ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1669/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, în data de 11 ianuarie 2019, sub nr. x/2019, reclamantul Municipiul Craiova, prin primar, a chemat în judecată pe pârâta S.C. A. S.R.L., prin care a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 372.281 RON, reprezentând contravaloarea folosinței terenului în suprafață de 227 mp, situat în Craiova str. x, jud. Dolj, pe ultimii 3 ani, respectiv 26.11.2012- 26.11.2015. În drept, a invocat dispozițiile C. civ., ale Legii nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică și regimul juridic al acesteia și cele ale Legii nr. 215/2001 privind administrația publică locală.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 2541 din 21 noiembrie 2019, Tribunalul București – secția a IV-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă și a respins, ca prescrisă, cererea formulată de reclamantul Municipiul Craiova, prin primar, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L..

Decizia pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 1367 A/2020 din data de 22 octombrie 2020, Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelantul-reclamant Municipiul Craiova, prin primar, împotriva sentinței civile nr. 2541 din 21 noiembrie 2019, pronunțată de Tribunalul București – secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. A. S.R.L.; a anulat în parte sentința apelată, în sensul că a respins excepția prescripției dreptului la acțiune în privința pretențiilor aferente perioadei 23.11.2015 – 26.11.2015 și a trimis cauza spre rejudecarea fondului acestor pretenții primei instanțe; a păstrat soluția de admitere a excepției prescripției dreptului la acțiune în privința pretențiilor aferente perioadei 26.11.2012 – 22.11.2015.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul Municipiul Craiova, prin primar, cale de atac cu a cărei soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în data de 17 februarie 2022. Prin cererea de recurs întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicita admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel. Printr-o primă critică, recurentul a susținut că instanța de apel a făcut o interpretare greșită a dispozițiilor privind prescripția dreptului material la acțiune, raportându-se greșit la momentul de la care curge termenul pentru prescripția dreptului material la acțiune, fără a ține cont de aspectul că faptul ilicit cauzator de prejudicii, așa cum a fost relevat și prin cererea de chemare în judecată, dar și prin celelalte acte procedurale efectuate de către reclamant în cauză, este reprezentat de folosirea abuzivă a terenului, iar în ceea ce privește modalitatea săvârșirii acestei fapte ilicite folosirea abuzivă a terenului de către pârâtă a continuat și după perioada ce face obiectul litigiului. Or, din acest punct de vedere, a susținut că faptul cauzator de prejudiciu subzistă atâta timp cât există ocuparea abuzivă a terenului, dreptul material la acțiune nefiind stins prin prescripție. Pârâta A. S.R.L. a solicitat Primăriei Municipiului Craiova prin adresa nr. x din data de 04.09.2015 constituirea unui drept real imobiliar de superficie asupra unui teren pe care sunt edificate construcții pe care le are în proprietate, solicitare care s-a materializat prin adoptarea Hotărârii Consiliului Local al Municipiului Craiova nr. 419/2015, ocazie cu care a constatat că pârâta ocupa fără drept terenul proprietatea reclamantului, motiv pentru care este întemeiat să se perceapă contravaloarea lipsei folosință și pentru 3 ani anteriori adoptării Hotărârii de Consiliu Local fiind aplicate dispozițiile referitoare la calculul termenului de prescripție. A mai criticat recurentul că instanța de apel nu a analizat pretențiile deduse judecății și prin prisma caracterului individual al hotărârii consiliului local, conform căruia aceasta reprezintă o manifestare de voință care creează, modifică sau stinge drepturi și obligații în beneficiul sau în sarcina