ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1557/2023

Ședința publică din data de 11 octombrie 2023

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secția I civilă la data de 22.11.2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Craiova, prin Primar, și pârâtul Statul Român, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, obligarea pârâților la plata despăgubirilor bănești constând în echivalentul bănesc/contravaloarea imobilelor – teren, în suprafață de 935,61 mp, și construcție demolată, în suprafață de 65,51 mp, situate în Craiova, str. x, jud. Dolj.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 555, 563 alin. (1) teza a II-a și 566 alin. (1) teza a II-a și teza finală C. civ.

Prin întâmpinare, pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Craiova, prin Primar, a invocat autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 1344/14.05.2019 a Curții de Apel Craiova, pronunțată în dosarul nr. x/2017, și pe fond, respingerea acțiunii, ca inadmisibilă.

Prin întâmpinare, pârâtul Statul Român prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune și pe fond, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Prin sentința nr. 768/22.12.2020, Tribunalul Dolj, secția I civilă a admis excepția autorității de lucru judecat a deciziei nr. 1344/14.05.2019 pronunțată de Curtea de Apel Craiova în dosar nr. x/2017 și în fond, a respins acțiunea.

Prin decizia nr. 282/2021 din 04.11.2021, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a admis apelul reclamantului împotriva sentinței; a anulat sentința și a reținut cauza pentru rejudecare; a obligat reclamantul la plata sumei de 5.419 RON, taxă judiciară de timbru aferentă fondului.

Prin decizia nr. 65/2022 din 10.11.2022, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a admis în parte acțiunea în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Craiova, prin Primar; a obligat pârâta la plata, către reclamant, a sumei de 217.500 RON, reprezentând echivalentul bănesc al terenului în suprafață de 870 mp situat în Craiova, str. x și a sumei de 10.505 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; a respins, ca inadmisibilă, cererea având ca obiect acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul imobilului construcție cu destinația de casă de locuit formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin DGRFP Craiova.

Recurentul-reclamant A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ., împotriva deciziei nr. 65/2022 din 10.11.2022 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și a arătat că aceasta are o motivare contradictorie, încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei definitive nr. 1344/14.05.2019, pronunțată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. x/2017, precum și dispozițiile de drept comun incidente în cauză, invocate chiar de instanța de control judiciar în rejudecare, respectiv art. 563 alin. (1) și art. 566 alin. (1) C. civ., cu greșita aplicare a unor prevederi din Legea nr. 165/2013.

Deși situația de fapt a fost în mod corect stabilită de instanța de apel, raționamentul prin care aceasta stabilește despăgubirile acordate este greșit.

Astfel, la fila x, ultimul paragraf, Curtea reține că legiuitorul român a prevăzut pentru măsurile compensatorii datorate cu titlu de despăgubire pentru imobilele preluate abuziv de Statul Român în perioada regimului comunist drept criteriu de evaluare grila notarilor publici din anul anterior stabilirii despăgubirilor, conform art. 21 din Legea nr. 165/2013.

Apoi, la fila x, pornind de la această premisă falsă, Curtea de Apel Craiova dezvoltă un raționament logico-juridic viciat, pentru a ajunge la aceeași concluzie, potrivit căreia despăgubirile vor fi determinate prin raportare la grila notarilor publici aferentă anului 2021, care pentru zona B a municipiului Craiova, în care este situat imobilul, prevede o valoare de 250 RON/mp (50 euro/mp).

Or, acțiunea în revendicare dedusă judecății este întemeiată în drept pe dispozițiile art. 563 alin. (1), art. 566, alin. (1), art. 643 alin. (1) C. civ.

Mai mult, cu autoritate de lucru judecat, Curtea de Apel Craiova statuează definitiv în decizia nr. 1344/14.05.2019, la fila x, paragraful 2, că, în speță, "reclamantul are posibilitatea să-și valorifice pretențiile referitoare la imobilul în litigiu, prin alte mijloace procedurale, exceptând dispozițiile Legii nr. 165/2013, de care nu se mai poate prevala, aceasta în condițiile în care a obținut prin hotărâre irevocabilă - sentința civilă nr. 4753/16.03.2010, pronunțată de Judecătoria Craiova în dosarul nr. x/2009 - constatarea nulității absolute a contractului de donație autentificat sub nr. x din data de 29 iunie 1977, cu consecința repunerii părților în situația anterioară, în sensul că imobilul situat în Craiova, str. x, revine în proprietatea donatorilor."

Însă, într-o interpretare proprie, în decizia recurată, se reține că "doar reperul de evaluare ales pentru determinarea cuantumului despăgubirilor a fost însușit (...), conform Legii nr. 165/2013, ca o valoare justă a despăgubirilor".

În rejudecare sunt invocate, de către instanță, două decizii ale CCR, Decizia nr. 269/2014 și Decizia nr. 568/2020, însă, în speță, nu importă constituționalitatea criteriului de evaluare prevăzut la art. 21 din Legea nr. 165/2013, iar la determinarea despăgubirilor instanța nu ține cont de trăsăturile acestora - adecvate, rezonabile, echilibrate și proporționale, așa cum sunt expuse de CCR în motivarea deciziei nr. 269/2014.

Condiția ce trebuie respectată pentru a se putea acorda o despăgubire inferioară valorii reale de piață a bunului, așa cum se statuează expres prin Decizia CCR nr. 568/2020, invocată chiar de instanță, dar neîndeplinită în speță, este aceea ca "suma plătită să se raporteze în mod rezonabil la valoarea bunului".

Or, în cauză, nu există un raport rezonabil între despăgubirile acordate conform art. 21 din Legea nr. 165/2013, în cuantum de 217.500 RON, și despăgubirile la valoarea de piață a imobilului, stabilite prin expertiza dispusă și omologată de Curtea de Apel la suma de 296.670 euro, adică 1.483.350 RON, o sumă de aproape 7 ori mai mare, diferența dintre cele două fiind de 1.265.850 RON, de aproape 6 ori mai mare decât despăgubirile acordate, ceea ce este, totuși, inadmisibil.

