Decizia nr. 451/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 914/2018 a Tribunalului Dolj

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secția I civilă, în data de 20 martie 2017, sub nr. x/2017, reclamanții A. și B. au solicitat să se constate că pentru suprafața de teren de 1372 mp, situată în mun. Craiova, str. x, jud. Dolj (fostă T24, P31), a intervenit exproprierea în fapt odată cu emiterea HCL 209/27.05.2010, fără demararea procedurilor legale prevăzute de lege, și obligarea pârâților Municipiul Craiova, prin Primar, și Consiliul Local Craiova, prin Primar, la plata despăgubirilor, stabilite la valoarea de circulație a terenului. În drept, reclamanții au invocat prevederile Legii nr. 255/2010, art. 44 din Constituție și ale Legii nr. 33/1994.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 914 din 18 decembrie 2018, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția I civilă, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Consiliul Local al Mun. Craiova și a fost respinsă cererea formulată în contradictoriu cu acest pârât, pentru lipsa calității procesuale pasive. A fost admisă, în parte, cererea dedusă judecății, sens în care a fost obligat pârâtul Municipiul Craiova, prin Primar, la plata către reclamanți a sumei de 261.800 RON, reprezentând despăgubiri pentru terenul intravilan în suprafață de 1372 mp, situat în Craiova, str. x 2 Geniștilor, nr. 55, jud. Dolj. A fost respins petitul privind constatarea intervenirii exproprierii, ca inadmisibil. A fost respinsă cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local al Municipiului Craiova, pentru lipsa calității procesuale pasive. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Municipiul Craiova, prin Primarul Municipiului Craiova.

Decizia pronunțată de instanța de apel Prin decizia nr. 2257 din 4 septembrie 2019, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a admis apelul și a schimbat, în parte, hotărârea atacată, respingând, ca nefondată, cererea având ca obiect "despăgubiri". A menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Decizia pronunțată în recurs Prin decizia civilă nr. 2467 din 19 noiembrie 2020, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2017, a fost admis recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 2257 din 4 septembrie 2019 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă. A fost casată decizia recurată și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel. Dosarul a fost reînregistrat la Curtea de Apel Craiova, secția I civilă,'sub nr. x/2017*.

Decizia pronunțată de instanța de apel, în rejudecare Prin decizia nr. 50 din 09 martie 2021, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a respins apelul formulat de apelantul-pârât Municipiul Craiova, prin Prirnar, împotriva sentinței civile nr. 914 din 18 decembrie 2018, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția I civilă, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimații Consiliul Local Craiova, prin Primar, A. și B., ca nefondat. A respins cererea intimaților reclamanți A. și B. privind acordarea cheltuielilor de judecată în apel. A obligat pe reclamanții A. și B., în solidar, la plata sumei de 6223 RON, reprezentând taxă de timbru datorată pentru cererea de chemare în judecată și a dispus darea în debit a reclamanților cu această sumă. II. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 50 din 09 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, au declarat recurs pârâții Municipiul Craiova, prin Primar și Consiliul Local al Municipiului Craiova, prin Primar, cale de atac cu a cărei soluționare a fost învestită înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 24 mai 2021 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 10, astfel cum reiese din fișa Ecris . Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., recurenții au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate, cu consecința respingerii acțiunii reclamanților, în interpretarea corectă a dispozițiilor legale aplicate greșit de către instanța de apel. În motivare, recurenții au susținut că, date fiind dispozițiile art. 501 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ., instanța de apel avea obligația să judece din nou apelul formulat, în limitele casării, hotărârea instanței de recurs fiind obligatorie cu privire la dezlegările date problemelor de drept; prin decizia pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, s-a reținut că reclamanții nu au solicitat despăgubiri pentru exproprierea formală a bunului lor, ci aceștia au susținut existența unei privări