unei persoane determinate, iar atât timp cât pârâta, beneficiara dreptului de superficie, nu a contestat obligațiile care i-au fost stabilite prin actul administrativ, reiese în mod evident o acceptare tacită a celor stabilite prin HCL, ca și mod de manifestare de voință a acesteia. Astfel, obligația de plată a pretențiilor a fost stabilită potrivit Hotărârii de Consiliu Local, comunicată pârâtei, care nu a uzat de mijloacele legale pentru anularea acesteia, ceea ce echivalează cu recunoașterea dreptului fiind întrerupt cursul prescripției extinctive în condițiile art. 2537 pct. 1 C. civ. În acest sens, recurentul a opinat că instanța trebuia să constate, prin prisma dispozițiilor art. 2537 pct. 1 C. civ., că necontestarea obligațiilor care i-au fost stabilite pârâtei prin actul administrativ, reprezintă o acceptare tacită a celor stabilite prin HCL, ca și mod de manifestare de voință a acesteia și astfel o recunoaștere a obligației de plată a contravalorii lipsei de folosință aferentă perioadei 26.11.2012-26.11.2015, în sensul dispozițiilor C. civ. O altă critică a recurentului a vizat faptul că instanța de apel a reținut și interpretat în mod greșit că în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 2537 pct. 1 C. civ. pe motiv că în adresa pârâtei nr. x/04.09.2015 nu se recunoaște vreo obligație de plată a contravalorii lipsei de folosință începând cu 26.11.2012, ci doar a solicitat acordarea unui drept de superficie asupra terenului. Or, prin depunerea cererii prin care se solicită constituirea unui drept real imobiliar asupra terenului situat în Craiova, str. x și prin indicarea faptului că terenul proprietatea Municipiului este ocupat de construcțiile ce se află în proprietatea pârâtei, a operat o recunoaștere a faptei ilicite, pârâta recunoscând că ocupa fără drept terenul, solicitând astfel intrarea în legalitate. În aceste condiții, instanța de apel trebuia să constate că nu s-a împlinit termenul de prescripție pentru a solicita contravaloarea lipsei de folosință pentru terenul situat în Craiova, str. x, prin intervenirea cazului de întrerupere a prescripției așa cum este reglementat de art. 2537 pct. 1 C. civ., raportat la data de solicitării pârâtei de constituire a dreptului de superficie (04.09.2015), la data adoptării Hotărârii Consiliului Local al Municipiului Craiova nr. 419/26.11.2015 și la data până la care pârâtei i s-a acordat termen în vederea efectuării plății sumei ce reprezintă contravaloarea lipsei de folosință pentru cei trei ani anteriori constituirii dreptului de superficie (23.02.2015). Astfel, recurentul a opinat, raportat la dispozițiile art. 2537 pct. 1, art. 2538 și art. 2541 alin. (3) C. civ., că data de la care se calculează termenul de prescripție de 3 ani este data la care este scadentă obligația de plată a contravalorii lipsei de folosință, cu privire la care pârâta a fost notificată. Mai mult, așa cum a reținut și instanța de apel, cursul prescripției extinctive a fost întrerupt prin cele două adrese depuse la dosarul cauzei drept probatoriu: adresa nr. x/2018 și notificarea nr. x/2018, însă, în mod eronat a reținut că întreruperea operează numai cu privire la pretențiile aferente perioadei 23.11.2015-26.11.2015, iar nu și pentru cele aferente perioadei 26.11.2012-22.11.2015, neluând în considerare caracterul continuu al faptei ilicite. De asemenea, înlăuntrul aceluiași termen a fost însușit raportul de evaluare având ca obiect cuantumul prestației titularului dreptului de superficie S.C. A. S.A, prin Hotărâre de Consiliu Local, act aflat în circuitul civil, ce nu a fost contestat în conformitate cu prevederile legii speciale. În acest sens, recurentul a susținut că instanța de judecată a ignorat termenul suspensiv stabilit în cuprinsul Hotărârii Consiliului Local de constituire a dreptului de superficie, acest termen amânând executarea obligației de plată impuse în sarcina debitorului, potrivit art. 2523 alin. (2) C. civ. În susținerea motivului de casare circumscris dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a învederat că instanța de apel, fără să analizeze toate argumentele reclamantului, a realizat o judecată sumară a cauzei, ceea ce echivalează cu o lipsă a motivării. Or, dacă instanțele de fond au reținut situația de fapt într-o manieră sumară, instanța de recurs nu poate statua asupra legalității hotărârii, a cărei casare se impune pentru neîndeplinirea obligației de motivare.