Recurenta-pârâtă Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Craiova, prin Primar, a declarat recurs împotriva deciziei nr. 282/2021 din 04.11.2021, a încheierii de ședință din 17.12.2021 și a deciziei nr. 65/2022 din 10.11.2022 ale Curții de Apel Craiova, secția I civilă, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Referitor la nelegalitatea deciziei nr. 282/2021, recurenta arată că, în mod greșit, instanța a analizat efectul negativ al lucrului judecat, așa cum este statuat de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., deși, în motivarea hotărârii sale, tribunalul a avut în vedere efectul pozitiv al autorității de lucru judecat și a luat în considerare, ca o chestiune tranșată definitiv, îndreptățirea reclamantului A. la despăgubiri pentru imobilul în litigiu.

În litigiul invocat ca având putere de lucru judecat, instanța a reținut că îndreptățirea reclamantului a fost tranșată definitiv în procedura administrativă de soluționare a notificării, prin emiterea dispoziției Primarului municipiului Craiova nr. 17800/2007, prin care s-a respins cererea acestuia de restituire în natură sau acordare de despăgubiri și în niciun caz nu se poate stabili pe cale judecătorească îndreptățirea acestuia la despăgubiri, atât timp cât dispoziția nu a fost contestată, fiind în circuitul civil și producându-și efecte.

În cauza pendinte, reclamantul urmărește recunoașterea, pe cale judiciară, a dreptului său la despăgubiri pentru imobilul preluat abuziv de către stat, pretenții a căror netemeinicie a fost deja constată cu caracter definitiv de către instanțele de judecată.

Sub acest aspect, instanța trebuie să aibă în vedere și scopul urmărit de reclamant prin exercitarea acțiunii, respectiv folosul practic urmărit și nu modul sau temeiul sub care își formulează efectiv pretențiile.

Este de netăgăduit faptul că finalitatea dorită de parte, dat fiind și contextul factual în care a fost promovat litigiul, este în esență aceeași, și anume de a obține despăgubiri pentru imobilul preluat de comuniști, motivele invocate de reclamant circumscriindu-se acelorași pretenții formulate și în judecățile anterioare.

Împrejurarea că, în litigiile anterioare, temeiul juridic invocat (dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 165/2013) este diferit față de cel din prezenta cauză (dispozițiile art. 566 alin. (1) C. civ.) nu poate să înlăture faptul că fundamentul pretenției formulate, actul sau faptul generator al dreptului, alături de împrejurările de fapt care au determinat promovarea acestui litigiu sunt aceleași.

Acestea sunt și aspectele pe care instanța de judecată, Tribunalul Dolj, și-a motivat soluția dată prin sentința civilă nr. 768/2020, reținând puterea de lucru judecat.

Referitor la nelegalitatea încheierii de ședință din 17.12.2021, prin care instanța de apel, în rejudecarea fondului, a respins excepția inadmisibilității petitului având ca obiect obligarea UAT Municipiul Craiova la plata echivalentului bănesc al imobilului teren intravilan, precum și a deciziei nr. 65/2022, recurenta arată că este greșită interpretarea dispozițiilor legale de drept material incidente în cauză, date fiind statuările Înaltei Curți de Casație și Justiție din decizia nr. 33/2008, în care instanța a reținut că "în cazul concursului dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială".

Prin urmare, instanța a respins în mod greșit excepția inadmisibilității, invocată de pârâtul Municipiul Craiova, dat fiind faptul că acțiunea dedusă judecății, întemeiată pe dreptul comun, are ca obiect revendicarea unui imobil preluat abuziv de către stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, fiind formulată după intrarea în vigoare a legii speciale de retrocedare.

Câtă vreme reclamantul a urmat procedura instituită de Legea nr. 10/2001, nefiind persoană exceptată de la aplicarea legii speciale de reparație, dar nu a îndeplinit condiția instituită de prevederile art. 2 lit. c) teza finală din acest act normativ, nu se poate aprecia că acesta nu a avut la dispoziție nicio procedură pentru recuperarea bunurilor preluate abuziv de către statul comunist, pentru că, în realitate, chiar a uzat de procedurile prevăzute de legea specială de reparație și doar faptul că nu a putut depune în termen hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă de constatare a nulității contractului de donație a condus la respingerea cererii sale.

Nu poate fi primită considerația potrivit căreia calea dreptului comun este deschisă persoanelor care, deși au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, nu au obținut repararea prejudiciului produs prin preluarea abuzivă a imobilului.

O astfel de posibilitate este expres exclusă în chiar considerentele deciziei antereferite, potrivit cărora: "persoanele care au utilizat procedura specială nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudenta CEDO (Cauza Brumărescu contra României - 1997 ș.a.)".

O abordare contrară ar conduce la golirea de conținut a legii speciale, astfel încât aceasta nu și-ar mai produce efectele juridice.

Nu se poate aprecia că imposibilitatea utilizării normelor de drept comun încalcă art. 6 din Convenție, în situația în care reclamantul a avut posibilitatea efectivă de valorificare a dreptului pretins.

Faptul că reclamantul nu a dat curs prevederilor Legii nr. 10/2001, care prevedeau, ca și condiție sine qua non pentru soluționarea notificării, în sensul acordării măsurilor reparatorii, obținerea unei hotărâri judecătorești de anulare a donației, prevederi legale de a căror necunoaștere nu se poate prevala, fiindu-i de altfel și aduse la cunoștință în procedura administrativă de soluționare a notificării, precum și faptul că a înțeles să nu conteste dispoziția nr. x/2007 emisă de Primarul municipiului Craiova, nu îi conferă posibilitatea acestuia de a reveni pe calea dreptului comun în vederea obținerii despăgubirilor pentru imobilul preluat abuziv de către stat.