de proprietate, a unei ingerințe în dreptul lor de proprietate ce constă în acțiunea autorității publice locale, de impunere a unui regim juridic determinat de proiectarea unor lucrări de utilitate publică locală, demers ce le îngrădește exercițiul atributelor dreptului de proprietate asupra terenului litigios. Or, în raport de calificarea dată cererii reclamanților de către instanța de recurs și anume aceea de acțiune răspundere civilă delictuală, instanța de apel, în rejudecare, avea obligația de a ține seama de dezlegările date problemelor de drept de către instanța de recurs, neputându-le da o altă rezolvare, deoarece s-ar încălca forța obligatorie și autoritatea de lucru judecat a hotărârii instanței de recurs. Primind cauza spre rejudecare, instanța de apel nu a analizat cererea reclamanților din perspectiva dezlegărilor date de instanța de recurs, care a reținut ca și cauză a pretențiilor formulate de reclamanți existența unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 501 alin. (1) și (3) C. proc. civ., ceea ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au susținut că, dat fiind efectul devolutiv al apelului, instanța de apel trebuia să verifice soluția atacată din punct de vedere al temeiniciei, pentru a stabili dacă situația de fapt reținută prin hotărârea tribunalului este în concordanță cu probele administrate și dacă a fost corect reținută, cât și din punct de vedere al legalității, respectiv dacă prima instanță a identificat, interpretat și aplicat corect normele de drept material incidente situației de fapt deduse judecății, avându-se în vedere dezlegările date problemelor de drept prin decizia de casare. Astfel, dată fiind încadrarea de către instanța de casare a pretenției concrete deduse judecății și a cauzei juridice a acesteia, raportat la motivele acțiunii, ca fiind o cerere în despăgubiri derivând din răspunderea civilă delictuală, instanța de apel a fost învestită să rejudece cauza în fond sub toate aspectele sale, atât în fapt cât și în drept, având în vedere cererile și apărările părților, prin prisma calificării date de instanța de recurs ca fiind o cerere întemeiată pe răspunderea delictuală. În acest context, este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanța de apel nu a analizat întrunirea cumulativă a condițiilor necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale, respectiv existența unui prejudiciu, existența unei fapte ilicite, existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, precum și existența vinovăției autorului faptei ilicite. După prezentarea unor aspecte cu privire la situația de fapt, recurenții au susținut că potrivit principiului actori incumbitprobatio, reclamanții trebuiau să facă dovada îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale, însă, astfel cum rezultă din actele dosarului, aceștia s-au limitat la a menționa că fapta ilicită constă în faptul că nu le este asigurată folosința bunului de către pârâți, bunul fiind afectat de PUZ-ul Romanescu-Hipodrom. S-a mai învederat că, în speță, nu este îndeplinită cerința existenței unei fapte ilicite, emiterea unui PUZ fiind o atribuție a autorității publice locale, ca expresie a puterii executive într-un stat de drept, iar, în temeiul art. 1 din Legea nr. 554/2004, orice persoană care se consideră vătămată într-un interes legitim, printr-un act administrativ al unei autorități publice, poate solicita anularea actului. Or, actul administrativ incident în cauză nu a fost atacat în instanță prin procedura contenciosului administrativ, în vederea verificării legalității și oportunității actului de autoritate, drept urmare, nu s-a dovedit că au fost încălcate dispozițiile legale privind emiterea lui. Referitor la condiția existenței unui prejudiciu, recurenții au arătat că nu este îndeplinită, prin raportare la situația de fapt, intimații-reclamanți neracând dovada că au suferit un prejudiciu cert, atât în privința existentei sale, cât și a posibilității de evaluare. În ceea ce privește cuantificarea prejudiciului, prin expertiza judiciară efectuată în cauză s-a determinat prejudiciul suferit de reclamanți ca fiind valoarea de piață a imobilului-teren în suprafață de 1372 mp, respectiv prețul din contracte de vânzare-cumpărare efectiv încheiate în cuantum de 261.800 RON, în condițiile Capitolului IV din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, dipoziții legale care, potrivit deciziei de casare, nu sunt aplicabile în cauză. Astfel, despăgubirile acordate de instanța de trimitere nu sunt concepute ca o formă de reparație pentru lipsa de folosință a