsa încălcare de către pârâtele E. și C. S.R.L. a unor dispoziții legale, în condițiile în care reclamanții nu au probat participarea acestora la mecanismul de fraudare a legii. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 145 din 14 aprilie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, în dosarul nr. x/2018.