Este criticabil și considerentul pe care instanța și-a întemeiat hotărârea, conform căruia, dată fiind hotărârea judecătorească reprezentată de sentința civilă nr. 4753/16.03.2010, pronunțată de Judecătoria Craiova în dosarul nr. x/2009, reclamantul are un "bun actual".

Astfel, nicio persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acțiune promovată ulterior datei intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și fondată pe dreptul comun pentru bunul preluat abuziv, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un "bun", în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO.

Noțiunea de "bun" nu are accepțiunea la care face trimitere instanța în hotărârea sa, anume aceea de bun material al raportului litigios (terenul în suprafață de 870 mp, situat în Craiova, str. x), ci se circumscrie sferei drepturilor recunoscute reclamantului anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Totodată, analizând îndreptățirea reclamantului la despăgubiri pentru imobilul expropriat în baza dreptului comun, dar și existența în patrimoniul său a unui "bun", instanța de apel trebuia să aibă în vedere că dispozițiile instanței din sentința civilă nr. 4753/16.03.2010, de constatare a nulității absolute a contractului de donație, în sensul că imobilul va reveni în proprietatea reclamanților, și prin urmare, calitatea de titular al dreptului de proprietate asupra imobilului a reclamantului, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată și de motivele de fapt și de drept evocate cu acea ocazie (în dosarul nr. x/2009), nu pot produce efecte decât sub beneficiul procedurii administrative prevăzute de dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Pe cale de consecință, în speță, nu pot fi aplicabile dispozițiile dreptului comun referitoare la acțiunea în revendicare și efectele admiterii acesteia (art. 563, art. 566 C. civ.).

Dată fiind natura specială a bunului imobil, și anume aceea de bun preluat abuziv de către stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, anularea donației, cu consecința revenirii imobilului în proprietatea reclamanților, nu poate produce efecte decât pe tărâmul acestei legi, anularea donației fiind prevăzută de legiuitor ca și condiție de calificare a bunului donat drept imobil preluat în mod abuziv (art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001), condiție necesar a fi îndeplinită pentru ca notificatorului să-i poată fi acordat beneficiul legii, restituire în natură sau despăgubiri, după caz.

Nu este lipsit de relevanță nici faptul că acesta a fost, de altfel, și scopul urmărit de reclamant la promovarea acțiunii în anularea donației, și anume acela de a obține o hotărâre judecătoarească de desființare a contractului de donație, care să-i dea posibilitatea de a uza de prevederile legii speciale în vederea obținerii măsurilor reparatorii, dovadă fiind, în acest sens, demersurile litigioase întreprinse de reclamant ulterior anulării donației.

O soluție contrară, în sensul obligării directe a entității deținătoare, în speță municipiul Craiova, la acordarea de despăgubiri pentru imobilul preluat abuziv de către stat în perioada comunistă, pe de o parte, ar goli de conținut, ar ineficientiza, prevederile art. 2 din Legea nr. 10/2001, dar și normele ce statuează procedura de acordare a despăgubirilor pentru astfel de imobile, referitoare la entitatea competentă să acorde aceste despăgubiri, precum și modul de acordare al despăgubirilor, cuprinse în Legea nr. 10/2001, Legea nr. 165/2013, precum și în normele de aplicare a acestora.

Prin urmare, instanța în mod greșit reține că reclamantul a devenit titularul unui "bun actual", fapt care îl îndreptățește la redobândirea posesiei bunului sau echivalentul acestuia de la deținătorul actual, municipiul Craiova, făcând, astfel, aplicarea greșită a prevederilor art. 563 și art. 566 C. civ.

În ceea ce privește obligația de plată a cheltuielilor de judecată, aceasta este nelegală, pârâta UAT Municipiul Craiova nu poate fi considerată culpabilă pentru declanșarea prezentului litigiu de către reclamant.

Dimpotrivă, așa cum de altfel reține și instanța de apel în hotărârea sa, reclamantul a neglijat, din propria sa culpă, să definitiveze procedura reglementată de legile speciale de reparație, astfel că acesta nu este îndreptățit la acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în prezenta cauză.

Prin întâmpinare, recurentul-reclamant A. a solicitat respingerea recursului pârâtei, ca nefondat.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, în cauză nu poate fi reținută excepția autorității de lucru judecat a deciziei civile nr. 1344/14.05.2019, pronunțată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. x/2017, atât timp cât nu este întrunită tripla identitate, de părti, cauză și obiect, între cele două litigii.

Atunci când a admis excepția autorității de lucru judecat, Tribunalul Dolj nu a avut în vedere numai producerea efectului pozitiv al acesteia, ci s-a raportat formal la art. 431 C. proc. civ., fără a distinge între cele două efecte, pozitiv și negativ, sau a reține numai unul dintre ele.

Dacă ar fi înțeles mecanismul excepției autorității de lucru judecat, recurenta-pârâtă nu ar fi invocat principiul de drept consacrat prin adagiul specialia generalibus și nici Decizia nr. 33/2008, în cauză neexistând un concurs între Legea nr. 10/2001, lege specială, și legea generală, dispozițiile de drept comun aplicabile în materia revendicării imobiliare.

Reclamantul nu a exercitat opțiunea pentru dreptul comun, așa cum eronat apreciază recurenta-pârâtă.

Prin hotărârea nr. 4753/16.03.2010 pronunțată de Judecătoria Craiova, rămasa definitivă și irevocabilă în 27.04.2012, se dă eficiență prevederilor art. 2 lit. c) teza finală din Legea nr. 10/2001, imobilul în litigiu intrând în categoria imobilelor preluate abuziv de către statul român.