terenului, ci sunt concepute și evaluate ca valoare reală a terenului, în conformitate cu prevederile Legii speciale nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică. Conchizând, recurenții au susținut că, întrucât solicitarea despăgubirilor are ca temei răspunderea civilă delictuală, trebuie îndeplinite în mod cumulativ condițiile angajării unei astfel de răspunderi, pe care instanța de trimitere trebuia să le analizeze cu ocazia rejudecării. Apărările formulate în cauză Intimații-reclamanți A. și B. au depus întâmpinare la data de 17 iunie 2021, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată pe cale separată. Prin recursul promovat, recurenta apreciază ca, în cauza, sunt în 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8, în opinia acesteia, instanța ar fi dat o hotărâre care nu ar fi ținut seama de decizia de casare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, mai precis nu și-a justificat suficient rolul activ și ca, din acest motiv, la rejudecare, nu ar fi putut ignora, ca și instanța de apel, interpretarea data de instanța de recurs. Cu privire la acest prim motiv, se poate observa cu ușurință ca face obiectul criticilor de nelegalitate prevăzute de pct. 5 care face referire la neregularități de ordin procesual care atrag nulitatea deoarece instanța a respectat procedura și a cercetat pricina, potrivit îndrumărilor Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin urmare, s-a raportat la obiectul și cauza pretențiilor și a valorificat criticile din apel ale recurentei din cauza de fata, critici care s-au dovedit a fi nefondate. Din punct de vedere al aplicabilității art. 488 alin. (1) pct. 8 noul C. proc. civ., se poate observa cu ușurința ca și acest motiv este nefondat, criticile sintetizate ale recurenților sunt critici care țin de fondul cauzei, de rejudecare a pricinii pe fond, critici care vizează nu motivele de nelegalitate, ci numai motive care nu sunt incidente spetei, căci ceea ce se judeca în recurs sunt motivele de nelegalitate, care norma de drept material a fost aplicata sau interpretata greșit de instanță si, deși se susține formal ca nu ar fi îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, nu se poate determina în mod precis ce element face, în sine, ca decizia recurată sa fie nelegala. În absenta unui act formal de expropriere, în mod corect s-a apreciat ca situația reclamanților nu poate fi considerata "previzibilă" și corespunzătoare cerinței "principiului securității juridice". Dimpotrivă, ea permite autorităților sa tragă foloase din ocuparea terenului în cauza, cu încălcarea regulilor ce guvernează exproprierea (Constituția din 2003 și Legea nr. 33/1994), fără plata prealabilă a unei despăgubiri corespunzătoare. Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 24 noiembrie 2021 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâții Consiliul Local al Municipiului Craiova și Municipiul Craiova, ambii reprezentați prin Primar, împotriva deciziei civile nr. 50 din 09 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și a stabilit termen de judecată în ședință publică, la data de 02 martie 2022, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Verificând legalitatea hotărârii atacate, actele și lucrările dosarului, Înalta Curte găsește acest recurs ca fiind nefondat și îl va respinge, în considerarea celor ce succed: 1. Invocând motivul de casare reglementa prin art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenții afirmă o încălcare a dispozițiilor art. 501 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ., în considerarea cărora instanța de apel avea obligația să judece din nou, în fond, fără să poată ignora calificarea pe care instanța de recurs a dat-o acțiunii, aceea de acțiune în răspundere civilă delictuală, bazată pe săvârșirea unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii. Or, primind cauza spre rejudecare, instanța de apel nu a analizat acțiunea reclamanților din perspectiva dezlegărilor obligatorii ale instanței de recurs, în ceea ce privește obiectul și cauza acțiunii deduse judecății. Verificarea determinată de invocarea acestui caz de casare obligă instanța de recurs să reamintească că, prin cererea de chemare în judecată formulată în data de 20 martie 2017, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local al Municipiului Craiova și Municipiul Craiova, prin primar, au solicitat instanței să constate că, pentru suprafața de 1372 mp teren, situat în municipiul Craiova, județul Dolj, a intervenit o veritabilă expropriere în fapt, prin emiterea planului urbanistic zonal, aprobat