Apărările formulate în cauză Intimata A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a invocat, pe cale de excepție, nulitatea recursului, întrucât recurentul Municipiul Craiovanu a reluat, prin cererea de recurs, aceleași critici formulate în fata instanței de apel; pe fond, a solicitat respingerea recursul, ca nefondat. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., intimata-pârâtă a susținut că este nefondat, întrucât instanța de apel a reținut corect situația de fapt a litigiului, apreciind corect că obligația de plată a contravalorii lipsei de folosință întemeiată pe răspunderea civilă delictuală este independentă de constituirea dreptului de superficie, iar faptul că această obligație a fost inserată în Hotărârea Consiliului Local nu determină modificarea momentului nașterii dreptului la acțiune pentru valorificarea pretențiilor care se stabilește conform prevederilor art. 2528 C. civ. Instanța de apel a reținut legal că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 2537 pct. 1 C. civ., adresa pârâtei nr. x/04.09.2015 neavând valoarea unui act întreruptiv de prescripție pentru contravaloarea lipsei de folosință solicitată până la 04.09.2015, atât timp cât în cuprinsul acesteia nu se recunoaște vreo obligație de plată a contravalorii lipsei de folosință începând cu 26.11.2012, ci doar s-a solicitat acordarea unui drept de superficie asupra terenului. În ce privește aplicarea art. 2537 pct. 4 C. civ., instanța de apel a reținut legal că, în speță, comunicarea Hotărârii Consiliului Local al Municipiului Craiova nr. 419/26.11.2015, la data de 05.01.2016, adresa nr. x/2018, comunicată la data de 20.04.2018 și notificarea nr. x, comunicată la data de 23.11.2018, au valoare de punere în întârziere, pentru pretențiile care nu erau prescrise la data la care a intervenit cazul întreruptiv de prescripție, însemnând astfel că punerea în întârziere a operat pentru pretențiile care nu erau prescrise la data la care a intervenit actul întreruptiv de prescripție, iar potrivit art. 2540 C. civ., prescripția este întreruptă prin punerea în întârziere a celui în folosul căruia curge prescripția numai dacă aceasta este urmată de chemarea lui în judecată în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere. Cum cererea de chemare în judecată a fost depusă la data de 09.01.2019, punerea în întârziere efectuată prin actele comunicate la data de 05.01.2016, respectiv 20.04.2018, nu are valoare întreruptivă de prescripție, la aceste date fiind depășit termenul de 6 luni prevăzut de textul legal menționat, care s-a împlinit la 05.07.2016, respectiv 20.10.2018. A mai susținut intimata că, referitor la condiția prevăzută de art. 2540 C. civ., aceasta este îndeplinită doar în privința notificării nr. x comunicată la data de 23.11.2018, dată în raport cu care cererea de chemare în judecată a fost introdusă în interiorul termenului de 6 luni prevăzut de textul de lege menționat, întreruperea operând numai pentru pretențiile aferente perioadei 23.11.2015 -26.11.2015, pentru pretențiile aferente perioadei 26.11.2012 - 22.11.2015, la data de 23.11.2018 termenul de prescripție fiind împlinit. Instanța de apel a apreciat legal că numai pentru pretențiile aferente perioadei 23.11.2015 - 26.11.2015 a început să curgă un nou termen de prescripție de 3 ani, care nu era împlinit la data cererii de chemare în judecată, motiv pentru care, în mod legal, a stabilit prescripția dreptului la acțiune în privința pretențiilor aferente perioadei 26.11.2012 -22.11.2015. Cu privire la cel de-al doilea motiv al recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., intimata a susținut că este, de asemenea, nefondat, întrucât simpla indicare a acestui motiv de casare și a prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fără a arata în concret argumentele pretins a fi relevante și neluate în discuție de către instanță nu înlătură nulitatea recursului. Instanța de apel a analizat toate criticile în privința termenului de la care curge termenul de prescripție și valoarea actelor întreruptive a prescripției, respectiv efectul special prevăzut de art. 2540 C. civ. (împlinirea termenului în condițiile pasivității titularului dreptului care nu a formulat acțiune după notificare, în termen de 6 luni). Conchizând, intimata a susținut că nu poate fi vorba despre o lipsă de motivare, după cum nu se poate vorbi nici despre o motivare greșită, instanța identificând și statuând pe baza probelor dosarului, în raport cu instituția prescripției. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Verificând conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, în raport cu motivele de nelegalitate formulate de recurent, Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat, în considerarea celor ce succed: II.1. Circumscris celui dintâi motiv de casare, întemeiat în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurentul afirmă interpretarea greșită, de către instanța de apel, a normelor care reglementează prescripția dreptului material la acțiune, în concret, a dispozițiilor art. 2537 pct. 1, art. 2538 și art. 2541 alin. (3) C. civ. În esență, recurentul consideră că momentul inițial al termenului de prescripție de 3 ani concide cu data scadenței obligației de plată a contravalorii lipsei de folosință cu privire la care pârâta a fost notificată. Mai mult,în opinia recurentului, a operat și întreruperea cursului prescripției extinctive, prin cele două adrese existente la dosarul cauzei, iar întreruperea vizează întreaga perioadă pentru care solicită despăgubiri, în considerarea caracterului continuu al faptei ilicite. Criticile recurentului sunt nefondate. Cu titlu preliminar, Înalta Curte relevă considerentele de fapt esențiale în prezentul proces, astfel cum au fost acestea stabilite prin hotărârile celor două instanțe de fond: Prin cererea înregistrată la Primăria Municipiului Craiova cu nr. x/04.04.09.2015, S.C A. S.R.L a solicitat autorității publice constituirea unui drept real imobiliar asupra unui teren situat în Craiova, str. x, înregistrat în inventarul domeniului privat al municipiului Craiova la poziția 17 din anexa 1 la Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Craiova nr. 380/2015, pe care sunt edificate construcții pe care le dețin în proprietate, așa cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare din data de 10.11.2003 și din fișa corpului de proprietate și planul de amplasament și delimitare a bunului. Cu privire la acest teren, aparținând domeniului privat al municipiului Craiova, prin Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Craiova, nr. 419/26.11.2015, a fost aprobată constituirea unui drept de superficie cu titlu oneros, în favoarea pârâtei. În cuprinsul articolului 4 din HCL 419/2015, se stipulează obligația S.C. A. de a plăti, în termen de 90 de zile de la aprobarea constituirii dreptului de superficie, contravaloarea folosinței pe ultimii 3 ani a terenului, iar prin art. 5 se prevede că nerespectarea acestei obligații duce la neîncheierea contractului de superficie în formă autentică. Această hotărâre a fost comunicată pârâtei la data de 05.01.2016. Prin adresa nr. x/19.04.2018, emisă de Primăria municipiului Craiova, comunicată pârâtei în data de 20.04.2018, îi este comunicat pârâtei cuantumul obligației de plată reprezentând contravaloarea folosinței pe ultimii 3 ani, respectiv 26.11.2012-26.11.2015, ca fiind de 372.281 RON. Prin notificarea nr. x/14.11.2018 emisă de Primăria municipiului Craiova, pârâta este informată că figurează cu suma de plată în cuantum de 372.281 RON (comunicată prin adresa nr. x/2018). Această