Prin încheierea de ședința din 17.12.2021, în rejudecare, Curtea de Apel Craiova a respins excepția inadmisibilității petitului având ca obiect obligarea UAT Municipiul Craiova la plata echivalentului bănesc al imobilului teren intravilan, procedând la clarificarea regimului juridic al celor două imobile (teren și construcție cu destinația de locuință), a modalității în care acestea au ieșit din patrimoniul reclamantului, precum și a demersurilor întreprinse pentru redobândirea proprietății.

În cauză, instanța de apel face aplicarea și dă relevanță celor statuate prin Decizia nr. 33/2008 și ulterior prin Decizia nr. 27/2011 în soluționarea conflictului dintre legea specială de restituire, Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, reclamantul fiind titularul unui "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Raționamentul juridic dezvoltat de recurenta-pârâtă este gresit, respectiv procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, finalizată prin emiterea Dispoziției nr. 17800/2007 (prin care se respinge restituirea în natură a imobilului), nu exclude posibilitatea legală de a solicita despăgubiri bănești printr-o acțiune distinctă, întemeiată pe dispozițiile de drept comun, în calitate de proprietar actual al unui imobil (preluat abuziv de stat), care nu poate fi restituit în natură deoarece este afectat de detalii de sistematizare și utilitate publică.

Prin întâmpinare, recurenta-pârâtă Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Craiova, prin Primar, a invocat, în principal, excepția nulității recursului reclamantului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., întrucât textul legal este invocat pur formal, reclamantul fiind nemulțumit, în realitate, de modul de stabilire a despăgubirilor.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului reclamantului, ca nefondat, și a reiterat, în esență, apărări formulate prin intermediul recursului propriu.

În plus, a arătat că, în mod corect, instanța de apel a luat în considerare împrejurarea că reclamantul a urmat o cale procedurală distinctă de cea reglementată de legile speciale reparatorii, pe care a neglijat să o definitiveze din propria culpă (a omis să conteste Dispoziția nr. 17800/2007 a Primarului municipiului Craiova în termenul prevăzut de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001), instanța a apreciat corect că reclamantul nu este îndreptățit să obțină un alt rezultat, în sensul că nu este îndreptățit să obțină despăgubiri în cuantum vădit mai mare decât cel prevăzut de legiuitor pentru imobilele preluate abuziv de către comuniști, fiind astfel respectat principiul proporționalității (despăgubiri adecvate și rezonabile), dar și un just echilibru între interesul individual și cel general, al societății.

O soluție contrară, în sensul obligării entității deținătoare, în speță municipiul Craiova, la acordarea de despăgubiri pentru imobil la valoarea de circulație, astfel cum a fost determinată de expertul judiciar în raportul de expertiză, ar creea o inechitate între beneficiarii legilor speciale de retrocedare, ale căror imobile fuseseră donate statului și care au parcurs procedura Legii nr. 10/2001, beneficiind de măsurile reparatorii în condițiile date de această lege.

Prin memoriul de recurs se invocă încălcarea autorității de lucru judecat a deciziei civile nr. 1344/14.05.2019, pronunțată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. x/2017, întrucât, prin aceasta, a fost exclusă valorificarea, de către reclamant, a pretențiilor referitoare la imobil pe calea prevăzută de Legea nr. 165/2013, însă instanța nu a făcut o astfel de încălcare, întrucât acordarea despăgubirilor nu s-a făcut în temeiul legii speciale de reparație, ci a normelor de drept comun, instanța luând doar ca reper de evaluare a imobilului grila notarială la care face trimitere Legea nr. 165/2013, apreciindu-se, în mod corect, că astfel se determină și se acordă reclamantului o valoare adecvată și rezonabilă a imobilului preluat abuziv.

Prin întâmpinare, intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin DGRFP Craiova, a invocat excepția nulității recursului reclamantului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

A mai arătat că, în mod corect, instanța de apel a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.

Așa cum s-a reținut prin încheierea din data de 17.12.2021 a Curții de Apel Craiova, reclamantul beneficiază de o hotărâre judecătorească de restituire, în dispozitivul căreia s-a dispus, în mod expres, restituirea bunului, respectiv sentința civilă nr. 4753/2010, pronunțată de Judecătoria Craiova în dosarul nr. x/2009, astfel că se reține că reclamantul are un "bun actual" care să atragă incidența prevederilor art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție și se poate bucura de protecția oferită de această reglementare europeană.

Sentința mai sus menționată vizează, însă, numai imobilul ce a făcut obiectul contractului de donație autentificat sub nr. x/29.06.1977, respectiv doar terenul în suprafață de 870 mp, situat în str. x, căci doar în privința acestuia pârâta UAT Municipiul Craiova a fost obligată la restituirea dedusă din sintagma "repunerea părților în situația anterioară".

Construcția cu destinația de locuință nu a făcut obiectul contractului de donație, dreptul de proprietate asupra acesteia fiind dobândit de Statul Român ca efect al Decretului de expropriere nr. 275/1981.

În privința acestui imobil reclamantul nu are o hotărâre definitivă și executorie sau o decizie administrativă, prin care să se fi instituit obligația pârâtului Statului Român la restituire, astfel încât acesta nu reprezintă un "bun actual", în sensul jurisprudenței Curții Europene, în privința căruia să poată fi exercitată o acțiune de drept comun în revendicare.

Ca atare, dat fiind regimul juridic distinct ale celor două imobile - teren și construcție, în mod corect a fost admisă excepția inadmisibilității, invocată de Statul Român în privința petitului prin care reclamantul solicita obligarea acestuia la plata despăgubirilor bănești constituind echivalentul bănesc/contravaloarea la momentul acordării pentru imobilul reprezentat de casa de locuit cu două camere, în suprafața de 65,51 mp, situată în Craiova, str. x, în prezent demolată.