prin HCL nr. 209 din 27 mai 2010, prin care autoritatea publică locală a proiectat ca acest imobil să dobândească o destinație de utilitate publică, fără demararea procedurilor legale de expropriere și în absența acordării unei juste și echitabile despăgubiri. Pe cale de consecință, reclamanții solicită și obligarea pârâților la plata despăgubirilor corespunzătoare valorii de circulație a imobilului, în condițiile Legii nr. 33/1994. Acțiunea a fost întemeiată în drept pe art. 44 din Constituție, Legea nr. 33/1994, Legea nr. 225/2010, art. 1351, art. 1381 și art. 1385 C. civ. În primul ciclu procesual, prin sentința civilă nr. 914 din 18 decembrie 2018, Tribunalul Dolj respinge acțiunea, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local al Municipiului Craiova, pentru lipsa calității procesuale pasive a acestuia, respinge ca inadmisibilă cererea în constatarea exproprierii de fapt și admite în parte acțiunea, obligând Municipiul Craiova, prin Primar, la plata despăgubirilor bănești reprezentând valoarea de circulație a terenului, astfel cum aceasta a fost stabilită prin raportare la expertiză tehnică judiciară. Împotriva sentinței pronunțată de Tribunalul Dolj în primă instanță, a declarat apel exclusiv pârâtul Municipiul Craiova, prin Primar, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, întrucât nu există o normă de drept care să reglementeze "exproprierea de fapt", iar prin modalitatea în care au fost stabilite despăgubirile se ajunge la o îmbogățire fără justă cauză. Observând titularul căii de atac a apelului și limitele în care devoluțiunea a operat, Înalta Curte relevă că dispozițiile referitoare la lipsa calității procesuale pasive a Consiliului Local al Municipiului Craiova, respectiv inadmisibilitatea cererii în constatare, nefiind atacate cu apel, au dobândit atributul autorității de lucru judecat, făcând cu neputință reabordarea lor, în actualul cadru procesual. Apelul este admis, prin decizia civilă nr. 2257 din 4 septembrie 2019 a Curții de Apel Craiova, cu consecința respingerii cererii în despăgubiri, toate celelalte dispoziții ale sentinței fiind menținute. Prin decizia civilă nr. 2467 din 19 noiembrie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, consecutiv admiterii recursului exercitat de reclamanți, decizia instanței de apel este casată și cauza trimisă spre rejudecare Curții de Apel Craiova. Instanța de recurs a constatat o încălcare a unui principiu fundamentat al procesului civil, acela al disponibilității părților, observând inadvertențe referitoare la cauza acțiunii și la limitele judecății, fixate de parte. Se reține că, în realitate, pretențiile reclamanților, acțiunea lor în despăgubiri, este fundamentată juridic pe fapta imputată autorității administrative locale, care a condus la restrângerea prerogativelor dreptului de proprietate pe care îl au asupra terenului în suprafață de 1372 mp și imposibilitatea de a dispune de bunul propriu. Prin funcțiunea instituită prin planul urbanistic zonal care a aprobat o cale de acces ce afectează terenul reclamanților, fără plata vreunei despăgubiri, pârâtul a limitat exercițiul atributelor dreptului de proprietate al reclamanților, luând astfel naștere dreptul la reparație al proprietarilor. Prin urmare, instanța de recurs a statuat, cu forță obligatorie, în acest proces, că reclamanții nu au solicitat despăgubiri pentru expropriere, în condițiile Legii nr. 33/1994 și ale Legii nr. 255/2010, acțiunea lor fiind una de drept comun, în răspundere civilă delictuală, iar fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, săvârșită de pârâtul Municipiul Craiova, constă în restricționarea exercitării prerogativelor dreptului de proprietate al reclamanților, în scopul amenajării unei căi publice de circulație, fără plata vreunei despăgubiri. În aceste limite și pentru aceste motive, cauza a fost trimisă spre rejudecare aceleiași curți de apel. Procedând la rejudecarea apelului, instanța de apel a avut în vedere atât calificarea juridică dată acțiunii prin decizia de casare, cât și situația de fapt, astfel cum rezultă aceasta din probele care s-au administrat în proces, evidențiind, cu suficientă claritate, în ce constă fapta ilicită imputabilă pârâtei, prejudiciul cauzat reclamanților, în calitate de proprietari, precum și raportul de cauzalitate între acestea. Este adevărat că, în rejudecare, instanța de apel nu a realizat o trimitere explicită și scolastică la instituția răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, considerentele axându-se pe noțiunea de expropriere de fapt", pe dreptul la reparație