notificare a fost comunicată pârâtei în data de 23.11.2018, conform recunoașterii sale. Prin cererea dedusă judecății, transmisă în data de 09.01.2019 (data poștei) reclamantul Municipiul Craiova, prin primar, a solicitat obligarea pârâtei S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 372.281 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului în suprafață de 2227 mp, situat în Craiova, str. x, în suprafață de 22, aferentă perioadei 26.11.2012-26.11.2015. Prin notele de ședință depuse în data de 04.11.2019, reclamantul a arătat expres că pretențiile formulate sunt întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, în condițiile în care pârâta a ocupat, încă din anul 2003, terenul care aparține municipalității, că obligația de plată a contravalorii lipsei de folosință este independentă de constituirea dreptului de superficie și nu trebuie privită exclusiv drept condiție prealabilă de încheiere a contractului de superficie. Totodată, se reține faptul că, potrivit adresei nr. x/05.12.2003, emisă chiar de reclamant și depusă de această parte la dosarul cauzei, invocată fiind, ulterior, prin notele scrise din 04.11.2019, încă de la data emiterii adresei- 05.12.2003- reclamantul știa că pârâta S.C. A. are edificate clădiri pe terenul său. În cuprinsul adresei, se arată textual: "Referitor la cererea dv. înregistrată la nr. de mai sus, prin care solicitați să vă comunicăm regimul juridic al terenului/terenurilor pe care sunt amplasate obiectivele societății dv. vă comunicăm următoarele: terenul în suprafață de 2212 mp aferent spațiului comercial situat în Craiova str. x, corespunzător spațiului deținut în proprietate de S.C. A. S.R.L. potrivit Contr.de vânzare cumpărare din 10.11.2003 aparține domeniului privat al Primăriei Municipiului Craiova. Pentru întabularea în CF a acestor obiective, terenul aferent va fi înatbulat pe numele Consiliului Local al municipiului Craiova". Așa fiind stabilit cu certitudine în fapt, Înalta Curte reamintește că, în virtutea dreptului de dispoziție, recunoscut părților în procesul civil, obiectul și limitele procesului sunt cele stabilite prin cererile și apărările acestora (art. 9 alin. (2) C. proc. civ.). De altfel, neindicarea obiectului cererii de chemare în judecată și a motivelor de fapt care îl justifică este sancționată cu nulitatea expresă (art. 196 alin. (1) C. proc. civ.). Exercitându-și rolul activ în proces, prima instanță și, ulterior, instanța de apel au dat faptelor deduse judecății calificarea juridică concretă, soluționând litigiul conform regulilor de drept aplicabile unei acțiuni în răspundere civilă delictuală. Reclamantul însuși a făcut cuvenitele precizări, arătând, în tot cursul procesului, inclusiv prin cererea de recurs, că pretenția concretă formulată are ca temei juridic răspunderea civilă delictuală a pârâtei, iar fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu constă în "folosirea abuzivă a terenului", folosire care continuă și în prezent. Or, potrivit art. 2528 C. civ., prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită (și în cazurile asimilate) începe să curgă, alternativ, de la data când păgubitul a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Această regulă specială stabilește, alternativ, două momente de la care începe să curgă prescripția, și anume: un moment subiectiv, principal, reprezentat de data când păgubitul a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea; un moment obiectiv, subsidiar, constând în data când, după împrejurări, păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, această dată urmând a fi stabilită prin hotărârea judecătorească, pe baza unui probatoriu complex. Reținând, în mod corect, incidența în cauză a prevederilor art. 2517 C. civ., cele care reglementează termenul general de prescripție, acela de 3 ani, și făcând o judicioasă aplicare a prevederilor art. 2528 C. civ..