A mai arătat că hotărârea recurată este motivată conform legii și nu este susceptibilă de vreun aspect de nelegalitate care să determine desființarea acesteia.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând hotărârile recurate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Analizând criticile deduse judecății, Înalta Curte urmează să constate că acestea sunt încadrabile în motivele de nelegalitate invocate de către reclamant și astfel, excepția nulității nu poate fi primită. Criticile au însă caracter nefondat, potrivit considerentelor ce vor fi arătate.

- Printr-o primă critică, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a invocat existența unei motivări contradictorii a deciziei atacate.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori motive străine de natura cauzei.

Analizând hotărârea instanței de apel raportat la criticile recurentului-reclamant, Înalta Curte constată că susținerile acestuia referitoare de existența unor elemente contradictorii nu se verifică.

Astfel, printr-o primă critică subsumată acestui motiv de casare, recurentul-reclamant a susținut, în esență, că instanța de apel a reținut că "a administrat proba cu expertiza tehnică judiciară în specialitatea topografie-cadastru", în condițiile în care raportul a fost întocmit de un expert care avea și specialitatea evaluări proprietăți imobiliare, fiind stabilit ca obiectiv inclusiv evaluarea terenului la valoarea de circulație și procedându-se, conform suplimentului raportului de expertiză, la o astfel de evaluare.

Or, sub acest aspect, nu este relevată nicio contradicție a considerentelor, întrucât administrarea probelor, în procedura judiciară, se situează în faza anterioară adoptării soluției, în susținerea căreia instanțele evaluează și valorifică acel probatoriu relevant din cel administrat de părți, apt să le justifice pretențiile.

De altfel, însuși recurentul-reclamant arată, prin memoriul de recurs, că "starea de fapt dovedită prin probatoriul administrat, deși succint prezentată la fila x din hotărârea recurată, este corect reținută de către Curtea de Apel Craiova, care are în vedere, parțial, și concluziile raportului de expertiză."

Printr-un alt argument subsumat aceluiași motiv de casare, recurentul-reclamant a arătat și că, deși instanța de apel a reținut ca fiind incidente, în speță, prevederile art. 563, art. 566 și art. 643 C. civ. și a stabilit natura juridică a demersului judiciar ca fiind o acțiune în revendicare de drept comun, există un dezacord între considerentele hotărârii, prin aceea că, în final, a stabilit ca fiind aplicabil criteriul de evaluare prevăzut de dispozițiile art. 21 din Legea nr. 165/2013.

Reiese din conținutul considerentelor deciziei atacate că instanța de apel a realizat, în motivarea deciziei, un examen al stării de fapt, astfel cum a rezultat pe baza probelor administrate, reținând aspecte privitoare la întinderea imobilului în discuție, pentru ca, ulterior, în urma silogismului judiciar realizat, să precizeze, cu claritate, de ce a optat pentru utilizarea, în evaluarea despăgubirilor datorate în cadrul acțiunii în revendicare de drept comun dedusă judecății, a criteriului stabilit de art. 21 din Legea nr. 165/2013, în detrimentul valorii de circulație a bunului, ca fiind cel mai apropiat de regimul juridic al imobilului, funcționând ca atare, mutatis mutandis, aceleași repere de evaluare.

Așadar, și această critică este nefondată, urmând a fi înlăturată.

- Printr-o altă critică de nelegalitate, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurentul-reclamant a invocat faptul că reținerea, în cadrul deciziei atacate, a criteriului de evaluare al despăgubirilor prevăzut de dispozițiile art. 21 din Legea nr. 165/2013 a avut loc cu nesocotirea autorității de lucru judecat a deciziei nr. 1344/14.05.2019 a Curții de Apel Craiova, pronunțată în dosarul nr. x/2017 (definitivă), prin care s-a statuat în sensul că "reclamantul are posibilitatea să-și valorifice pretențiile referitoare la imobilul în litigiu prin alte mijloace procedurale, exceptând dispozițiile Legii nr. 165/2013."

Cu titlu preliminar, se constată că între aceleași părți a existat o pricină anterioară, soluționată definitiv prin decizia Curții de Apel Craiova anterior evocată, având ca obiect solicitarea reclamantului A. de obligare a unității administrativ-teritoriale pârâte la acordarea de măsuri compensatorii, în temeiul Legii nr. 165/2013, în schimbul imobilului ce face obiectul prezentului litigiu.

În cadrul respectivului litigiu, Curtea de Apel Craiova, rejudecând, a statuat în sensul că, "raportat la dispozițiile art. 430 alin. (1)-(2) și art. 431 alin. (1) C. proc. civ., în cauză este deplin aplicabilă autoritatea de lucru judecat a deciziei civile a Curții de Apel Craiova nr. 593 din 27.02.2017" (în care s-a reținut că reclamantul nu poate beneficia de astfel de compensații în temeiul Legii nr. 165/2013), prin aceea că "ambele cereri în justiție cuprind o situație de fapt identică dedusă judecății".

În esență, prin prezenta critică, recurentul-reclamant invocă încălcarea, de către hotărârea atacată, a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat al deciziei Curții de Apel Craiova, cu privire la considerentul anterior citat.

Or, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, astfel cum este prevăzut de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., presupune existența unui proces în desfășurare, în cadrul căruia se impun dezlegările anterioare ale instanței.

Contrar afirmațiilor recurentului-reclamant, considerentul privitor la imposibilitatea acestuia de a uza de dispozițiile Legii nr. 165/2013, în valorificarea pretențiilor privitoare la imobilul în litigiu, nu are caracter decisiv sau decizoriu (pentru a-i fi atașată autoritatea de lucru judecat, conform dispozițiilor art. 430 alin. (2) C. proc. civ.).