al reclamanților și pe întinderea reparației, aceste aspecte fiind invocate de pârât în propriul apel. Această abordare nu este însă de natură să afecteze legalitatea deciziei instanței de apel, pronunțată în rejudecare, atâta timp cât rezultă, din considerentele decisive, cu suficientă claritate, că ceea ce s-a avut în vedere pentru stabilirea obligației de reparație a prejudiciului este fapta ilicită cauzatoare de daună, săvârșită de autoritățile administrației publice locale, care a condus la imposibilitatea exercitării dreptului de proprietate al reclamanților, ceea ce a echivala cu o "expropriere de fapt", ce contravine art. 44 din Constituție, art. 555 C. civ. și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție Recurenții afirmă lipsa temeiului juridic pentru instituția "exproprierii de fapt", reținută de către instanțele de fond drept fundament al îndrituirii reclamanților la dezdăunare, însă Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile subsumate acestui motiv de nelegalitate. În acest sens, Înalta Curte reține că exproprierea de facto, fără a fi, într-adevăr, reglementată de o normă națională de drept substanțial, reprezintă totuși o situație de fapt generatoare de efecte juridice pe planul dreptului de proprietate, sancționată ca atare de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pe terenul încălcării dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, astfel încât controlul de convenționalitate se efectuează prin coroborare cu normele dreptului intern care ocrotesc proprietatea. Tocmai de aceea, respectând dezlegarea obligatorie dată prin decizia de casare în chestiunea temeiului juridic al acțiunii reclamanților, curtea de apel a pornit în argumentarea tezei exproprierii de fapt - într-o manieră extrem de detaliată și cu un raționament juridic corect, logic și convingător - de la prevederile art. 44 din Constituție care consacră garantarea dreptului de proprietate privată și protecția juridică de care acesta se bucură și care statuează în sensul că exproprierea unei persoane nu poate fi făcută decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire, precum și ale art. 555 din C. civ. care reglementează regimul juridic al dreptului de proprietate, în plenitudinea prerogativelor sale și a continuat raționamentul juridic cu analizarea încălcării în substanță a dreptului de proprietate, din perspectiva dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 și a jurisprudenței instanței europene dezvoltate pe marginea acestei norme convenționale. Înalta Curte are în vedere că art. 1 din Protocolul nr. 1, pornind de la scopul general al dispozițiilor Convenției, instituie atât protecția dreptului de proprietate, cât și limitele exercițiului acestui drept: posibilitatea privării de proprietate pentru cauză de utilitate publică și reglementarea exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general. Suplimentar, instanța de contencios european al drepturilor omului a consacrat și o limită jurisprudențială dată de "atingerea substanței" dreptului, în sensul că deși proprietarul nu este privat de dreptul său, limitarea vizând exercițiul atributelor proprietății, totuși nu trebuie să se ajungă la golirea de conținut a dreptului de proprietate. Această formă de limitare a dreptului de proprietate ("atingerea substanței" dreptului), asimilată unei exproprieri de fapt incompatibile, în concepția Curții Europene, cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1, este cea care a format fundamentul juridic al pretențiilor reclamanților la repararea prejudiciului, prin plata unei despăgubiri materiale, pentru lipsa de folosință a bunului. Prin urmare, în condițiile unei asemenea cauze juridice a litigiului pendinte, astfel cum a fost această chestiune dezlegată obligatoriu prin decizia de casare anterioară și examinată în cadrul devoluțiunii curții de apel - Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile axate pe ideea că, în realitate, demersul judiciar al reclamanților-intimați privește fie procedura legală a exproprierii propriu-zise, fie acordarea unor despăgubiri care în jurisprudența Curții Europene "au fost concepute și evaluate ca preț de piață al proprietății, similar unei tranzacții definitive de transfer al proprietății de la reclamant către autoritate",. Aceasta întrucât, principial corecte la nivel teoretic, susținerile referitoare la instituția exproprierii propriu-zise și regimul său juridic nu au legătură cu obiectul recursului de față. Nu ar putea fi imputată reclamanților pasivitatea în declanșarea unei proceduri de expropriere, câtă vreme atât declararea utilității publice a unor lucrări, cât și inițiativa exproprierii unor imobile sunt recunoscute de lege exclusiv în favoarea statului, prin autoritățile sale, nu și în favoarea persoanelor expropriate, care beneficiază numai de garanțiile legale ce asigură că punerea în aplicare a procedurilor de expropriere nu sunt nici arbitrare, nici imprevizibile. În concluzie, judecata în fond după casare s-a făcut cu respectarea art. 501 C. proc. civ., iar motivul de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., susținut de recurenți, nu se verifică. 