ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2140/2024

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată în 22 septembrie 2021, sub nr. x/2021, pe rolul Tribunalului Dolj, secția I civilă, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții B. S.R.L., prin administrator judiciar C. SPRL, D. și E., fosta F. SPA, Sucursala Craiova, solicitând să se constatate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/29.11.2010 autentificat la BNP G. și a contractului de garanție imobiliară autentificat sub nr. x/29.11.2010 de BNP G. privind apartamentul situat în Craiova, str. x A, jud. Dolj și rectificarea tabulară prin radierea înscrierii pe numele pârâtei D. a dreptului de proprietate asupra apartamentului și reînscrierea acestui drept pe numele reclamantei.

Prin încheierea din data de 25.03.2022, Tribunalul Dolj, secția I civilă a admis excepția necompetenței sale materiale specializate a și a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea secției a-II-a civilă a Tribunalului Dolj.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Dolj, secția a II-a civilă, la data de 04.04.2022, sub nr. x/2021*.

Prin sentința nr. 134/2023 din 12 iunie 2023, Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă a admis excepția lipsei de interes în formularea cererii de chemare în judecată, invocată de pârâta D. prin notele scrise și a respins cererea de chemare în judecată ca lipsită de interes.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel A..

Prin decizia nr. 144/2024 din 19 martie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Craiova – secția a II-a Civilă a fost respins apelul formulat de A. ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs A..

Motivele de recurs sunt, în esență, următoarele:

Recurenta-reclamantă susține că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 306, art. 470, art. 478 alin. (2) și art. 479 alin. (2) C. proc. civ., prin raportare la art. 254 alin. (1) și (2) C. proc. civ.. În acest sens, recurenta arată că în ceea ce privește folosirea ca probă a înscrisului din 21.05.2010, instanța de apel în mod greșit a reținut că încheierea instanței de fond prin care nu s-a luat în considerare înscrisul nu a fost atacată cu apel și astfel cele statuate de prima instanță au intrat în puterea de lucru judecat. Potrivit recurentei, instanța a înlăturat o probă propusă de către aceasta, deși în noțiunea de probe noi ce pot fi încuviințate în apel se includ și probele propuse în fața primei instanțe și care au fost respinse pentru nerespectarea condițițiilor prevăzute de art. 255 și art. 258 C. proc. civ., precum și probele care nu au fost propuse, dar care sunt enunțate pentru prima dată în apel. Totodată, autoarea căii de atac menționează în susținerea acestui motiv de recurs și Decizia nr. 9 din 30 martie 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii.

Sub un alt aspect, recurenta susține că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 1270 C. civ.. Autoarea căii de atac redă în acest sens istoricul relației contractuale dintre părțile din litigiu și concluzionează că în cauză nu a intervenit rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare nr. x/10.12.2018, deoarece nu a fost restituit avansul, promitenta vânzătoare și-a păstrat posesia, iar părțile au încheiat un act adițional prin care au înțeles să revoce rezoluțiunea și să continue raporturile juridice. În opinia recurentei, consecințele juridice ale actelor încheiate între părți trebuie analizate prin raportare la întregul ansamblu probator, iar din actele dosarului rezultă că intimata-pârâtă D. a avut calitatea de asociat la B. S.R.L., sens în care a avut acces la toate informațiile referitoare la apartamentul în litigiu, potrivit recurentei. Voința reală a părților a fost de continuare a antecontractului de vânzare-cumpărare nr. x/10.12.2018, conchide recurenta. Mai arată autoarea recursului că instanța de apel a interpretat greșit prevederile art. 306 C. proc. civ. și art. 1270 C. civ., limitându-se la analizarea excepției lipsei de interes fără a analiza toate probele deja administrate.

Recurenta-reclamantă a indicat în cererea de recurs motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimatele au formulat întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Cu titlu prealabil instanța supremă reține că susținerile recurentei-reclamante prin care critică încălcarea normelor de procedură reglementate de art. 306, art. 470, art. 478 alin. (2) și art. 479 alin. (2) C. proc. civ., vor fi analizate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., și nu de art. 488 alin. (1) pct. 8 din același cod, indicat prin cererea de recurs.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Instanța supremă reține că susținerile recurentei-pârâte referitoare la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 306, art. 470, art. 478 alin. (2) și art. 479 alin. (2) C. proc. civ. nu pot fi primite.

Potrivit 306 C. proc. civ.: "1) La același termen în care înscrisul a fost denunțat ca fals sau, în cazul prevăzut la art. 304 alin. (2), la termenul următor, judecătorul întreabă partea care a produs înscrisul, dacă înțelege să se folosească de el. (2) Dacă partea care a folosit înscrisul lipsește, refuză să răspundă sau declară că nu se mai servește de înscris, acesta va fi înlăturat, în tot sau în parte, după caz. (3) Dacă partea care a denunțat înscrisul ca fals lipsește, refuză să răspundă sau își retrage declarația de denunțare, înscrisul va fi considerat ca recunoscut."

Totodată, conform art. 478 alin. (2) C. proc. civ., părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanța de apel poate încuviința și administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri.

De asemenea, potrivit art. 479 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 478 alin. (2).