Dimpotrivă, Înalta Curte reține că acesta nu poate avea decât valența unui considerent nenecesar (supraabundent), care nu se reflectă în soluția adoptată anterior și invocată cu efectul autorității de lucru judecat, în condițiile în care examinarea jurisdicțională din respectiva pricină a fost limitată la verificarea existenței triplei identități (de părți, obiect și cauză juridică) între respectivele litigii, pentru ca, în acest mod, să se statueze în sensul că o nouă judecată este oprită, în acord cu efectul negativ al autorității de lucru judecat.

În atare circumstanțe, orice alte aspecte evocate în cuprinsul hotărârii judecătorești exterioare analizei curții de apel în respectiva pricină, cum sunt cele privitoare la mijloacele procedurale rămase la îndemâna reclamantului, sunt lipsite în mod real de atributul efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, câtă vreme acestea nu justifică soluția pronunțată, de admitere a excepției autorității de lucru judecat și de respingere a cererii de chemare în judecată, ca inadmisibilă.

Drept urmare, în cauză nu poate fi reținută încălcarea, de către decizia atacată, a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat al deciziei nr. 1344/14.05.2019 a Curții de Apel Craiova, cum în mod judicios a statuat și instanța de apel, critica recurentului fiind nefondată.

- Printr-un alt argument, reluând cele susținute și în cadrul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant arată că în mod greșit a reținut instanța de apel criteriul stabilit de dispozițiile art. 21 din Legea nr. 165/2013 "după ce a dispus administrarea probei cu expertiza tehnică judiciară pentru a se evalua terenul (...) la valoarea de circulație/valoarea de piață."

Critica reclamantului, prin care tinde, în realitate, la a indica o pretinsă contrarietate între probatoriul administrat și soluția pronunțată, are caracter nefondat.

Cu titlu preliminar, este de precizat că nu pot fi deduse cenzurii instanței de recurs chestiuni privitoare la modalitatea de apreciere a probelor administrate în cauză de către instanțele de fond, din moment ce în această etapă procesuală nu este posibilă reaprecierea probelor.

Analizând, în continuare, aspectele semnalate, se constată, astfel cum s-a statuat anterior, că procesul de cercetare judiciară a cauzei nu poate intra în contrarietate cu dezlegarea dată, din moment ce probatoriul administrat este chiar cel care conferă temeinicie soluției pronunțate.

Astfel, se observă că aspectul constând în evaluarea bunului în litigiu la valoarea de circulație, conform raportului de expertiză administrat în cauză, a fost în mod legal înlăturată de instanța de apel din ansamblul probelor cauzei, neaplicarea acestuia fiind în mod clar argumentată prin raționamentul juridic evocat în susținerea preferabilității criteriului de evaluare reglementat de dispozițiile Legii nr. 165/2013, în stabilirea întinderii despăgubirilor datorate recurentului.

Cu toate că a încuviințat obiectivul privitor la stabilirea valorii de circulație a bunului în litigiu, contrar susținerilor recurentului-reclamant, instanța de apel nu era ținută, în pronunțarea soluției, de răspunsul expertului, care a lămurit o simplă împrejurare de fapt, din moment ce problema juridică în discuție reprezenta, în mod evident, un aspect de drept, supus exclusiv dezlegării judiciare.

- Consecutiv acestei statuări, contrar criticilor recurentului-reclamant, subsumate prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că în mod corect s-a raportat instanța de apel la criteriul stabilit de art. 21 din Legea nr. 165/2013, în stabilirea despăgubirilor datorate în litigiul pendinte, de drept comun, ca urmare a imposibilității restituirii în natură a bunului revenit în patrimoniul reclamantului în temeiul unei hotărâri judecătorești irevocabile.

Astfel, în contextul circumstanțelor ce se cereau a fi analizate în cauză, în construirea raționamentului logico-juridic care a stat la baza deciziei atacate, curtea de apel a statuat în sensul că recurentul-reclamant a devenit titularul unui "bun actual" (astfel cum această noțiune este definită de instanța de contencios european în jurisprudența sa), ca efect al dreptului recunoscut prin sentința civilă nr. 4753/16.03.2010 a Judecătoriei Craiova, pronunțată în dosarul nr. x/2009, prin care a fost constatată nulitatea absolută a contractului de donație autentificat sub nr. x/29.06.1977, încheiat, pe de o parte, între recurentul-reclamant, A., și sora acestuia, B., în calitate de donatori, și pe de altă parte, statul român, în calitate de donatar, cu consecința repunerii părților în situația anterioară încheierii actului de donație, în sensul revenirii bunului în litigiu în proprietatea donatorilor.

În acest sens, în mod pertinent, s-a făcut referire la judecata realizată în Hotărârea-pilot pronunțată în data de 12 octombrie 2010 în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României.

Continuând raționamentul, instanța de apel, în mod judicios, a stabilit că legiuitorul a prevăzut drept criteriu de evaluare a măsurilor compensatorii datorate cu titlu de despăgubire pentru imobilele preluate în mod abuziv de statul român în perioada regimului comunist grila notarilor publici din anul anterior stabilirii despăgubirii, conform dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 165/2013.

A mai reținut instanța de prim control judiciar că acest criteriu de evaluare a făcut obiectul controlului de constituționalitate, fiind constatată, prin Deciziile nr. 269/2014 și nr. 568/2020, conformitatea acestuia cu legea fundamentală, sens în care a fost stabilit faptul că respectivul criteriu este de natură să asigure o justă reparație în cazul privării de proprietate, în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, fiind reținut în mod corect inclusiv considerentul la care se face trimitere în ambele decizii evocate și care decurge din jurisprudența instanței de contencios european, prin aceea că "imperative de interes general pot pleda pentru o despăgubire inferioară valorii reale de pe piață a bunului, cu condiția ca suma plătită să se raporteze în mod rezonabil la valoarea bunului" (par. 43 din Decizia nr. 269/2014, respectiv par. 27 din Decizia nr. 568/2020).