2. Circumscris celui de-al doilea motiv de recurs, întemeiat în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții susțin o greșită aplicare a normelor care reglementează răspunderea civilă delictuală, nefiind dovedită existența faptei ilicite și nici existența prejudiciului. În aprecierea recurenților, emiterea unui plan urbanistic zonal este atributul autorității publice locale, satisface un interes general și nu poate fi asimilat unei fapte ilicite. Mai mult, despăgubirile stabilite în favoarea reclamanților nu acoperă lipsa de folosință a imobilului, ele fiind calculate prin raportare la valoarea de piață a acestuia, în conformitate cu Legea nr. 33/1994, privind exproprierea pentru utilitate publică, ceea ce conduce la o îmbogățire fără just temei, câtă vreme reclamanții rămân proprietarii imobilului. Din perspectiva acestui motiv de casare, Înalta Curte reține, ca fiind stabilite cu certitudine, cu prilejul judecății în fond, următoarele împrejurări de fapt, esențiale în prezentul proces: Reclamanții au făcut dovada că sunt proprietarii terenului în suprafață 1372 mp, situat în municipiul Craiova, str. x, jud. Dolj (fostă T24, P31), în temeiul actului de adjudecare nr. 1557/14.03.2005 emis de C.-executor bancar D., actului de dezmembrare autentificat sub nr. x/23.01.2014 de E. și actului de dezmembrare autentificat sub nr. x/21.08.2014 de BNP F., iar acest teren nu poate fi folosit de reclamanți, în calitate de proprietari, fiind afectat de lucrări edilitar -urbanistice, propuse prin PUZ aprobat prin HCL Craiova 209/27.05.2010. Certificatul de urbanism emis sub nr. x/02.07.2014 de Primăria Municipiul Craiova (fila x), cât și extrasul de carte funciara nr. x/2017 și certificatul de nomenclatură stradală nr. 1557/22.04.2016 (filele x) atestă că regimul juridic al suprafeței de teren de 1372 mp. este teren intravilan proprietate privată a reclamanților, fiind situat în zona de locuințe, după PUZ, dar este în totalitate afectat de stradă propusă prin PUZ aprobat prin HCL Craiova 209/27.05.2010. Expertul identifică terenul în litigiu și constată că se suprapune în totalitate peste strada proiectată prin PUZ Romanescu-Hipodrom aprobat prin HCL Craiova 209/27.05.2010. Niciuna dintre părțile în proces nu a formulat obiecțiuni. Se constată astfel că, prin HCL Craiova 209/27.05.2010 de aprobare a PUZ în zona strada x, autoritatea publică locală a restrâns reclamanților prerogativele dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 1372 mp. propusă pentru amenajarea de căi de circulație, reclamanții neputându-l folosi în interes personal, potrivit destinației acestuia de teren intravilan construibil, nici în prezent și nici după edificarea străzilor, neputându-l îngrădi și edifica construcții pe el, ceea ce conduce practic la imposibilitatea reclamanților de a dispune de propriul bun. Este adevărat că adoptarea unui plan urbanistic zonal, cu respectarea condițiilor legale imperative, nu reprezintă, în sine, un fapt ilicit cauzator de prejudiciu, de natură să antreneze răspunderea civilă delictuală a autorității publice locale. În prezentul proces, a fost dovedit, însă, că prin aprobarea lucrării edilitar-urbanistice, propuse prin PUZ aprobat prin HCL Craiova nr. 209/2010 a fost afectat dreptul de proprietate imobiliară pe care reclamanții îl au, iar această limitare, prezumat a fi legală, a dreptului de proprietate privată, în scopul satisfacerii unui interes public, s-a făcut fără să fi fost acordată o indemnizație proprietarilor. Or, art. 44 din Constituția României permite restrângerea dreptului de proprietate numai sub condiția plății unei indemnizații, menite să acopere prejudiciul adus proprietarului. Urmărind criticile referitoare la pronunțarea deciziei curții de apel cu încălcarea dispozițiilor legale, interne și convenționale, care reglementează dreptul de proprietate și limitele exercitării acestuia, Înalta Curte reține că, prin decizia instanței de apel, a fost efectuat un examen corect de convenționalitate, din