(anterior evocate), instanța de apel a stabilit că reclamanta a cunoscut, în mod efectiv, faptul juridic ilicit constând în folosirea abuzivă a terenului de către pârâtă din anul 2003. La finalul acestui an, prin adresa nr. x/05.12.2003, reclamantul îi comunică pârâtei, la solicitarea acesteia, regimul juridic al terenului ocupat de construcțiile aflate în proprietatea pârâtei, precizându-i că "terenul în suprafață de 2212 mp. aferent spațiului comercial situat în Craiova str. x, corespunzător spațiului deținut în proprietate de S.C. A. S.R.L. potrivit Contr.de vânzare cumpărare din 10.11.2003 aparține domeniului privat al Primăriei Municipiului Craiova." Acest moment marchează nașterea dreptului la acțiunea în repararea prejudiciului și începutul prescripției extinctive. Uzând de dreptul său de dispoziție juridică, reclamantul a sesizat instanța de judecată abia în data de 9 ianuarie 2019, solicitând repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat printr-un act ilicit de folosintă fără drept a terenului aflat în proprietatea sa privată; sunt pretinse despăgubiri bănești aferente perioadei cuprinse între 26.11.2012 și 26.11.2015. Înalta Curte observă că reclamantul solicită despăgubiri pentru ultimii trei ani anteriori datei la care a fost emisă HCL nr. 419 din 26.11.2015, prin care a fost aprobată cererea pârâtei de constituire a unui drept de superficie cu privire la terenul pe care îl folosește și a fost stabilită obligația plății contravalorii acestei folosințe, pentru ultimii 3 ani. Așa fiind, în circumstanțele date ale cauzei, cu certitudine stabilite prin hotărârile instanțelor de fond, în baza probatoriului ce a fost administrat, dreptul la acțiune pentru pretențiile aferente datei de 26.11.2012 era născut la această dată, reclamantul având cunștiință de faptul juridic ilicit al folosinței exercitate abuziv în tot acest timp în mod continuu, începând cu anul 2003. Caracterul continuu al folosinței exercitate de pârâtă în privința terenului aflat în proprietatea reclamantului nu este de natură să amâne începutul prescripției extinctive al dreptului la acțiunea în pretenții, în sensul celor afirmate de recurent. Contravaloarea lipsei de folosință putea să fie solicitată numai cu respectarea termenului general de prescripție extinctivă de 3 ani, calculat pentru fiecare zi de folosință exercitată, astfel cum în mod corect a considerat prima instanță și a confirmat instanța de apel. De altfel, reclamantul, însuși, cu toate că invocă caracterul continuu al faptei ilicite, pentru a înlătura efectele prescripției extinctive, le recunoaște, implicit, câtă vreme, prin cererea de chemare în judecată, solicită despăgubiri numai pentru 3 ani, iar nu pentru întregul interval de timp care a curs, din 26.11.2012 și până în prezent. În acest context, Înalta Curte observă că reclamantul, solicitând despăgubiri pentru ultimii 3 ani anteriori emiterii HCL nr. 419/2015, prin precizarea expresă a momentului inițial ca fiind "26.11.2012", a ignorat el însuși data la care era scadentă obligația de plată a contravalorii lipsei de folosință, termenul de 90 de zile stipulat în cuprinsul HCL nr. 419/2015, cu privire la care a susținut, în fața instanței de apel, că ar reprezenta momentul inițial al prescripției extinctive. Dincolo de acest aspect, aflat în legătură cu limitele învestirii primei instanțe prin cererea de chemare în judecată, în mod corect, instanța de apel a subliniat că obligația inserată în hotărârea din 2015 a Consiliului local al municipiului Craiova nu modifică momentul nașterii dreptului la acțiune, atâta timp cât reclamantul a înțeles să solicite despăgubiri pe temeiul răspunderii civile delictuale, invocând faptul ilicit al exercitării unei folosințe îndelungate fără nici un titlu, în mod abuziv. Pretenția concretă dedusă judecății nu a fost întemeiată pe clauzele HCL nr. 419/2015, iar prejudiciul invocat nu a fost justificat de reclamant pe nerespectarea obligației de plată stipulată în actul administrativ menționat. Dimpotrivă, cauza cererii de chemare în judecată(având o natură factuală) a fost explicit evidențiată de reclamant