În acest context, nu poate fi reținută afirmația recurentului-reclamant referitoare la faptul că, în speță, "nu importă constituționalitatea criteriului de evaluare prevăzut la art. 21 din Legea nr. 165/2013", câtă vreme Curtea Constituțională a susținut constant în jurisprudența sa că "forța obligatorie ce însoțește deciziile Curții se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acesta".

Instanța de contencios constituțional a reținut că atât considerentele, cât și dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii și se impun cu aceeași forță tuturor subiectelor de drept (spre exemplu, Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunțate în cadrul controlului de constituționalitate, Decizia nr. 1415 din 4 noiembrie 2009 sau Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010).

Se observă, astfel, că instanța de apel, raportându-se în mod corect la regimul juridic al imobilului (de bun preluat în mod abuziv de statul român în perioada regimului comunist) și al drepturilor recunoscute persoanelor al căror drept de proprietate a fost încălcat (în conformitate cu prevederile Legii nr. 165/2013 – act normativ al cărui scop este de a asigura un regim unitar de reparație pentru imobilele preluate abuziv, astfel cum a fost statuat prin Decizia nr. 80/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept), a concluzionat în sensul că identitatea de context socio-economic, în care reclamantului și persoanelor îndreptățite la restituirea bunurilor în temeiul legilor speciale de reparație le-a fost încălcat dreptul de proprietate, impune folosirea aceluiași reper pentru determinarea cuantumului despăgubirilor datorate.

Date fiind aceste precizări, se constată că a considera contrariul ar însemna o înfrângere a principiilor nemo censetur ignorare legem (nimeni nu poate invoca ignorarea legii), în ceea ce privește întinderea dreptului la despăgubire în schimbul imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist și nemo auditur propriam turpitudinem allegans (nimănui nu îi este îngăduit să se prevaleze de propria culpă pentru a obține protecția judiciară a unui drept), în condițiile în care, cum în mod judicios reține instanța de apel, acesta a omis să conteste, în termenul legal, Dispoziția nr. 17800/2007 a Primarului municipiului Craiova, motiv pentru care prezentul demers judiciar nu îi poate asigura reclamantului un drept suplimentar (în ceea ce privește întinderea despăgubirilor la care este îndrituit acesta) decât cel care ar fi decurs, în mod firesc, din exercitarea, de către parte, a tuturor mijloacelor aferente procedurii speciale stabilite pe calea legilor speciale de reparație.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 65/2022 din 10 noiembrie 2022 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă.

2.1. Referitor la criticile formulate împotriva deciziei nr. 282/2021 din 4 noiembrie 2021 a Curții de Apel Craiova, prin care a fost admis apelul reclamantului, a fost anulată sentința primei instanțe și reținută cauza pentru rejudecare:

În esență, recurenta-pârâtă a arătat că în mod greșit instanța de apel ar fi analizat efectul negativ al autorității de lucru judecat deși, în motivarea hotărârii sale, tribunalul a avut în vedere efectul pozitiv al acesteia și a luat în considerare, ca o chestiune tranșată definitiv, îndreptățirea reclamantului A. la despăgubiri pentru imobilul în litigiu.

Critica recurentei este neîntemeiată.

Contrar afirmațiilor recurentei-pârâte, se observă, cu claritate, din cuprinsul considerentelor și dispozitivului sentinței primei instanțe, faptul că aceasta a analizat și admis excepția autorității de lucru judecat, justificat de faptul că dreptul la despăgubire al reclamantului, pentru imobilul în litigiu, "a fost tranșat definitiv prin decizia civilă nr. 1344/14.05.2019 a Curții de Apel Craiova, pronunțată în dosarul nr. x/2017, prin respingerea acțiunii ca inadmisibilă", iar motivele invocate de reclamant în litigiul pendinte "se circumscriu întrutotul acelorași pretenții solicitate de reclamant în litigiile anterioare (...) prezentul demers în justiție al reclamantului având practic aceeași finalitate."

Cum soluția tribunalului se referea în mod evident la efectul negativ al autorității de lucru judecat, din moment ce viza reiterarea aceleiași pretenții, opuse aceleiași părți, în temeiul aceleiași cauze juridice, în mod legal a analizat instanța de apel îndeplinirea cerinței triplei identități, în conformitate cu prevederile art. 431 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, inclusiv susținerea recurentei-pârâte în sensul că "împrejurarea că în litigiile anterioare temeiul juridic invocat (...) este diferit față de cel din prezenta cauză (...) nu poate să înlăture faptul că fundamentul pretenției formulate, actul sau faptul generator al dreptului, alături de împrejurările de fapt care au determinat promovarea acestui litigiu, sunt aceleași" se dovedește a fi nefondată.

Prin prevederea cuprinsă în art. 431 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căreia nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect, a fost reglementat efectul negativ al autorității de lucru judecat, în sensul că o acțiune nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată, fiind interzisă reluarea aceleiași judecăți, în condițiile identității de părți, obiect și cauză între litigiul anterior și noua pricină dedusă judecății.

Cu alte cuvinte, în conformitate cu aceste dispoziții legale, partea care a pierdut procesul nu mai poate repune în discuție aceeași pretenție, pe care să o opună aceleiași părți și invocând aceeași cauză juridică.

Se constată, contrar susținerilor recurentei-pârâte, că în mod corect a reținut instanța de apel că, prin admiterea excepției autorității de lucru judecat, prima instanță a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 431 alin. (1) C. proc. civ., cât timp între cele două litigii opuse nu există identitate nici de obiect și nici de cauză.