În raport de aceste prevederi legale, Înalta Curte constată că din încheierea de ședință din 29 mai 2023, pronunțată de Tribunalul Dolj, înscris aflat la dosarul tribunalului, rezultă fără echivoc că instanța de fond, făcând aplicarea dispozițților art. 306 C. proc. civ., a dispus înlăturarea înscrisului datat din 21.05.2010 (în 2 exemplare originale), reprezentând Convenție Act Adițional la Convenția de rezoluțiune a antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/10.12.2008, având în vedere că partea care a folosit înscrisul, respectiv reclamanta A., nu s-a prezentat la termen pentru a răspunde la declarația de înscriere în fals formulată de D..

Înalta Curte constată că instanța de apel, în mod corect a reținut că aceste aspecte statuate de prima instanță au intrat în puterea de lucru judecat, având în vedere că împotriva acestei încheieri, reclamanta nu a formulat calea de atac a apelului.

Contrar criticilor autoarei recursului, potrivit cărora instanța de apel a înlăturat în mod greșit înscrisul datat în 21.05.2010, arătând că în noțiunea de probe noi ce pot fi încuviințate în apel se includ și probele propuse în fața primei instanțe, instanța supremă reține că această probă nu a fost respinsă pentru nerespectarea condițiilor prevăzute de art. 255 și art. 258 C. proc. civ.

Referitor la această critică, Înalta Curte reține că potrivit art. 255 alin. (1) C. proc. civ.: "Probele trebuie să fie administrate potrivit legii", iar potrivit art. 258 alin. (1) din același cod "Probele se pot încuviința numai dacă sunt întrunite cerințele prevăzute la art. 255, în afară de cazul când ar exista pericolul ca ele să se piardă prin întârziere."

În raport de aceste dispoziții legale și de considerentele care au fundamentat decizia atacată, instanța suremă constată că legiuitorul a statuat în mod expres procedura verificării înscrisului denunțat ca fals, astfel cum este reglementat de art. 306 C. proc. civ.. Astfel, se observă că instanța de apel în mod judicios a constatat că prima instanță, făcând aplicarea prevederilor precitate, a înlăturat înscrisul din 21.05.2010 denunțat ca fals.

Așadar, din perspectiva dispozițiilor art. 478 C. proc. civ., respectiv a limitelor efectului devolutiv al apelului, instanța supremă reține că judecata realizată de instanța de apel a avut ca repere de analiză dispozițiile legale incidente litigiului.

De asemenea, instanța supremă reține că Decizia nr. 9 din 30 martie 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, menționată de către recurentă în memoriul de recurs, nu prevede sancțiunea reglementată de dispozițiile art. 306 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 9/2020, s-au statuat următoarele: "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 470, art. 478 alin. (2) și a art. 479 alin. (2) din C. proc. civ., prin raportare la art. 254 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., în noțiunea de probe noi ce pot fi propuse și încuviințate în faza apelului se includ atât probele propuse în fața primei instanțe prin cererea de chemare în judecată sau întâmpinare, cât și acelea care nu au fost propuse în fața primei instanțe sau au fost propuse tardiv, iar în privința lor prima instanță de fond a constatat decăderea."

Prin urmare, soluția curții de apel sub acest aspect nu a generat o situație procesuală contrară dezlegărilor cu efect obligatoriu cuprinse în decizia de recurs în interesul legii nr. 9/2020, invocată de către autoarea căii de atac în motivarea recursului, decizie prin care statuarea asupra noțiunii de "probe noi" în etapa apelului a tranșat asupra chestiunii admisibilității acestora, fiind deci, nerelevantă din punct de vedere al măsurilor dispuse de instanța de apel a cărei hotărâre este criticată.

Așa fiind, Înalta Curte constată că instanța de apel a pronunțat decizia recurată cu respectarea normelor procedurale aplicabile în materie, ținând seama de caracterul devolutiv ce este specific căii de atac a apelului și în conformitate cu prevederile din C. proc. civ. criticate, judecata realizată de instanța de apel a avut ca repere de analiză dispozițiile legale incidente cauzei, așa încât nu se poate reține un viciu de nelegalitate a deciziei civile recurate din această perspectivă.

În ceea ce privește criticile prin care se invocă aplicarea greșită a normelor de drept material, Înalta Curte reține că acestea nu se încadrează între cele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și nu pot fi analizate prin prisma motivului de casare statuat la pct. 8, indicat în memoriul de recurs.

Deși indică prevederile art. 1270 C. civ., privind forța obligatorie a contractului, din expunerea argumentelor evocate de recurentă, respectiv susținerile referitoare la voința reală a părților privind antecontractul de vânzare-cumpărare nr. x/10.12.2018 și trimiterile la istoricul contractual dintre părți, rezultă cu evidență că se readuc în discuție chestiuni de fond care depășesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Administrarea probatoriului și stabilirea situației de fapt este atributul instanței devolutive, în recurs urmărindu-se conformitatea soluției cu normele de drept aplicabile. Se ignoră astfel caracterul extraordinar al căii de atac a recursului, în cadrul căruia nu se poate rejudeca fondul, ci se analizează exclusiv aspecte de nelegalitate.

Pentru aceste considerente, conform art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 144/2024 din 19 martie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Craiova – secția a II-a Civilă.

Față de soluția de respingere a recursului, în temeiul art. 494, raportat la art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va admite cererea de acordare a cheltuielilor de judecată și va obliga recurenta-reclamantă A. la plata către intimata-pârâtă D. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.975 RON, reprezentând onorariu de avocat, conform dovezilor aflate la filele x.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 144/2024 din 19 martie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Craiova – secția a II-a Civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă A. la plata către intimata-pârâtă D. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.975 RON.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 noiembrie 2024.