prin invocarea unei folosințe abuzive, îndelungate, fără plata unor despăgubiri. Or, prescripția dreptului la acțiunea în răspundere civilă delictuală este supusă prevederilor art. 2528 C. civ., corect identificat și judicios aplicat de către instanța de apel. Prin urmare, reclamantul a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, încă din anul 2003 însă a stat în pasivitate, până în data de 9.01.2019, când a sesizat instanța de judecată cu o acțiune în răspundere civilă delictuală, precizând că faptul juridic ilicit constă în "folosirea abuzivă a terenului", o folosire continuă, terenul fiind ocupat de construcția aflată în proprietatea pârâtei. Pentru a înlătura efectele prescripției extinctive, invocată în apărare, reclamantul a susținut existenta unor cauze întreruptive de prescripție, și anume: recunoașterea tacită a obligației de către pârâtă și ieșirea titularului dreptului la acțiune din starea de pasivitate, prin două notificări, transmise pârâtei. Cu privire la recunoașterea pârâtei, consacrată ca și cauză întreruptivă de prescripție prin art. 2537, pct. 1 C. civ., ea operează în formele și în condițiile prevăzute de art. 2538 C. civ. În raport cui aceste texte normative, pentru ca recunoașterea obligației de către cel în folosul căruia curge prescripția să producă efectul legal întreruptiv de prescripție, ea trebuie să fie voluntară, neîndoielnică, pură și simplă, realizată în termenul de prescripție, iar nu înaintea sau după împlinirea acestuia. În privința recunoașterii tacite, ea rezultă, de cele mai multe ori, dintr-un act de executare voluntară a prescripției datorate, însă poate fi dedusă și din alte manifestări neechivoce, în măsură să ateste confirmarea dreptului celui împotriva căruia curge prescripția. În prezentul proces, reclamantul afirmă că nerambursarea obligației de plată a unor despăgubiri bănești, stabilită în sarcina pârâtei prin HCL nr. 419/2015, reprezintă "o acceptare tacită", în sensul art. 2537 pct. 1 C. civ. Totodată, susține că cererea formulată de pârâtă în data de 4 septembrie 2015, prin care solicită constituirea în favoarea sa a unui drept de superficie, are și ea valoarea unei recunoașteri a faptei ilicite. Înalta Curte reamintește că legea civilă substanțială, prin textele normative mai sus evocate, conferă efect întreruptiv de prescripție nu "acceptării tacite", ci "recunoașterii", care poate fi și ea tacită, implicită, însă rezultă din actele săvârșite de cel în folosul căruia curge prescripția, din manifestări active, neechivoce, în măsură să ateste confirmarea dreptului. În al doilea rând, astfel cum a fost precizat anterior, prezenta acțiune civilă în răspundere delictuală nu are nicio legătură cu recunoașterea unui drept de superficie în favoarea pârâtei și condițiile în care acesta a fost constituit, prin actul administrativ emisă de reclamant. Reclamantul a pretins despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosință invocând faptul ilicit al folosinței exercitată abuziv de pârâtă, iar nu obligațiile stipulate în favoarea acesteia printr-un act administrativ, iar prima instanță a stabilit corect obiectul și cauza cererii de chemare în judecată, judecând în limitele învestirii sale. Cu referire la cererea pârâtei de constituire a unui drept de superficie în favoarea sa, transmisă reclamantului în data de 4 septembrie 2015, nici acest act nu poate avea valoarea juridică a unei recunoașteri tacite, în înțelesul art. 2537 pct. 1 C. civ., întrucât o astfel de recunoaștere trebuie să vizeze dreptul a cărei acțiune se prescrie și a obligației corelative, în speță, aceasta vizând plata unor despăgubiri bănești pentru folosința exercitată fără titlu, în mod abuziv. Or, cererea pârâtei nu conține o astfel de recunoaștere, astfel cum temeinic a statuat instanța de apel, iar ea nu ar putea fi dedusă implicit, trebuind să fie "neîndoielnică", în raport cu exigența legii. Mai mult, observația instanței de apel este corectă și în ceea ce privește momentul în care poate fi