În speță, se observă că, în litigiul pendinte, reclamantul a solicitat, în temeiul dreptului comun (dispozițiile art. 555, art. 563 și art. 566 C. civ.), obligarea recurentei-pârâte la plata despăgubirilor constând în contravaloarea imobilelor în litigiu, ca efect al pronunțării sentinței civile nr. 4753/16.03.2010 a Judecătoriei Craiova, prin care, urmare a constatării nulității actului de donație încheiat cu statul român, a fost dispusă "repunerea părților în situația anterioară încheierii actului, în sensul că imobilul situat în Craiova, str. x, jud. Dolj va reveni în proprietatea reclamanților."

Pe de altă parte, în procesul anterior (dosarul nr. x/2017), formulat în temeiul Legii nr. 165/2013, reclamantul a solicitat, urmare a formulării notificării nr. x/2002 din 15.01.2002, să se stabilească existența și întinderea dreptului de proprietate asupra imobilului care a făcut obiectul notificării și să se stabilească îndreptățirea reclamantului la acordarea de măsuri compensatorii pentru acesta, în condițiile art. 16-21 din Legea nr. 165/2013 și H.G. nr. 401/2013.

În consecință, Înalta Curte constată că decizia Curții de Apel Craiova pronunțată în cel dintâi litigiu nu poate fi opusă cu efectul extinctiv al autorității de lucru judecat în procesul de față, date fiind atât obiectul, cât și cauza juridică deosebite dintre prezenta pricină și cea anterioară, în condițiile în care în litigiul pendinte, reprezentat de o acțiune în revendicare de drept comun, pretenția dedusă judecății este formulată ca efect al imposibilității executării dispozitivului sentinței civile nr. 4753/16.03.2010 a Judecătoriei Craiova, în sensul restituirii în natură a imobilului în patrimoniul reclamantului, spre deosebire de litigiul anterior, în care se afirma faptul că, deși a fost formulată notificarea prevăzută de dispozițiile Legii nr. 10/2001 și sunt îndeplinite cerințele legii speciale, în favoarea reclamantului nu au fost stabilite măsuri reparatorii.

Drept urmare, contrar afirmațiilor recurentei-pârâte, între cele două pricini există deosebiri fundamentale, conform celor arătate, neexistând identitatea cerută de prevederile art. 431 alin. (1) C. proc. civ.

Mai mult, prezenta chestiune litigioasă nici nu putea fi dedusă judecății în procesul anterior, de care se prevalează recurenta-pârâtă în invocarea efectului negativ al autorității de lucru judecat, întrucât instanța sesizată anterior era ținută, in limine litis, a cerceta strict legalitatea procedurii desfășurate în temeiul legilor reparatorii (declanșate ca efect al notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001), iar nu de a analiza dreptul reclamantului la dezdăunări, ca efect al imposibilității executării dispozitivului unei hotărâri judecătorești definitive, prin care a fost dispusă repunerea părților în situația anterioară, aspect a cărui configurație juridică reflectă o subrogație reală, subsecventă acțiunii în constatarea nulității absolute a actului de donație, dedusă judecății sub forma solicitării echivalentului imobilului redobândit de parte.

Pentru aceste considerente se impune respingerea, ca neîntemeiate, a criticilor privitoare la decizia nr. 282/2021 din 4 noiembrie 2021 a Curții de Apel Craiova.

2.2. În ceea ce privește susținerile formulate împotriva încheierii din 17 decembrie 2021 a Curții de Apel Craiova, prin care a fost respinsă excepția inadmisibilității petitului având ca obiect obligarea recurentei-pârâte la plata echivalentului imobilului, și împotriva deciziei nr. 65/2022 din 10 noiembrie 2022 a Curții de Apel Craiova:

- Printr-o primă critică, recurenta-pârâtă invocă greșita interpretare, de către instanța de apel, a dezlegărilor obligatorii date prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, prin care s-a reținut că "în cazul concursului dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială".

Susținerile recurentei-pârâte sunt nefondate.

Se constată că, prin critica formulată, recurenta-pârâtă tinde, în realitate, a se exonera de obligațiile stabilite în sarcina sa prin sentința civilă nr. 4753/16.03.2010 a Judecătoriei Craiova (anterior referită), prin care s-a dispus, ca efect al constatării nulității actului de donație, repunerea părților în situația anterioară, "în sensul că imobilul (...) va reveni în proprietatea reclamanților."

A considera ca fiind corect raționamentul recurentei-pârâte, în sensul că odată urmată procedura specială, reclamantul era lipsit de posibilitatea executării prin echivalent a contravalorii imobilului restituit prin efectul hotărârii judecătorești anterior indicate, ar echivala cu nesocotirea dezlegărilor obligatorii date în litigiul având ca obiect constatarea nulității absolute a actului de donație din 1977, care se bucură de autoritate de lucru judecat și care nu mai pot fi contestate la acest moment procesual.

Relevant, în acest sens, este și faptul că recurenta-pârâtă, în calitatea sa de parte cazută în pretenții în litigiul antereferit, avea posibilitatea de a deduce spre soluționare, în apărarea sa, toate aceste susțineri, prin exercitarea apelului împotriva respectivei hotărâri judecătorești.

În schimb, se constată că aceasta a omis să formuleze căile de atac prevăzute de lege împotriva sentinței Judecătoriei Craiova, hotărâre care a rămas, astfel, irevocabilă prin neapelare, în conformitate cu prevederile art. 377 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. de la 1865.

Ca atare, distinct de caracterul formal al neregularităților invocate, se constată că, odată recunoscută reclamantului calitatea de titular al unui "bun actual", în sensul jurisprudenței instanței de contencios european, tocmai ca efect al sentinței irevocabile a Judecătoriei Craiova, limitarea dreptului la acțiune al acestuia, în scopul realizării lui prin echivalent, dată fiind imposibilitatea executării în natură a obligației, ar echivala cu o înfrângere a dreptului recunoscut de art. 6 din Convenție.

Relevant, în acest sens, este și considerentul din Decizia nr. 33/2008, potrivit căruia: "(...) nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure acces