perspectiva atât a condițiilor legale, cât și a celor jurisprudențiale, consacrate în dreptul intern și cel european, atunci când a concluzionat în sensul existenței elementelor de antrenare a răspunderii civile delictuale a unității administrativ-teritoriale recurente pentru exproprierea de facto a terenului reclamanților-intimați, concretizată în afectarea substanței dreptului de proprietate, prin impunerea unui plan urbanistic incompatibil cu proprietatea privată, fără dispunerea unei exproprieri legale și fără plata unei indemnizații corespunzătoare. În mod corect a reținut curtea de apel faptul că terenul în discuție devine, în fapt, un teren de uz public, dobândind o reală afectațiune publică. În consecință, deși terenul reclamaților constituie un bun proprietate privată, totuși regimul său juridic este stabilit prin acțiunea unilaterală a autorității publice, ce determină restrângeri incompatibile cu exercițiul dreptului de proprietate privată, fără ca unitatea administrativ-teritorială să îi schimbe încadrarea urbanistică sau să declanșeze procedura de expropriere în conformitate cu Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local. Inacțiunea recurentului Municipiul Craiova, în calitate de autoritate publică locală învestită cu atribuții atât în domeniul urbanismului, cât și în materie de expropriere, este contrară prevederilor art. 44 și 136 alin. (2) din Constituția României și art. 555 din C. civ. și configurează fapta ilicită a acestuia, argument reținut corect de către instanțele de fond. Raportul de proporționalitate între interesul general pentru asigurarea căilor publice de acces și interesul particular pentru respectarea proprietății în plenitudinea prerogativelor acestui drept este respectat numai în condițiile acordării unei despăgubiri, pentru acoperirea prejudiciului suferit de reclamanții proprietari în urma restrângerilor aduse drepturilor lor, remediu care este în acord atât cu normele C. civ., cu cele ale legii fundamentale și cu jurisprudența instanței de contencios constituțional, cât și cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 și jurisprudența Curții Europene. Înalta Curte are în vedere că, începând cu Hotărârea din 23 septembrie 1982, în cauza Sporrong și Lonnroth c. Suediei, Curtea Europeană a decis în mod constant că "o privare de proprietate pentru cauză de utilitate publică nu se justifică fără plata unei indemnizări, sub rezerva unor circumstanțe excepționale" și că, în absența unei indemnizări, art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar asigura decât o protecție iluzorie și ineficace a dreptului de proprietate, în totală contradicție cu dispozițiile Convenției. A considerat Curtea Europeană drept atingere adusă substanței dreptului situația în care dreptul unei persoane, deși intact din punct de vedere juridic, a devenit "precar" din cauza limitărilor care l-au afectat și a fost golit de conținut din cauza incertitudinii permanente ce planează asupra situației juridice a bunului. Aceste principii degajate din jurisprudența consistentă a instanței europene, evocată în considerentele sentinței primei instanțe și deciziei curții de apel, își găsesc deplina aplicabilitate în circumstanțele particulare ale litigiului pendinte, expuse cu prilejul descrierii situației de fapt. Nu pot fi primite nici susținerile recurenților sprijinite pe ideea că, nefiind un drept absolut, limitarea folosinței terenului nu ar goli de conținut dreptul de proprietate. Din starea de fapt, rezultă cu evidență că nu este asigurat un just echilibru între exigențele interesului general al comunității și imperativul apărării dreptului de proprietate al reclamanților-intimați, restabilirea echilibrului și respectarea proporționalității aflându-și remediul în plata despăgubirilor recunoscute prin decizia recurată. Nu poate fi primită nici critica prin care se susține reclamanți nu au atacat în instanță actul de autoritate privind aprobarea PUZ-ului sau că acesta ar profita reclamanților în privința celorlate terenuri pe care le dețin în zonă prin permiterea edificării unor construcții, cu indicatori urbanistici aprobați, motiv pe care pârâții l-au susținut, în aceeași formă, și în fața instanței de apel. Corect instanța de apel a subliniat că atâta timp tot terenul de 1372 mp., aflat în litigiu, este prevăzut în acest plan urbanistic ca stradă, nu se poate considera că acest aspect le profită reclamanților. Împrejurarea neatacării actului de autoritatea privind aprobarea PUZ nu este de natură să afecteze admisibilitatea unei acțiuni în despăgubiri, câtă vreme