făcută o astfel de recunoaștere, în nici un caz nu înainte ca termenul de prescripție să își înceapă cursul, întrucât ea întrerupe termene care au început să curgă și care nu s-au împlinit încă. Prin urmare, în cauza prezentă, cele două acte evocate de reclamant nu pot avea valoarea unei recunoașteri a dreptului la acțiunea în pretenții promovată și, mai mult decât atât, nici nu ar putea produce efectul întreruptiv afirmat, pentru perioada anterioară momentului inițial al prescripției extinctive. Referitor la cele trei comunicări pe care reclamantul le-a făcut pârâtei, informând-o cu privire la obligația de plată a unor despăgubiri bănești datorate pentru folosința terenului o perioadă de 3 ani, anterioară emiterii hotărârii de consiliu local, instanța de apel a considerat că acestea au valoarea unor puneri în întârziere și produc efectul întreruptiv de prescripție, în sensul art. 2537 pct. 4 C. civ. Aceste statuări ale instanței de apel nu fac obiectul controlului de legalitate, ele fiind favorabile pârâtului și, în consecință, necontestate, prin declarația de recurs. Recurentul afirmă, însă, că în mod eronat instanța de apel a reținut că întreruperea vizează exclusiv perioada cuprinsă între 23.11.2015 și 26.11.2015, iar nu întregul interval de 3 ani, pentru care s-au solicitat despăgubiri, ignorând astfel caracterul continuu al faptei ilicite comise de pârâtă printr-o folosință continuă a terenului aflat în proprietatea reclamantului. Înalta Curte reține că, pentru a decide astfel, instanța de apel a făcut aplicarea art. 2540 C. civ., text de lege care condiționează producerea efectului întreruptiv de prescripție de introducerea unei cererii de chemare în judecată în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere. Astfel, raportându-se la data cererii de chemare în judecată, precum și la fiecare dintre celei trei puneri în întârziere realizate prin actele de comunicare ale reclamantului, instanța de apel a statuat că se verifică condiția legii referitoare la termenul de 6 luni pentru ieșirea din pasivitate exclusiv în privința ultimei dintre comunicări, aceea din data de 23.11.2018. Or, recurentul nu se raportează la aceste considerente decisive ale instanței de apel și nici la prevederile art. 2540 C. civ., criticile aduse deciziei sub acest aspect fiind unele de netemeinicie, iar nu de nelegalitate și se vor respinge. II.2. Circumscris celui de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul afirmă că instanța de apel nu a analizat toate argumentele exprimate prin declarația de apel și a realizat o judecată sumară a cauzei, ceea ce echivalează cu lipsa motivării, în sensul exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Aceste critici sunt neîntemeiate. Înalta Curte constată că recurentul omite să indice care sunt, în concret, "argumentele" la care instanța de apel nu a răspuns, care sunt chestiunile de fapt și de drept cu privire la care apelul a devoluat și nu au fost luate în considerare de către instanța de apel. Or, în aceste circumstanțe, afirmațiile acestuia, cu privire la o pretinsă nelegalitate a deciziei instanței de apel, nu pot fi verificate în recurs. Înalta Curte observă că decizia instanței de apel cuprinde motivele pe care se întemeiază, că este stabilită situația de fapt a cauzei, că au fost bine conturate și evidențiate chestiunile de drept pe care litigiul le aduce în discuție, că sunt corect identificate normele materiale incidente situației de fapt, raționamentul logico-juridic al instanței fiind unul de bună calitate, că se răspunde, în detaliu, motivelor de apel formulate de reclamant. Considerentele instanței de apel susțin, în mod esențial, rezolvarea dată litigiului, ele au făcut posibilă exercitarea controlului judiciar și exclud orice arbitrariu, fiind în măsură să asigure părților din acest proces garanțiile dreptului la un proces echitabil. Pentru toate cele ce preced, aplicând prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respingere recursul reclamantului, ca nefondat.