legalitatea actului administrativ nu a fost contestată. Ceea ce se impută autorității administrative este că adoptarea acestui plan urbanistic zonal a condus la o restrângere a prerogativelor dreptului de proprietate privată, fără ca unitatea administrativ-teritorială să declanșeze procedura de expropriere, în conformitate cu Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică. Or, inacțiunea recurentului Municipiul Craiova, în calitate de autoritate publică locală învestită cu atribuții atât în domeniul urbanismului, cât și în materie de expropriere, este cea sancționată, fiind contrară prevederilor art. 44 și 136 alin. (2) din Constituția României și art. 555 din C. civ., astfel cum s-a menționat anterior. Critica prin care se susține greșita solicitare de despăgubiri materiale cu titlu de lipsă de folosință, iar nu de "preț de piață" al terenului, nu are legătură cu obiectul cauzei, astfel cum a fost în mod clar și lipsit de orice echivoc fixat cadrul procesual prin elementele cererii introductive. De altfel, această susținere este contrazisă de înseși principiile jurisprudențiale consacrate în numeroase hotărâri ale Curții Europene (cu titlu exemplificativ, cauza Loizidou c. Turciei, cauza Matos e G. și alții c. Portugaliei, cauza Burghelea c. României). Înalta Curte reține, similar curții de apel, că despăgubirile materiale acordate au funcția reparatorie a unui prejudiciu în relație directă cu afectarea în substanță a dreptului de proprietate al reclamanților, cu privarea de plenitudinea atributelor acestui drept, în esență, cu lipsirea de dreptul legal de a se bucura de terenul în discuție, nefiind vorba, nicidecum, despre o reparație prin echivalent bănesc concepută ca preț de piață al proprietății, similar unei tranzacții definitive de transfer al proprietății, de la reclamant către autoritate, așa cum se susține prin declarația de recurs. Din această perspectivă, corect instanța de apel a evidențiat faptul că nu se poate face o diferențiere de tratament juridic între persoana care a fost expropriată formal și cea care a fost expropriată în fapt, în ambele cazuri urmând a se acorda despăgubiri. În speță, despăgubirile nu se pot limita la lipsa de folosință a terenului, deoarece nu numai cu privire la acest atribut al dreptului de properietate au suferit o restrângere reclamanții, ci în privința tuturor atributelor acestuia, reclamanții neputând folosi terenul potrivit destinației sale, neputând să edifice o construcție pe acesta și deci nici să-i culeagă fructele printr-o eventuală închiriere a acesteia, dar totodată neputând nici dispune în mod liber de bunul lor, câtă vreme acesta este afectat de utilitate publică, nimeni nedorind să dobândească un astfel de bun. Prin urmare, la calcularea cuantumului despăgubirilor experții precum și instanța de fond în mod corect au ținut seama de prețul cu care se vând în mod obișnuit imobilele de același fel în unitatea administrativ teritorială la data întocmirii raportului de expertiză, neputându-se raporta la prețul din contractele de vânzare-cumpărare încheiate la nivelul anului 2010, cum a solicitat apelantul-pârât, întrucât nu a operat transferul dreptului de proprietate, nefiind expropriați formal reclamanții în acest an și nefiind astfel incidente prevederile art. 26 alin. (1) și (2) din Legea nr. 33/1994, o justă despăgubire trebuind a se raporta în cauză la prețul pe care reclamanții l-ar fi obținut prin vânzarea liberă a terenului. Or, recurenții, prin declarația de recurs, nu s-au raportat la considerentele prin care instanța de apel a răspuns, corect și complet, motivului de apel invocat, limitându-se la a reitera întocmai, în recurs, același motiv, situație vădit inadmisibilă. Criticile în recurs trebuie să vizeze hotărârea instanței de apel, să se raporteze la soluția adoptată și la considerentele care o susțin în mod esențial. În acest sens trebuie interpretate dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., referitoae la obiectul și scopul recursului. Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că hotărârea recurată a fost pronunțată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incidente motivele de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, va respinge recursul, ca nefondat. În baza art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., reținând culpa procesuală a recurenților, instanța de recurs va dispune obligarea acestora la plata către intimatul-reclamant A., a sumei de 6.223 lei‚ cu titlul de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru aferentă cererii de chemare în judecată .